IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL SI STATELE GRECESTI SUCCESOARE ALE IMPERIULUI BIZANTIN (1204-1261)

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL SI STATELE GRECESTI SUCCESOARE ALE IMPERIULUI BIZANTIN (1204-1261)

1. Dezmembrarea Imperiului bizantin

Cucerirea Constantinopolului de catre cruciati a avut ca o prima si importanta urmare schimbarea profunda a lumii orientale in ceea ce priveste configuratia statelor si a formatiunilor statale.

Pe ruinele Imperiului s-au nascut o multitudine de seniorii feudale latine. Un Imperiu latin s-a constituit la Constantinopol unde Baldouin, conte de Flandra, a fost ales suveran de catre baronii cruciadei. Un regat al Tesalonicului vasal, teoretic, imparatului de Constantinopol, s-a constituit in favoarea lui Bonifaciu de Montferrat. Mai existau duci titulari la Niceea si Philippopolis, seniori de Didymotica si de Adramyttion.

Cateva saptamani mai tarziu, cavalcada victorioasa care l-a dus pe Bonifaciu de Montferrat pana la Atena si Corint, a avut ca rezultat intemeierea altor state latine, marchizatul de Bodonitza, senioria de Negroponte, ducatul de Atena, guvernat de familia burgunda La Roche, principatul de Achaia sau Moreea, cucerit de Geoffroy de Villehardouin si Guillaume de Champlitte din Champagne. Acesta va fi statul creat de cruciada din 1204 care va dura cel mai mult.

Pe de alta parte, Venetia a ocupat direct Durazzo, pe coasta Epirului, Modon si Coron in Peloponez, Creta si Eubeea, Gallipoli, Rodosto, Heracleea si un vast cartier din Constantinopol. Ea si-a obligat patricienii sa se instaleze in insulele arhipelagului unde a fost fondat ducatul de Naxos, marele ducat de Lemnos si senioria de Santorin. Stapana peste acest vast imperiu colonial, Republica venetiana putea in mod legitim sa-si lase dogele sa se intituleze, e drept cam excentric: "senior peste un sfert si jumatate din imperiul grec" (deci peste 5/8 din teritoriul sau).

Prabusirea Imperiului bizantin a determinat si nasterea unei multitudini de state grecesti. La Trapezunt, doi principi, Alexios si David, descendenti ai familiei Comnenilor, au pus bazele unui imperiu care ocupa intregul litoral al Marii Negre, de la Heracleea pana in Caucaz si care va dura pana la mijlocul secolului al XV-lea (1461).

In Epir, un bastard din familia Anghelilor, Michelangelo Comnenul, a creat un despotat care se intindea de la Naupactos pana la Durazzo. La Niceea, ginerele lui Alexion al III-lea Anghelos, Theodor Lascaris, a adunat in jurul sau tot ce a ramas din aristocratia constantinopolitana si din inaltul cler bizantin si, in 1208, s-a incoronat solemn "imparat al romanilor". Oameni ambitionsi precum Gabalas in Rhodos, Mankaphas la Philadelphia, Leon Sguros in Argos si Corint, si-au constituit alte seniorii din resturile Imperiului. Se parea ca acesta era sfarsitul Bizantului.

Totusi, intre aceste organisme noi care s-au nascut in viata politica, existau mari diferente. Imperiul latin, cu toate calitatile reale ale primilor doi suverani ai sai, a supravietuit cu mare greutate jumatate de secol (1204-1261) dar slabiciunea sa originara l-a facut, inevitabil, efemer. Intre greci, dimpotriva, victoria strainilor a redesteptat patriotismul si constiinta nationalitatii bizantine. Toti acesti conducatori, in jurul carora s-au regrupat toate fortele lumii grecesti, aveau o singura ambitie: sa recucereasca Constantinopolul de la latinii detestati. Nu mai ramanea decat a se vedea care din cele doua imperii grecesti rivale, cel de Niceea sau cel de Epir, va reusi s-o faca.

2. Imperiul latin de Constantinopol

Pentru ca opera nascuta din cruciada a patra sa aiba sanse de supravietuire, trebuia ca noul Imperiu sa aiba o conducere ferma, o organizare puternic centralizata. Ori, in statul pur feudal pe care latinii l-au fondat, imparatul nu era decat primul dintre baroni. Autoritatea sa, teritorial foarte restransa, este aproape nula din punct de vedere politic. Baldouin insusi, in preziua urcarii sale pe tron, a trebuit sa lupte cu nesupusul sau vasal, regele Tesalonicului, si chiar daca a reusit sa-l aduca sub ascultare, niciodata intelegerea dintre ei n-a fost durabila.

Henric I (Henri d'Angre), fratele si succesorul lui Baldouin intre anii 1205-1216, s-a lovit de aceleasi dificultati. El a reusit cu ajutorul abilitatii sale sa-si impuna autoritatea la Tesalonic (1209) si a se face recunoscut ca suveran. Totusi, feudalii greci, ducele de Atena si principele de Ahaia, n-au manifestat nici o atentie fata de problemele Imperiului si au devenit aproape independenti.

Imperiul latin nu putea astepta decat putine lucruri bune de la venetieni, prea tematori fata de incalcarea propriilor privilegii si preocupati in mod egoist numai de propriile lor interese. Cu grecii invinsi, o intelegere era imposibila. Cu toate eforturile pe care le-au facut cativa suverani latini, Montferrat la Tesalonic, Villehardouinii in Ahaia, pentru a atenua ura si a face sa se uite brutalitatile cuceririi, poporul grec, in general, a ramas ostil strainilor si astepta cu nerabdare eliberatorul sa vina din Epir sau din Niceea.

In sfarsit, pericolului grec sigur, i se adauga pericolul vlaho-bulgar posibil. Latinii au comis greseala de a refuza alianta oferita de Ionita Caloian si, in loc sa beneficieze de un ajutor pe care l-ar fi putut obtine de la vlaho-bulgari pentru a lupta impotriva bizantinilor, au facut din ei inamici ireconciliabili. Vlaho-bulgarii s-au aliat cu suveranii greci de Niceea impotriva latinilor.

In primele momente ale derutei ce a urmat cuceririi Constantinopolului, se parea ca latinii au triumfat peste tot. Tessalia, Grecia centrala, Peloponezul, au fost cucerite in cateva saptamani fara ca ei sa intampine o rezistenta serioasa. In Asia Mica, Henri d'Angre a invins pe greci la Poimamenon, in Bithinia si puterea lui Teodor Lascaris, care n-a mai ramas decat in Brusa si parea ca a esuat, a fost salvata de invazia bulgara in Tracia.

Ionita a atacat Imperiul latin inconjurat din toate partile de grecii revoltati. Indraznet, dar cu trupe slabe, imparatul Baldouin I si dogele Dandolo s-au aruncat asupra dusmanului. Armatele latine au suferit o grava infrangere pe campia de la Adrianopol (1205), unde Baldouin I a cazut in lupta. Timp de doi ani, Ionita si-a purtat armatele devastatoare prin intreaga Macedonie, avid de a razbuna ceea ce Vasile al II-lea facuse bulgarilor, numindu-se, in opozitie cu Bulgaroctonul, Romaioctonul ("omoratorul de romani"). El a asediat Tesalonicul dar, din fericire pentru latini, a murit, probabil asasinat (1207).

Teodor Lascaris a profitat de aceasta situatie pentru a-si restabili si consolida puterea. In timpul domniei lui Henric I, cel mai destoinic suveran pe care l-a avut Imperiul latin de Constantinopol, se mai credea ca statul intemeiat de cruciada isi va asigura supravietuirea. Henric, dupa moartea lui Ionita, a incheiat pace cu vlaho-bulgarii, indepartand astfel de Imperiu o mare amenintare. El a izbutit sa restabileasca unitatea intre latini si sa impuna autoritatea imperiala marilor sai vasali, a reusit sa dobandeasca supunerea si chiar relativa simpatie a unei parti a supusilor sai greci. In acelasi timp, a reluat, cu ajutorul Comnenilor de la Trapezunt, ofensiva in Asia Mica. O prima expeditie, in 1206, ii asigura stapanirea asupra unei jumatati din Bithinia. In 1212 a invins pe Teodor Lascaris la Iuparcos, obligandu-l sa-i cedeze o parte din Mysia si Bithinia.

3. Situatia Bisericii Ortodoxe si a credinciosilor ei in Imperiul latin de Constantinopol

Caderea capitalei Imperiului bizantin in mana latinilor nu prevestea nimic bun cu privire la situatia Bisericii Ortodoxe. Perspectivele clerului grec s-au complicat cand, in 1206, a murit patriarhul Ioan al X-lea Camateros, care se refugiase in Bulgaria dupa caderea Constantinopolului. Cu incuviintarea imparatului, clerul grec s-a adresat lui Inocentiu al III-lea cerandu-i permisiunea de a-si alege un nou patriarh. Henric le-a permis sa-si aleaga intiistatatorul cu conditia ca acesta sa recunoasca suprematia papei. Dar grecii au refuzat aceasta conditie, in aceasta functie fiind numit venetianul Thomas Morosini.

Crearea la Constantinopol a unei patriarhii latine menite sa inlocuiasca Patriarhia ortodoxa reprezenta in mod tipic comportamentul unui regim de ocupatie. Implantat in mod artificial, ea a fost lipsita de la bun inceput de legitimitate si de sprijin popular. Acest episcopat nu avea nici un fel de viabilitate pentru ca autoritatea sa spirituala n-a fost niciodata acceptata de credinciosii locali.

In perioada stapanirii latine, Biserica romana, departe de a face concesii, n-a manifestat decat o dorinta deschisa pentru puterea in planul jurisdictiei religioase. Grecii au constatat astfel in mod direct ceea ce au presupus de secole: ca in spatele unor argumente teologice se aflau marile ambitii de hegemonie ale papalitatii care voia sa impuna intregii lumi crestine propria vointa politica si conceptia sa in domeniul administratiei. Dar politica inflexibila a Bisericii romane in teritoriile cucerite a anulat toate incercarile acesteia de a prinde radacini.

La inceputurile Imperiului latin, situatia papei a fost foarte delicata. Avand in vedere intelegerea dintre cruciati si Venetia, daca imparatul era ales dintre francezi, patriarhul latin trebuia sa provina din randul clerului venetian. Interesele curtii papale au fost neglijate in conventie. Nu s-a pomenit nimic nici de participarea papei la alegerea patriarhului, nici de veniturile ce trebuiau sa revina papei. Cand clerul de la biserica Sf. Sofia, compus din venetieni, a ales ca patriarh un venetian, cu toate ca papa a considerat alegerea sa fiind necanonica, a fost obligat, in cele din urma, sa cedeze si sa confirme alegerea lui "din proprie initiativa".

Atitudinea Romei fata de clerul grec a fost una ambigua. Se stie ca cea mai mare parte a episcopilor greci si a preotilor au ramas in fruntea credinciosilor. Papalitatea a acceptat sa se numeasca greci in fruntea eparhiilor unde majoritatea populatiei apartinea acestui rit si sa foloseasca painea dospita in savarsirea Sf. Euharistii. In acelasi timp insa, legati papali au sosit in Peninsula Balcanica si in Asia Mica incercand sa determine clerul grec sa adere la unire.

La sfarsitul pontificatului sau, Inocentiu al III-lea a obtinut victoria pe care si-au dorit-o toti antecesorii sai: sinodul de la Lateran, din 1215, proclamat de Biserica Apuseana ca ecumenic, l-a recunoscut pe papa drept conducator suprem al Bisericii Rasaritene si i-a declarat pe patriarhii latini din Orient (de Constantinopol, Ierusalim si Antiohia) ca dependenti ierarhic de Roma.

Dar aparenta subordonare a Bisericii Rasaritene era una partiala. Pentru a fi completa ar fi fost necesara uniunea religioasa, supunerea spirituala a intregii populatii ortodoxe din aceasta partea lumii. Dar acest lucru nu a putut fi obtinut nici de Inocentiu al III-lea si nici de urmasii sai.

Nici in raporturile cu supusii, noii stapani nu au ajuns la rezultatele pe care scontau. Rezistenta ortodoxa a avut ca efect elaborarea unui canon (Constitutio 9) la sinodul din 1215 prin care papa Ionocentiu al III-lea lasa fiecarui credincios posibilitatea alegerii ritului si a limbii in care se desfasura acesta. Dar prevederile canonului nu au fost respectate, astfel ca s-au inregistrat numeroase abuzuri care au dus la moartea martirica a numeroase fete bisericesti, indeosebi calugari. Martiri s-au inregistrat si in Biserica Ciprului unde, la 19 mai 1231, au fost ucisi treisprezece monahi de la manastirea Panaghias Kantaras pentru ca au refuzat sa se impartaseasca cu azima. Noul cler instalat in aceasta insula pretindea ca nici un preot, egumen sau episcop sa nu-si poata prelua atributiile fara permisiunea episcopului latin. Toti episcopii ortodocsi nou numiti trebuiau sa vina si sa ingenuncheze in fata episcopului latin si, potrivit uzantelor federale, sa depuna juramant de credinta si supunere fata suzeran.

Folosirea fortei in domeniu confesional a devenit o practica obisnuita. In 1243, printr-o bula adresata clerului latin din Cipru papa Inocentiu al V-lea (1245-1254) recomanda episcopilor latini cateva masuri pentru a se asigura ca preotii greci, atunci cand savarsesc Sf Impartasanie, urmeaza ritul Bisericii romane si ca toate hirotonirile sunt facute de ei si nu de catre episcopii greci. Treizeci si doua de biserici ortodoxe din Constantinopol au fost luate de latini.

Nici venetienii nu s-au dovedit a fi aparatori ai intereselor crestine in noua lor postura de cuceritori. La scurta vreme dupa ce s-au instalat la Constantinopol, principala lor preocupare a fost sa-si asigure desfasurarea in continuare a activitatii comerciale in intregul Orient musulman, fara sa tina cont de interesele formatiunilor statele crestine din aceasta zona. Din Constantinopol, unde isi aveau baza, s-au raspandit in toate porturile Marii Negre. Nefiind multumiti numai cu atat, ei au stabilit raporturi directe cu selgiucizii din Asia Mica, cu toate ca se stia ca acestia erau in conflict permanent cu grecii de la Niceea.

Negustorii venetieni s-au introdus foarte bine, intre 1204 si 1220, la curtea suveranilor otomani de la Ikonion. In aceasta perioada ei au reusit sa obtina trei tratate comerciale avantajoase de la trei sultani diferiti. Venetienii se bucurau de increderea musulmana in asemenea masura incat au fost pe punctul de a intermedia un tratat secret de alianta intre Sultanatul de Ikonion si Imperiul latin de Constantinopol, indreptat impotriva grecilor de la Niceea.

Prietenia si colaborarea care a existat intre venetieni si turci la inceputul veacului al XIII-lea au fost dovedite si de un caz deosebit. In 1228, trimisul special al Venetiei la Ikonion, Filippo Juliano, a scris senatului sau ca un alt trimis, Marco Longo, venetian si el dar reprezentant al imparatului latin de Constantinopol, a oferit arme si armuri sultanului care a apreciat in mod deosebit gestul.

Problemele interne si conjunctura internationala au preocupat in asemenea masura Imperiul incat imparatii sai au abandonat complet ideea de cruciada pentru eliberarea Locurilor Sfinte ale crestinismului. Mai mult, Inocentiu al III-lea a pus la cale o noua cruciada dar care trebuia sa porneasca direct din Occident, fara sa se mai ia in considerare capul de pod care putea fi Constantinopolul intr-o asemenea initiativa.

Cedand presiunilor papei, imparatul Frederic al II-lea al Germaniei (1220-1250), care nu voia deloc sa lupte cu musulmanii, a simulat o plecare la cruciada dar s-a intors imediat. A fost nevoie de o excomunicare pentru a-l determina sa plece din nou si, de aceasta data, a ajuns cu bine la Ierusalim. Dar, in loc sa se razboiasca, el a avut o intrevedere amicala cu sultanul Egiptului. Profitand de faptul ca imparatul vorbea bine araba, cei doi au discutat probleme care in mod normal le abordeaza sefii de stat cu preocupari comune. Asa s-a nascut un tratat comercial cu Egiptul (tratatul de la Jaffa, 11 februarie 1229), acest pact marcand formal, sfarsitul razboaielor religioase purtate de Occident impotriva musulmanilor din Orient.

4. Imperiul grec de Niceea in timpul lui Teodor Lascaris (1204-1222)

Dupa fuga lui Alexios al V-lea Dukas Murzuphlos din capitala asediata a Imperiului, la 13 aprilie 1204, un ginere al lui Alexios al III-lea, Teodor Lascaris, care avea deja titlul de despot, a fost ales si proclamat basileu la Sf. Sofia. Fugind din Constantinopol la apropierea occidentalilor, s-a stabilit la inceput in Brusa, apoi in Niceea, cu ajutorul sultanului de Ikonion. Niceea a devenit apoi centrul unde s-au regrupat toti demnitarii civili si ecleziastici care au fugit din cruciada.

Ridicata la intretaierea unor drumuri importante, la marginea unui mare lac, cu fata spre mare si spre campia fertila a Bithiniei, Niceea era bogata in traditii ortodoxe prin cele doua Sinoade ecumenice tinute aici. Nici un alt oras n-ar fi putut implini mai bine necesitatea de a conserva ceea ce a mai ramas din statul bizantin. Teodor Lascaris a reusit sa se mentina, cu toate ca occidentalii au incercat de doua ori sa-l alunge de aici (la sfarsitul lui 1204 si la sfarsitul lui 1206). In 1208, noul patriarh, Mihail Autoreanus, care a continuat sa poarte titlul de patriarh de Constantinopol, l-a incoronat ca basileu in catedrala din Niceea si, intr-un apel adresat tuturor grecilor, el s-a declarat continuator al traditiei imperiale.

In acelasi timp insa, puterea lui Teodor pastra un caracter subred. El a putut sa supravietuiasca numai datorita slabiciunii Imperiului latin si, ceea ce era si mai grav, autoritatea sa era departe de a fi respectata chiar si de greci. Inconjurat de dusmani, Lascaris s-a aparat cu vehementa, preluand de mai multe ori chiar el ofensiva si activand cu diplomatia si armele in propriul sau folos. O alianta cu tarul Ionita Caloian (februarie 1207), i-a permis sa cucereasca Cyzicul, folosindu-se de navele piratului calabrez Ioan Stirion. A reusit, de asemenea, sa impiedice pe imparatul Henric I al Constantinopolului sa ajute apararea Adrianopolului impotriva vlaho-bulgarilor (1207).

Dupa un armistitiu ceva mai lung intre cei doi suverani, imparatul latin si-a luat revansa in 1210, impingand pe sultanul de Ikonion Kaikosru I, impotriva lui Teodor Lascaris. La tratatul dintre cei doi, impotriva sa, basileul de la Niceea s-a aliat cu Leon al II-lea, regele Ciliciei, ambii amenintati de sultanul de Ikonion. Imediat apoi, Lascaris a obtinut o stralucitoare victorie asupra lui Kaikosru I la Antiohia. Sultanul insusi a cazut in lupta (mai-iunie 1211).

Eliberat din partea turcilor, imparatul de la Niceea a atacat Imperiul latin, reinnoind alianta cu vlaho-bulgarii dar imparatul Henric I, cu trupe inferioare ca numar, i-a pricinui o infrangere decisiva la Lopadion, in Misia (15 octombrie 1211). Latinii au invadat teritoriul sau pana la Pergam dar, fara trupe suficiente, Henric I a consimtit incheierea unei paci cu adversarul sau. Dupa tratatul din 1212, Imperiul latin a pastrat nord-vestul Bithiniei cu portul Adramyttion in sud, recunoscand lui Lascaris stapanirea Niceei, Brusei si a regiunii dintre Adramyttion si Smirna.

Imparatul Henric I a murit la 11 iunie 1216, avand ca succesor pe cumnatul sau, Pierre de Courtenai, comite de Auxerre. Confirmat ca imparat la Roma de catre papa Honoriu al III-lea, nu a putut ajunge pana la Constantinopol, fiind facut prizonier de catre trupele despotului de Epir, Teodor. A murit indata dupa iesirea din temnita (1217). Cu o remarcabila suplete, Teodor Lascaris a hotarat sa profite de ocazie si sa-si faca intrarea pasnica in Constantinopol si, dupa tratative cu Iolanda, vaduva lui Pierre de Courtenai, el a luat in casatorie pe una dintre fiicele sale.

In 1207, Teodor Lascaris a incearcat sa intre in relatii cu papa Inocentiu al III-lea, plangandu-i-se de ostilitatea latinilor. Raspunsul papei n-a fost prea incurajator dar raporturile dintre Roma si Constantinopol nu s-au intrerupt. In 1213-1214, Lascaris a trimis in capitala Imperiului latin pe Nicolae Mesarites, mitropolitul de Efes, sa discute unirea religioasa cu legatul lui Inocentiu al III-lea, cardinalul Pelage, fara sa obtina insa nici un rezultat. A aparut si o alta ocazie pentru ca Teodor sa intervina in treburile Imperiului latin. Regenta Iolanda murind in 1220, Constantinopolul a ramas, la un moment dat, fara imparat si fara patriarh. Teodor a cerut, in numele sotiei sale, o parte din mostenirea lui Pierre de Courtenai si a insotit cererea sa cu o amenintare de atac atunci cand un frate al lui Pierre, Robert de Courtenai, a sosit la Constantinopol. In cele din urma s-a semnat un tratat de prietenie dupa care, la inceputul lui 1222, Teodor Lascaris a murit.

Astfel primul imparat de la Niceea a transformat o slaba formatiune politica cu centrul la Niceea intr-un stat viabil, s-a facut cunoscut prin tenacitatea cu care si-a urmarit scopurile, impunandu-se ca succesor legitim al imparatilor bizantini. El a reusit sa transforme statul sau in principala putere teritoriala din Asia Mica si avea sanse intr-o legatura cu Imperiul latin prin casatoria uneia dintre fiicele sale cu Robert de Courtenai.

5. Despotatul Epirului si Tessalia

La un moment dat se punea problema ca destinele Imperiului de Niceea erau prea mult legate de provinciile asiatice ale vechii monarhii. Ca urmare, in Europa, despotatul Epirului in fruntea caruia s-a aflat Teodor Ducas Anghelos, s-a marit foarte mult in defavoarea latinilor si bulgarilor.

Teodor Ducas a reocupat de la venetieni Durazzo si Corfu, a cucerit Ohrida si Pelagonia. In 1224 a pus stapanire pe Tesalonic unde domnea tanarul Demetrios, fiul lui Bonifaciu de Montferrat si, in orasul luat de la latini, s-a incoronat solemn, imparat, spre satisfactia grecilor care vedeau in el restauratorul elenismului. S-a creat astfel Imperiul grec de Tesalonic care a durat pana in 1246. El si-a impins apoi autoritatea in detrimentul bulgarilor pana in vecinatatea Adrianopolului, a oraselor Philippopolis si Chrystopolis. Se parea, la un moment dat, ca va fi rasturnat chiar si Imperiul latin.

In 1224, Teodor Ducas a invins la Serrhes armata slabului suveran Robert de Courtenai (1221-1228) care guverna ramasitele Imperiului latin de Constantinopol.

Dar succesele Imperiului grec in Europa au fost oprite brusc. Dupa 1218 a domnit in Bulgaria un principe activ si inteligent, Ioan Asan (1218-1241). Precum odinioara Ionita, el a vrut sa se alieze cu latinii impotriva grecilor de la Niceea si a fost aproape de realizarea acestiu gand cand, imparatul Robert a murit. Nobilii latini l-au solicitat sa fie regent al Imperiului latin in timpul minoratului lui Baldouin al II-lea (1228-1261). Dar, decat un suveran ortodox, clerul latin a preferat un cavaler pe cat de viteaz pe atat de incapabil din punct de vedere politic. Acesta a fost Jean de Brienne (1231-1237) cu care a disparut si ultima sansa de supravietuire a Imperiului latin. Suveranul bulgar pe buna dreptate jignit, a devenit pentru latini un dusman de neimpacat, spre marele beneficiu al grecilor de la Niceea. Acestora le-a mai facut si un alt serviciu, acela de a abate concurentul lor din Europa, imparatul grec de la Tesalonic, ale carui ambitii deveneau nelinistitoare pentru Bulgaria. Batut si facut prizonier la Clocotnita (1230), Teodor a trebuit sa renunte la tron si statul pe care l-a intemeiat a fost redus la proportii deosebit de modeste. El n-a mai cuprins pe langa Tesalonic decat Tessalia si a ajuns in mana fratelui sau, Manuel. Astfel, in acelasi timp in care il debarasa de rivalul sau occidental, Ioan Asan a intarit puterea basileului de la Niceea, oferindu-i alianta sa (1234). Aceasta a insemnat ruina sigura a Imperiului latin.

Imparatul de la Niceea, dupa doisprezece ani de domnie si-a marit teritoriile in mod considerabil. Invingator al latinilor la Poimanenon (1224), el le-a luat si ultimele locuri fortificate pe care le aveau in Anatolia. Le-a cucerit marile insule ale litoralului asiatic: Samos, Chios, Lesbos, Cos si l-a obligat pe suveranul grec din Rhodos sa-i fie vasal. El a trimis o armata in Tracia si a ocupat Adrianopolul unde s-a ciocnit cu imparatul grec de la Tesalonic.

In sfarsit, au atacat pe venetieni in Creta. Alianta cu bulgarii a facut sa-i creasca puterea. In 1236, cei doi aliati au facut o incercare suprema: cucerirea Constantinopolului. Amenintarea era mare si Occidentul a inteles la timp ca trebuie sa-i vina in ajutor. Orasele maritime din Italia, principale din Ahaia, au trimis insemnate forte. Capitala Imperiului latin a scapat si datorita rupturii produse in alianta greco-bulgara intervenita in urma mortii lui Ioan Asan (1241).

Nefericitul Imperiu latin a mai rezistat un sfert de secol, douazeci si cinci de ani in care Baldouin al II-lea n-a facut altceva decat sa ceara peste tot ajutor, fara sa-l obtina. A trebuit sa faca comert cu antichitati pentru a-si face rost de bani si a vandut relicvele cele mai de pret ale Constantinopolului. In 1237, Baldouin al II-lea a facut o lunga calatorie in Occident pentru a obtine ajutoare. El a revenit in fruntea unei mici armate de cruciati. Semnificativ este ca, pentru a-i putea plati, Baldouin i-a vandut lui Ludovic cel Sfant, regele Frantei, Coroana de Spini a Mantuitorului, pastrata la Constantinopol si care a scapat jafului din 1204. Ultimul imparat latin a ajuns pana acolo incat, pentru a bate monede, s-a folosit de plumbul acoperisurilor iar pentru a se incalzi iarna, a trimis sa puna pe foc sarpantele Palatului imperial.

5. Ioan Vatatzes si extinderea Imperiului grec in Peninsula Balcanica (1222-1254)

Urmasul lui Teodor Lascaris a fost ginerele sau, Ioan Vatatzes. Nici o alta alegere nu putea fi mai buna. Daca Teodor a reconstituit statul bizantin in Asia Mica, succesorul sau i-a extins teritoriul in Europa si a inceput incercuirea Constantinopolului. El a cucerit ultimele posesiuni ale latinilor din Anatolia. A obtinut puternicul ajutor al imparatului Frederic al II-lea de Hohenstaufen cu a carui fiica s-a casatorit (1244) si care, spre marea supararea a papei, a abandonat cauza Constantinopolului in mana grecilor, fara sa ezite.

Vatatzes a profitat de invazia mongola in Asia Mica pentru a-si mari teritoriile in defavoarea turcilor. Atacul asupra Sultanului de Ikonion de catre o armata mongola venita din Persia, in 1241, nu a fost decat un front secundar al imensei invazii care a lovit asupra Europei si a Orientului Apropiat (1237-1241). Au fost devastate Rusia, Polonia, Transilvania, Ungaria. In Asia Mica, mongolii au zdrobit armata turca langa Erzindjian (26 iunie 1243). Sultanul Kaikosru II a trebuit sa se recunoasca vasal al Marelui Han si dominatia mongola a ajuns pana la frontierele statului niceean. Dar mongolii nu i-au atacat pe greci. Principala realizare a acestora a fost slabirea statului turcilor selgiucizilor care a incetat de a mai fi un pericol pentru Niceea si in care mongolii au instaurat o adevarata teroare. Mai grea a fost soarta imparatului de Trapezunt, Manuel, care a trebuit sa accepte vasalitatea mongola si sa participe cu trupe la actiunile militare ale acestora.

Ioan Vatatzes a actionat mai ales in Europa. Despotatul grec de Epir era in totala anarhie. Vatatzes a profitat si l-a silit pe Ioan Anghelos, fiul lui Teodor, sa renunte la titlul de imparat si sa se recunoasca vasalul Niceei (1242). Patru ani mai tarziu, el a cucerit Tesalonicul (1246), izgonindu-l pe despotul Demetrios. A cucerit de la bulgari o mare parte a Macedoniei, Serrhes si Melnik. De la latini a ocupat Bizie si Tzurolon (1247). In sfarsit, a impus pe calea armelor suzeranitatea sa singurului suveran grec care a mai ramas independent, despotului de Epir, Mihail al II-lea, in 1254.

In 1232, cinci calugari franciscani din captivitatea otomana au ajuns la Niceea si au avut un schimb de pareri cu patriarhul Ghermanos al II-lea pe tema unirii Bisericilor. Ioan Vatatzes si Ghermanos al II-lea le-au facut o primire cordiala iar calugarii au dus papei Grigore al IX-lea o scrisoare a patriarhului in care acesta din urma propunea papei sa discute chestiunea unirii. Suveranul pontif a acceptat si a trimis in 1234 mai multi legati papali. Sinodul s-a desfasurat mai intai la Niceea apoi la Nymphaeum dar discutiile au degenerat in polemici virulente in urma carora legatii papali au fost alungati.

Pasul urmator in apropierea dintre cele doua Biserici l-a incercat, in 1253, patriarhul de la Niceea intr-o scrisoare trimisa papei Inocentiu al IV-lea. Scrisoarea dadea puteri depline trimisilor greci pentru ducerea la bun sfarsit a tratativelor privitoare la unire. In schimbul recunoasterii suprematiei papale se cerea retrocedarea Constantinopolului si desfiintarea Imperiului latin. Dar, in 1254, Ioan Vatatzes si Inocentiu al IV-lea au murit iar initiativa s-a stins.

Cand Ioan Vatatzes murea, Imperiul grec de Niceea, bogat, puternic, prosper, era inconjurat din toate partile de lamentabilele ramasite ale Imperiului latin. Nu mai ramanea decat sa se recucereasca Constantinopolul.

6. Recucerirea Constantinopolului de catre greci

Moartea lui Ioan Vatatzes a intarziat cu sapte ani recucerirea Constantinopolului. Fiul sau, Teodor al II-lea Lascaris, care a luat numele bunicului sau dupa mama si-a consacrat foarte scurta domnie (octombrie 1254 - august 1258), apararii cuceririlor facute de tatal sau. In varsta de 32 de ani la urcarea pe tron, el nu a luat parte pana atunci la nici o forma de exercitare a puterii dar era destoinic, instruit, harnic, bun conducator de osti, privit de eruditii din preajma sa ca un suveran luminat. Dar el nu a intarziat sa-i dezamageasca prin caracterul sau capricios, violent si autoritar.

Avand liniste din partea sultanului de Rum (Ikonion), cu care a refacut alianta incheiata de tatal sau, Teodor al II-lea si-a indreptat atentia asupra tentativelor statului bulgar de a relua orasele cedate statului niceean la 1246. El a trebuit sa intreprinda pentru acesta doua campanii (1255-1256). Tarul Mihail a fost nevoit sa ceara pace iar orasele cucerite de bulgari au fost restituite lui Teodor care a obtinut in plus si fortificatia Tepaina, care apara drumul spre Tracia.

A urmat razboiul cu Epirul, care a facut mai putina cinste basileului care l-a provocat. In septembrie 1256, Teodora, sotia despotului Mihail al II-lea, trimitandu-si fiul pentru a se casatori cu fiica lui Teodor al II-lea, basileul l-a obligat inainte de ceremonie sa semneze un tratat care ii ceda orasele Durazzo si Servia. Mihail al II-lea a fost silit sa ratifice tratatul dar s-a razbunat sustinand revolta guvernatorului de Elbasar in Albania si atacand garnizoanele cetatilor imperiale. Teodor al II-lea, care suferea deja de atacuri de epilepsie, s-a multumit sa trimita in Macedonia pe Mihail Paleologul care insa, neprimind armata suficienta, n-a putut sa-l impiedice pe despot sa cucereascaa orasele din Macedonia (1257).

Situatia lui Mihail al II-lea al Epirului a fost intarita si prin alianta cu Manfred, suveranul Regatului celor doua Sicilii. In urma casatoriei cu o fiica a despotului, acesta a primit cetatile Durazzo si Avlona.

Prin greselile savarsite, Teodor al II-lea a pierdut o parte din cuceririle lui Vatazes. Prin proasta guvernare interna el a indepartat de la sine nobilimea, fara sa aiba puterea de a o aduce sub ascultare si a compromis irevocabil urcarea pe tron a fiului sau. In raporturile cu Biserica, Teodor al II-lea a considerat ca treburile acesteia trebuiau subordonate problemelor de stat. De aceea n-a apreciat oportuna candidatura lui Nichifor Blemmydes la scaunul patriarhal iar Arsenie a trecut in trei zile de la conditia de laic la cea de patriarh (1255 - 1259, prima oara). Relatiile dintre Niceea si curia romana au evoluat strict in directia scopurilor politice ale imparatului. La fel ca si tatal sau, Teodor vedea in unirea cu Roma doar un pas spre reocuparea Constantinopolului.

Astfel, in 1256, Teodor a trimis la Roma doi nobili de la curtea sa care i-au cerut papei Alexandru al IV-lea sa reia negocierile si sa trimita un legat la Niceea. Papa a acceptat si a trimis pe Constantin, episcop de Orvieto, pentru a discuta propunerile concrete facute de Vatatzes inainte de a muri. Legatul papal avea imputerniciri complete si instructiuni secrete de a convoca un sinod pe care sa-l prezideze in calitate de vicar al papei. Totul s-a terminat cu un esec. Teodor al II-lea s-a purtat pe atunci cu mult succes cu bulgarii. Aceste succese l-au determinat sa considere ca nu mai au nevoie de sprijinul papei si de sacrificarea Bisericii Rasaritene intr-o uniune cu Roma. Legatul papal a fost alungat.

Una dintre familiile nobiliare cele mai puternice era cea a Paleologilor care, de la sfarsitul secolului al XI-lea a dat Imperiului numerosi comandanti de osti si oameni de stat, adeseori aliati ai dinastiei domnitoare. Conducatorul familiei, Andronic Paleologul, a luat in casatorie o nepoata a lui Andronic I Comnenul si a primit de la Vatatzes demnitatea de mare domestic si guvernoratul Tesalonicului. Fiul sau, Mihail, a fost, in aceeasi perioada, guvernator de Serrhes si Melnik. Pozitia importanta a acestei familii si inrudirea ei cu dinastia cazuta au starnit invidii si neincredere. Lucrurile au evoluat in defavoarea sa in asemenea masura, incat, in 1256, Mihail Paleologul, temandu-se pentru viata sa, s-a refugiat in Sultanatul de Ikonion, pe atunci in lupta cu mongolii si i-a ajutat sa-i respinga. A fost insa rechemat de Teodor al II-lea Lascaris cu scrisori de garantie, acesta solicitandu-l pentru amintita expeditie in Epir. Neavand insa incredere in loialitatea lui, basileul nu i-a dat sub comanda forte militare suficiente, astfel ca acesta nu a reusit sa obtina rezultatele scontate. Ura lui Teodor al II-lea nu a intarziat sa se manifeste din nou si comportarea lui Mihail Paleologul dupa moartea basileului a oferit o dovada incontestabila asupra gravelor neintelegeri ce au existau intre ei.

Lovit de o boala grea, datorata unei degenerari psihice, Teodor al II-lea Lascaris a murit in august 1258, la varsta de numai 37 de ani, lasand in urma sa un copil de opt ani.

Inainte de a muri, Teodor al II-lea a hotarat ca, in timpul minoratului lui Ioan al IV-lea, regenta sa o detina George Muzalon, omul de incredere al sau, si i-a pus pe toti demnitarii sa depuna juramantul fata de el. Noua zile mai tarziu, in timp ce se oficia la Magnesia inmormantarea basileului, mercenarii apuseni au navalit in biserica si au macelarit pe George Muzalon si pe fratii sai. Se pare ca de acest complot nu a fost strain Mihail Paleologul caci mercenarii apuseni erau in directa sa subordine.

Noul regent a ajuns Mihail care, rand pe rand, a primit titlul de megaduce apoi pe acela de despot, primul rang al ierarhiei dupa basileu. Au urmat presiuni asupra patriarhului Arsenie pentru obtinerea si a functiei supreme. Ca urmare, la 1 decembrie 1258, Mihail al VIII-lea a fost ridicat pe scut la Magnesia iar dupa o luna, la 1 ianuarie 1259, a fost incoronat basileu la Niceea de catre patriarh. Tanarul Ioan al IV-lea a fost trimis intr-un castel de pe malul Bosforului. Patriarhul Arsenie, dandu-si seama ca se incalca toate obiceiurile si legile statornicite cu privire la succesiune, s-a retras intr-o manastire. Mihail, considerand aceasta retragere ca pe o abdicare, a determinat sinodul sa aleaga ca nou patriarh pe Nichifor, mitropolitul de Efes, in ciuda opozitiei arhiepiscopilor de Sardes si de Tesalonic.

In exterior amenintarile nu veneau din partea Constantinopolului unde Balduin al II-lea se gasea intr-o saracie completa ci din partea Epirului al carui despot, Mihail al III-lea, a anexat Macedonia pana la Vardar si a alcatuit o alianta impotriva statului niceean cu Manfred, suveranul Regatului celor doua Sicilii si Guillaume de Villehardouin, printul de Moreea. In octombrie 1259, marele domestic Ioan, fratele lui Mihail Paleologul, i-a infranat pe aliati la Pelagonia.

Basileul niceean si-a putut indrepta acum intreaga atentie in directia pregatirilor pentru ocuparea Constantinopolului. Avand liniste dinspre partile europene, el a semnat un tratat cu mongolii abandonandu-si aliatul, pe sultanul de Ikonion si un tratat asemanator cu Manuel Comnenul, imparatul de Trapezunt. Scopul acestor tratate era recucerirea capitalei de odinioara a Imperiului. O incercare, in primavara lui 1260, de a intra in Constantinopol cu ajutorul unui mare nobil latin, Anseau de Toucy, care urma sa-i deschida una din portile orasului, a ramas fara rezultat. Paleologul, dupa ce a incheiat un armistitiu cu Baldouin, a revenit la Niceea. Aceasta s-a petrecut la scurta vreme dupa ce a primit o ambasada genoveza care i-a propus sa-l ajute sa recucereasca Constantinopolul in schimbul acordarii unor privilegii importante. Dupa 1204, genovezii, care si-au pierdut toate avantajele in estul Mediteranei datorita Venetiei, s-au angajat la un razboi de piraterie impotriva stabilimentelor venetiene si n-au recunoscut niciodata legitimitatea Imperiului latin. Dupa intense negocieri, papa Alexandru al IV-lea si-a impus arbitrajul asupra beligerantilor dar nu a reusit sa determine pe venetieni sa cedeze ceva in favoarea genovezilor.

Basileul neavand o flota suficienta pentru a ataca Constantinopolul si din spre mare, a acceptat toate conditiile genovezilor. Prin tratatul semnat la Nymphaion, Mihail al VIII-lea Paleologul a incheiat cu Genova o alianta defensiva si ofensiva impotriva Venetiei si a lui Baldouin al II-lea. Genova punea flota sa la dispozitia imparatului care ii acorda toate avantajele si cartierele pe care venetienii le aveau la Constantinopol, in Arhipelag si in Marea Neagra, la fel ca si libertatea de comert in intregul Imperiu. Consecintele acestui tratat care inlocuia monopolul economic al Venetiei cu cel al Genovei, urma sa joace un rol nefast in destinul Bizantului.

Printr-o veritabila ironie a soartei, nici acest tratat dezastros, nici celelalte dispozitii ale lui Mihail al VIII-lea n-au ajutat la recucerirea Constantinopolului. Gloria intrarii in capitala, la 25 iulie 1261, i-a revenit unui conducator de osti cat se poate de obscur, cezarul Alexios Strategopoulos care, insarcinat sa faca o demonstratie de forta cu opt sute de oameni la frontiera bulgara, si-a modificat traseul pentru a observa orasul imperial. Ajuns sub ziduri, ca urmare a intelegerii dintre o patrula si locuitorii cartierului respectiv, detasamentul a intrat in oras, in timp ce Balduin al II-lea fugea cu o corabie. Flota venetiana care se gasea la intrarea in Marea Neagra intorcandu-se, a fost pusa in fata faptului implinit.

La 15 august 1261, Mihail al VIII-lea Paleologul si-a facut intrarea in oras si a fost incoronat din nou in catedrala Sf. Sofia de catre patriarhul Arsenie, rechemat in fruntea Bisericii Ortodoxe, dupa moartea patriarhului Nichifor (august 1261 - mai 1265, a doua oara). Dupa o intrerupere de 57 de ani, Constantinopolul redevenea Noua Roma, resedinta Imperiului. Traditia era, astfel, reluata.

8. Principatul de Ahaia

Celelalte state latine nascute din Cruciada a IV-a n-au disparut toate odata cu Imperiul latin deConstantinopol. Fara sa mentionam Venetia care isi va mai mentine inca mult timp imperiul sau colonial in marile rasaritene si senioriile insulare pe care le-au fondat patricienii sai, ducatul de Atena sub conducerea familiei La Roche a supravietuit pana in 1311. Dezastroasa batalie de la Kephissos, in Beotia, a instalat autoritatea catalana (1311-1333) pe care o inlocuiesc ducii florentini din familia Acciaiuoli (1333-1456).

Principatul de Ahaia sub conducerea celor trei Villehardouin, Geoffroy I, fondatorul dinastiei, precum si fiul sau Geoffroy al II-lea si Guillaume (1209-1278), a cunoscut inca o perioada de inflorire. Cu toata organizarea ei pur feudala si cu cele douasprezece baronate infiintate de cucerirea franceza, tara, administrata cu pricepere de catre suveranii sai, a fost, in tot cursul secolului al XIII-lea, unul din statele cele mai prospere ale Orientului latin.

Finantele au cunoscut o constanta prosperitate, cavaleria era considerata ca fiind cea mai buna din Europa. Linistea domnea in stat iar intelegerea cu supusii greci multumitoare. Curtea de la Andravida era, dupa spusele unui cronicar, "mai stralucitoare decat a celor mai mari regi". Influenta franceza era atotputernica si "se vorbea aceasta limba la fel de bine ca la Paris".

Societatea cavalereasca si franceza din principatul de Ahaia este admirabil prezentata in Cronica de Moreea. Urmele acestei perioade se vad si azi, peste tot intalnindu-se ruinele impresionante ale marilor cetati feudale pe care le-au ridicat stapanii francezi ai tarii. Este unul dintre aspectele deosebit de interesante ale istoriei bizantine cum o tara cucerita cu armele s-a patruns atat de tare de o civilizatie indepartata cum a fost cea franceza din veacul al XIII-lea.

Totusi, infrangerea de la Pelagonia, unde Guillaume de Villehardouin a cazut in mainile lui Mihail Paleologul, a avut consecinte grave pentru Principatul de Ahaia. Pentru a fi eliberat, suveranul francez a fost nevoit, prin tratatul din 1262, sa cedeze grecilor Monembasia, Mistra si alte cetati. Bizantinii, astfel, au repus piciorul in Peloponez. Dupa moartea lui Villehardouin (1278), sub guvernarea unor femei si a unor straini - principi angevini - cu ajutorul populatiei bastinase, s-au facut progrese rapide fondandu-se in veacul al XVI-lea Despotatul de Moreea care a reprezentat apoi un stat discordant in decaderea generala bizantina

B I B L I O G R A F I E

W. Miller, The Latins in the Levant. History of Frankish Greece (1204- 1566), London, 1908;

T.M. Popescu, Cucerirea Constantinopoluluide catre latini ca mijloc de unire al Bisericilor (sec. XI-XIV), in S.T., 1929, nr. 1;

A.A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, vol.II, Paris, 1932;

Ch.Diehl, R. Guilland, L. Oeconomos, R. Grousset, L'Europe orientale de 1081 à 1453, Paris, 1945;

G. Ostrogorsky, Histoire de l'tat byzantin, Paris, 1956;

Ch. Diehl, Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1969;

L. Brhier, La monde byzantin. I. Vie et mort de Byzance, Paris, 1969;

N. Iorga, Istoria vietii bizantine, Bucuresti, 1974;

S. Brezeanu, Cruciada a IV-a si Imperiul latin din Constantinopol, in Studii si Articole de Istorie, 1974;

D. Jakoby, Socit et dmographie a Byzance et en Romanie latine, London, 1975;

B. Spiridonakis, Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 à 1453. Quatre siècles d'histoire de relations internationales, Thessaloniki, 1990;

P.Lemerle, Istoria Bizantului, Bucuresti, 1998;

Drd.R.Novacovschi, Viata bisericeasca in Rasaritul crestin in timpul Imperiului latin de Constantinopol, 1204-1261, in R.T.,1998,nr.4;

I.M.Malinas, Regeste si Registre de la Constantinopol si Roma, din prima jumatate a secolului al XIII-lea, privitoare la primatul Vasile I si la imparatul Ionita Caloian din Tarnava, Oradea, 2000.