INTRODUCERE: MIRACOLUL FILOSOFIEI PRESOCRATICE

INTRODUCERE: MIRACOLUL FILOSOFIEI PRESOCRATICE

Daca ar fi sa facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptandu-i, desigur, pe sofisti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer in opozitie cu un Socrate care priveste in jos, mai precis spre om. Cat despre Platon, el sufera de strabism metafizic in sensul ca vede simultan ambele realitati. Se prea poate ca unica modalitate de a intrezari luminisurile Fiintei sa fie privirea incrucisata.

Cu toate ca inainte de cultura greaca au existat civilizatii cu un deosebit potential spiritual: egipteana, caldeiana, indiana sau chineza, filosofia in sensul ei propriu a aparut la greci. Cativa oameni iubitori de intelepciune abandoneaza treptat cadrul imaginatiei mitice orientandu-si inteligenta in directia unei decriptari rationale a lumii.

Termenul filosofie este format din doua cuvinte grecesti filoV si sofia si inseamna "iubire de intelepciune". Cuvantul a fost folosit pentru prima data, potrivit lui Diogene Laertios, de catre Pitagora din Samos care spunea ca intelept (sofoV) este doar zeul in timp ce omul nu poate fi decat iubitor de intelepciune (filosofoV In scris, termenul a fost atestat prima data la Heraclit din Efes in sintagma anir filosofoV (barbat iubitor de intelepciune).

La inceputuri filosofia cuprindea mai toate domeniile cunoasterii care au devenit mai tarziu stiinte de sine statatoare: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte filosofia era o "ars vivendi" care te ajuta sa intelegi aceasta viata pentru a o putea accepta si petrece intr-un mod cumpatat. Cunoasterea la greci ducea la mantuire caci "omul savarseste raul din ignoranta", ne spune Socrate.

Exista o varsta a spiritului, a cunoasterii. Varsta arheica este una a copilariei, a inconstientului. Revelatia a folosit logica simbolului care este logica mitului in sensul ca se folosesc analogii empirice pentru a indica lucruri neempirice, se folosesc lucruri vazute pentru cele nevazute.

Dupa perioada mitica, odata cu milesienii, incepe perioada teoretica, speculativa. Varful acestei perioade este atins de Platon. De fapt spiritul teoretic are doua planuri: spiritul speculativ (Platon) si spiritul stiintific(Euclid). Relatia dintre cei doi este intermediata de logica lui Aristotel cu logica.

Dupa aceasta varsta speculativa urmeaza teologia sinoadelor ecumenice, triumful scolastic, al dogmaticii. Dupa evul mediu, odata cu trecerea in epoca stiintifica moderna, umanitatea ajunge in sfarsit la varsta adolescentei.

Aventura cognitiva a grecilor porneste din Asia Mica, mai precis de pe coasta estica a Marii Egee, din Ionia, in secolul al VII-lea i.Hs.

Cei trei filosofi milesieni Thales, Anaximandru si Anaximene incearca sa explice natura fizica (fusiV) si ordinea din lume (kosmoV) motiv pentru care aceasta perioada a filosofiei eline mai este numita si cosmologica.

Miletul, ca "podoaba a Ioniei" cum l-a numit Herodot, a fost pana la daramare (494 i.Hs.) centrul uniunii ionice. Dupa invazia persilor s-au dezvoltat si alte polisuri precum Efes, Elea, Arigente, Atena, Abdera s.a. de unde aveau sa se ridice marii filosofi antesocratici. Locuitorii Miletului prelucrau metale pretioase, produceau mobila, exportau vin, ulei, covoare, peste, grau, sare, animale si sclavi.

Cat priveste prosperitatea Miletului nu putem decat sa fim de acord cu filosoful englez Hobbes care spunea: "Tihna este sursa Filosofiei, iar Bunastarea sursa Pacii si a Tihnei. Unde au aparut cetatile mari si prospere, acolo a inceput si studiul Filosofiei" .

Istoricii filosofiei identifica si alti factori care au determinat intr-o masura mai mica sau mai mare acest moment cogitabund:

infinitul marin, fluxul si refluxul, imaginea nemarginirii, a plenitudinii si a curgerii ce se perinda zilnic prin fata ochilor celor ce locuiau in orasele porturi;

dezvoltarea navigatiei care a oferit posibilitatea observarii unor fenomene si obiceiuri straine mitologiei homero - hesiodice;

amplasarea geografica favorabila a acestor orase porturi[3];

conceptiile religioase ale grecilor, confruntarea dintre fortele haosului si ale cosmosului;

aptitudinile native ale rasei: inteligenta, dorul de libertate, spiritul armonic, intuitia, simtul esentialului, spiritul speculativ[4];

statutul politic mai liber din colonii fata de cel din metropole[5].

Pe langa aceste cauze imanentiste mai mult sau mai putin obiective exista si altele de natura transistorica:

actualizarea revelatiei primordiale dispersate;

necesitatea unei pregatiri rationale pentru intruparea Logosului divin.

Geniul gandirii presocratice asa cum s-a manifestat el la un Anaximandru, Xenofan, Heraclit, Parmenide sau Pitagora a fost cu siguranta pregatit de productiile spirituale arhaice: celebrele epopei homerice, poemele lui Hesiod, poezia orfica si meditatia sapientiala. Aceasta epoca prefilosofica a reflectiei eline a facut posibil acel miracol al cugetarii umane si anume filosofia presocratica.

Nu trebuie sa vedem in filosofii presocratici niste teoreticieni, obsedati de sistemicitate, ci dimpotriva, cu exceptia lui Leucip din Milet si Democrit din Abdera, toti se exprima intr-un stil poetic care frizeaza uneori tonul profetiei. Filosofii milesieni cauta prin mijloace rationale cauza prima a lucrurilor fiind animati de o incurabila nostalgie dupa Adevarul absolut pe care illo tempore omul l-a adulmecat fata catre fata. Ei voiau sa gaseasca acel principiu (arch initium rerum care sa explice originea a tot ceea ce exista incercand sa reduca pluralitatea realitatii fenomenelor la o unitate.

Cu alte cuvinte primii filosofi ionieni erau interesati de acel ceva care ramane egal cu el insusi in conditiile in care ochii nostri asista zilnic la spectacolul metamorfozarii realului. Aceasta perpetua schimbare analizata de milesieni va genera mai tarziu o tensiune metafizica in gandirea greaca prin cele doua solutii opuse propuse de Heraclit din Efes si Parmenide din Elea.

Platonismul survine ca o sinteza intre cele doua pozitii ireconciliabile care au constituit probabil problema esentiala a filosofiei grecesti. Deci eleatismul poate fi redus la afirmatia ca numai fiinta este (si nefiinta nu). Heraclietismul poate fi concentrat in sentinta "nimic nu este, ci totul devine". Daca pentru Parmenide imobilitatea fiintei, caracterul ei instabil si etern era o evidenta, pentru Heraclit devenirea primeaza fiind ridicata la rang de principiu universal. Parmenide elimina si Heraclit o cultiva.

Punand identitatea dintre gandire si fiinta Parmenide spune ca ontologicul poate fi gandit, deci fiinta nu este inaccescibila gandirii. In fata acestor doua pozitii ireconciliabile Platon propune o conceptie sintetica, separand sferele de referinta ale acestor conceptii.

Elealismul si heracliteismul sunt contradictorii numai daca se refera la acelasi domeniu ontologic, ori Platon accepta atat programul eleat cat si cel heraclitic, separand domeniile. In felul acesta evita tensiunea dintre cele doua pozitii metafizice. Cu alte cuvinte cei doi vorbesc de lumi diferite.

Ceea ce spunea Heraclit e valabil numai pentru simtiri, pentru lumea de, iar ceea ce spune Parmenide e valabil pentru teritoriul esentelor pure. Platonismul debuteaza astfel printr-o separatie intre inteligibil si sensibil. Inteligibilul este etern, nu devine, nu are spatiu si timp si nici una din calitatile sensibilului. Inteligibilul va fi reprezentat de paradigme, de forme, de arhetipuri care sunt universalele din lucruri.

Indivizii participa in schimb la aceste modele care au gradul cel mai inalt de realitate. In raport cu aceste paradigme originare ale realului existentele, individualele care participa la idei sunt copii, simulacre ale inteligibilului.

Conditia grecului antic slabea sub semnul necesitatii. Zeii lor nu aveau intentii soteriologice ca Dumnezeul crestin, preferand sa-si camufleze identitatea (sau lipsa ei) in spatele unor mituri, mistere, profetese si oniromanti. Ori in lipsa unui continut revelational suprem grecilor antici nu le ramanea decat cunoasterea naturii, a omului, a nasterii si mortii, precum si a relatiei dintre Unu si pluralitate.

Punandu-si intrebari de tipul: Ce este lumea? Din ce materie este facuta? Ce ramane in urma schimbarii? Cei trei milesieni au luat lucrurile pe cont propriu refuzand sa creada ca mania lui Poseidon da nastere furtunilor sau ca oamenii mor din cauza sagetilor tintite de Apollo sau Artemis[6].

Critica moderna a acestor conceptii "naive" trebuie sa tina cont de faptul ca in caea perioada domina ideea insufletirii tuturor formelor fizice, granita dintre materie si spirit fiind inca destul de confuza. De aici convingerea ca principiul intemeietor al lumii, fie ca era el apa, foc, aer sau pamant, era responsabil de propriile-i metamorfoze[7]. Acesta este motivul pentru care presocraticii mai tarzii ca de pilda Empedocle si Anaxagora au vorbit si de posibilele cauze ale miscarii.

Nu este exclus ca grecii sa fi luat unele informatii de la babilonieni sau de la egipteni, cel putin in domeniul matematicii, al astronomiei, al tehnicii agrare sau al metalurgiei, insa prin structura aceste popoare nu erau preocupate de cunoasterea in sine ci de acumularea unor cunostiinte care ii ajutau sa-si rezolve problemele cotidiene. De pilda babilonienii faceau calcule astronomice, insa religia lor avand un caracter astral aceste rezultate erau menite sa explice statutul divinitatilor astrale in timp ce filosofia greaca se posta pe pozitii agnostice fata de zeitatile traditionale[8].

Cu alte cuvinte atat babilonienii cat si egiptenii foloseau bunaoara focul sau apa insa numai grecii s-au intrebat ce natura au aceste elemente, de ce dau nastere atator lucruri diferite? Punandu-si in acest fel problema grecii fac saltul providential de la particular la generalitate[9].

Oricat ar fi de naiva ontologic ideea lui Thales cum ca apa este inceputul tuturor lucrurilor ramane geniala incercarea de surprindere a unui principiu la care s-ar putea reduce existenta. In virtutea unei constiinte a unitatii cosmice, filosoful din Milet investeste un element pur fizic cu "semnificatie metafizica"[10]. Anaximandru cauta elementul ordonator intr-o zona a nedeterminarii, convins ca numai un principiu abstract, indeterminat precum apeironul are calitatea de a da nastere unor entitati funciarmente determinate. Prietenul lui Anaximandru, Anaximene, introduce aerul ca element creator, procesele de condensare si rarefiere asigurand devenirea. Pitagora considera ca la baza realitatii stau raporturile numerice. Heraclit se opreste asupra schimbarii lucrurilor, accentuand caracterul ordonator al Logosului. Scoala eleata prin reprezentantul ei cel mai de seama, Parmenide, opereaza o separare radicala a principiului de lucruri, impingand interogatia in zona analizei principiului insusi. Xenophon din Kolophon discrediteaza zeii postuland ideea de Unu nedevenit si neschimbator. Empedocle din Arigente pune la baza miscarii elementelor fundamentale (pamantul, apa, focul si aerul) conceptele de iubire si ura. Anaxagora accepta o infinitate de elemente (seminte ale lucrurilor) si un principiu al miscarii numit Nous (spirit). Democrit dezvolta o teorie atomista combatand ideea eleata a nonexistentei spatiului vid.

In a doua jumatate a secolului V i.Hs. ia amploare fenomenul sofistic. Desi in dialogul Sofistul Platon vorbeste despre sofisti ca despre niste vanatori de bani, ca profesor de retorica, instruiti in eristica (arta de a conversa), posedau cunostiinte din toate domeniile spiritului contribuind prin aceasta in mod decisiv la dezvoltarea culturii grecesti[11].

Majoritatea filosofilor presocratici (sec. VII-V i.Hs.) erau din afara Atenei respectiv din Grecia Mare (Ionia, Italia de Sud sau Sicilia). Lucrarile lor care in general purtau titlul conventional "Peri fusewV" (Despre natura), s-au pierdut aproape in intregime. Conceptiile lor filosofice s-au reconstituit din anumite fragmente citate de succesori sau din insemnarile doxografice si biografice (Teofrast, Apolodor din Atena, Aristofan din Bizant, Satirus, Diogene Laertioste).

Alte izvoare relevante pentru cunoasterea filosofiei antesocratice se refera la unii filosofi, istorici, scriitori si Sfinti Parinti ai Bisericii care au scris in perioada antica: Platon, Aristotel, Cicero, Plutarh, Sextus Empiricus, Porfirius, Clement Alexandrinul, Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Origen etc.

Incepand cu Platon ideile filosofilor presocratici s.au bucurat de-a lungul timpului de un interes aparte. Nietzsche a mers pana acolo incat a afirmat ca doctrinele filosofilor presocratici constituie de fapt adevarata filosofie greaca, momentul Socrate inregistrand, dupa autorul "Nasterii filosofiei in epoca tragediei grecesti", un iremediabil regres. Heidegger la randul lui a fost impresionat de reflectia presocraticilor asupra raportului dintre Fiinta si fiintari. De altfel intreaga filosofie occidentala s-a dezvoltat in prelungirea celor doua pozitii presocratice opuse: Heraclit si Parmenide. Nu regasim slaticismul parmenidian in Etica lui Spinoza sau ideile lui Heraclit in sistemul hegelian?

Importanta filosofilor presocratici este data nu numai de faptul ei traseaza liniile unui program cognitiv in spatiul cultural european. Ideile lor clare, necontaminate de stafilococite lingvistice, dupa mai bine de doua milenii si jumatate, continua inca sa ne fascineze si sa ne fertilizeze gandurile tocmai pentru ca tin de rostirea originara.