ISTORIA ROMANILOR

Romania este situata in centrul Europei, in partea de nord a Peninsulei Balcanice,

si teritoriul sau este marcat de Muntii Carpati, Dunare si Marea Neagra. Avand un

climat temperat si un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vietii,

teritoriul romanesc a fost locuit inca din cele mai vechi timpuri. Cercetarile facute

de arheologii romani la Bugiulesti, Tinutul Valcei, a dus la descoperirea unor

relicve umane, datand de la inceputul Paleoliticului Inferior (aprox. 2 milioane de

ani inainte de Hristos). Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa,

scotand la iveala perioada in care omul, un humanoid, de fapt, parcurgea, fizic si

spiritual, etapele depasirii statutului sau de animal. O populatie umana mai densa

(Omul de Neanderthal), a trait aprox. 100.000 de ani in urma; dar, relativ stabila

populatie, nu a fost descoperita decat incepand cu Neoliticul (cu 6000-5000 ani

inainte de Hristos).

La un moment dat, populatia de pe teritoriul actualei Romanii, a creat o

remarcabila cultura, a carei dovada se regaseste in policromia ceramicii de

Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, la

vremea aceea, din Bazinul Mediteranei de Rasarit si a Orientului Mijlociu), precum

si cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi

in intreaga lume).

La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de

Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populatia

care deja traia in Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi

de un fenomen neintrerupt de creare a poporului roman. In prima parte a primului

mileniu dinainte de Hristos, in zona carpato-dunareano-pontica - care era partea

de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de

nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice si dacice. Strabo - un

geograf si istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca 'dacii

aveau aceeasi limba ca si getii'. Initial, a fost acelasi popor, singura diferenta

dintre daci si geti fiind zona in care locuiau ei: dacii - in mare parte, locuiau in

muntii si pe platoul Transilvaniei; getii - in campiile Dunarii. In antichitate, grecii,

care i-au intalnit primii pe geti - au folosit acest nume pentru intreaga populatie

de la nordul Dunarii, in timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins

folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de

astazi al Romaniei. Dupa cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia

Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al Romaniei de azi este numit Dacia, in toate

sursele de informatie din perioada latina si a Evului Mediu. Contactul daco-getilor

cu lumea greaca a fost usor de facut, prin intermediul coloniilor grecesti create pe

teritoriul tarmului Marii Negre al Romaniei de azi: Istros (Histria), fondat in sec.      

VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), si Tomis (Constanta de azi);

ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populatia de la nordul

Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, 'parintele istoriei' (sec.      

IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan

Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de

Hristos). El a scris ca getii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii

care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor si Dunare. Burebista (82 -

pana in jur de 44 inainte de Hristos), care a reusit sa uneasca triburile

geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic si intins, pe vremea cand

suveranul dac i- a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de

Hristos), si se intindea de la Beskit, in nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, in vest, raul

Tiras (Nistru) si tarmul Marii Negre, in est, pana la Muntii Balcani, in sud.

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea si se

creau provincii romane in Panonia, Dalmatia, Moesia si Tracia, granita cu Dunarea

se intindea pe aproape 1500 km si despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de sapte secole, incepand cu

domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso si-a petrecut ultimii ani ai vietii

sale 'printre greci si geti', intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 si 17

e.n.), din ordinul aceluiasi Cezar.

Dacia s-a aflat in apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). Dupa o

prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu

necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. si 105-106 e.n.),

pentru ca, in culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe

Decebal si sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

Columna lui Traian, inaltata la Roma, si mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea)

povestesc despre aceasta inclestare militara, care a fost urmata de o masiva si

sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar si dupa ce a fost

instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa

unui proces de romanizare complex, elementul sau de baza fiind impunerea si

adoptarea definitiva a limbii latine. Romanii sunt astazi singurii descendenti ai

Imperiului Roman de Rasarit; limba romana este una din marile mostenitoare ale

limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, Romania este o oaza de latinitate in

aceasta parte a Europei.

Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, si-au

continuat existenta neintrerupta ca tarani sau ca pastori, chiar dupa retragerea

romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atat a armatei, cat si a administratiei

romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramosii romanilor au ramas timp

de cateva secole in sfera de influenta a Imperiului Roman, atat in politica, cat si in

economie, religie sau cultura; dupa despartirea in doua a Imperiului Roman, in

anul 395 e.n., ei au ramas in sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau

mai mult in spiritul vechilor romani, care acum decazuse, si au supravietuit

imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. La

vremea cand simbioza etno-culturala dintre daci si romani a fost realizata, si s-a

finalizat in sec. VI-VII, prin formarea poporului roman, intre sec. II si IV,

daco-romanii au adoptat crestinismul in forma sa latina. Prin urmare, in sec.      

VI-VII, cand procesul de formare a poporului roman a fost gata, natiunea a

patruns in istorie ca o natiune crestina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile

vecine, care au ca date de crestinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii -

966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), romanii nu au o data fixa a crestinarii,

intrucat ei au fost prima natiune crestina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul

roman a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii,

avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul Romaniei.      

Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar si politic,

intarziind dezvoltarea economica si sociala a bastinasilor si formarea entitatilor

statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv in sec. VII la sud de Dunare, au despartit in doua

masa compacta a romanilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord

(daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul si

sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii si istro-romanii). Slavii

s-au stabilit la nord de Dunare si au fost asimilati incetul cu incetul de poporul

roman si limba lor a lasat urme in vocabularul si fonetica limbii romane. Peste

limba romana s-a suprapus asa-numita limba slavica (in acelasi mod cum s-a

impus idiomul germanic francilor). Romanii apartinand religiei ortodoxe au

adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult si incepand cu

sec. XI-XVII ca o limba de curte si cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba

vie, vorbita de popor, pe teritoriul Romaniei; ea a jucat pentru romani, la un

momentdat, in Evul Mediu, acelasi rol pe care l-a jucat latina in vest; la inceputul

epocii moderne, ea a fost inlocuita pentru totdeauna in biserica, la curte si in

cultura de catre limba romana.

Datorita pozitiei lor, romanii de la sud de Dunare au fost pentru prima data

mentionati in sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi);

acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, si ca popoarele

non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. Dupa anul 602, slavii stabiliti

masiv la sud de Dunare au fondat un tarat puternic bulgar, in sec. IX. Asta a facut

o bresa intre romanii din nordul Dunarii si cei aflati la sud de Dunare. Pe masura

ce au fost supusi la tot felul de presiuni si izolati de trunchiul puternic romanesc

de la nord de Dunare, numarul romanilor din sudul Dunarii a scazut continuu, in

timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau in conditii extrem de

dificile, si-au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai

indepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave si ungare, si mai tarziu surse

occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populatiei romanesti -

cnezate si voievodate - la inceput in Transilvania si Dobrogea, apoi in sec.      

XII-XIII, si in teritoriile de la estul si sudul Carpatilor. O trasatura specifica a

istoriei romanilor din Evul Mediu, pana in epoca moderna, este aceea ca ei au trait

in trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova si Transilvania.

Acest fenomen - care este, fara indoiala, unic in Europa medievala, este extrem

de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de

asemenea si factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta

imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale romanesti si

chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile

romanesti. De exemplu, la vest, romanii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire

dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai,

conduse de Arpad, s-au stabilit in Panonia. Ei au fost opriti in inaintarea lor spre

vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit si si-au intors

fata catre sud-est si est. Aici, ei s-au intalnit cu romanii.

O cronica ungara descrie intalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur,

si voievodul Menumorut al Biharei, un oras in vestul Transilvaniei. Ambasadorii

unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi

raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: 'Spuneti-i lui Arpad, ducele

Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi in intampinare, ca de la prieten

la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, si unui strain ii

lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi

de bunavoie, cata vreme vom trai'.

In ciuda rezistentei cnezatelor si voievodatelor romanesti, ungurii au reusit in sec. X- XII sa ocupe Transilvania si s-o incorporeze regatului ungar (pana la inceputul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor in Transilvania, unde romanii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca si in scopul de a apara granita estica si sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi si secui, in sec. XII-XIII

In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii),

s-au format o serie de state feudale, in sudul si estul lantului muntos al

Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, in jurul anului 1360, si Moldova, sub Bogdan I,

in jurul anului 1359. Regatele Poloniei si Ungariei au incercat in sec. XIV si XV sa

anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra

teritoriilor romanesti: Imperiul otoman. Dupa ce au pus prima data piciorul pe

pamantul european, in 1354, turcii otomani au inceput rapida lor expansiune pe

continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja in sudul Dunarii, in

Singure sau in alianta cu tarile crestine vecine, mai degraba in alianta cu

voievodatele vecine ale celorlalte doua principate romanesti, voievozii Mircea cel

Batran al Valahiei (1386-1418) si Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale -

1456-1462), precum si Stefan cel Mare si Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei

si Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii

de aparare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul

Europei.

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost

capturat de Mohamed al II-lea, in 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul

Belgrad, in 1521, si Regatul ungar a disparut in urma Bataliei de la Mohaci - 1526.      

Prin urmare, Valahia si Moldova erau incercuite si a trebuit sa recunoasca

suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. Dupa ce Buda a fost

capturata si Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom,

in 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca

si celelalte doua teritorii romanesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din

sud-estul Europei, spre deosebire de unguri si poloni, romanii au fost singurii care

si-au mentinut entitatea statala in timpul Evului Mediu, ca si propria politica,

precum si structurile militare si administrative. Tributul platit sultanului avea

menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar in acelasi timp, si

protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia si Moldova, detinand propriul

lor statut autonom, au continuat, dupa caderea Imperiului Bizantin, sa cultive

traditiile culturale bizantine si au luat asupra lor, in acelasi timp, pastrarea religiei

ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, invatati din toata Peninsula Balcanica, la

adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol.      

Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

Sfarsitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit

voievod al Tarii Romanesti in 1593 si s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie

antiotomana, initiata de papalitate si de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, dupa

grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta tarii sale.      

In 1599-1600, pentru prima data in istorie, el a unit toate teritoriile locuite de

romani, proclamandu-se 'Print al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si al intregii

Moldove'. Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul

Otoman, Polonia si Imperiul habsburgic - ii erau ostile si si-au unit fortele pentru

a-l infrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, intrucat Mihai Viteazul

a fost asasinat in 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi

un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, si cu succese

trecatoare, si alti printi au incercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui

Mihai Viteazu, incercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei

principate si sa restaureze unitatea Daciei antice.

Sfarsitul sec. XVII si inceputul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atat in

centrul, cat si in estul Europei. Imperiul Otoman a esuat in tentativa sa de a

captura Viena, in 1683 si, prin urmare, Imperiul Habsburgic si-a inceput

expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la

Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei si organizarea ei ca un principat

autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un

guvernator). Polonia era divizata si Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub

Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al

Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor si

Constantinopolul situa Principatele Romanesti in calea expansiunii rusesti.      

Imperiul Otoman, in incercarea de a-si apara vechile pozitii, a introdus in Moldova

(1711) si Tara Romaneasca (1716) 'regimul fanariot', care a durat pana in 1821,

si sub care Sublima Poarta desemna in cele doua principate domnitori greci,

recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi

ai turcilor. Aceasta a fost epoca in care controlul politic otoman si exploatarea

economica a luat proportii, la fel ca si coruptia; dar, s-au introdus, de asemenea,

si cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca si reforme

administrative, de modernizare, dupa modelul european, din perioada

iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, in cele

doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte in Imperiul Otoman;

aceasta situatie a fost recunoscuta in cateva tratate internationale (de ex. in cel

de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii si ravnite de

toate trei, Tara Romaneasca si Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de

ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar si de batalie, pe care armatele

imperiilor s-au intalnit.

Multi ani, Austria si Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711,

1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romaniei si au fost insotite

intotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp

dupa ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile romanesti au indurat nu

numai devastarea si pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, si prin

dislocari de populatie si amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a

anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum si Nordul Moldovei, numit Bucovina

(1775-1918). Dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de

rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut si Nistru, numit mai tarziu Basarabia