De la Uniunea Occidentala la (1947) la Uniunea Europei Occidentale (1954-1955). Crearea NATO

De la Uniunea Occidentala la (1947) la Uniunea Europei Occidentale (1954-1955). Crearea NATO

Din aceeasi perioada cu constituirea Consiliului Europei dateaza si constituirea primei organizatii de aparare a Europei, si anume Uniunea Occidentala, institutie care s-a vrut interguvernamentala si a carei aparitie a devenit posibila prin semnarea de catre Franta si Anglia a Tratatului de la Dunkuerque, la 04 martie 1947, document prin care cele doua parti se obligau la acordarea de ajutor reciproc in cazul unui atac german, dar se faceau referiri si la colaborarea economica dintre acestea. Acestora li se, alatura, la 17 martie anul urmator si Belgia, Olanda si Luxemburg, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles (pentru o perioada de 50 de ani) de fondare a Uniunii Occidentale. Statutul organizatiei prevedea infiintarea unui stat major comun al celor cinci puteri cu sediul la Fontainbleu, un comitet permanent la Londra si un plan de integrare a fortelor acestora. Si in cinci organizatia avea ca principal scop auto-apararea comuna a acestora in cazul unui atac armat, in special din partea Germaniei, dar statutul acesteia continea si prevederi privind colaborarea economica, sociala si culturala. Fortele acestor state erau totusi prea slabe pentru a face fata unei asemenea situatii, iar pericole inca mai existau in Europa, in 25 februarie 1948 avand loc lovitura prin care comunistii au fost adusi in Cehoslovacia, crearea Kominformului si blocada Berlinului creand si ele destula tensiune pentru a se trece la actiuni concrete in domeniul apararii comune.

Pe baza acordurilor de la Bruxelles (1948) si de la Paris (23 octombrie 1954), la 06 mai 1955 a fost infiintata Uniunea Europei Occidentale (initial Organizatia Tratatului de la Bruxelles), organizatie politico-militara din care faceau parte, pe langa statele mai vechi, R. F. Germania si Italia. Cel mai important organism al UEO este Consiliul Europei, care are rolul de a examina problemele privind indeplinirea tratatului, a protocoalelor si a anexelor acestuia. Acesta se intrunea trimestrial, la nivel de ministri, si semestrial la nivel de ambasadori, si dispunea de un secretariat general. In cadrul organizatiei functiona Agentia privind controlul armamentului, care are sarcina de a controla nivelul stocurilor de armament detinute de fiecare stat membru, si un Comitet permanent privind armamentele, avand ca principala atributie dezvoltarea cooperarii intre statele membre in domeniul armamentelor si a fortelor armate. Adunarea UEO era compusa din reprezentantii statelor membre in Adunarea consultativa a Consiliului Europei, dispunea de sase comitete privind problemele legate de aparare si armament, chestiuni generale, probleme stiintifice, tehnologice si aero-spatiale, chestiuni bugetare si administrative, reguli de procedura, intrunindu-se de doua ori pe an. Consiliul UEO trimite Adunarii rapoartele privind controlul armamentelor.

UEO nu a avut o activitate proeminenta in cadrul comunitatii o perioada indelungata, pana la revigorarea sa in 1984, cand a primit sarcina de a elabora Identitatea europeana de aparare, prin instituirea unei colaborari intre membrii acesteia in domeniul securitatii comune, si a fost semnata Declaratia de la Roma, document prin care statele membre ale UEO au hotarat sa coopereze in vederea armonizarii punctelor lor de vedere referitoare la problemele legate de securitatea uniunii. Dupa aceasta data activitatea organizatiei a fost tot mai laborioasa, mai ales ca evenimentele din Europa de Est au impus-o. Dupa ratificarea tratatelor de aderare Spania si Portugalia au devenit si ele membre ale UEO.

Incercarile tot mai sistematice ale aliatilor de a-si organiza apararea militara si de a-si mentine securitatea, de coordonare a mijloacelor de aparare, pericolul sovietic care devenea tot mai evident, determina congresul american sa voteze la 11 iunie 1948 rezolutia Vandenberg, prin care se permite SUA sa incheie o alianta militara in timp de pace in afara continentului american. Rezultatul il va constitui semnarea, la 04 aprilie 1949, la Washington, a pactului care va sta la baza crearii Aliantei Atlantice (ratificat in august, acelasi an). La inceput Alianta va fi integrata Uniunii Occidentale, dar in curand aceasta va absorbi comitetele militare ale Uniunii.

Acordurile NATO prevedeau asistenta automata in caz de agresiune impotriva unuia dintre semnatarii europeni sau de atac al Germaniei. Aderarea Germaniei federale la UEO iar apoi in NATO, la 09 mai 1955, va determina blocul comunist la crearea propriei aliante militare prin Tratatul de la Varsovia din 14 mai 1955. Tensiunile ideologice tot mai acute au determinat initiatorii pactului atlantic sa transforme organizatia intr-o adevarata institutie politica si regionala careia i s-a integrat si o unitate militara al carei prim sef, Dwight Eisenhower, purta numele de Comandant suprem al fortelor aliate din Europa. Schimbarea pe care a produs-o crearea NATO fata de perioada interbelica va consta in faptul ca participarea SUA in cazul unui atac asupra Occidentului se subintelegea. Latura negativa a constituit-o insa inarmarea tot mai complexa a statelor din blocul atlantic, dar si a celor din afara lui.

Prin protocolul din 22 octombrie 1951 sfera de actiune a NATO s-a extins si in Mediterana, ceea ce a facut ca      in februarie 1952 sa adere si Turcia si Grecia (aceasta din urma retragandu-se din alianta intre 1974 si 1980). In mai 1955 va adera la organizatie si R.F. Germania, in 1982 Spania, Franta retragandu-se in 1966.