Interventia americana in Irak (19 martie 2003) - Fundamentele deciziei

UNIVERSITATEA "BABES-BOLYAI", CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE SI FILOSOFIE

SPECIALIZAREA RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

Interventia americana in Irak (19 martie 2003) - Fundamentele deciziei

"Lumea la inceput de secol XXI este un ciudat amestec de continuitate si schimbare", afirma Joseph S. Nye, Jr. in debutul lucrarii sale "Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie".

Intr-adevar, o privire atenta asupra sistemului international contemporan releva faptul ca "unele aspecte ale politicii internationale nu s-au schimbat de pe vremea lui Tucidide. Exista o anumita logica a ostilitatii, o dilema privind securitatea care insoteste politica interstatala. Aliantele, balanta puterii, optunile in politica intre razboi si compromis au ramas la fel de-a lungul mileniilor."[1]

In paralel insa, lumea "devine tot mai mica", iar intrucat, "efectele distantei se micsoreaza, conditiile din tari sarace, indepartate [] devin, dintr-o data, extrem de relevante pentru America si Europa."[2] Cu privire la aceasta transformare a lumii, Ph. Moreau- Defarges arata ca: "Niciodata pamantul nu a fost atat de legat prin fluxuri si retele de tot felul. Iata ca timpul mondializarii produce mai multiple evolutii tehnice, economice, culturale si politice."

In cele ce urmeaza, pornind de la o serie de consideratii teoretice cu privire la "descifrarea" relatiilor internationale si a politicii externe, vom aduce in discutie unul din subiectele actuale ale lumii contemporane si anume razboiul din Irak, mai exact decizia americana de a actiona astfel in Orientul Mijlociu.

Lucrarea va aduce mai intai in discutie sistemul international dupa 1990- pozitia S.U.A. in cadrul acestuia, dar si relatiile lor cu Irakul, apoi ne vom opri asupra elementelor specifice regimurilor celor doua tari si raporturile dintre ele inaintea declansarii conflictului, cu accent pe modul de formulare a deciziei in politica externa americana si a persoanelor aflate in "pozitiile cheie" in momentul respectiv. Ultima parte va aborda materializarea deciziei si efectele generate de aceasta la nivel global.

Data fiind complexitatea crescanda a sistemului international contemporan apare tot mai dificila explicarea, intelegerea acestuia, lucru pe care teoreticienii relatiilor internationale au cautat sa-l realizeze inca de la aparitia relatiilor internationale ca domeniu de studiu, fara sa se ajunga, pana in prezent la un consens.

Astfel, idealistii promoveaza principiul democratic al autodeterminarii nationale, fiind adeptii unor structuri institutionale de tipul Ligii Natiunilor din perioada interbelica; cred in securitatea colectiva si posibilitatea armonizarii intereselor diferitilor actori in angajarea popoarelor pentru sustinerea dezideratului pacii si a regimurilor democratice; opun fortei armelor forta opiniei publice, manifestand mare incredere fata de afirmarea eticii si dreptului- ei sustin "forta dreptului, nu dreptul fortei", dupa cum afirma filosoful I. Kant.

Reactia fata de idealisti vine din partea realistilor ale caror explicatii se centreaza pe concepte, precum "putere" (definita in termeni militari) si "interes national". Ei propun o abordare stat-centrica, unde statele sunt maximizatoare egoiste ale puterii, iar scopul politicii externe este servirea interesului national; politica internationala reprezinta o lupta pentru putere, iar razboaiele sunt concepute ca inerente sistemului international; in conditii de anarhie, singurul mod de a asigura pacea intre state este echilibrul puterilor.

Neorealismul sau "noul realism"/ "realismul structural" aduce in discutie ideea de "structura a sistemului international" care se naste din interactiunea statelor si le constrange sau le impulsioneaza spre anumite actiuni. Neorealistii accentueaza asupra ideii de anarhie si a absentei unui "guvernamant supranational" in cadrul sistemului, unde statele sunt considerate actori principali. Ele actioneaza conform principiului auto-ajutorarii ("self-help"), pentru a-si asigura supravietuirea, iar o balanta a puterii rezulta, mai mult sau mai putin automat, din instinctul de supravietuire. In opinia realismului structural, statele difera in ceea ce priveste capabilitatile care definesc pozitia statului in sistem, iar "modul in care acestea se distribuie determina structura sistemului. Asfel, schimbarile in distributia capabilitatilor stimuleaza schimbari in structura sistemului, de o configuratie de putere unipolara spre una bipolara, sau de la una bipolara spre una multipolara."[4]

In opozitie cu neorealistii, neoliberalii cred in ideea de democratie si in posibilitatea evitarii conflictelor prin cooperarea internationala. O astfel de cooperare apare necesara in conditiile interdependentei si se poate realiza in cadrul institutiilor internationale, definite ca "totalitatea structurilor sociale care persista in timp, modeleaza comportamentul indivizilor sau a membrilor lor, incorporand anumite credinte si valori .[] Termenul desemneaza organizatiile mari, regulile formale si legile, normele informale, precum si regimurile."[5] Neoliberalii sustin capacitatea acestora de a organiza si conserva o lume pasnica, respectand securitatea nationala si interesele fiecarui participant. O astfel de cooperare nu e lipsita de probleme, insa statele vor transfera loialitatile si resursele spre institutii, vazute reciproc benefice, si care vor permite sa sporeasca oportunitatile de cultivare a interesului national.

Teoriile critice si constructivismul pun accent pe reprezentarea actorilor asupra lumii, iar principiul esential este ca interpretarea unui fapt depinde de viziunea creata asupra lui, iar sensul pe care i-l atribuim este dat din exterior. El este, deci, "un construct social".[6]

Constructivistii sunt cei care afirma ca sistemul international, ca realitate sociala, "construieste actorii", contribuie la construirea lor si la modul in care se autodefinesc, iar, in paralel, sistemul international este "construit" si "reconstruit" prin fiecare interactiune dinter actori. Prin urmare, "agentii" si "structurile" se construiesc reciproc, iar anarhia nu impune competitia, mai ales prin aparitia unor forme aparte de structuri de identitate si interese. In cazul acestei orientari, accentul cade pe context, pe limbaj care codifica sensul, semnificatia.

In prezent, desi se vorbeste de o lume a interdependentelor, a afirmarii actorilor transnationali, a institutiilor internationale, statul ca actor al relatiilor internationale este departe de a disparea- actorii nestatali, precum corporatiile transnationale, organizatiile non-guvernamentale, grupurile teroriste ce reprezinta noi provocari pentru guverne, nu inlocuiesc statele.[7]

Ele sunt cele carora, printre altele, le revine datoria de a formula si realiza politica externa.

Orice analiza cu privire la acest aspect presupune o delimitare clara a conceptului. Astfel, prin politica se desemneaza "activitatea organizata a indivizilor care cauta sa puna in practica propriile convingeri cu privire la valorile sociale [] Prin actiunea politica, indivizii cauta sa concretizeze notiunea de bine public, prin care se intelege conceptia lor cu privire la felul in care societatea ar trebui sa fie organizata si interesele lor promovate."[8]

Politica externa se refera la incercarea unui stat de a realiza, in mediul exterior, teluri derivate din conceptia binelui public in cadrul societatii respective. Prin urmare, ea are in centru actiuni politice care vizeaza modul de actiune al unui stat in raport cu alte state sau cu actori ne-satali externi, in vedrerea protejarii interesului national, a securitatii nationale, a telurilor sale ideologice si a prosperitatii economice.

Politica externa reprezinta apanajul guvernelor nationale, dat fiind ca "numai guvernul este imputernicit sa actioneze in numele fiecarui individ din cadrul statului si in numele societatii in ansamblul sau."[9]

In stabilirea modului specific de actiune, statele decid mai intai care sunt interesele lor si cat de departe sunt dispuse sa mearga pentru atingerea acelui interes, apoi metoda prin care se considera ca acesta poate fi cel mai bine realizat. Prin urmare, in analiza si formularea politicii externe se opereaza cu lantul mijloace-scop, care prezinta grade diferite de complexitate.[10]

Se considera ca toate statele urmaresc obiective fundamentale- cum ar fi, de exemplu, asigurarea securitatii nationale, integritatea teritoriala, conservarea sistemului statal propriu sau a sistemului economic si politic fata de modificari impuse din exterior- obiective pe termen mediu, a caror semnificatie este data de situatiile in care se afla statele- ele pot fi exceptional de importante si pot solicita o cheltuiala considerabila de resurse- si obiective specifice sau imediate, care se stabilesc dupa ce au fost formulate primele doua tipuri de obiective prin raportare la intrebarea "Care este obiectivul imediat care poate sustine cel mai bine intregul plan?"

Se apreciaza ca o conceptie coerenta asupra interesului national si a obiectivelor care decurg din acesta serveste drept un "ghid necesar" pentru a orienta politica externa pe termen lung si a guverna actiunile intreprinse pe termen scurt.

Fiecare decizie de politica externa presupune mobilizarea unor resurse, asumarea unor costuri sau a unor riscuri. Astfel, cei care iau deciziile sunt pusi in fata unor alegeri care sunt influentate de perceptia asupra rezultatului si care cauta maximizarea beneficiilor si minimizarea costurilor actiunilor lor din cadrul sistemului international- vorbim de fapt de capacitatea actiunii alese de a permita pe mai departe cultivarea interesului national si de a permite supravietuirea natiunii.[12]

Cu privire la politica externa, mai multi autori subliniaza faptul ca realitatea este prea complexa, include prea multe variabile, schimbari, prea multi factori psihologici, culturali, "pentru a permite ca variabilele sa fie reprezentate matematic". A include toate variabilele, ar insemna a trece cu vederea menirea initiala a modelului, aceea de a permite ca realitatea sa poata fi simulata, cel putin partial. Pe de alta parte, a stabili limite prea riguroase, a exclude tot ce e prea greu de reprezentat ar insemna transformarea modelului intr-unul nevalid, datorita lipsei de profunzime.

Cu toate acestea, este posibila identificarea unor elemente care, aplicate politicii externe, pot contribui esential la descifrarea acestuia- sunt incluse aspecte diferite- de la structura anarhica a sistemului international, la diferentierea dintre state slabe sau puternice, la influenta politicii interne si perceptiile oficialilor cu privire la evenimentele din mediul intern si cel extern.

Vorbind despre analiza politicii externe, K. J. Holsti in lucrarea sa International Politics. A Framework for Analysis, afirma ca aceasta nu se poate raporta la un singur factor- cum ar fi, de pilda, cel geografic- ci la o multitudine de variabile independente, precum imagini, valori, credinte, caracteristici de personalitate, nevoile politice ale indivizilor care stabilesc obiectivele, structurile interne, influenta birocratiilor, nevoile nationale, conditiile specifice din mediul international.

Dupa cum se poate observa, aceste variabile se raporteaza la nivelul individual (al celui care decide), la sfera politicii interne (unde conteaza cel mai mult tipul de regim politic, distributia puterii in plan intern) si la mediul international.

Intr-adevar, cand se are in vedere luarea unei decizii, atentia se indreapta in mod obligatoriu asupra decidentilor, dat fiind ca ei sunt cei care "proceseaza" imput-urile venite din mediul international- le analizeaza si evalueaza pentru a determina evenimentele ce afecteaza interesul national si a stabili care sunt actiunile ce trebuie urmate. Prin urmare, politica externa decurge direct din felul in care acestia inteleg "un mediu extern fluid si doar partial descifrabil"[15]. Oamenii actioneaza conform imaginilor lor aspra mediului, iar in elaborarea deciziei starea mediului nu conteaza atat de mult ca ceea ce oficilalii guvernamentali cred ca acea stare reprezinta.

Astfel in indeplinirea sarcinilor lor- "descifrarea" mediului international si elaborarea celor mai bune raspunsuri- cei care iau deciziile se raporteaza la valori derivate din cadrul societatii lor, dar mai ales din background-ul lor profesional sau cadrul institutional in care isi desfasoara activitatea.

Elementele ce tin strict de personalitatea celor aflati la putere nu sunt insa suficiente pentru a explica deciziile de actiune ale guvernelor caci "o intelegere deplina a obiectivelor, deciziilor si actiunilor, trebuie sa fie bazata pe un tipar de elaborare a politicii care este mai complicat decat unul care prezinta oamenii de stat stabilind cu grija scopurile si mijloacele, evaluand intentiile celorlalte state, raspunzand la anumite conditii din exterior".[16]

Prin urmare, mai trebuie avut in vedere faptul ca optiunile de politica extrena se realizeaza intr-un context politico- birocratic specific, iar in cazul regimurilor democratice nici rolul opiniei publice nu poate fi neglijat dat fiind ca "variabile precum incredrerea fata de cei aflati la guvernare, stabilitatea politica au un impact pozitiv asupra abilitatii unui guvern de a lua decizii"[17]

Elementele care tin de mediul extern vizeaza obiectivele si actiunile celorlalti- aceasta in conditiile in care statele nu isi desfasoara activitatea intr-un vacuum, ci intr-o permanenta interactiune cu alti actori (statali sau non-statali), pozitia perceputa si recunoscuta (in interior si in exterior) a statului respectiv pe scena internationala sau eventualele amenintari.

Dat fiind ca se are in vedere un subiect ce se refera la politica externa americana este necesar sa observam modul de realizare a acesteia in cadrul sistemului politic american.

Bazat pe principiul separarii puterilor in stat, acesta prevede trei ramuri ale puterii: executiva (presedintia), legislativa (Congresul) si judecatoreasca (Curtea Suprema), fiind conceput de Parintii Fondatori astfel incat ca nici una dintre ele sa nu o tina sub control pe cealalta, creandu-se astfel un sistem care sa mentina echilibrul- "checks and balances".

Formularea si administrarea politicii externe americane reprezinta un proces complex care implica Congresul, grupurile de interese, Departamentul de Stat si Consiliul National de Securitate, nemaivorbind de presedinte si presa nationala.

Constitutia americana il desemneaza presedintele drept principal responsabil pentru politica externa. Totusi, in conditiile unui real sistem de "checks and balances", autoritatea sa nu este una absoluta.

Astfel el este comandantul suprem al fortelor armate, are dreptul de a semna tratate internationale, de a desemna ambasadorii si sefii departamentelor executive, de a primi sau a refuza sa primeasca ambasadorii altor state.

Pe de alta parte, si Congresul are puteri clar definite cu privire la formularea politicii externe dat fiind ca numai el are dreptul de a declara razboi, de a legifera, de a aproba bugetul necesar sustinerii tuturor actiunilor externe, de a aduna, sustine si mentine armata si marina militara.

Elaborarea politicii externe americane presupune deci un "parteneriat" intre executiv si legislativ avand in vedere ca diplomatia solicita resurse materiale ce pot fi mobilizate numai cu aprobarea Congresului, care poate astfel sa-si exprime vetoul cu privire la demersurile executivului cu care nu este de acord.

Constitutia limiteaza prerogativele presedintelui si prin faptul ca prevede ca acesta are drept de a negocia si semna tratate, dar fiecare tratat incheiat cu alte guverne sa fie aprobat de Senat inainte de a dobandi forta juridica. Consimtamantul acestuia este necesar si in cazul numirii sefilor departamentelor executive.

In plus, presedintele este obligat sa notifice Congresul cu patruzeci si opt de ore inainte de mobilizarea trupelor pentru o interventie straina, iar daca acestea au fost deja mobilizate, el nu le poate mentine mai mult de saizeci de zile fara acordul Congresului.

Ramura executiva moderna in cadrul sistemului american este una divizata, incluzand o "componenta departamentala", iar in cadrul acesteia diferite agentii si "o componenta prezidentiala".

In calitate de "figura nationala cea mai proeminenta", presedintele este totusi cel care exercita leadershipul prin doua elemente esentiale[20]: capacitatea strategica de a fixa agenda politicii natiunii prin utilizarea prerogativelor oferite de constitutie (el se bucura de statutul de unic ales la nivel national) si alegerea intre optiunile de politici si priortati; capacitatea tactica de a negocia si a ajunge la intelegeri cu alti politicieni pentru ca politicile sale sa aiba aprobarea Congresului si a opiniei publice.

In secolul al XX-lea pesedintii americani si-au consolidat puterea politica pe masura ce au obtinut ajutorul si sprijinul din partea media. In acest sens, radioul, televiziunea, iar mai recent Internetul ofera presedintelui mijloace de a se apropia de populatie si de a dobandi sustinerea initiativelor sale. Cu toate acestea, atunci cand o criza se prelungeste, iar interventiile presedintelui au mai putin succes- razboiul din Vietnam reprezinta un astfel de exemplu- "presedintele pierde mult din capacitatea de influenta, iar atitudinea media se poate modifica".[21]

Un rol important, in relatie cu presedintele, are "Cabinetul prezidential" sau, pe scurt, Cabinetul, care nu are putere decizionala cu privire la actiunile executivului, dar care reuneste acele "persoane cheie" (numite din considerente politice) pe sfaturile carora se sprijina presedintele in luarea deciziilor. Loialitatea fata de presedinte a acestor persoane este o conditie esentiala, ei fiind in general cei care sunt alaturi de acesta in campania electorala sau au statutul unor mai vechi colaboratori.

In conditiile in care America isi asuma un rol mai mare pe scena internationala, dupa al Doilea Razboi Mondial, s-a ajuns la concluzia ca aparatul sau administrativ este inadecvat pentru statutul de superpuere.[22] Astfel in 1947 prin National Security Act se stabilesc trei noi organisme cu roluri foarte importante in politica externa: Department of Defense, National Security Council si Central Inteligence Agency, care sa adauga Departamentului de Stat (State Department).

Departamentul de Stat- alcatuit din reprezentanti numiti politic, se preocupa de conducerea in ansamblu a politicii externe, implicandu-se in formularea acesteia, pe care apoi o aplica si o monitorizeaza. Departamentul de Stat sustine ambasadele si consulatele americane de pe glob si are drept responsabilitate esentiala reprezentarea Americii pe glob.Acesta are in frunte un secretar de stat, care este in acelasi timp si cel mai de seama membru al Cabinetului si cel mai important consilier pe probleme de politica externa al presedintelui.

Departamentul de Aparare- condus de un reprezentant civil, secretarul pe probleme de aparare, care are rolul de a promova o mai mare cooperare si unitate intre fortele armate. Comandantii individuali ai fiecarei ramuri ale armatei alcatuiesc "Joint Chiefs of Staff" care au si rolul de a coordona politica militara, de a fi principalii consilieri in chestiuni militare pentru presedinte.

Consiliul pentru Securitate Nationala/ "National Security Council" este un grup permanent de consilieri creat pentru a-l ajuta pe presedinte sa integreze si sa coordoneze detaliile ce tin de securitatea interna si externa sau de aspectele militare. Acest organism include presedintele, vicepresedintele, secretarii de stat si de aparare, si conducatorul "Joint Chiefs of Staff". Discutiile din cadrul acestuia sunt foarte variate, oferind presedintelui posibilitatea de a solicita sfaturi, permitand in acelasi timp celorlalti participanti de seama la procesul de formulare al politicii externe sa mentina un bun contact in ceea ce priveste politicile si intentiile celorlalte departamente.

"Central Intelligence Agency" sau C.I.A. este responsabila de activitati legate de colectarea, coordonarea, analizarea, evaluarea si transmiterea informatiilor pe care le detine cu privire la chestiuni de securitate nationala; carta Agentiei prevede si faptul ca C.I.A. este imputernicita "sa indeplineasca alte functii sau sarcini care afecteaza securitatea nationala, la cerea Consiliului National de Securitate" .

La finele Razboiului Rece, increzatori in propria pozitie, americanii anunta aparitia unei noi ordini mondiale, conturata in termeni wilsonieni si bazata pe elemente precum libertatea organizata a schimburilor, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, inviolabilitatea frontierelor, cooperarea internationala, o lume in care America reprezinta pilonul central, dat fiind ca prabusirea sovietica a lasat S.U.A. in pozitia de singura superputere a lumii, de punct de sprijin al lumii."[25]

In opinia lui Zbigniew Brzezinski, pozitia Statelor Unite, dupa anii '90, suprematia asumata in plan mondial este "distincta prin rapiditatea aparitiei, anvergura mondiala si modul de exercitare. In decursul unui singur secol, America s-a transformat, si a fost transformata de dinamica internationala, dintr-o tara relativ izolata din emisfera vestica, intr-o putere de o bogatie si o dominatie fara precedent in istoria omenirii."[26]

Sub aspect geopolitic, America poate fi conceputa ca "o insula in largul marii mase continentale a Eurasiei, ale carei resurse si populatie le depasesc cu mult pe cele ale Statelor Unite. Dominarea de catre o singura putere a oricareia dintre cele doua sfere principale ale Eurasiei -Europa sau Asia- ramane o buna definitie a pericolului strategic pentru America, cu sau fara Razboi Rece.

Dupa cum reflecta si evenimentele actuale, Eurasia (si mai ales "Balcanii Eurasiei"-pentru a folosi expresia lui Zbigniew Brzezinski) continua sa fie "arena centrala a lumii. Astfel incat, ceea ce se intampla pe continentul Eurasia este de o importanta decisiva pentru suprematia mondiala si mostenirea istorica a Americii".

Mai intai sub forma unui articol, iar apoi printr-o celebra carte, Sfarsitul istoriei si ultimul om, Francis Fukuyama proclama "sfarsitul istoriei"- aceasta idee nu trebuie inteleasa ca o incetare a evenimentelor istorice, ci ca istoria, conceputa ca o evolutie a diferitelor societati umane prin diferite forme de organizare, a culminat in democratia liberala moderna si in economia de piata: "Asistam la sfarsitul istoriei ca atare: aceasta reprezinta punctul final in evolutia ideologica a lumii si presupune universalizarea democratiei liberale, de sorginte occidentala, ca forma finala de guvernare umana."[29]

Intr-un astfel de sistem international, caracterizat de multi autori drept unul "unipolar" America, dobandeste imaginea de putere "multilaterala", adica o putere ce "se constituie prin insumarea unor suprematii sectoriale" , in domenii precum cel militar, economic, tehnologic si chiar cultural.

Capabilitatile joaca un rol deosebit de important in politica externa oricarui stat, deoarece, asa cum s-a subliniat in repetate randuri, unele state beneficiaza de capabilitati relativ considerabile pentru a desfasura o gama variata de initiative de politica externa.[31] Statele cu un rol de lider in descoperirile stiintifice, inovatii tehnologice, si putere militara, in mod traditional, mai mare putere de a se afirma in raport cu celelalte. Daca statele puternice au un interes in a modifica anumite aspecte ale mediului politic international sunt mai bine pozitionate pentru a obtine ce vor, in timp ce alte state sunt obligate sa se rezume in mare parte la a raspunde doar la impulsurile venite din exterior, ceea ce duce doar la un numar redus de initiative.

Situate pe locul al treilea in lume ca suprafata si populatie, S.U.A consuma din resursele planetei, reprezentand cea mai mare piata de desfacere a globului.

SUA beneficiaza, de cea mai larga si cea mai puternica economie din lume , cu un produs national brut de 1.231 miliarde de dolari (42,000$ per capita), asigurand totodata o treime din produsul intern brut al planetei.[32]

Industria are drept caracteristici fundamentale avansul tehnologic, diversitatea si predominanta sectorului tertiar (serviciile concentreaza cea mai mare pondere din populatia activa, asigurand 78,7% din produsul intern brut ) chiar daca a inceput sa-i scada influenta in domenii precum aeronautica, tehnica militara, cercetarea in domeniul medical sau al computerelor. Totusi, la inceput de secol XXI, 65.000 de firme multinationale (cu preponderenta americana) controleaza 850.000 de filiale din intreaga lume, iar dintre primele 50 de multinationale din lume, 33 sunt americane.

Atacurile din 11 septembrie 2001 au afectat insa grav economia americana, iar dupa patru ani excedentari (1996-2000), "SUA au intrat oficial in recesiune din decembrie 2001" , bugetul inregistrand din nou deficite, mai ales datorita redirectionarii unor importante fonduri inspre sectorul militar- in prezent cheltuielile din acest domeniu reprezinta aproape 5% din produsul intern brut.

In prezent, ratele de crestere ale productiei industriale indica 3.2% pentru SUA, 4% pentru Rusia, 29,5%, pentru China, 1,5% pentru Japonia, 7,9% pentru India si 1,3% pentru UE. Referitor la ratele de crestere economica, cifrele reflecta urmatoarele valori: 3,3% pe an pentru SUA, aproximativ 2% pentru Uniunea Europeana si 10,7%, in cazul Chinei.

Desi in cazul Americii se vorbeste, mai degraba, despre exercitarea unei dominatii "suple" axate pe "soft power", puterea militara americana, adica "hard power" continua sa reprezinte un element deloc neglijabil- cheltuielile militare ale S.U.A. sunt de aproximativ 50% mai mari decat ansamblui cheltuielilor urmatoarelor noua state cele mai inarmate ale planetei, iar trupele sale includ 1,4 milioane de militari activi.

In plus, o scurta privire asupra modului de desfasurare a trupelor americane pe glob reflecta faptul ca "S.U.A. reprezinta singura putere ramasa cu capacitatea de a interveni in oricare parte a globului" . Fortele combatante americane sunt impartite in noua comandamente, dupa cum urmeaza: "The Northen Command" ( Colorado Springs)- creat ca raspuns la atentatele din 11 septembrie 2001, care asigura apararea aeriana, maritima si terestra a tarii- responsabilitatea sa se rasfrange asupra intregii Americi de Nord, din nordul Canadei pana in Mexic. "The Southern Command" (MacDill-Florida)- responsabil de operatiunile militare din America de Sud. "The Pacific Command" (Honolulu- Hawaii)- zona sa de responsabilitate se intinde dinspre Oceanul Arctic pana la Antarctica, de la coasta de vest a S.U.A. pana la coasta de est a Africii, incluzand zona India- China."The Central Command" (MacDill Florida)- acopera zona ce se intinde din nord- estul Africii pana in Orientul Apropiat si Asia Centrala. "The European Command" (Stuttgart- Germania)- acopera mai ales Europa (inclusiv Rusia), dar si Orientul Apropiat si Africa. Seful acestui comandament este totodata si seful fortelor aliate ale NATO in Europa."The Strategic Command" (Offutt- Nebraska)- se preocupa de fortele nucleare americane, de operatiunile spatiale si de chestiuni legate de "razboiul informatic"."The Transportation Command" (Scott- Illinois)- regrupeaza toate mijloacele militare de transport aerian si maritim. "The Special Operations Command" (MacDill- Florida)-cuprinde ansambul "fortelor speciale"( aproximativ 40.000 de oameni). "The Joint Forces Command" (Norfolk- Insulele Virgine) cu misiunea de a facilita cooperarea cu fortele armate ale statelor aliate.

Increderea in propriile capabilitati a fost, de altfel exprimata si in relatie cu eventualul razboi din Irak- "Au fost numeroase comentarii- afirma Paul D. Wolfowitz- unele dintre ele chiar neobisnuite, despre faptul ca cerintele de dupa razboi ar fi mult mai mari in cazul Irakului []. Astfel de afirmatii nu sunt deloc reale. Este greu de conceput ca va fi nevoie de mai multe forte pentru a oferi stabilitate in Irakul post- Saddam decat cele necesare pentru a purta razboiul insusi".[36]

Cu toate acestea, imaginea lumii conturata in discursurile oficialilor ameicani din anii '90 isi releva insa rapid ambiguitatile si precaritatea-in august 1990, Irakul ocupa Kuweitul (unul dintre statele membre ONU), ceea ce va duce la declansarea "razboiului din Golf".

Cu privire la relatiile dintre S.U.A. si Irak se afirma ca marcheaza o "istorie cat se poate de complicata"[37]- in perioada Razboiului Rece, Irak era o dictatura socialista, apropiata de Uniunea Sovietica, astfel incat, America a cautat sa-si apropie Arabia Saudita si Iranul, ca principali prieteni in zona Golfului.

Regimul care il are drept actor principal pe Saddam Hussein ajunge la putere cu ocazia unei lovituri interne realizate de partidul Baas, care devine partid unic in Irak, in contextul unei "aliante strategice" dintre Washington, Bagdad si Teheran. In 1979, sahul Iranului a fost inlaturat de la putere printr-o revolutie islamica, acest moment marcand volatilizarea intregului edificiu construit de S.U.A. in zona, astfel incat, S.U.A. l-au sustinut si l-au adus la putere la Bagdad, in iulie acelasi an, pe Saddam Hussein.

Hussein instaureaza in scurt timp, o dictatura militara, bazata pe loialitatea elitei garzilor revolutionare, aparatul extensiv al politiei secrete si controlul exercitat de intreaga sa familie asupra statului, economiei si societatii.[38]

Pentru a-si impune autoritatea, Saddam intervine in cadrul aparatului de securitate si cauta sa-si extinda autoritatea asupra principalelor institutii, avand la dispozitie si o armata de talie medie, un serviciu de informare militara, numit Istakhabarat ("siguranta"), la care se adauga, mai tarziu, Garda Republicana.

Armata a cunoscut si ea transformari majore, recrutarea militara bazandu-se, mai ales, pe membri ai partidului Baas si pe criterii ideologice noi, mentinandu-se totusi si cateva din vechile principii de segregare comunitara.

Pedeapsa cu moartea a fost introdusa pentru a sanctiona toate activitatile politice alternative, soldatii fiind incurajati sa nu asculte ordinele oficialilor care nu faceau parte din partidul Baas.

Regimul a inaugurat instrumente inedite in materie de securitate: Armata populara si un alt serviciu de informatii nonmilitar (numit Moukhabarat) adica un organ de securitate interna, fondat de partid, care a functionat si in perioada 1963-1968, dar clandestin.

Saddam recurge la doua forme de centralizare a autoritatii: prin numirea apropiatilor in posturile-cheie (odata cu numirea lui Saddam in fruntea republicii, multi locuitori ai Tikrit-ului au ocupat posturile cele mai importante) sau printr-o forma "mai institutionala", respectiv prin modificarea ierarhiei traditionale in anumite sectoare sensibile (de exemplu, escadrilele de atac ale Fortei aeriene au trecut, in 1978, in subordinea lui Saddam; initiativele profesionistilor de razboi erau putin luate in seama si se desfasurau sub supravegherea personala a comandantului sef al Fortelor armate, adica Saddam Hussein; de fapt, nicio hotarare nu putea fi luata fara consultarea cu cartierul general).

In septembrie 1980, considerand ca poate castiga puterea in Iran prin cateva lovituri decisive, dar si presat de S.U.A. si Arabia Saudita, liderul irakian arunca tara intr-un conflict inutil si epuizant. Interiorul tarii a fost ruinat (aproximativ 1 milion de victime), dar fortele armate si aparatul de securitate s-au dezvoltat din ce in ce mai mult, avand in vedere ca in cei 8 ani de razboi Irak-Iran, "Washington-ul a alocat cateva milioane de dolari pentru a-i furniza lui Saddam tehnologii de dubla folosinta"[39], care au fost folosite la fabricarea rachetelor si a bombelor irakiene.

In ultimele decenii, America a desfasurat mai multe tipuri de politici fata de Irak: una de angajament in anii '80, apoi confruntarea armata in tinpul "crizei din Golf" din 1990-1991, ingradire pe parcursul anilor '90, iar acum una de modificare a regimului ("regime change policy").

Primul razboi din Golf, ca de altfel evolutia de ansamblu a politicii americane fata de acest regim are o mare relevanta pentru subiectul nostru, sustinand afirmatia ca "nici o decizie politica nu apare intr-un vacuum la un moment dat in timp. Mai degraba, fiecare este afectata in mare masura de mai multe decizii luate anterior, astfe incat [] decidentii sunt constransi de trecutul indepartat sau apropiat."[40]

Criza din 1990 se declanseaza in contextul nerecunoasterii de catre Saddam Hussein a independentei Kuweitului, proclamata in 1961, acesta considerand ca frontierele sale fusesera prost trasate de "imperialistii britanici". Mai mult, la sfarsitul anilor '80, datorita mare parte si razboiului purtat cu Iranul, Irakul se afla intr-o situatie dificila, avand datorii externe de aproxemativ 30 de miliarde de dolari fata de kuweit si Arabia Saudita.

Saddam Hussein vedea, ca solutie in rezolvarea acestei probleme, invadarea acestei regiuni bogate in zacaminte de petrol. "Hussein stia ca atacul lui impotriva Kuweitului va pune fel de fel de dileme in fata politicii externe americane. Pe de o parte, pericolul la adresa aprovizionarii cu petrol reprezentat de ocuparea Kuweitului nu putea fi ignorat"[41].

Liderul irakian spera in sprijinul U.R.R.S., asteptand veto-ul acesteia in Consiliul de Securitate al O.N.U., dar si in faptul ca Iranul nu era privit cu ochi buni de catre occidentali, datorita fundamentalismului islamic tolerat de sah, iar Saddam era considerat "scutul" impotriva raspandirii acestui fenomen.

Insa U.R.S.S. era preocupata de problemele sale interne pentru a se fi opus unei interventii, iar Natiunile Unite au reactionat dur, neacceptand disparitia unui membru de-al ei, nici amenintarea Irakului la adresa Arabiei Saudite si la cea a Israelului.

Consiliul de Securitate decide sa sustina pozitia Statelor Unite de a interveni in Irak, motiv pentru care se recurge la formarea unei forte internationale de interventie. Aceasta forta regrupa contingente engleze, franceze, saudite, egiptene si siriene, Statele Unite fiind insa cel mai important furnizor de efective militare si preluand comandamentul.arii atacului militar impotriva statului irakian.

Este votata rezolutia 678 propusa de O.N.U. (29 noiembrie 1990) care ii conferea lui Bush autoritatea de a folosi forta pentru indepartarea armatei irakiene din Kuweit. In urma unor dezbateri ce-au avut loc intre 10-12 ianuarie, Congresul voteaza pentru o interventie in Irak.

Pe 16 ianuarie 1991, incepe atacul militar impotriva Irakului, iar pe 24 februarie acelasi an este pusa la cale o ofensiva terestra care va incheia, in urmatoarele patru zile, Razboiul din Golf, prin eliberarea Kuweitului si infranfgerea trupelor irakiene.

Dupa obtinerea victoriei, nu se pune problema continuarii ofensivei de catre aliati pana la Bagdad cu scopul de a-l rasturna pe Saddam Hussein, pentru ca mandatul O.N.U. nu mentionase acest obiectiv. Niciun stat din coalitie nu dorea mentinerea propriilor trupe in Irak datorita conditiilor riscante existente aici si datorate in mare parte acestui razboi. Astfel, la finalul operatiunilor, Dick Cheney arata ca "din momentul in care am ajunge la Bagdad, ce altceva mai puteam face? Pe cine sa instauram la putere? Ce fel de guvern? Unul sunit, siit sau kurd? Unul laic sau fundamentalist islamic? Cred ca Statele Unite nu vreau ca armatele sale sa-si asume responsabilitatea de a guverna Irakul. Cred ca un astfel de demers nu are nici un sens."[42] Dupa cum vom vedea insa, aceasta pozitie, impartasita de majoritatea celor din administratie, se va modifica radical dupa doar cativa ani, perioada in care raporturile dintre cele doua state continua sa se deterioreze.

Irakului i se cere sa renunte la armele de distrgere in masa si supus unui control asupra exporturilor sale de petrol, iar Kuweitului ii trebuiau varsate considerabile indemnizatii de razboi.

Inlaturarea de la putere a lui Saddam Hussein a continuat sa fie obiectivul major al politicii externe americane, in timp ce O.N.U. a continuat sa incerce sa puna capat programului de dezvoltare a armelor nucleare, chimice, biologice al Irakului prin aplicarea unor severe sanctiuni economice internationale.[43] Dat fiind ca sanctiunile nu antreneaza efectele dorite, iar greutatile populatiei devin din ce in ce mai mari, O.N.U. a acceptat exportul de produse petroliere in schimbul alimentelor si produselor sanitare pentru populatie.

Dar aceasta "victorie" obtinuta de americani se va dovedi pe viitor a fi in urmata de neimaginate, neprevazute.

Actiunile lui Saddam Hussein au contribuit in mod esential la conturarea unei imagini care cativa ani mai tarziu va fi astfel sintetizata de Donald Rumsfeld: "A nu trai fara dictator ne-a aratat cea mai murdara si mai cruda combinatie de intentie, capabilitate si agresiune impotriva vecinilor lui, asuprire fata de proprii cetateni, genocid, sustinerea terorismului, producerea armelor de distrugere in masa, utilizarea unor tipuri de astfel de arme si cea mai mare rezistenta fata de propriul popor si fata de S.U.A. nu poate fi decat cea a lui Saddam si a regimului sau."[44]

In anii '90, desi incheiate operatiunile militare, ca urmare a situatiilor tensionate care se mentin in zona generate de revoltele populatiilor siite din sud si a kurzilor in nord au existat mai multe operatiuni ale S.U.A. si a aliatilor sai in Irak, dintre care cele mai importante sunt: Operation Provide Comfort (24 iulie 1991) pentru a asigura ajutor kurzilor care doreau sa se mute din sud; Operation Southern Watch (inceputa in 27 august 1992) cu scopul de a-i proteja pe siitii din Sud, dar si populatia civila in general; Operation Desert Strike care a durat cateva saptamani (in septembrie 1996); Operation Northern Watch (din 1 ianuarie 1997) avand scopul de a oferi protectie pentru kurzii din nord; Operation Desert Fox (inceputa in decembrie 1998) impotriva Irakului, motivata de nerespectarea rezolutiilor O.N.U., afirmand ca nu vor mai tine cont de acele "no-fly zones", concepute pentru a-i proteja pe siiti si pe kurzi. Atacurile aeriene americane si britanice s-au concentrat asupra centrelor de comanda, fabricilor de rachete si altor tinte aflate la sol, care distruse fiind, dupa opinia Pentagonului, vor afecta rezervele de arme ale Irakului si capacitatea de a le produce. Operation Southern Focus ce a durat intre iunie 2002 si martie 2003 a constat in bombardamente asupra artileriei de aparare aeriana si diferite complexe militare , ca urmare a violarii de catre Irak a "no-fly zones".

Mai mult, in anul 1998, sub presedintia lui William Jefferson Clinton, Congresul S.U.A. elaboreaza o lege numita "Iraq Liberation Act" , prin care se enunta nevoia schimbarii regimului in Irak. Acest document arata motivele pentru care Statelor Unite ar putea recurge la inlaturarea lui Saddam Hussein de la putere si la inlocuirea regimulul sau cu unul democratic, dar nu printr-o interventie directa, armata a Americii.

Documentul arata ca Irakul, intre anii 1980 si 1998, a comis numeroase si semnificante incalcari ale dreptului international, nu s-a conformat obligatiilor pe care si le-a asumat la sfarsitul razboiului din Golf si a ignorat in continuare rezolutiile Consiluilui de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite.

In aceste conditii, presedintele S.U.A. este autorizat, potrivit "Iraq Liberation Act" sa asigure asistenta acelor grupuri care se opun lui Saddam Hussein, care impartasesc valori democratice si respecta drepturile omului.[46]

Astfel asistenta pe care S.U.A. trebuiau sa o acorde gruparilor care se opuneau regimului consta in: asistenta pentru emiterea de unde radio si de televiziune, ajutor militar pentru antrenarea unei armate si asistenta umanitara.

Gruparile care beneficiau de ajutor erau in numar de 7, iar dintre cele mai importante se numara The Iraqi National Accord, The Iraqi National Congess, The Islamic Movement of Iraqi Kurdistan.[47]

De asemenea, aceasta lege subliniaza nevoia infiintarii unui tribunal international pentru crime de razboi, special pentru Irak, care sa-i pedepseasca pe cei care au comis crime impotriva umanitatii, genocid sau sunt responsabili de alte incalcari ale dreptului international.

Conform aceluiasi document asistenta americana era interzisa oricarei grupari sau organizatii care ar fi cooperat militar cu regimul lui Saddam Hussein.[48]

Tot in aceasta perioada devine din ce in ce mai "vizibila" activitatea unui think-tank cu orientare neoconservatoare numit "Project for the New American Century"(P.N.A.C.), unde ii regasim in calitate de membri pe majoritetea din cei care vor forma "cabinetul de razboi" al presedintelui Georce W. Bush.

Scopul P.N.A.C.[49] era acela de a promova leadership-ul american global prin forta militara si de a sustine actiunile de tip preventiv ("preemtive") impotriva unei abordari de tip "containment", iar aceasta impotriva oricaror state potential agresoare pentru a proteja interesele vitale ale S.U.A. in lume.

Semificativa in acest sens este scrisoarea adresata presedintelui Bill Clinton din 26 ianuarie 1998, prima de acest tip formulata de P.N.A.C., iar cel care o redactaza este Paul Dundes Wolfowitz[50].

Inceputul subliniaza faptul ca "va adresam aceasta scrisoare pentru ca suntem convinsi ca politica americana fata de Irak nu functioneaza si ca foarte curand ne vom confrunta cu o amenintare mult mai serioasa in Orientul Mijlociu, de la finalul Razboiului Rece."

Este criticata de asemenea politica de "containment" a presedintelui, coniderand ca este necesara o abordare mult mai ferma care sa nu se mai sprijine pe multilateralism- "nu mai putem depinde de partenerii nostri din coalitia din Golf."[51]

Neincrederea fata de eficienta inspectorilor O.N.U. este de asemenea evidentiata, dat fiind ca s-a demonstrat dificultatea, daca nu chiar imposibilitatea de a monitoriza productia Irakului de arme biologice si chimice, iar o astfel de abordare "pune in pericol siguranta trupelor americane din regiune, a prietenilor si prietenilor si aliatilor nostri precum Israel, a statelor moderate arabe si o proportie semnificativa a raezervelor de petrol ale omenirii".[52]

Solutia preconizata de cei 18 semnatari este renuntarea la a cauta unanimitatea in cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U., considerand ca "S.U.A. au autoritatea in baza rezolutiilor anterioare sa ia toate masurile necesare, inclusiv cele militare", iar concluzia accentueaza faptul ca "inlaturarea lui Saddam Hussein si a regimului sau de la putere ar trebui sa devina scopul politicii externe americane"[53].

Interactiunea intre atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 si alegerea lui G.W.Bush ca presedinte, care adopta o viziune mai unilaterala in comparatie cu pedecesorii sau opozantii din interior, a determinat o modificare radicala in ceea ce priveste politica externa americana, astfel incat de la sprijinul gruparilor rivale lui Saddam Hussein din interiorul Irakului America trece la interventia armata impotriva acestuia.

Primul nascut al familiei George H.W.Bush si el presedinte al S.U.A. in perioada (1989- 1993), G.W. Bush (6 iulie 1946- New Haven, Connecticut) a fost cel de-al 46-lea guvernator al statului Texas incepand cu 1995.

George W. Bush a absolvit Universitatea Yale, unde a obtinut un "Bachelor of Arts" in istorie in 1968, urmand apoi un master la Universitatea Harvard , dupa care intra in afacerile din industria petroliera texana.

Reprezentant al Partidului Republican, el castiga alegerile prezidentiale din 2000 intr-o competitie stransa si controversata[54] fiind reales presedinte in 2004, devenind astfel a 43-a persoana din istoria S.U.A. care ocupa aceasta functie.

Cend George W. Bush si-a inceput mandatul in 2001, el "a venit cu o agenda realista care punea accent pe importanta relatiilor cu marile puteri- Rusia si China. Bush a criticat amestecul lui Clinton in procesul de pace si a afirmat clar ca el va adopta o abordare a conflictului de la distanta."[55] Insa noua luni mai tarziu, politica externa a lui Bush s-a schimbat radical, dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001- combaterea a devenit punctul central al adminisratiei sale.

Cu privire la "persoanele cheie" din cadrul administratiei G. W. Bush, la debutul razboiului din Irak, trebuie subliniat faptul ca toti dintre acestia si-au inceput cariera politica in perioada Razboiului Rece, conservand pana in prezent mentalitatea- neorealista- specifica perioadei.

De asemenea, nu putini au fost cei care au observat ca: "atunci cand George W. Bush a inceput sa ii numeasca in cadrul administratiei [] prima impresie a fost ca noul presedinte rechema pur si simplu vechii razboinici din cercul de apropiati ai tatalui sau."[56]

Dupa 2001, mai ales, "regalismul reinfloreste [] Mai multe personalitati marcante ale administratiei, precum Cheney, Rumsfeld, Wolfowitz si-au facut uncenicia in anii '80. Azi insa nu este vorba de a lupta impotriva unui Imperiu al Raului, ci impotriva raului absolut, identificat cu terorismul"[57].

Richard Bruce Cheney[58] (n. 30 ianuarie 1941), absolvent al "University of Wyoming", a detinut functii oficiale in cadrul a patru administratii, de la inceputul carierei sale in1969- mai intai in cadrul "Cost of Living Council" si "Office of Economic Opportunity", apoi asistent al presedintelui Gerald Ford si sef al staff-ului de la Casa Alba.

Republican conservator devine membru al Congresului in 1978, parasind institutia in 1989 cand este numit secretar al apararii in cadrul mandatului lui George H. W. Bush. Relatiile dintre cei doi se bazau pe o experienta mai indelungata, dat fiind ca in timpul presedintelui Ford, Cheney a sustinut numirea lui George H. W. Bush in postul de director al C.I.A.

In calitate de secretar al apararii, functie detinuta pana in 1993, el are un rol foarte important in planificarea strategica a Razboiului din Golf (1991), prilej cu care colaboreaza indeaproape cu, pe atunci, generalul Colin Powell.

Adeptul unei presedintii puternice, proeminente, el a fost unul dintre cei mai influenti vicepresedinti din istoria recenta a Americii mai ales in zona securitatii nationale si a economiei[59] fiind si unul din principalii "artizani" ai interventiei din Irak.

Legaturile sale cu "Halliburton Energy Services"- o corporatie multinationala cu activitate in peste 120 de state, unde ofera suport tehnic si servicii pentru exploatarea de petrol si gaze naturale- a fost principalul motiv care i-a determinat pe unii sa afirme ca razboiul din Irak reprezinta de fapt un pretext pentru acapararea resurselor sale petroliere. Cu toate acestea, pana in prezent, astfel de afrmatii sau dovedit a fi doar supozitii.

De exemplu, intr-un articol din "New York Times" din 23 decembrie 2005, intitulat Mr.Cheney's Imperial Presidency, se vorbeste despre faptul ca vicepresedintele Dick Cheney detine o foarte mare putere si ca ar abuza de acest lucru. El s-ar fi intalnit in secret cu importantii oameni de afaceri din industria energetica si ar fi "rescris" politica energetica dupa indicatiile acestora. El a dorit, de asemenea, abrogarea Tratatului asupra Rachetelor Antibalistice cu Moscova , pentru a construi un scut antiracheta care nu este eficient, insa care aduce multi bani celor din industria militara. De asemenea, Cheney a folosit atacurile de la 11 septembrie ca pretext pentru atacarea Irakului.

Colin Luther Powell (n. 5 aprilie 1937) a fost nominalizat de catre presedintele S.U.A. in functia de secretar de stat in 2000 si confirmat in mod unanim de Senat in acest post, detinut pana in 2005.

Absolvent al Colegiului din New York, se inscrie la ulterior la Universitatea din Washington, unde urmeaza un master in administrarea afacerilor. Soldat de profesie timp de 35 de ani, el detine o gama larga de titluri, onoruri fiind numit general in 1989.

Pe langa functiile detinute in armata SUA, Colin Powell a activat de asemenea in calitate de consilier pe probleme de securitate (1987-1989) si presedinte al "Joint Chiefs of Staff", in timpul administratiei lui George H.W. Bush. Din aceasta calitate, el a fost implicat in coordonarea mai multor operatiuni, inclusiv invazia din Panama din1989 si operatiunile militare din 1991 in timpul Razboiului din Golf, pe parcursul acestor evenimente castigandu-si porecla de "razboinicul fara tragere de inima".

Cu toate acesta, Colin Powell a pledat foarte rar pentru interventia militara ca o prima solutie la o disputa internationala, sustinand mai degraba calea diplomatica. Prin urmare, nu putini sunt cei care afirma ca rezolutia 1441 "a fost un succes a lui Colin Powell care a cautat sa convinga guvernul de a o lua mai intai pe calea O.N.U., cautand sprijinul statelor din organizatie".[60]

Donald Henry Rumsfeld (n. 9 iulie 1932), politician si om de afaceri american (cu mai multe functii de conducere in companii din industria farmaceutica), a fost secretar al apararii sub presedintia lui Gerald Ford, ocupand aceeasi functie si in timpul lui George W. Bush (2001- 2006).

El este singura persoana care a ocupat acest post pentru doua mandate non-consecutive, iar cu exceptia lui Robert McNamara, Rumsfeld a detinut aceasta pozitie mai mult decat oricine.

Absolvent al Universitatii Princeton, el s-a remarcat mai intai prin cariera militara ca pilot de aviatie (anii '50- 60'), dar si ca instructor de zbor. Cariera sa mai include o serie de functii in timpul presedintiei lui Richard Nixon, cand este ales de patru ori in Camera Reprezentantilor, fiind, pentu o perioada, si ambasadorul S.U.A. la N.A.T.O.

Donald Rumsfeld este responsabil pentru coordonarea actiunilor pe care Departamentul Apararii le-a luat ca raspuns la atacurile din 11 septembrie 2001, incluzand operatiunile Enduring Freedom din Afghanistan si Iraqi Freedom.

El a reorganizat si transformat sistemul militar din S.U.A., creand o structura de comanda la nivel global numita Unified Command Plan, stabilind astfel un Comandament Nordic al S.U.A. si un Comandament Strategic.

Unii republicani i-au cerut presedintelui Bush dupa realegerea acestuia, inlocuirea lui Rumsfeld, pentru gestionarea inadecvata a trupelor trimise in Irak- de exemplu, John McCain senator republican si fost veteran in Razboiul din Vietnam afirma ca :" Donald Rumsfeld va intra in istorie ca unul dintre cei mai incompetenti secretari ai apararii din toate timpurile."[62], iar Paul Labarique, in lucrarea sa : The Antithesis of Kissinger, Donald Rumsfeld: A Machiavelian Artist in Power vorbeste despre Rumsfeld ca fiind un manipulator , care se opune realismului lui Kissinger. El a obtinut influenta si putere mixand politica cu afacerile. Impreuna cu Paul Wolfowitz, alt "expert" in amenintari imaginare, sunt cei care au sustinut ca pericolele ce vin din partea Irakului sunt foarte reale.

Numele lui Paul Dundes Wolfowitz[64] se leaga in primul rand de ceea ce a ajuns cunoscut drept "doctrina Bush- Wolfowitz" sau "doctrina Bush"- materializata in interventia din martie 2003, asupra careia vom reveni ulterior.

Cariera sa politica debuteaza in anii '70, detinand posturi succesive in cadrul Departamentului Apararii si a Departamentului de Stat. Cu privire la atitudine S.U.A. fata de U.R.S.S., el se declara impotriva "destinderii", afirmand totodata necesitatea unei prezente americane mai proeminente in Golful Persic atat datorita perspectivelor economice deschise de acea zona, cat si datorita evolutiei relatilor arabo-palestiniene.

In perioada presedintelui Bush Sr. detine functia de subsecretar al apararii, iar impreuna cu Dick Cheney (secretarul apararii) si C. Powell sustin derularea primului rarzboi din Golf.

Absolventa a Universitatii din Denver (1974/ 1981) si profesor de stiinte politice la Universitatea Stanford (1993-1999) Condoleezza Rice[65] (n. 14 noiembrie 1954) isi incepe cariera publica la mijlocul anilor '80 in calitate de asistent al directorului "Joint Chiefs of Staff", iar apoi ca director el sectiei de "Afaceri Sovietice si Est-Europene" in cadrul Consiliului National de Securitate si asistent special al presedintelui Bush Sr. pe probleme de securitate nationala.

In anul 2000, Condoleezza Rice renunta la postul de profesor de la Stanford pentru a participa la campania electorala a viitorului presedinte George W. Bush, in calitate de consilier pe probleme de politica externa, fiind numita, incepand cu 2001, consilier pe probleme de securitate. Din anul 2005, ea ii succeda lui Colin Powell in functia de secretar de stat devenind a doua femeie, dupa Madeleine Albright, care detine acest post (dar prima de origine afro-americana) si al doilea secretar de stat de culoare din i storia S.U.A. (dupa Powell).

La fel ca si ceilalti membri ai administratiei Condoleezza Rice se numara printre sustinatorii interventiei americane impotriva regimului irakian. Astfel, in 2004, cu ocazia campaniei pentru presedintie afirma ca desi "Saddam Hussein nu a avut nimic de a face cu atacurile propriu-zise asupra Americii, guvernul sau "a contribuit la circumstantele ce au favorizat atacurile teroriste din 2001", caci, "Irakul lui Saddam Hussein reprezinta o parte a Orientului Mijlociu care este deosebit de instabil [] devenind, prin urmare, o parte a circumstantelor care au generat problemele de pe 11 septembrie".

Perceptia sa cu privire la terorism se raliaza viziunii generale din cadrul administratiei, astfel incat intr-un interviu din 18 decembrie 2005 ea afirma in ceea ce priveste terorismul "nu vorbim de o activitate unde cuiva i se poate permite sa savarseasca infractiunea, iar apoi sa fie prins si interogat. Daca [teroristii] reusesc sa infaptuiasca crima, atunci sute, mii de oameni mor. De aceea este necesar sa previi []"[67].

Membri ai grupului "the Vulcans", cum s-au autointitulat in timpul campaniei electorale, acesti oameni politici, "au reprezentat o transformare majora [], find exponentii unei noi viziuni asupra rolului si statutului Americii in lume. [] aceea a unei suprematii de necontestat, a unei tari cu o putere militara coplesitoare care ii permite sa nu mai faca nici un fel de compromis cu vreo natiune sau un grup de natiuni".[68]

De altfel, o data cu administratia George W. Bush, specialistii vorbesc tot mai mult despre o redefinire a modului de angajare in afacerile internationale din partea SUA, politica externa americana fiind modelata de preceptele "neoconservatorismului", care se fondeaza pe doua elemente majore[69]: primul este ca, intr-o lume periculoasa, singrul mijloc de a garanta securitatea SUA este de a se elibera de constrangerile impuse de prieteni, aliati sau institutii internationale, iar cel de-al doilea afirma ca America trebuie sa utilizeze forta pentru a modela o lume mai favorabila proprilor interese.

In articolul Understanding the Bush Doctrine, Robert Jervis identifica, la randul sau, patru piloni care stau la baza "doctrinei Bush" (esential neoconservatoare): credinta puternica in importanta regimului politic intern pentru a determina evolutia politicii internationale, dublata de convingerea ca prezentul reprezinta un moment oportun pentru transformarea lumii actuale; perceperea unor pericole, considerate iminente, si care pot fi inlaturate numai prin politici viguroase de tipul "razboiului preventiv"; dorinta si disponibilitatea de a actiona unilateral cand este necesar; ultimul element poate fi considerat ca o cauza, dar si ca o sinteza a primelor trei- sentimentul ca pacea si stabilitatea reclama ca S.U.A sa-si asume rolul de leader in politica mondiala.[70]

Primul element al doctrinei determina dorinta de a promova si a impune, la nivel global, valorile democratiei si pietele libere. Exista o convingere ca democratia este posibila oriunde in lume (inclusiv in cadrul statelor din Orientul Mijlociu - Irak-ul, Afganistanul, de exemplu ), atunci cand "obstacolele artificiale" au fost inlaturate. Potrivit acestei conceptii, cu cat sunt mai numeroase statele democratice, cu atat exista o mai mare stabilitate, relatii mai pasnice cu vecinii si mai putine amenintari teroriste

Argumentul cel mai des invocat de administratia Bush cu privire la posibilitatea instaurarii democratiei in Irak, este faptul ca, in trecut, si despre Japonia si Germania s-a sustinut ca erau niste culturi inadaptate valorilor democratice, opinii care au fost insa infirmate. Cu toate acestea, unii specialisti subliniaza faptul ca "vorbim de circumstante diferite [] [generalii McArthur si Clay] au redus rolul lor de orientare si planificare la minimum, ei au lasat un camp relativ liber la un corp de functionari puternic ancorati in realitatile locale".

Al doilea pilon al doctrinei aduce in atentie problema "razboiului preventiv", necesar tinand seama mai ales de amenintarea reprezentata de terorism. Se considera ca lumea va deveni mai periculoasa daca S.U.A. nu vor face eforturi de a o transforma intr-una mai buna.

Evenimentele din 2001 au demonstrat faptul ca S.U.A. aveau si ele vulnerabilitatile lor, dar, mai ales, "i-au convins pe lideri asupra necesitatii de a proiecta activ puterea americana dincolo de frontierele sale, atenuand traditionalele reticente ale opiniei publice americane cu privire la eficacitatea recursului la mijloacele militare"[72]. Apelul la o astfel de politica este insa riscant, dat fiind ca rezultatele se pot dovedi incerte, la care se adauga riscurile generate prin crearea unui precedent.

Unilateralismul se leaga atat de chestiunea razboiului preventiv, cat si de a treia caracteristica a doctrinei. Interventia unilaterala apare drept unica posibilitate in situatii in care consimtamantul este greu de obtinut; mai mult, unele state pot avea chiar interesul de a lasa puterea dominanta sa poarte toata povara. "Reticenta S.U.A. de a-si lega soarta de deciziile altor state este la fel de veche ca si republica americana"[73]- G. Washington, ca de altfel si Th. Jefferson afirmau ca S.U.A. trebuie sa se fereasca de aliantele ce le-ar putea impune anumite constrangeri ("entangling alliances") si, de aici, tendinta de a se tine la distanta de disputele de pe continentul european si de a interveni doar cand este "necesar".

Inclinatia spre unilateralism se reflecta in cazul S.U.A. si in dorinta de a forma mai degraba "coalitii" (cu preponderenta americana) decat "aliante", dat fiind ca ultimele presupun o mai mare restrangere a posibilitatii de manevra- de exemplu, coalitia din timpul Primului Razboi Mondial se numeste "Allied and Associated Powers".

Unilateralismul, in cazul S.U.A., este prezent si in alte domenii decat cel militar-de pilda, Statele Unite, considerate drept cel mai mare poluant al planetei refuza semnarea protocolului redactat in urma Conferintei de la Kyoto din 1-11 decembrie 1997. In cadrul acestei intalniri, statele industrializate au decis sa reduca emisiile de gaze (ce determina efectul de sera) cu aproximativ 5% pana in 2010, in raport cu volumul emisiilor din 1990. De asemenea, in octombrie 1999, americanii refuza ratificarea "Comprehensive Test Ban Treaty" (semnat in 1996), iar in decembrie 2001, este denuntat tratatul ABM (1972), pentru a-si construi propriul scut anti-racheta.

Cel din urma element al "doctrinei" sugereaza practic necesitatea de a conserva statutul de hegemon al S.U.A. si adoptarea unei conduite corespunzatoare pe plan international. Aceasta aspiratie spre hegemonie este justificata de nivelul ridicat al democratiei, de "maturitatea" economiei de piata, ca singure modele viabile pentru progresul umanitatii.

Noua conceptie asupra politicii externe americane este reflectata si in cadrul Strategiei de Securitate a Statelor Unite, modificata in 2002.

"Stategia de Securitate a SUA", prin cele opt obiective generale fixate, releva cel mai bine perceptia americana asupra politicii mondiale: apararea libertatii, dreptatii si sustinerea aspiratiilor la demnitatea umana; consolidarea relatiilor cu aliatii pentru a invinge terorismul global precum si sporirea eforturilor de a preveni orice atac terorist impotriva SUA sau a aliatilor/ prietenilor sai; colaborarea cu aliatii pentru a evita conflictele regionale; impiedicarea dusmanilor de a ameninta SUA sau pe aliatii/ prietenii lor cu arme de distrugere in masa sprijinirea cresterii economice globale prin intermediul pietelor libere si a liberului schimb; incurajarea progresului si a dezvoltarii prin crearea unor infrastructuri democratice; dezvoltarea unor agende de actiune prin cooperarea cu cele mai importante centre de putere ale lumii; transformarea institutiilor de securitate nationale ale Americii pentru a face fata provocarilor si oportunitatilor secolului XXI (mai ales fortele armate).

In plus, afirmatia presedintelui Bush cu privire la rolul Americii in lume, de la inceputul textului care prezinta strategia reflecta inca o data, conceptia de " putere gobala" a S.U.A : "Cauza natiunii noastre a fost intotdeauna mai larga decat apararea nationala. Noi luptam, ca intotdeauna, pentru o pace justa- o pace care sustine liberatea. Noi vom apara pacea impotriva amenintarilor venite din partea terorismului si a tiranilor. Noi vom mentine pacea prin stabilirea unor bune relatii intre marile puteri si vom extinde pacea prin sustinerea societatilor libere si deschise de pe fiecare continent."

In opinia lui Ruth Wedgwood, Strategia Nationala de Securitate a administratiei Bush din septembrie 2002 este o dovada ca schimbarea de regim din Irak a marcat doar inceputul si nu sfarsitul actiunilor impotriva regimurilor agresive, interesate de dezvoltarea armelor de distrugere in masa.[75]

Dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, Bush a declarat un razboi global impotriva terorismului , ordonand invadarea Afganistanului pentru a-i inlatura pe talibani de la putere , sa distruga Al-Qaeda si sa-l captureze pe Osama bin Laden in octombrie 2001. In martie 2003 Bush a ordonat invadarea Irakului, sustinand ca acest stat a incalcat Rezolutia 1441 a Consiliului de Securitate al O.N.U. si ca:" mijloacele diplomatice si alte cai impaciuitoare singure nu vor proteja adecvat securitatea nationala a Statelor Unite impotriva amenintarii continue pe care o reprezinta Irakul."

In octombrie 2002 C.I.A.-ul a elaborat un document intitulat" National Intelligence Estimate" asupra armelor de distrugere in masa irakiene folosind informatii de la toate serviciile secrete americane. Din acest document Bush a primit o pagina rezumat. Nicio arma de distrugere in masa nu a fost gasita in Irak si criticii au acuzat administratia americana ca ar fi exagerat evidentele ca Irakul ar poseda arme de distrugere in masa si legaturile dintre Saddam Hussein si Al-Qaeda.

Dupa cum subliniaza si Robert Kagan in lucrarea sa Despre paradis si putere, spre deosebire de europeni care vad lumea dintr-o perspectiva in care tin cont de un "tablou mai complex"[77], pentru americani, lumea este impartita "intre bine si rau, prieteni si dusmani" .

Astfel, incepand cu 20 septembrie 2001, Bush incepe sa se adreseze lumii intregi, adoptand o pozitie de lider al acesteia, afirmand ca "Cine nu este cu noi este impotriva noastra".

Terorismul este un fenomen ce nu dispune de o baza teritoriala, motiv pentru care Statele Unite vor recurge la o solutie de a declara razboi acelor state care vor tolera astfel de miscari teroriste pe teritoriul lor, George W. Bush declarand chiar ca: " din aceasta zi inainte, orice natiune care continua sa adaposteasca sau sa sprijine terorismul va fi privita de catre Statele Unite ca un dusman"[79].

In discursul tinut despre starea Uniunii din 29 ianuarie 2002, presedintele american subliniaza faptul ca exista o "Axa a Raului", formata din trei state, axa ce ameninta pacea lumii. Unul dintre aceste state sunt Irakul, care detine arme de distrugere in masa, intretine legaturi cu terorismul international, iar regimul totalitar al lui Saddam Hussein nu respecta drepturile omului.

Al doilea stat din aceasta "Axa a Raului" este Coreea de Nord, acuzata de a se fi inarmat cu rachete si cu arme de distrugere in masa, la fel ca Iranul.

Initial era vorba de o triada Irak-Al-Qaeda-Hezbollah, insa, dupa cum s-a putut observa, Hazbollahul a fost inlocuit cu statul iranian, iar Coreea de Nord a luat locul celei de-a doua organizatii teroriste, Al-Qaeda.

Problema dezarmarii Irakului, impusa din anii '90, intra in criza in 2002 -2003 cand presedintele George W. Bush a solicitat ca Irakul sa nu mai produca si sa testeze arme de distrugere in masa si sa se conformeze rezolutiilor O.N.U., care cer ca inspectorilor Natiunilor Unite sa li se permita accesul liber in zonele in care acestia cred ca ar putea exista instalatii destinate productiei unor astfel de arme.

Solicitarile Americii erau dublate de amenintarea cu o operatiune militara impotriva regimului, astfel incat administratia Bush decide inceperea construirii unor cazarme militare in regiune si pune la punct continutul rezolutiei 1441.

Rezolutia 1441 adoptata la 8 noiembrie 2002, cu ocazia intruniriiConsiliului de Securitate al Natiunilor Unite este un act care ofera Irakului o ultima posibilitate de a se supune obligatiilor legate de dezarmare.

Documentul face referire la toate celelalte rezolutii anterioare relevante, in particular rezolutiile 661 (6 august 1990), 678 (29 noiembrie 1990), 686 (2 martie 1991), 687 (3 aprilie 1991), 688 (5 aprilie 1991), 707 (15 august 1991), 715 (11 octombrie 1991), 986 (14 aprilie 1995) si 1284 (17 decembrie 1999); reaminteste de asemenea rezolutia 1382 (29 noiembrie 2001) si intentia de aplicare deplina a prevederilo ei.

Acest act recunoaste amenintarea pe care o reprezinta nerespectarea conditiilor cu privire la dezarmare de catre Irak stabilind urmatoarele: ca Irak se afla intr-o situatia de a fi incalcat termenii impusi la incetarea focului prezentati in rezolutia 687.

Mai mult se sustine ideea conform careia incalcarile Irakului sunt legate nu numai de armele de distrugere in masa, dar si de construirea unor tipuri de proiectile interzise, de cumpararea si importarea unor arme interzise si de refuzul continuu al Irak-ului de a compensa Kuweit-ul pentru distrugerile produse de trupele irakiene in 1991.

In conformitate cu rezolutiile precedente, aceasta insemna -sustine rezolutia 1441- ca Irakului nu numai ca trebuia sa i se verifice existenta sau distrugerea depozitelor de arme de distrugere in masa pe care le mai poseda, dar trebuia sa se ajnga la certitudinea ca tot echipamentul, planurile si materialele necesare pentru reinceperea programelor de construire a unor astfel de arme vor fi predate.

De asemenea rezolutia a specificat ca "afirmatiile false sau omisiunile in declaratiile facute de Irak in urma aplicarii acestei rezolutii si esecul Irakului de a se supune prevederilor ei in orice moment si de a coopera in intregime la implementarea ei" , vor constitui o incalcare in plus a obligatiilor acestui regim, care se va confrunta cu o serie de "consecinte serioase".

Aceasta rezolutie a impus o "fragmentare" in cadrul Consiliului de Securitate, dat fiind ca Londra si Washingtonul considera ca ea justifica o interventie in cazul in care Saddam Hussein nu va coopera privind distrugerea armelor detinute, in timp ce Parisul si Moscova estimeaza ca formula bazata pe inspectii trebuie sa continue pana la demonstrarea clara a faptului ca Irakul detine intr-adevar astfel de arme.

Pozitia Frantei si Rusiei se leaga de informatiile privind activitatea inspectorilor O.N.U. care au inceput sa viziteze locuri unde se credea ca are loc producerea unor arme de distugere in masa, dar nu au gasit nici o dovada a unor asemenea activitati, cu exceptia a 18 rachete chimice de 122 mml care au fost distruse sub supravegherea UNMOVIC (United Nations Monitoring, Verification and Inspection Commission). Creata prin rezolutia 1284, la 17 decembrie 1999, de catre Consiliul de Securitate al O.N.U., aceasta Comisie inlocuieste Comisia Speciala a Natiunilor Unite (UNSCOM), a carei misiune era de a monitoriza dezarmarea Irakului.

Inainte cu cateva luni de luarea deciziei privind adoptarea rezolutiei 1441 de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite, la 12 septembrie 2002 ,presedintele George W.Bush declara in fata Adunarii Generale: "De mai mult de un deceniu, Saddam Hussein a sfidat si a incalcat vointa rezolutiilor Consiliului de Securitate, continuand, printre altele, sa caute sa achizitioneze si sa dezvolte arme de distrugere in masa, sa brutalizeze poporul irakian, inclusiv prin comiterea unor grave violari ale drepturilor omului si a unor crime impotriva umanitatii, sa sprijine terorismul international [], sa se sustraga cu mare abilitate sanctiunilor economice impuse de O.N.U." [81]

Presedintele accentueaza si cu acest prilej asupra pericolului iminent reprezentat de regimul irakian- "Noi stim ca Saddam Hussein continua cu armele de distrugere in masa chiar in momentul in care inspectorii erau in tara lui. Ne putem asuma faptul ca el s-a oprit cand inspectorii au plecat? Istoria, logica, evenimentele conduc la o singura concluzie- regimul lui Saddam Hussein este un pericol grav si pronuntat. A afirma altceva inseamna sa contrazicem orice evidenta. A asuma buna credinta a regimului presupune a miza pe vietile a milioane de oameni si pe pacea din lume presupune a deveni parte la o aventura nechibzuita. Si acesta este un risc pe care noi nu trebuie sa ni-l asumam"

Cateva luni mai tarziu, pe 7 decembrie 2002, Irak-ul redacteza un raport de 12.000 de pagini, privind propria pozitie fata de problema dezarmarii, dar atitudinea americana ramane neschimbata- sugestive in acest sens sunt afirmatiile facute de Condoleezza Rice, in articolul publicat in The New York Times- "Why we know Iraq is Lying" : "in loc de a se angaja intr-adevar in dazarmare Irakul cauta, in continuare, sa ascunda armele sale [], in loc sa implementeze initiativele nationale de dezarmare, Irakul mentine institutii al caror scop este de a impiedica munca inspectorilor. Astfel, in loc de o cooperare deplina si transparenta, Irakul a umplut o declaratie falsa pentru Natiunile Unite- 12.200 de pagini de minciuni".

De asemenea intr-un raport din septembrie 2002 numit" Armele de Distrugere in Masa ale Irakului: Evaluarea Guvernului Britanic", Comitetul Reunit de Informatie al Marii Britanii declara:"destule informatii despre armele de distrugere in masa ale Irakului sunt de domeniul public din cauza raporturilor O.N.U. si din cauza dizidentilor irakieni. Acest lucru arata in mod clar ca Irakul a continuat sa detina, dupa 1991 arme chimice si biologice produse inainte de razboiul din Golf. Acest lucru arata ca Irakul a renovat locatii care erau anterior asociate cu producerea agentilor chimici si biologici si indica faptul ca Irakul ramane capabil sa produca acesti agenti si sa utilizeze bombe obuze, rachtete de artilerie si proiectile balistice".

Viziunea S.U.A. si a Marii Britanii pare sustinuta si de rapoartele inspectorilor O.N.U.[85] - pe 19 decembrie 2002, Hans Blix a relatat in fata O.N.U. ca multe chestiuni din declaratiile regimului s-au dovedit a fi inexacte sau incomplete, sau erau nesustinute sau contrazise de realitate. In asemenea cazuri, sustinea Blix, nu se poate avea incredere ca programele interzise au fost eliminate.

Pana in martie, Hans Blix a declarat ca raportul irakian din 7 decembrie nu a adus la lumina nicio dovada documentara noua, mai mult Irakul a continuat in a esua sa dea explicatii pentru stocurile, depozitele chimice, biologice substantiale pe care inspectorii UNMOVIC le-au confirmat ca existand inca din 1998.

Pe 30 ianuarie 2003, Blix a spus ca Irakul nu acceptase pe deplin obligatia de dezarmare si, pana la mijlocul lui februarie, problema antraxului, a agentului VX si a proiectilelor de lunga distanta au ramas nerezolvate.

La 7 martie 2003, Hans Blix elaboreaza cel de-al 12-lea raport al U.N.M.O.V.I.C. pe care il adreseaza presedintelui S.U.A. si care ofera informatii cu privire la cele trei luni de inspectii in Irak.

Printre altele, raportul Blix afirma urmatoarele: "Irak cu un inalt sistem administrativ, dezvoltat, ar trebui sa fie capabil sa ofere mai multe dovezi documentare despre programele interzise de arme. Numai cateva documente de acest fel au fost scoase la iveala pana acum si au fost inmanate de cand am inceput inspectiile"[86].

In raportul emis, Blix declara de asemenea ca: "Irakul ne-a confirmat cateva dintre numele multor persoane care pot fi surse relevante de informatie, in particular persoane care au luat parte in diferite faze ale distrugerii unilaterale a armelor biologice si chimice si au proscis proiectilele in 1991".

Pe 17 martie 2003, Bush si reprezentantul Marii Britanii, Jack Straw, au declarat prin discursuri ca "perioada diplomatiei a luat sfarsit" dat fiind ca Irakul nu s-a supus prevederilor Rezolutie 1441, de acum incolo nu se va mai cauta nicio autorizatie din partea O.N.U. inainte de a se incepe o invazie in Irak.

Acelasi Jack Straw afirma in februarie 2003: "armele de distrugere in masa ale Irakului nu sunt decat o grava amenintare pentru pacea si securitatea internationala. Nici o alta tara nu impartaseste istoria Irakului de dezvoltare a armelor chimice in razboiul agresiv impotriva vecinului sau impotriva populatiei civile inocente ca parte a unei campanii genocide."

Desi se bucurau de sustinerea Spaniei si a Marii Britanii, incercarea americanilor de a obtine acordul O.N.U. privind invazia este sortita esecului- opozitia Frantei este una din cele mai evidente. Jacques Chirac, Presedintele Frantei, spunea in interviul acordat in 16 februarie 2003 celor de la "Time Magazine": "In actuala situatie, Irakul- contolat si aflat sub inspectie- reprezinta o amenintare clara in regiune? Nu, eu nu cred acest lucru."

Intr-un astfel de context, viziunea neo-liberala, atat cat mai putea fi ea prezenta se spulbera, lasand locul realismului- razboiul devine intr-adevar o continuare a diplomatiei cu alte mijloace.

Berlinul, Moscova si Parisul "si-au unit astfel fortele, insistand ca amenintarea irakiana nu justifica o interventie militara condusa de S.U.A. si au pretins ca inspectiile O.N.U. demonstreaza tocmai acest lucru- Irakul nu mai este in pozitia de a dezvolta un arsenal militar semnificativ de arme biologice sau chimice"[89].

Americanii decid sa actioneze in Irak in baza rezolutiei adoptate de Congres in 16 octombrie 2002.

Denumita si "Rezolutia razboiului din Irak", a fost adoptata de Congresul Statelor Unite si invocata drept autorizatie de folosire a fortei militare de catre americani impotriva Irakului. Elaborata la cererea presedintelui George W. Bush, ea citeaza mai multe cauze pentru a justifica necesitatea acestei interventii: dezacordul Irakului cu privire la conditiile din 1991 de incetare a focului, inclusiv dezvoltarea de legaturi cu traficantii de arme; armele de distrugere in masa si programele de dezvoltare pentru astfel de arme ale regimului irakian au constituit o amenintare la securitatea nationala a Statelor Unite si la pacea si securitatea internationala din regiunea Golfului Persic; brutala represiune a populatiei civile din Irak; capacitatea si vointa Irakului de a folosi arme de distrugere in masa impotriva altor natiuni si a propriilor cetateni; ostilitatea Irakului fata de Statele Unite demonstrata in incercarea de asasinare a fostului presedinte George H. W. Bush si focurile asupra coalitiei aviatice care incerca sa stabileasca "no fly zones", urmand razboiului din Golf din 1991; suspiciunea ca membrii retelei Al-Qaeda s-ar adaposti in Irak; Irakul continua sa ajute si sa adaposteasca alte grupari teroriste internationale orientate impotriva Statelor Unite. Posibilitatea ca Irakul sa furnizeze arme de distrugere in masa teroristilor pentru a le utiliza impotriva Americii; eforturile Congresului si ale presedintiei de a lupta impotriva teroristilor de la 11 septembrie si a celor care i-au ajutat sau adapostit; autorizatia data de Constitutie si de Congres presedintelui de a lupta impotriva terorismului asupra Statelor Unite; citand, in acelasi timp, "Actul de eliberare al Irakului din 1998", rezolutia repeta faptul ca Statele Unite trebuie sa actioneze in vederea inlaturarii regimului lui Saddam Hussein si inlocuirea lui cu unul democratic.

Inca de la inceputul razboiului din Irak, intreaga administratie Bush, impreuna cu presedintele insusi, a adus in prim plan diferite motive, cauze sau obiective care sa le justifice mai mult sau mai putin actiunile.

Astfel, in discursul din martie 2003 al presedintelui Bush, discurs foarte dur la adresa lui Saddam Hussein, acesta acuza regimul ca a folosit arme de distrugere in masa impotriva vecinilor sai si a propriului popor, ca a antrenat si a gazduit teroristi, inclusiv ai retelei Al-Qaeda. Prin urmare, S.U.A. considera ca Irakul nu se va dezarma atata timp cat Saddam Hussein se afla la putere, afirmand in nenumarate randuri ca ei "se pornesc impotriva omului care conduce Irakul si nu impotriva poporului."[91]

Dupa ce acest lucru va deveni realitate, adica Saddam Hussein va fi inlaturat, "se vor da hrana si medicamentele necesare, se va distruge aparatul terorii si se va construi un nou Irak, prosper si liber, in care nu vor mai exista razboaie de agresiune, fabrici producatoare de otrava, executii, camere de tortura si viol, dar, pentru acestea, va trebui sa se contina cont de indrumarile americanilor pentru ca, pana la urma, soarta irakienilor depinde de ei."[92]

Mergand pe aceeasi axa si urmand acelasi traseu si Secretarul american al apararii, Donald Rumsfeld, a declarat, intr-un moment in care Bagdadul era deja bombardat, ca razboiul din Irak are 8 obiective majore si precise:rasturnarea regimului lui Saddam Hussein prin lovirea acestuia cu forta si amploare pe o scala care sa arate clar irakienilor ca liderul de loa Bagdad si regimul sau sunt de domeniul trecutului; identificarea, izolarea si, mai apoi, eliminarea din Irak a armelor de distrugere in masa; cautarea si capturarea teroristilor care s-au refugiat in Irak; strangerea tuturor informatiilor referitoare la retelele teroriste din Irak si din regiune; colectarea de informatii referitoare la retelel internationale de trafic de arme de distrugere in masa; ridicarea sanctiunilor impuse Irakului si acordarea imediata a unui ajutor umanitar, furnizarea de alimente si medicamente persoanelor stramutate si celor care au nevoie; asigurarea secutatii campurilor petroliere ("Nu distrugeti puturile de petrol"[93]) care apartin poporului irakian si de care are nevoie pentru a-si dezvolta tara dupa zeci de ani in care a fost neglijata de regimul irakian; ajutarea poporului irakian in vederea crearii conditiilor necesare unei treceri rapide spre un guvern reprezentativ care sa nu constituie o amenintare pentru statele vecine si sa fie hotarat sa asigure integritatea teritoriala a Irakului.

Dupa ce invazia Irakului a avut loc, s-a pus problema legitimitatii interventiei coalitiei. Au existat voci care au sustinut ilegalitatea acestei operatiuni, mai ales ca nu a existat o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa legitimize o asemenea interventie militara.

Unii analisti au afirmat ca interventia militara, condusa de S.U.A., anunta "moartea Cartei O.N.U. si sfarsitul incercarii de a subordona folosirea fortei in beneficiul domniei legii"

Charta O.N.U., in articolul 39, determina ce este legal si ce este ilegal cu privire la agresiunile internationale. Articolul 24-1 prevede: " .membrii O.N.U. confera Consiliului de Securitate responsabilitatea principala pentru mentinerea pacii si securitatii internationale si sunt de acord ca in indeplinirea acestor obligatii Consiliul de Securitate va actiona in locul statelor".

Consiliul de Securitate a luat in considerare invazia din 2003 si a decis ca nu a gasit nicio incalcare a dreptului international. Insa sunt multi membrii care nu sunt de acord si sustin ca invazia a fost ilegala.

Secretarul General al O.N.U., Kofi Annan, a afirmat, intr-un interviu acordat BBC, ca invazia condusa de S.U.A. in Iraq este o actiune ilegala, care contravine Chartei O.N.U. Annan a spus ca decizia de a lua actiune impotriva Irakului ar fi trebuit sa fie facuta de catre Consiliul de Securitate si nu unilateral.Acestea ar trebui sa fie lectii pentru S.U.A., O.N.U. si celalalte state membre si, in final, sa cada toti de acord ca este mai bine sa se lucreze impreuna prin intermediul O.N.U. Secretarul General spera ca nu vom mai vedea o alta operatiune asemanatoare celei din Irak pentru mult timp de acum incolo, fara aprobarea O.N.U. si fara o sustinere mai mare din partea comunitatii internationale. El considera ca ar fi trebuit sa existe o a doua rezolutie O.N.U. ca urmare a refuzului irakain de a se supune inspectiilor pentru arme.Iar decizia de a aproba si a determina consecintele ar fi trebuit sa apartina Consiliului de Securitate.

O alta ampla dezbatere legata de interventie este cea legata de resursele petroliere din Orient.

Dupa spusele Contelui de Marenches, Irakul este singurul stat din lumea arabo-musulmana, dar nu numai, care se poate bucura atat de apa (datorita celor doua fluvii, Tigru si Eufrat), cat si de petrol, avand in vedere faptul ca majoritatea statelor din zona Orientului Mijlociu si a Africii de Nord "care au apa nu au petrol si invers"[97].

In ceea ce priveste rezervele sale de petrol, Irakul ocupa locul al doilea pe glob, avand drept concurenta Arabia Saudita care detine cele mai mari rezerve de petrol din lume, in timp ce Statele Unite sunt unul dintre cei mai mari consumatori de petrol.

Cu toate acestea, Statele Unite nu pot fi considerate ca fiind neaparat dependente de petrolul irakian, deoarece rezervele de petrol sunt completate prin importuri din alte regiuni, precum America Latina, Africa si Rusia. Rezervele globale de petrol, insa, devin din ce in ce mai putine si nu pot asigura acelasi pret minim pe care-l asigura zacamintele din Orientul Mijlociu. Deci, de aici se trage importanta acestei regiuni.

Una dintre viziunile nonconservatoare in ceea ce priveste politica petrolului si care l-a influentat si pe George W. Bush sa intervina in Irak era tocmai aceea de a asigura cat mai mic posibil pretul petrolului pentru care era nevoie de o politica radicala in statele ostile din zona Orientului Mijlociu. Ridicarea embargoului impus Irakului de Statele Unite, incepand cu anul 1991, si acceptarea lui Saddam Hussein la putere nu se puteau realiza deoarece Saddam Hussein ar fi profitat de situatie si ar fi recurs la inarmare, devenind astfel un potential pericol.

Inca pe 15 august 1990, presedintele american, George W. Bush, era de parere ca "Locurile noastre de munca, modul nostru de viata, libertatea noastra si libertatea statelor prietene din toata lumea vor avea de suferit in cazul in care controlul celor mai mari rezerve petrolifere va ajunge in mainile lui Saddam Hussein".[98]

Intr-o sedinta a Consiliului de Securitate ce-a avut loc la inceputul lui martie 2003 si in cadrul careia avea loc o dezbatere pe tema "Situatia din Irak", unul dintre reprezentantii permanenti ai Republicii Irak la Natiunile Unite afirmase: "Obiectivul este acela de a prelua in intregime dominatia petrolului in Irak, de fapt o dominatie a intregii regiuni arabe, din punct de vedere politic, dar si economic"[99].

De asemenea, intr-un articol publicat in New York Times, aparut pe 6 ianuarie 2003, Thomas l. Friedeman este de parere ca: "Razboiul, daca va fi lansat in Irak, va fi, in parte pentru petrol [] Motivul principal pentur care echipa lui Bush se concentreaza asupra lui Saddam este pentru ca ar detine arme de distrugere in masa [] nu pentru a ne ataca, ci pentru a-si extinde influenta in zona cu cea mai mare rezerva de petrol-Golful Piersic"[100].

Un motiv conex este ca aceasta invazie in Irak permitea S.U.A. de a mari ascendenta lor pe Riyad, repozitionand bazele lor militare in apropierea regatului, in timp ce prelua si controlul productiei petroliere irakiene pentru a privatiza sectorul si a scoate Irakul O.P.E.C.

Cu privire la conflict, multa lume se opune vehement acestui razboi despre care nu se stie cum ar trebui privit: "deschis" sau "incheiat", deoarece o mare parte a populatiei il percepe ca pe o declaratie ferma de genul "tu urmezi"[101]. S.U.A. sunt privite ca cea mai mare amenintare la adresa pacii din lume, G.W.Bush reusind sa transforme S.U.A. intr-o tara care este in mare parte temuta, lipsita de simpatie si chiar urata. Comentatorul principal de Washington Post, David Yanatus, a descris razboiul din Irak ca pe "cel mai idealist razboi purtat in timpuri moderne, un razboi al carui singur motiv coerent pentru toate gaselnitele inselatoare despre armele de distrugere in masa si teroristi Al-Qaeda este ca a dat jos un tiran si a creat premisele unui razboi democratic" .

Reactiile principalilor lideri politici mondiali au fost poate chiar mai dure decat se asteptau americanii care considerau ca aceasta situatie nu le poate ridica probleme. In ceea ce priveste punctul de vedere francez, Jacques Chirac a facut public ca Franta se opune acestui razboi pe care il considera a fi o actiune ilegitima si ilegala, opinie care se identifica si cu parerea altor tari.

China, la randul ei, este ingrijorata cu privire la situatia din Irak si considera ca trebuie sa se evite razboiul si sa se gaseasca o solutie politica in cadrul O.N.U. Opinia partii moscovite (care are in vedere si se teme, mai ales, de folosirea unor eventuale bombe nucleare, "ca o conceptie venita din epoca Razboiului Rece") este facuta cunoscuta de generalul rus Leonid Ivasov care a declarat: "a pierde razboiul cu Irakul este echivalent cu moartea pentru administratia Bush. S.U.A. vor face, prin urmare, totul pentru a castiga, cu atat mai mult cu cat conceptul militar al acestei tari permite recurgerea la toate mijloacele disponibile pentru protejarea interesului national".[103]

Desi britanicii au afirmat ca razboiul impotriva Irakului este unul perfect legal, atat Marea Britanie, cat si Vaticanul si Polonia s-au declarat ferm impotriva pedepsei cu moartea, din principiu. Insa, in ciuda acestora, presedintele Bush a solicitat contrariul pentru a putea reduce la tacere pe aliatul din anii '80-'90 al administratiei Reagan-Bush Sr. care, la fel ca si Marea Britanie, Franta si Germania au aprovizionat regimul Saddam Hussein cu arme chimice si biologice pe parcursul razboiului Iran-Irak.

Afirmatii ale presedintelui american, precum "nu avem nicio ambitie in Irak, cu exceptia indepartarii si redarii controlului acestei tari propriului ei popor. Militarii nostri se vor intoarce de indata ce treaba va fi terminata"[104], sau opiniile sale democratice cu privire la azboiul si regimul din Irak au fost criticate si de unele publicatii americane. O astfel de publicatie este si New York Times care a atacat "doctrina Bush", afirmand ca "marcheaza procesul de ruptura cu Natiunile Unite si cu doi dintre cei mai apropiatiai Americii, Franta si Germania, confirmand una dintre cele mai grave temeri legate de America si de George W. Bush: in momentul in care Natiunile Unite nu se vor apleca in fata vointei sale si cand aliatii il vor contracara, Bush va evada din pluton si va apasa pe tragaci."

In ceea ce priveste Uniunea Europeana- divizata, in conceptie americana intr-o "Noua Europa" si o "Veche Europa"- aceasta a criticat atacul lansat de S.U.A. impotriva Irakului, oferind un ajutor de 121 milioane de euro victimelor din Irak.

Referitor la Lumea Araba, in perioada imediat urmatoare de la atentatul din septembrie 2001, administratia americana se preocupa mai ales de ales de aceasta, regimurile politice ale acestor state fiind dur criticate pentru autoritarismul practicat de liderii politici ai acestor state, cat si pentru ca ar fi tolerat miscarile populatiilor de aici impotriva americanilor, incurajand astfel punerea la cale a numeroase atentate.

Pregatirea pentru interventia din Irak a Statelor Unite a nelinistit liderii arabi, inclusiv pe cei care nu au mentinut relatii intocmai bune cu Saddam Hussein. Declaratiile oficiale ale acestora referitoare la decizia Statelor Unite de a invada Irakul subliniau pericolul aparitiei instabilitatii in zona. De exemplu, Yemenul cere ca Statele Unite sa renunte la ideea de razboi, la fel ca si oficialii de la Riyad, a printului Bahreinului si a presedintelui Monbarak care cer sa se dea timp diplomatiei pentru a rezolva aceste probleme in timp ce Siria se pronunta hotarat ca refuza orice agresiune impotriva Irakului. Pentru aceasta nu ezita sa voteze rezolutia 1441 in Consiliul de Securitate al O.N.U. impotriva interventiei militare in Irak. Mai tarziu ajunge sa afirme ca regimul lui Saddam nu merita sa se mentina la putere. De altfel, atat Siria, cat si Iordania nu consimt ocuparea teritoriului irakian, pronuntandu-se pentru respectarea integritatii acestuia.

Dupa vizita lui Colin Powell la Damasc, la inceputul lui mai 2003, Siria declara ca spera sa devina un aliat regional de care au nevoie Statele Unite si ca nu se va opune proiectelor americane vizand Irakul.

Majoritatea statelor din Orientul Mijlociu manifesta neincredere fata de proiectele americanilor anuntate si au un motiv in plus de a se ingrijora datorita cererilor insistente care le sunt adresate atat din partea americanilor, cat si din randul populatiei de a trece la adoptarea unor reforme politice, sociale.

In ceea ce priveste presa araba, se poate observa o invingere psihologica, fiind utilizat foarte des termenul "nakba" (dezastru). Se adopta numeroase petitii care cer guvernelor sa condamne acest razboi, inclusiv in Arabia Saudita, chiar daca acest lucru se facea aici in afara canalelor oficiale, deoarece atat Arabia Saudita, cat si Egiptul doreau mentinerea in continuare a relatiilor lor bune cu Statele Unite ale Americii.

Pentru a-si arata nemultumirea, se organizeaza manifestatii de strada, se extind gruparile djihadiste, facand sa creasca violenta, frica si lipsa de speranta.

Dupa cum apare intr-un articol francez, aceste state sunt "condamnate sa se alieze Statelor Unite, cu frica de a nu fi acuzate c-ar apartine Axei Raului"[106].

Numerosi cetateni iranieni considera acum ca orice regim instalat in Irak nu poate fi mai rau decat era regimul lui Saddam Hussein. Iranul isi pune sperante in aceasta interventie, avand in vedere legatura existenta intre shiitii irakieni si cei din Iran, dar, intr-un discurs tinut la Casa Alba, pe 23 aprilie, este anuntat faptul ca S.U.A. nu accepta niciun amestec exetrn in Irak, cu atat mai putin din partea Iranului.

In raport cu alte state din zona Orientului Mijlociu, Iranul are cu un motiv de ingrijorare in plus, pentru ca fusese clasata in "Axa Raului".

Ariel Sharon, premierul israelian, este de parere ca: "daca Statele Unite ar fi avut un presedinte ca el [George W. Bush] acum 60 de ani, tragedia celui de-al doilea razboi mondial ar fi putut fi evitata"[107].

Dupa cum arata si Edward A. Kolodziej, de la Universitatea Illinois in lucrarea "Getting Beyond the Bush Doctrine" din 2006, multi sunt astazi de acord, ca "Doctrina Bush", de razboi preemptiv de a invinge terorismul, de a opri proliferarea nucleara si de a democratiza politica mondiala, incepand cu Afghanistan si Irak , a ajuns la faliment.[108]

"Intelept ar fi sa recunoastem ca razboiul din Irak este unul pe care S.U.A. nu il pot castiga [] Washington-ul a pierdut consimtamantul si increderea poporului irakian si este putin propabil sa le castige inapoi"[109].

BIBLIOGRAFIE

CARTI/ARTICOLE

Abboud, Robert A. si Newton N. Minow, "Advancing Peace in the Middle East", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, septembrie-octombrie 2002.

Allison, Graham T, Essence of Decision: Explaining Cuban Missle Crisis, Harper Collins Publisher, 1971

Bazac, Ana, Pacea in Irak dupa victoria decretata in 2003. Probeme internationale actuale, Cartea Universitara, Bucuresti, 2006.

Bowels, Nigel, Government and Politics of the United States, 2^nd Editon, McMillan Press, L.T.D., London, 1998.

Brecher, Jeremy si Brendan Smith, "Pacifistii de dreapta din Statele Unite", , Le monde diplomatique, Editia romana, anul I, numarul 7, octombrie, 2006.

Zbigniew Brzezinski, Marea tabla de sah. Suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.

Charney, I. Jonathan, "The Use of Force Against Terrorism and International Law", The American Journal of International Law, vol. 95, nr.4, octombrie 2001.

Chatelus, Michel, "Ptrole: mythe et ralit de l'hgmonie des Etats-Unis", Politique trangre, nr. 3-4, toamna-iarna, 2003.

Chauprade, Aymeric si Franois Thual, Dictionar de geopolitica .State, concepte, autori, Editura Corint, Bucuresti, 2003.

Idem, "tats- Unis, Russie, Chine. Guerre pour le ptrole", Histoire, nr. 279, septembrie, 2003.

Daalder, Ivo H. si James M. Lindsay, "L' Amerique sans entraves ou la revolution Bush en politique trangre" , Politique trangre, nr. 3, toamna, 2004.

De Chantal, Franois V., "La fin du no-fdralisme? L'administration Bush et la dvolution du pouvoir", Politique trangre, nr. 3, toamna, 2004.

Defarges, Ph. Moreau, L'ordre mondial, 2e edition, Armand Colin, Paris, 2000.

Diamond, Larry, "What went wrong in Iraq?", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, septembrie-octombrie 2004.

Dobbins, James, "Iraq: Winning the Unwinable War", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, septembrie-octombrie 2005.

Droz-Vincent, Philippe, "Les dilemmes des regimes arabes apres l'intervention americaine en Irak", Politique trangre, nr. 3-4, toamna-iarna, 2003.

Duroselle, Jean-Baptiste si Andr Kaspi, Istoria relatiilor internationale.1948-pana in zilele noastre, vol. II, Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.

Farrer, J. Tom, "The Prospect for international Law and Order in the Wake of Iraq", The American Journal of International Law, vol. 97, nr.3, iulie 2003.

Idem, "Beyond the Charter Frame", The American Journal of International Law, vol. 96, nr.2, aprilie 2002.

Frachon, Alain, "Les Etats-Unis, la puissance et le bien", Le Monde 2, martie 2003.

Idem, "Quel apres Saddam?", Le Monde 2, martie 2003.

Franck, Thomas M., "Terrorism and the Right of Self-Defence, " The American Journal of International Law, vol. 95, nr.4, octombrie 2001.

Fukuyama, Francis, Sfarsitul istoriei si ultimul om, Editura Paideia, Bucuresti, 1997.

Fuller, Graham E., "Vieille Europe ou vieille Amerique", Le Monde 2, martie 2003.

Gardner, Richard N., "Neither Bush nor the Jurisprudes", The American Journal of International Law, vol. 97, nr.3, iulie 2003.

Glennon, Michael J., "Why the Security Council Failed", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, mai-iunie 2003.

Hicham Ben Abdallah El Allaoui, "America se indreapta spre cel mai mare dezastru din istoria sa?", Le monde diplomatique, Editia romana, anul II, numarul 11, februarie, 2007.

Hirsh, Michael, "Bush and the World", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, septembrie-octombrie 2002.

Holsti, K. J, International politics. A Framework for Analysis, Prentice Hall, New Jersey, 1995.

Irimiea, Silvia, American Political Institutions, Cluj- Napoca University Press, Cluj- Napoca, 2002

Janda, Kenneth, Berry, Jeffrey M. si Jerry Goldman, The Challenge of Democracy. Government in America, Harper Collins Publisher, 1991.

Jervis, Robert, "Understanding Bush Doctrine", Political Science Quarterly, vol.118, nr.3, 2oo3.

Kaspi, Andre, "L'Amerique en guerre", Le Monde 2, martie 2003.

Keegley, Charles W. Jr. si Eugene R. Wittkopf, World Politics. Trend and Transformation, 5th Edition, St. Martin's press, NewYork, 1995.

Kissinger, Henry , Diplomatia, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2003

Klein, Jean "tats- Unis. Maitrise des armements. Entre unilatralisme et action collective", RAMSES, Dumond, 2005.

Lacoste, Yves, Gopolitique. La longue histoire d'aujourd'hui, Larousse, 2006.

Matei, Horia C., Negut, Silviu si Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Editia a X-a, Editura Meronia, Bucuresti, 2005.

Mlandri, Pierre "tats- Unis. Impriaux et imprieux" RAMSES, Dumond, 2005.

Mohammad-Reza, Djalili, "L'apres Saddam: esperances et incertitudes iraniennes", Politique trangre, nr. 3-4, toamna-iarna, 2003.

Nőel, Pierre, "La doctrine Bush et la scurit ptrolire", Politique trangre, nr. 2, 2006.

Nye, Joseph S., "U.S. Power and Strategy after Iraq", Foreign Affairs, vol. 85, nr.3, septembrie-octombrie 2005.

Idem, Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie, Editura ANTET XX PRESS, Filipestii de Targ, Prahova, 2005.

Palmowski, Jan, Dictionar de istorie universala contemporana, editura BIC ALL, Bucuresti, 2005.

Parmentier, Guillame, "La prsidence Bush: parenthse ou changement structurel?", Politique trangre, nr. 3, toamna, 2004.

Pouligny, Batrice si Raphal Poug, "Le state building au secours de la scurit intrnationale", RAMSES, Dumond, 2003.

Puscas, Vasile, Relatii internationale/ transnationale, Editura Sincron, Cluj- Napoca, 2005.

Ratner, Stephen R., "Jus ad Bellum and Jus in Bello after September 11", The American Journal of International Law, vol. 96, nr.4, octombrie 2002.

Roche, Jean-Jacques, Thories des relations internationales, 4e dition, Montchrestien, Paris, 2001.

Rosca Stanescu, Sorin, Caderea Bagdadului-Irak: jurnal de razboi, Editura Ziua, Bucuresri, 2003.

Rubin, James P., "Stumbling into War", Foreign Affairs, septembrie/octombrie, 2003.

Said, Abdul Aziz , Lerche, Charles O Jr., Charles O. Lerche III, Concepts of international politics in global perspective, 4^th Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1995

Surroi, Veton, "Les tyrans ne tombent que sous les bombes", Le Monde 2, martie 2003.

Tertrais, Bruno, "La guerre contre la terreur, 2001-2004", Politique trangre, nr. 3, toamna, 2004.

Teaching International Relations Online.

Wedgwood, Ruth, "The Fall of Saddam Hussein", The American Journal of International Law, vol. 97, nr.3, iulie 2003.

Wohlforth, William C., "Transatlantic Relations in a Unipolar World", Occasional Paper Series, nr. 41.

Surse electronice:

www.army.mil.

www.cia.gov

www.whitehouse.gov

www.state.gov

www.cnn.com

www.euronews.net

www.usiraqprocon