Istoria si civilizatia Europei in epoca moderna si contemporana

Subiectul temei implica inainte de toate aspecte privind periodizarea, respectiv asupra momentelor in care incepe si se termina Epoca moderna.

Pentru epoca moderna este important de stabilit si cand incepe perioada de tranzitie dinspre feudalism spre epoca moderna. Din acest punct de vedere opiniile istoriografilor romani nu coincid. De exemplu istoriografia romana mai veche considera ca epoca moderna incepe cu revolutia burgheza din Anglia.

Istoria lumii in date fixa inceputul epocii moderne la incheierea razboaielor westfalice (1648). Potrivit altor autori epoca moderna ar incepe o data cu revolutia framceza.

Istoriografia occidentala mai de demult fixeaza inceputul epocii moderne la inceputul sec. XVI, legand acest moment de aparitia statelor zise regale sau centralizateS Franta, Spania si Anglia.

Dupa opinia acestor autori, aceaste state consolidate dupa Ludovic al XI-lea in Franta, in timpul dinastiei Tudorilor in Anglia, si incepand cu Carol Quintul in Spania sunt altceva decat formatiunile statale de pana atunci. In primul rand ele nu mai sunt state bazate exclusiv pe un edificiu crestin si pe relatiile de suzeranitate senior-supus.

La sfarsitul secolului al XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea statele regale au cunoscut o alta calitate asumandu-si atribute fundamentale ale suveranitatii. Aceste atribute erau aparare, politica externa, finantele si dreptul de a bate moneda.

Marea schimbare adusa de inceputul modernitatii a fost permanenta acestor responsabilitati, iar o astfel de permanenta se realiza prin cateva parghii intre care o administratie legata de coroana, un sistem coerent de impozite care genera resurse si conferea stabilitate cel putin armatei permanente.

Asemenea responsabilitati au fost specifice celor 3 state mentionate. Doua cazuri particulare raportate la doua natiuni importante ale Europei au facut exceptie de la aceasta regula. Unul este cazul italian unde centralizarea a esuat nu din cauza succesului structurii urbane a Italiei ci din cauza rolului secund jucat de papalitate.

Al doilea exemplu este cel al Germaniei unde centralizarea a esuat din cauza ca imparatul nu s-a impus in fata principilor si cetatilor practic independente.

Conform unor autori Franta, Anglia si Spania sunt statele care prefigureaza concertul european pentru patru secole.

La inceputul epocii moderne Europa era un continent lipsit de unitate. Daca Occidentul era mai dezvoltat, relativ urbanizat si cu o burghezie in ascensiune, rasaritul prezenta un important deficit de dezvoltare, preponderent agrar si cu solide structuri feudale.

Pentru Europa occidentala unii istorici vorbesc despre o adevarata "revolutie" in cultura, mai cu seama si in invatamant. Aceasta efervescenta era determinata influentele postrenascentiste, caracterizate de o conceptie noua asupra lumii. Aceasta conceptie avea in centru principiile carteziene, n-au fost de neglijat nici urmarile reformei religioase. Reforma a introdus conceptul de cercetare libera intr-o lume dominata de scolastica. In acest cadru un rol insemnat a revenit universitatilor care si-au pastrat influenta dar ele vor inceta sa mai fie purtatoarele unui mesaj exclusiv religios. Universitatile vor deveni tribuna de manifestare a luptei intre perspectiva religioasa si cea rationalista asupra lumii.

Universitatile nu mai sunt acum o internationala a lumii crestine ci locul unei dezbateri in care curentul nonreligios erareprezentat de personalitati cu o vasta cultura si care circulau pe arii mult mai intinse decat in perioada anterioara. Alaturi de universitati un rol important a revenit si colegiilor, ele fusesera infiintate ca o reactie a contrareformei la ideile protestante. Desi erau institutii esentialmente religioase ele au devenit destul de repde institutii de succes care vor forma oameni de inalta conditie intelectuala, contribuind la consolidarea statelor moderne.

Este de subliniat efectul caracterului national al invatamantului sub impactul reformei religioase, ceea ce a contribuit la dezvoltarea limbilor popoarelor din Europa ca limbi de cultura.

Sub aspect politic si mai ales teritorial Europa evidentia in aceasta perioada o configuratie in schimbare. Cele trei state mentionate sunt singurele apropiate sub aspect teritorial de cele actuale. Lor li s-ar putea adauga eventual Portugalia si Provinciile Unite.

Cel mai important stat de pe continent era Franta cu 17 milioane de locuitori in timp ce Spania si Anglia aveau doar 6-7 milioane de locuitori. Franta avea handicapul ca trebuia sa se refaca dupa razboiul de 100 de ani, chiar daca spre deosebire de Anglia care datorita asezarii sale era singurul stat cu granite precise Franta se infatisa ca o tara cu potential, el era determinat de iesirea la mediterana si Atlantic, insa aceasta iesire era nefructuficata. Istoriografia franceza considera ca probabil din cauza unui complex dat de nivelul inalt al culturii italiene, Franta a nazuit in primul rand sa-si extinda influenta in spatiul italian. Aici ea a intampinat insa opozitia papalitatii, a Spaniei, a Venetiei, Neapolelui si in special al Ducatului Milano.

In ceea ce priveste Anglia, dupa o lunga perioada de ambitii continentale (razboiul de 100 de ani), in timpul dinastiei Tudorilor ea a renuntat la o asemenea directie. Asadar Anglia a abandonat himera franceza concentrandu-se pe transarea disputelor cu Irlanda si Scotia.

Pe continent politica ei a fost sa impiedice suprematia uneia dintre puteri. Totodata una din marile optiuni ale Angliei in aceasta perioada a fost optiunea maritima care timp de mai bine de un secol va duce la constituirea unui mare Imperiu colonial.

Consecinta pozitiei pentru societatea engleza a avut si succesul reformei religioase. Aceasta a constat in cristalizarea unei biserici de stat, Biserica anglicana autonoma fata de Sfantul Scaun.

Merite fundamentale in imprimarea acestei directii de evolutie pentru Anglia a avut dinastia Tudorilor, cea care a facut din angajarea maritima a tarii prioritatea ei fundamentala pentru cateva secole.

Spania. Dupa unii autori aceasta a fost tara care si-a pus cea mai puternica amprenta asupra inceputului epocii moderne in Europa. Spania se afla dupa Reconquista. Acest fapt a dat monarhiei spaniole un caracter international. De asemenea Spania se afla intr-un moment ulterior cuceririi unei parti din Lumea Noua, ceea ce a dat tarii prosperitate si stabilitate. In acest sens merite importante au revenit imparatului Carol Quintul. Modernizarea statului spaniol recurgea din administrarea competenta de care dispunea infrastructura, detinerea unei uriase flote comerciale, existenta unei puternice armate permanente, existenta unei administratii a teritoriului de peste mari cu centrul la Sevilla.

Cat priveste celelalte regiuni ale Europei: in nord Danemarca forma un regat comun cu Norvegia si Irlanda si partial cu sudul Groenlandei.

Suedia stapanea Finlanda si teritoriile din sudul si estul Balticii, care era astfel o mare suedeza.

Tot in nord Polonia stapanea Prusia Orientala si se intindea pana la Nipru.

In sud Imperiul Otoman atinsese apogeul expansiunii intinzandu-se pe trei continente. In Europa stapanea Peninsula Balcanica, Ungaria, nordul Marii Negre si isi exercita suzeranitatea asupra Tarii Romanesti.

In rasaritul Europei cel mai puternic stat era Rusia, cunoscuta si sub numele de Moscovia, care se intindea in est pana in Kamceatka iar in nord pana la Marea Ohotsk.

Tabloul politic al Europei era dominat la inceputul epocii moderne de Spania. in fruntea ei se gasea regele Carol de Habsburg, ales in 1516, pentru ca in 1519 acesta si devina si imparat al Imperiului Romano-German. Alegerea lui ca imparat a facut din Carol Quintul cel mai puternic suveran de pe continent. Puterea lui insa, ca si a urmasilor sai a avut de infruntat trei dificultati majore: prima a fost cea generata in Imperiu si in Tarile de Jos, nu si in Spania, de progresele reformei protestante.

A doua dificultate a constituit-o opozitia si rivalitatea Frantei la pretentiile de hegemonie ale Habsburgilor.

A treia dificultate a fost reprezentata de inaintarea otomanilor in Europa Centrala si Orientala.

La aceste dificultati se vor adauga disensiunile religioase din intreaga Europa care vor provoca aici razboaie civile culminand cu razboiul de 30 de ani, un razboi care a fost concomitent religios si politic, in urma caruia Franta va pune capat ambitiilor continentale ale Habsburgilor.

Carol de Habsburg a preluat coroana Imperiului la moartea bunicului sau patern, imparatul Maximilian. Au candidat la coroana imperiala alti doi principi, unul fiind regele Frantei, Francisc I, al doilea candidat a fost printul elector de Saxa, care a avut sanse infinit mai mici la votul celor 7 electori.

Victoria lui Carol de Habsburg a fost usurata de sprijinul dat de bancherii Casei de Fugger, aflati in serviciul regelui Spaniei.

Odata uns imparat Carol Quintul si-a propus sa realizeze ceea ce s-a numit monarhia universala si crestina, fapt ce i-ar fi permis sa exercite alaturi de puterea spirituala a papei puterea temporala spre binele lumii crestine. Era o ambitie din cauza careia Carol nu mai apartinea lumii moderne aflate in ascensiune ci epocii medievale. In cele din urma el isi va da seama ca visul sau era imposibil de realizat si ros de boli, deceptionat si epuizat, va sfarsi prin a renunta la putere in 1555, cedand coroana Spaniei fiului sau Filip (viitorul Filip al II-lea), iar coroana imperiala in 1556 fratelui sau Ferdinand, imparatul Austriei si regele Boemiei si Ungariei. O mare parte a domniei lui Carol Quintul a fost ocupata cu purtarea unui nesfarsit sir de razboaie cu Franta timp de aproape 40 de ani, pentru suprematie in Europa. S-a dezvoltata o adevarata rivalitate personala intre Carol si Francisc I antrenand si alte curti europene : Anglia, Venetia, statul papapl, Imperiul Otoman. Momentele culminante ale acestei infruntari au fost: Pavia (1525) si Metz (1553).

In cele din urma cele doua tari au semnat in 1559 Tratatul de la Cateau-Cambrsis, prin care Franta a renuntat pentru un timp la ambitiile sale italiene.

In afara razboaielor cu franta, una dintre cele mai grave crize declansate in Imperiul lui Carol Quintul a fost cea din Europa Centrala, mai precis in Germania, urmare a influentei crescande a ideilor lui Luther. Principalele episoade ale acestei crize au fost : Rascoala cavalerilor renani (1552-1553), Razboiul taranesc (1525), formarea uniunii de la Schmalkald, a principilor protestanti in 1531 si razboaiele imparatului cu acesti principi (1531-1547).

In 1547 imparatul i-a infrant la Nrnberg. Insa in 1555 prin pacea de la Augsburg, imparatul a fost nevoit sa recunoasca existenta a doua confesiuni: catolica si protestanta. A fost un compromis care echivala cu infrangerea imparatului si cu compromiterea ideii privind cele doua puteri in stat: cea temporala si cea spirituala.

In ceea ce priveste dificultatile generate de ofensiva Imperiului Otoman spre centrul Europei aceasta a fost declansata de sultanul Soliman Magnificul. In timpul lui s-a inregistrat zenitul puterii otomane sub aspect teritorial si economic. In 1521 el a cucerit Belgradul, in 1522 Rhodosul, in 1526 a invins la Mohacs iar in 1541 la Buda. Cea mai mare parte a Ungariei (partea rasaritean) a fost anexata Imperilui Otoman odata cu transformarea Transilvaniei in principat autonom sub suzeranitatea sultanului.

In 1529 sultanul a initiat primul asediu asupra Vienei, incheiat cu un esec.

Dupa retragerea lui Carol Quintul, fiul sau Filip al II-lea va ramane si el un timp cel mai important monarh european. In 1580 printr-o uniune personala va deveni si rege al Protugaliei. Ca si tatal sau ; Filip al II-lea a nutrit si el ambitia restabilirii unitatii lumii crestine catolice de la Marea Norduluii la Marea Neagra. Si pentru el pericolele principale au fost protestantismul si islamul. Din cauza atitudinii fata de protestanti s-a nascut conflictul cu Anglia protestanta, care a dus la rasunatorul esec al Marii Armade (1588). Aceste motive l-au condus pe Filip la interventii in ultimele episoade ale razboiului religios din Franta sau la participarea in victoria crestina de la Lepanto (1571) impotriva turcilor.

In vremea lui Filip Spania a ajuns una dintre cele mai bogate state ale Europei. Marile surse de venituri ale regatului spaniol erau Tarile de Jos, Ducatul Milanez si indeosebi Lumea Noua, de unde dupa 1645 vor sosi cantitati imense de argint. Intervalul 1530-1640 este considerat secolul de aur in istoria Spaniei, cu o infloritoare civilizatie si cultura, ilustrate de Cervantes sau El Greco. O mare prosperitate data de provincia Castilia, preponderent agricola si de comertul manos cu America, de pe urma caruia se vor dezvolta orase precum Cdix si Sevilla.

Pe alt plan, aceasta epoca a fost mai conservatoare, esentialmente religioasa, in care institutiile fundamentale au fost statul si Biserica Catolica, ajutate de instrumente precum Inchizitia, care a pornit o lupta necrutatoare cu disidentii de orice factura. In pofida acestei politici Spania a inregistrat un esec dureros in 1566 pierzand Tarile de Jos, unde Olanda reprezenta un spatiu calvinist, condus de Wilhelm de Orania.

La nivel european un eveniment religios de o natura asemanatoare s-a produs in Anglia. In 1534, regele Henric al VIII-lea a rupt relatiile cu papalitatea proclamandu-se el insusi sef al Bisericii Anglicane. Sub urmasul sau Eduard al VI-lea, Anglia a inclinat spre calvinism, apoi Elisabeta I a restabilit anglicanismul pe care-l va transforma in religie de stat. In fond o religie de compromis intre catolicism si calvinism.

Este interesant ca opozitia Spaniei catolice la orice forma de protestantism a dus la consolidarea anglicanismului.

Aceasta epoca a reprezentat pentru Anglia o perioada de crestere economica si demografica, de prosperitate. Londra va deveni o metropola cu peste 150 mii de locuitori.

Din 1569 marinarii englezi vor infrunta deschis monopolul spaniol asupra Americii. Francisc Deic reface drumul lui Magellan si intreprinde cel de al doilea ocol al lumii.

Secolul al XVI-lea a fost, in a doua jumatate a sa, si perioada de desfasurare a razboaielor religioase din Franta. Pentru aceasta tara a fost o perioada de criza nationala, generata de virulenta pasiunilor religioase, de slabiciunea puterii centrale, a regelui, de sprijinul strain acordat protestantilor si de dificultatile economice.

In 1559 a fost primul sinod calvinist din Franta, eveniment ce arata extensiunea protestantismului la care fusesera convertiti numerosi nobili, un mare act al fanatismului si intolerantei. Unitatea regatului era periclitata. Intamplator, regii acestei perioade, Henric al II-lea, Carol al IX-lea si Henric al III-lea au fost regi slabi. Carol al IX-lea, minor, va fi sub tutela mamei sale, Caterina de Medici care a incercat, fara succes, sa concilieze cele doua confesiuni. Conducatorii partidei protestante erau Francisc de Guise apoi fiul acestuia Henric, supranumit si Balafr, amiralul Gaspard de Coligny si Henric de Bourbon (sau de Navarra) numit si Bearnezul. Punct culminant al conflictelor purtate intre catolici si protestanti a fost reprezentat de Noaptea Sfantului Bartolomeu (23-24 august 1572) cand au fost masacrati aproape 30.000 de hughenoti.

In 1584 dinastia de Valois s-a stins odata cu asasinarea ultimului sau reprezentant, Henric al III-lea. Este momentul in care s-a afirmat ca mostenitor henric de navarra ultimul descendent al lui Ludovic cel Sfant. Succesiunea lui era pusa sub semnul intrebarii de faptul ca el insusi era hughenot. Ca sa devina rege el s-a convertit la catolicism si a fost ales monarh sub numele de Henric al IV-lea la 27 februarie 1594. In 1589 el a dat Edictul de la Nates prin care era acordata libertatea credintei, fiind recunoscuta religia protestanta cu drepturi egale in administratia statului. Cu aceasta s-a instaurat in istoria Frantei o perioada de 96 de ani de pace intre cele doua religii pana la Edictul de la Fontainebleau. Aceasta perioada de calm a fost fructificata de Ludovic al XIII-lea, dar mai ales de Ludovic al XIV-lea in timpul carora cardinalul de Richelieu va face din Franta cea mai mare putere din Europa.

Curs III

Europa in a doua jumatate a secolului al XVII-lea si

in secolul al XVIII-lea

Sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul celui de al XVII-lea reprezinta momentul in care preponderenta spaniola in Europa a intrat in declin. Concomitent a inceput ascensiunea Frantei. In timp ce se pregatea sa se amestece in treburile interne ale Imperiului Romano-German, a intervenit moartea lui Henric al IV-lea. Evenimentul a oferit Spaniei ragazul de a-si conserva un timp pozitiile privilegiate de pe continent si de a continua conflictul din Tarile de Jos. In acelasi timp, Habsburgii au reluat efortul de recastigare a pozitiilor pierdute de catolici dupa pacea de la Augsburg (Carol Quintul a acceptat religia protestanta). Aceste eforturi erau pe alt plan si expresia luptei pentru suprematie in spatiul german si intre Habsburgi si Bourboni.

La inceputul secolului al XVII-lea, conjunctura parea sa fie favorabila habsburgilor - inceputul razboiului de 30 de ani. Dovada era lovitura din Boeeur din 1620 care a reprezentat un succes ce a facut impresia redandu-le Habsburgilor o pozitie dominanta in Europa Centrala. Concomitent insa, dupa victoria de la Muntele Alb s-a nascut o anumita teama in tinuturile baltice: danezii si suedezii, popoare protestante, temandu-se de veleitatile Habsburgilor. Faza daneza a razboiului de 30 de ani a consolidat pozitia Habsburgilor. In schimb, partea suedeza a militat mai ales in favoarea principiilor protectioniste.

Moartea neasteptata a lui Gustav Adolf l-a readus pe imparat intr-o situatie favorabila. Faza franceza a rasturnat din nou situatia dupa victoria Frantei impotriva Spaniei la Rocroi in 1643. in continuare imparatul va avea de facut fata si unei puternice coalitii a Frantei cu principii protestanti germani ceea ce il va determina sa accepte pacea westfalica la Mnster si Osnabrck in 1648. Intre urmarile acesteia s-au numarat limitarea considerabila a puterii imparatului, totodata pacea a dat Frantei posibilitatea sa se amestece in treburile interne ale Germaniei si va ocupa astfel primul loc in Europa.

Intr-o masura importanta, pacea westfalica a fost rodul geniului diplomatic al lui Richelieu. "Richelieu este cel care a dat sens conceptului de ratiune de stat" Henry Kissinger, Diplomatia.

Ascensiunea Frantei va fi temperata de continuarea razboiului cu Spania, sprijinita intr-un fel, mai mult sau mai putin indirect de Anglia si Provinciile Unite. Anglia se temea de o Franta prea puternica, motiv pentru care i-a sprijinit pe hughenoti chiar si dupa restaurarea Stuartilor (catolici).

Provinciile Unite au manifestat o atitudine inamicala (?!?) la adresa Frantei.

Franta va fi afectata la mijlocul secolului al XVII-lea de fronde, miscari care vor lua sfarsit odata cu intrarea in deplinatatea prerogativelor sale regale a tanarului Ludovic al XIV-lea. Viitorul Rege Soare a pus capat instabilitatii politicii franceze de pana atunci, determinata profund de disensiunile care tulburasera pana atunci tara.

Ludovic al XIV-lea a pastrat insa o alta caracteristica a politicii franceze - angajarea totala in ceea ce unii istorici numesc aventura maritima si coloniala a Frantei in maniera in care o facusera Spania si Anglia. Era o notiune oarecum paradoxala intrucat Franta se infatisa ca o tara cu potential urias cel putin sub aspect demografic si ar fi putut usor sa populeze coloniile pe care le intemeiase sau le intemeia.

Pe continent, Ludovic al XIV-lea a fost nevoit sa tina seama de configuratia continentului dupa pacea westfalica. Dupa 1650 Europa era un continent al statelor care se desprindeau incet de feudalism adica de o epoca dominata de papalitate si imparat. Aceasta evolutie i se datora lui Richelieu, iar in plan concret ea decurgea din limitarea puterii imparatului si cresterea proportionala a emanciparii principatelor germane devenite acum state cvasi-independente. Cu trecerea timpului emanciparea prinde si mai mult contur, urmare a sprijinului francez si suedez.

Comparativ, ambitiile Frantei erau mai mari decat ale Suediei, astfel ca dorind sa ofere tarii sale locul cel mai important in Europa, Ludovic al XIV-lea a sfarsit prin a ridica impotriva Frantei un continent intreg. Acest fapt s-a vazut in timpul primului razboi de succesiune la tronul Spaniei (1667-1668), desfasurat la granita de nord a regatului - in zona de unde veneau principalele pericole doua la adresa Frantei, dinspre Provinciile Unite si Anglia.

A urmat razboiul cu Olanda (1672-1678), inceput ca un razboi cu motivatii economice si incheiat ca un razboi purtat impotriva unei coalitii. Pacea de la Nimegue din 1678 a consolidat superioritatea Frantei care si-a intarit considerabil frontiera de nord cu o salba de fortificatii si orase din zona. De asemenea, in Europa, Franta si-a extins influenta in Alsacia, Lorena, Saar. A obtinut Franche-Compte-ul si orasul Strasbourg. Aceasta expansiune a dus la o noua coalitie antifranceza, inspirata in principal de Anglia si Olanda. Conflictul s-a incheiat cu pacea de la Ryswick in mai 1697 care a oprit expansiunea franceza dar a consfintit cuceririle sale anterioare. Dupa Ryswick Franta era prima putere a Europei. Situatia a condus la aparitia pentru prima data in istoria diplomatiei a conceptului de echilibru care nu era expresia unui raport de forte cu care fortele se obisnuisera sau se adaptasera ci o relatie de o asemenea natura incat confruntate cu un stat susceptibil sa dobandeasca o pozitie dominanta unul sau mai multe state sa fie in stare sa-i limiteze puterea. (?!?!)

Aceasta teorie a echilibrului privea afacerile continentale nu si pe cele maritime.

Necesitatea echilibrului european a aparut si in legatura cu o alta etapa a succesiunii la tronul Spaniei (1701-1714). Din variantele de scenarii avute la indemana, regele Spaniei, Carol al II-lea a ales-o pe aceea care punea mostenirea tronului spaniol la dispozitia unui nepot al lui Ludovic al XIV-lea. Regele Soare a acceptat aceasta oferta, generand din nou opozitia Angliei si Olandei. A urmat un razboi cu victorii si infrangeri de o parte si de alta incheiat cu pacea de la Utrecht din 1713. Pentru Franta, aceasta pace a a dus conditii echilibrate, ea a cedat unele fortificatii din Flandra insa a pastrat orase importante precum Dunquerque, Lille, Valenciennes, Givet, Longwy, Strasbourg si provincii precum Alsacia, Franche-Compte si Rusillon.

Spania a pierdut Tarile de Jos atribuite Austriei drept compensatie pentru pierderea coroanei spaniole. Pentru a preveni incursiunile franceze Olanda ocupa 7 orase intarite in Tarile de Jos.

Posesiunile spaniole din Italia treceau in mana imparatului, cu exceptia Siciliei. Teritoriile de peste mari au cunoscut si ele schimbari de stapanire mai cu seama in favoarea Angliei.

Tratatul de la Utrecht a fost primul din istoria Europei care a creat un continent al statelor in care niciunuia nu i se lasa posibilitatea de a le domina pe celelalte.

Curs IV

Tratatul de la Utrecht

Dupa Tratatul de la Utrecht s-a ajuns la un echilibru european care nu mai putea fi distrus decat prin coalitii. Ansamblul tratatului a pus in discutie puterea Frantei si puterea Austriei. Austria prezenta in Tarile de Jos avea de acum posibilitatea sa invadeze Franta. La randul sau Anglia desi era in ascensiune, era departe de a fi arbitrul Europei. Provinciile Unite erau in declin, iar Spania, desi pierduse din prestigiu constituia inca, un partener viabil. In conditiile date, dupa pacea de la Utrecht pentru Franta era evident ca vremea infruntarilor cu Austria trecuse, de aceea a inceput sa fie luata in calcul o apropiere a celor doua puteri, pentru a stavili Anglia si Prusia, ambele cu ambitii manifeste. Dupa moartea lui Ludovic al XIV-lea Franta va ramane o putere de prim plan timp de 100 de ani, la fel si Austria. Insa dupa 1683 (esecul turcilor in asediul Vienei), politica externa a Austriei se va orienta mai mult spre rasarit initiind ofensiva pe Dunare impotriva Imperiului Otoman si eliberand teritoriile Europei Centrale din Ungaria pana in Oltenia.

In Europa situatia s-a schimbat si ca rezultat al razboiului ruso-suedez. Infranta, Suedia va intra in declin. Acest lucru se va intampla si cu Polonia, dupa moartea lui Jan Sobieski. Cazul statului polonez a fost unul particular, si datorita crizei interne, sistemului electiv, nationalismului si ambitiilor nelimitate ale sleahtei poloneze, ambitii care au impiedicat Polonia sa desfasoare o politica pe termen lung.

Tot in declin era si Imperiul Otoman dupa 1683, insa acesta ramanea inca un actor principal al politicii europene. In centrul Europei ce amai puternica forta a ramas Austria. Insa puterea ei va pali dupa 1740 prin venirea la putere iN Prusia a lui Frederic al II-lea (acela Mare). Insemnatatea acestui moment a decurs din felul in care Frederic cel Mare vedea functionarea Federatiei Germane in viitor. In primul rand el considera ca Tratatele Westfalice incetasera sa mai aiba vreo valoare. De aici decurgea o consecinta favorabila Prusiei, intrucat in conceptia regelui principii germani aveau puterea sa se alieze si sa constituie coalitii unii impotriva altora. O asemenea politica confirma predictia lui Ludovic al XIV-lea inainte de moartea sa. Regele Soare intuise ca in viitor pacea Europei nu va fi compromisa neaparat de casa de Austria si de cuceririle acesteia ci mai degraba capacitatea unui principe prusac de a lua conducerea statelor germane, de a contesta puterea imparatului si de a incepe constituirea Germaniei in jurul Prusiei. Daca initial aceasta tendinta nu a fost rodul unei actiuni politice, dupa 1740 linia a fost urmata cu consecventa. In ciuda avertismentului lui Ludovic al XIV-lea ascensiunea Prusiei a fost favorizata chiar de Franta, care a continuat sa vada in Imperiul Habsburgic principalul adversar. Eroarea de apreciere a fost cu atat mai grava cu cat ea se produce pe fondul slabiciunilor unor aliati traditionali sau potentiali aliati ai Frantei. Este vorba de slabirea Suediei in favoarea Rusiei, despre slabirea Poloniei, tot in favoarea Rusiei, despre retractibilitatea Imperiului Otoman in fata Austriei si Rusiei. Mai mult de atat in timpul razboaielor de succesiune la tronul Austriei Franta s-a aflat alaturi de regele Prusiei desi la curtea Frantai s-a manifestat opozitia fata de acest lucru. S-au format doua tabere, prima alcatuita din Franta, Prusia si Spania, cea de a doua din Austria, Rusia si Anglia. Prima l-a sustinut pe electorul de Bavaria, care a devenit pentru scurt timp imparat urmare a victoriilor franceze si prusiene. Istoriografia franceza retine ca in cursul acestor razboaie Franta n-a fructificat posibilitatea de a-si reconstitui suprematia pe continent. Ea s-a lasat manipulata cu usurinta de Frederic al II-lea, care din aliat i-a devenit cu usurinta dusman, impingand Franta in situatia de a purta o lupta dura cu Anglia pe mare si in colonii, desi nu aceasta ar fi trebuit sa fie prioritatea politicii franceze. Nu peste mult timp s-a produs o rasturnare spectaculoasa a aliantelor de pana atunci. Ea a fost ocazionata de razboiul de 7 ani. Pe de o parte de teama unei apropieri anglo-ruse s-a produs o apropiere anglo-prusiana, concretizata in Tratatul de la Westminster din ianuarie 1756. A fost primul moment al rasturnarii mentionate si el a generat o alta alianta neasteptata intre Franta si Austria (mai 1756). In curand la a doua alianta vor adera si Rusia si Suedia. Conflictul care a urmat cu victorii si infrangeri de ambele parti, scotand in evidenta geniul militar al lui Frederic al II-lea, s-a incheiat prin Tratatul de la Paris (1763) avand ca parti in principal Franta si Anglia. Tot istoriografii francezi sunt de parere ca acest tratat a insemnat sfarsitul ca putere al Frantei, intrucat a echivalat cu pierderea posesiunilor coloniale si a Canadei pastrand doar Lousiana.

Tratatul de la Paris a consfintit succesul Angliei care s-a afirmat ca mare putere a lumii.

In ceea ce priveste rivalitatea austro-prusaca, ascensiunea Prusiei a fost consfintita prin tratatul de la Hubertusburg, prin care Silezia a fost confirmata ca parte anexata de Prusia. Alianta austro-franceza se va stinge si ea in acesti ani.

In legatura cu criza poloneza. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea Polonia a stimulat o noua apropiere austro-prusaca, Frederic al II-lea si Austria nedorind ca regatul Varsoviei sa fie anexat integral de Rusia. Franta a ramas in afara acestor pretentii, intelegand ca principalul ei adversar din acel moment era Anglia. Ca sa previna efectele negative ale acestei adversitati a reconfirmat pactul de familie cu Spania si in a incercat sa reconstruiasca o marina puternica.

In 1770 Franta a reaparut in forta pe arena internationala pregatind revansa impotriva Angliei pe mare si in colonii. In acest sens ea a evitat sa se lase antrenata intr-un conflict european. Teatrul de operatiuni s-a mutat in coloniile engleze din America, pe care Franta le va ajuta sa obtina independenta. Victoria americanilor recunoscuta prin tratatul de la Versailles din septembrie 1783 a avut atat o semnificatie in sine pentru americani cat si una echivalenta cu revansa pentru Franta impotriva Angliei. In schimb, pe continent Franta va fi pusa in umbra in centrul Europei urmare a celor trei impartiri ale Poloniei (1772.1793, 1795), intre Austria, Rusia si Prusia. Reculul Frantei rezulta si din faptul ca Polonia fusese multa vreme o tara de puternica influenta franceza. Castigatoare aici au fost indeosebi Rusia si Prusia care vor sfarsi prin a avea granita comuna. Noua ordine teritoriala punea in evidenta slabiciunea Frantei in Europa de rasarit, intrucat aliatii ei de aici Suedia, Polonia si Imperiul Otoman fie erau in declin, fie disparusera ca state. Aceasta pierdere venea in completarea pierderii Canadei, astfel incat sfarsitul secolului al XVIII-lea prezenta Franta ca o tara cu un deficit de prestigiu anuntand revolutia.

In istoria Europei si a Frantei sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului urmator au stat sub semnul revolutiei franceze si al consecintelor sale. Intre 1789 si 1815 spun unii istorici, Europa a respirat in ritmul Frantei, marea natiune s-a impus mai intai prin forta ideilor iar apoi prin forta armelor. Napoleon, mai ales, a nazuit sa realizeze o Europa continentala de origine franceza. Acestei actiuni i s-au opus britanicii impreuna cu monarhiile europene care au obtinut victoria impotriva Imperiului francez. A fost insa o victorie nu numai a coalitiilor dar si o victorie a popoarelor trezite la viata chiar de Franta revolutionara si imperiala.

Revolutia franceza a izbucnit in vara lui 1789. La 17 iunie Starile Generale s-au proclamat Adunare Nationala iar la 14 iulie populatia Parisului a distrus unul din simbolurile absolutismului Bastilia. La 4 august Adunarea a decretat abolirea feudalismului si a tuturor privilegiilor. La 26 august a fost publicata Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului. In septembrie 1789 a fost data o Constitutie prin care regele despre care pana atunci se spunea ca era reprezentantul lui D-zeu pe pamant devenea reprezentant al natiunii. Natiunea devenea izvorul tuturor institutiilor pe pamant. Toate acestea au fost etape ale destramarii sistemului se valori pe care se sprijineau monarhiile Europei. Aceasta destramare a fost cu atat mai importanta cu cat venea dinspre cea mai importanta tara a Europei. Ecoul revolutiei franceze nu se explica numai prin aceasta, in egala masura ecoul ei decurgea din universalitatea principiilor propagate de revolutionari. Drepturile proclamate de Revolutie nu erau doar ale francezilor ci ale omului in general, ideea fiind in conformitate deplina cu dorintele elitelor iluministe ale secolului al XVIII-lea, caci revolutia franceza a fost un rezultat al epocii luminilor. E drept ca asemenea idei nu erau cu totul noi. Produse similare ale spiritului uman fusesera lansate si in Elvetia sau in America, punand in discutie ordinea social-politica de pana atunci. Franta a fost insa tara care le-a conferit dimensiune, de unde originalitatea inconfundabila a revolutiei franceze. Este drept, de asemenea, ca mesajul revolutiei franceze se adresa unei populatii majoritar neinstruite, elitele politice l-au asimilat insa repede ceea ce a fost fundamental pentru o nobilime cosmopolita si aflata in situatia ingrata de a recepta un asemenea mesaj, iar pe de alta parte daca l-ar fi acceptat ar fi pierdut privilegiile fiscale si de tot felul. La izbucnirea sa, revolutia franceza a starnit reactii de neincredere in Europa existand teama contaminarii si a celorlalte popoare ale Europei. Ca dovada a a cestui lucru regele Spanie, Carol al III-lea, a incercat sa impiedice intrarea in tara a stirilor venite din Franta. In Rusia nobilimea nu s-a putut feri de tentatia de a se entuziasma de principiile revolutiei franceze. Insa aici a fost o adeziune mai degraba formala, din 1789 imparateasa Ecaterina a II-a renuntand complet la liberalismul sau de pana atunci. Alte curti europene aveau si alte preocupari. Imperiul Otoman se afla in plin razboi cu Rusia si Austria, in timp ce Anglia incerca sa foloseasca Prusia impotriva inaintarii spre Occident a Rusiei, iar Polonia se afla in plin proces de impartire. Toate acestea se intamplau intr-un moment in care Adunarea Nationala a Frantei proclama ca natiunea franceza renunta pentru totdeauna la orice razboaie de cucerire si nu va mai folosi niciodata forta impotriva niciunui popor. Un asemenea principiu punea in criza monarhiile europene. Totodata abolirea privilegiilor si servitutilor feudale ii prejudicia pe principii germani cu posesiuni in Alsacia.

In iunie 1791 s-a produs incercarea de fuga in strainatate a familiei regale franceze si arestarea ei la Varennes. Evenimentul a reprezentat momentul in care regele a incetat sa mai fie un suveran a carui conditie era in stare sa trezeasca respectul unei natiuni. Ca urmare la 17 iulie 1791 multimea va cere pe Campul lui Marte instaurarea Republicii. Autoritatile au dispersat-o printr-o baie de sange. In august 1791, imparatul Leopold, regele Prusiei, Frederic william al II-lea, electorul Saxoniei si fratele lui Ludovic al XVI-lea, contele d'Artois semnau Declaratia de la Pillnitz prin care isi propuneau o interventie In Franta cu concursul puterilor europene. In 1792 actiunile emigratiei franceze au fost stimulate de evenimentele din Franta. Au contribuit in acest sens indeosebi girondinii care sperau, in pofida apelurilor la moderatie ale lui Robespierre ca un conflict cu puterile europene va inlesni propagarea ideilor revolutionare pe continent si punerea in lumina nefavorabila a jocului periculos al regelui. In acest moment Ludovic al XVI-lea credea ca un razboi va duce la restabilirea autoritatii sale. La 20 aprilie 1792, Adunarea Nationala declara razboi regelui Boemiei si Ungariei. Se avea in vedere un suveran si nu un popor pentru a menaja susceptibilitatea imparatului. In acest moment Prusia si Austria, desi doreau sa restabileasca vechiul regim erau mai interesate de actiunile Rusiei in Polonia. Anglia, la randul sau nu dorea sa intre in lupta. Primele ofensive franceze indreptate impotriva opozitiei din exteriorul Frantei n-au avut succes ceea ce a radicalizat revolutia.

La 11 iulie 1792, Adunarea a proclamat patria in pericol. La 1 august 1792, Parisul lua cunostinta de manifestul ducelui de Braunschweig care-i ameninta pe parizieni cu o razbunare exemplara daca acestia s-ar fi atins de familia regelui. La 10 august 1792 multimea a ocupat palatul Tuileries iar regele a fost arestat, sub suspiciunea de tradare.

La 17 iunie 1792 a fost proclamata Republica si, prin vot universal s-a format o noua Adunare numita Conventie Nationala. Din acest moment soarta revolutiei depindea de succesele armatelor sale, ceea ce s-a si produs la Valmy (20 septembrie 1792) cand inaintarea armatelor prusace a fost oprita de cele franceze. Ca uramre Prusia si Spania vor incepe tratative cu Franta. La randul ei Austria semna in 1797 Tratatul de la Campoformio.

In 1799 s-a constituit cea de-a doua coalitie, inspirata tot de Marea Britanie. Acum s-au pus bazele a ceea ce s-a numit "Planul lui William Pitt" care urmarea readucerea Frantei la frontierele din 1789; Olanda sa fuzioneze cu Belgia si sa formeze un stat tampon impotriva Frantei; Austria sa primeasca teritorii italiene in compensatie pentru pierderea Tarilor de Jos; Prusia sa organizeze Germania si Piemontul sa anexeze Savoia.

In 1799, Spania era aliata, inca, a Frantei iar Prusia se mentinea in expectativa. Concomitent Tarul isi retragea armata care luptase alaturi de austriedci in Italia. Insuccesele coalitiei trebuie cautate si in diferentele de organizare si doctrina militara. Dintre cele doua tabere doar Franta ducea un razboi national folosind o armata cu totul noua, schimbata radical prin geniul lui Lazare Carnot. In opozitie cu acesta, razboiul purtat de regi avea un caracter monarhic nefiind sustinut de popoarele din tarile respective.

In acest timp, in pofida diferentelor de vederi, majoritatea fruntasilor revolutiei, de la danton la Carnot doreau ca Franta sa atinga hotarele ei firesti, adica sa ajunga la Rin. Pe parcurs a intrat in scena Napoleon Bonaparte, consacrat ca general in Italia, el a fost cel care a negociat in 1797 Pacea de la Campoformio constituind Republica Cisalpina. In 1798-1799, Napoleon se va afla imn Egipt pentru a lupta impotriva celui mai redutabil adversar al Frantei, Anglia. In Egipt, Napoleon va suferi un esec major. Intors in Franta, el va inlocui la 18 brumar (9 noiembrie) 1799 Directoratul cu Consulatul, organism in care Bonaparte a avut putere dictatoriala, pentru a restabili echilibrul tarii. Napoleon a inchis lista emigrantilor, a incheiat Concordatul cu Papa in 1801, domolind disensiunile religioase si a restabilit situatia in Italia dupa victoria de la Marengo (1800) si pacea de la Luneville cu Austria (1801). La 25 martie 1802 a incheiat pacea de la Amiens cu Anglia. Aceasta din urma pastra dominatia coloniala iar Franta avea mana libera pe continent.

In timpul Consulatului s-a incheiat procesul de constructie interna a Frantei. In fruntea departamentelor constituite de Adunarea Constituanta au fost pusi prefecti. In 1804 a fost instituit Codul civil care consacra libertatile individului si garanta libertatea si ordinea.

La 2 decembrie 1804, cu concursul Papei a fost proclamat Imperiul. Imparatul era un despot luminat ajutat de un aparat de stat eficient si adulat de natiune in pofida limitarii unor privilegii

Proclamarea Imperiului a dus la agravarea relatiilor cu Anglia. La 20 octombrie 1805 Napoleon ii invingea pe austrieci la Ulm, pentru ca in ziua urmatoare flota franceza sa fie zdrobita de englezi in batalia de la Trafalgar (21 octombrie 1805).Ulterior, la 2 decembrie 1805, la Austerlitz, Napoleon obtinea victoria asupra trupelor ruso-austriece (Batalia celor Trei imparati).

Ca urmare a victoriilor franceze s-a incheiat pacea de la Pressburg. Austria a acceptat sa recunoasca teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) si Lunville (1801), sa acorde pamanturi Bavariei, Wurttembergului si Badenului, care erau aliatii germani ai lui Napoleon, si sa plateasca 40 de milioane de franci reprezentand indemnizatii de razboi.

In 1806 puterile europene organizau cea de-a patra coalitie impotriva Frantei. Napoleon invingea insa Prusia la Jena-Auerstedt in octombrie, iar la 6 februarie 1807 invingea Rusia la Eylau. Infrangerea majora de la Friedland, din 14 iunie, i-a convins pe rusi de necesitatea de a incheia pace. Aceasta a fost realizata in iulie 1807 la Tilsit, printr-o intalnire personala intre Napolon si tarul Alexandru I. De asemenea, in 1807, Austria era infranta din nou la Wagram si silita sa accepte o noua pace la Schnbrunn.

In 1811 Imperiul francez atingea cea mai mare intindere, ingloband jumatate din Europa. Era insa un edificiu fragil si lipsit de unitate. Mai mult, pe mare, franta nu putea rivaliza cu Anglia desi in 1806 impusese Blocada continentala. Intr-o anumita masura expansiunea in Germania, in Peninsula Iberica si in Italia servise si la diminuarea comertului englez pe continent. Contrabanda era insa in floare in nord, vest si sud ceea ce a facut ca Blocada sa fie partial un esec, desi economia britanica s-a resimtit puternic, mai ales in 1810-1812. Pana la urma stapanirea franceza a starnit adversitate in teritoriile ocupate. In 1812 aceasta adversitate se dezvoltase pretutindeni in Germania, in Regatul Neapolelui, in Spania, in Austria si evident in Imperiul Rus greu incercate de blocada continentala. Toate acestea explica esecul campaniei lui Napoleon in Rusia, din 1812, ca si pe cele ulterioare: infrangerea in batalia de la Leipzig (Batalia Natiunilor) din 16-19 octombrie 1813 si ulterior in campaniile din 1814 si 1815.

Fara Napoleon Franta nu mai era cea de dinainte de 1789, dar nici Europa. E drept, Congresul de la Viena incercase sa reinstaureze vechiul regim, facand din Europa un continent al legitimismului neoabsolutist si a unui alt echilibru. Era doar o aparenta ca Europa revenise la situatia anterioara anului 1879. In realitate, cum va spune Hegel "Franta n-a inventat liberalismul dar a dat consistenta statului-natiune astfel incat in apus si in rasarit popoarele au devenit constiente de propriile lor deziderate."

Au fost infaptuite reforme ireversibile: codul civil impus in numeroase state, abolirea privilegiilor feudale cu anumite limite. Revolutia franceza a impus in istoria europeana un model, un adevarat sistem de referinta pentru prezentul imediat si mai ales pentru viitor care va da un impuls hotarator actiunilor avand ca scop eliberarea popoarelor si constituirea lor in state bazate pe natiuni. Pe aceasta cale revolutia franceza a descatusat istoria Europei pentru mai bine de un secol lasand urme care se mai vad si astazi.

Curs V

Civilizatia Europei in secolele XVII-XVIII

In intervalul amintit civilizatia europeana a evoluat sub semnul unor schimbari fundamentale inregistrate in stiinta, tehnica, filozofie si in alte domenii ale societatii. Dupa inceputul secolului al XVII-lea s-au pus bazele stiintei moderne, fundamentate pe metoda experimentala si pe utilizarea limbajului matematic.

In secolul urmator, in legatura cu progresul stiintelor, dar si independent de aceasta s-a produs un spectaculos salt tehnic care a pregatit revolutia industriala.

Secolele XVII-XVIII au fost insa si o perioada de aparitie, dezvoltare si raspandire a filosofiei luminilor care in numele ratiunii si al libertatii a adus o perspectiva noua asupra lumii emancipata de ignoranta, fanatism si spirit religios.

Pe plan artistic la inceputul secolului XVII a aparut arta baroca in Italia, raspandindu-se apoisi in alte tari catolice. In Franta va triumfa clasicismul in arta si civilizatie simbolizat de palatul de la Versailles. Ca reactie la acest clasicism de sorginte franceza, dar si la un rationalism considerat prea rigid secolul al XVIII-lea va cunoaste o dezvoltare fara precedent a miscarii literare si artistice.

Pentru istoria gandirii europene, secolul al XVIII-lea este important prin contributia sa la fundamentarea stiintei moderne. Aceasta isi are originile in secolul anterior, in care Nicolaus Copernic a fost un precursor cu teoria sa asupra heliocentrismului. Stiinta moderna a inceput cu Galileo Gallilei, care, folosind limbajul matematic si experimental pe scara larga s-a consacrat ca primul intemeietor al stiintei moderne. Efectuand experimente legate de miscarea proiectilelor el a combatut teoria lui Aristotel despre miscare. In 1609 Galillei a pus la punct luneta astronomica, ceea ce a deschis astronomiei o perspectiva de dezvoltare bazata pe observatie.

In 1632, el a publicat lucrarea "Dialog despre cele doua mari sisteme ale lumii", in care a aparat teoria heliocentrista. A fost motivul pentru care va fi condamnat in 1633 de Inchizitie. La 4 ani dupa aceasta, la Paris aparea lucrarea lui Rene Descartes, "Discurs asupra metodei". Lucrarea a avut o insemnatate fundamentala pentru evolutia stiintei reprezentand o adevarata revolutie intelectuala. Gandirii idealiste si prelogice, fizicii calitative a Renasterii, Descartes le opunea indoiala metodica de climat al ratiunii, de climat al experientei si de necesitate a utilizarii limbajului matematic.

Urmatoarea etapa in dezvoltarea stiintei a fost ilustrata de Isaac Newton, matematician, fizician si geometru, Newton este creatorul unui nou sistem asupra lumii, care, mergand pe urma intuitiilor lui Copernic si a descoperirilor lui Gallilei si ale succesorilor lui, a inlocuit sistemul lui Aristotel ca rezultat al experimentului si observatiei. In 1687 el a publicat lucrarea "Philosophiae naturalis principia mathematica", in care enunta o lege simpla, dar de o importanta revolutionara, legea gravitatiei universale. In secolul al XVIII-lea aceasta va invinge toate rezervele la adresa ei si va ramane pana la Einstein cadrul in care se vor inscrie descoperirile stiintifice ulterioare.

In secolele XVII-XVIII nu s-au produs numai schimbarile mentionate, dar si conditia omului de stiinta in societate. Daca pana atunci oamenii de stiinta lucrau independent unul de altul, pe cont propriu, eventual sustinuti de un Mecena, dar ignorati de societate, dupa mijlocul secolului XVII situatia se va schimba. Regi si printi le vor acorda oamenilor de stiinta o atentie particulara. In 1662, Carol al II-lea va infiinta "Royal Society" cu rol determinant pentru progresul stiintific si tehnic in Anglia. In 1665, in Franta, Jean-Baptiste Colbert a infiintat "Academie des Sciences", tot el a patronat publicatia numita "Journal des Savants" . iar in 1667 va determina autoritatile sa inceapa construirea Observatorului.

In secolul al XVIII-lea s-au infiintat si alte academii: la Stocholm, Copenhaga, Berlin (1701), Sankt Petersburg (1725), ultima devenita celebra prin activitatea lui Mihail Lomonosov, scriitor si savant cu preocupari universale. Regii isi vor disputa savantii si vor lua initiativa unor proiecte de cercetare stiintifica, iar cu timpul stiinta va cuceri, incet, dar sigur, si opinia publica.

Circulatia lucrarilor stiintifice a devenit mai facila. In 1735 Voltaire ear acela care populariza in Franta lucrarile lui Newton.

In secolul al XVIII-lea s-a inregistrat succesul primelor experimente in electricitate, s-au inmultit cabinetele de fizica, iar stiintele vor fi predate tot mai temeinic in Colegii.

O caracteristica a dezvoltarii stiintei a fost lipsa unei specializari riguroase, ceea ce a generat abordarea intregului spectru stiintific al epocii. Foarte intalnita era interdisciplinaritatea ca si enciclopedismul. Abia spre sfarsitul secolului al XVIII-lea se va inregistra un inceput de specializare, o data cu sporirea considerabila a instrumentarului folosit in experimente.

Cateva din progresele stiintifice reprezentative:

- in matematica: logaritmii (Napier si Kepler), calculul probabilitatilor (Pascal), geometria analitica (Fermat, Descartes, Clermant (?), Monge), analiza infinitezimala sau Calculul diferential si integral (Fermat, Descartes, Newton, Leibnitz, fratii Bernoulli, Euler, Lagrange), mecanica rationala (d'Alenbert, Lagrange).

- in astronomie: Gallilei, Kepler, Huygens, Newton (legea gravitatiei universale a permis explicarea miscarii eliptice a planetelor, detaliile miscarilor lumii, originea mareelor si forma pamantului). Alti astonomi: Edmond Halley, Pierre Bouguer, Perre Louis Maupertuis si mai ales Pierre Simon Laplace, toti confirmand sistemul newtonian.

- in fizica: Blaise Pascal (care a reluat experimentele lui Torricelli demonstrand existenta vidului si a presiunii atmosferice), Daniel Gabriel Fahrenheit (a perfectionat termometrul), Beaumur (?) si Anders Celsius impreuna cu Blac (?) au determinat caldura specifica a unui anumit numar de corpuri, punand astfel bazele calorimetriei.

- in electricitate: Benjamin Franklin si Musschenbroeck (?), (inventatorul primului condensator electric numit "butelia de Lezda".

- in chimia moderna: Robert Boyle, Joseph Priestley, Carl Wilhelm Scheele si mai ales Antoine Lavoisier (acesta din urma a definit prin experimente concludente combustia, realizand analiza aerului si analiza si sinteza apei).

- in stiintele naturii: s-a realizat clasificarea zoologica si botanica propusa de suedezul Carl Linne, fapt care a permis simplificarea limbajului naturalistilor. In secolele XVII-XVIII s-a mentinut conceptia privind fixitatea speciilor dar lent si-au facut loc si cele privind variabilitatea si evolutia lor prin contributia lui Georges-Louis Leclerc de Buffon.

-in anatomie: s-a descoperit circulatia sangelui pusa in evidenta in 1628 de William Harvey; in 1796 s-a facut prima vaccinare impotriva variolei de catre scotianul Edward Jenner.

Progrese s-au inregistrat si in reabilitarea tehnicilor de constructie. In acest domeniu legatura dintre stiinta si tehnica nu era insa sistematica asa cum va deveni in secolul al XIX-lea. Inovatii s-au inregistrat in agricultura, mai ales sub influenta olandezilor, flamanzilor si englezilor. Cea mai importanta a fost introducerea culturilor furajere in ciclul de productie, favorizand cresterea animalelor. De asemenea s-a actionat pentru ameliorarea calitativa a speciilor de vite prin selectionarea raselor.

In industrie, in Anglia s-au inventat masini de textile, s-a inlocuit lemnul cu cocs+ul in procesul topirii minereurilor de fier si s-a pus la punct masina cu abur. Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea inovatiile din industrie au privit exclusiv Marea Britanie, unde a avut loc prima revolutie industriala. In restul Europei ele se vor raspandi abia in secolul al XIX-lea.

Se poate spune ca, in ansamblu, secolele XVII si XVIII au avut in istoria Europei o importanta considerabila deoarece acum s-au pus bazele pe care se va cladi intreaga civilizatie stiintifica si tehnica a secolului al XIX-lea. Aceasta a fost si o premisa pentru accentuarea decalajului dintre Europa si restul lumii. Daca pana atunci lumea evoluase relativ unitar, ulterior avansul se va accelera brutal in favoarea Europei. Printre altele si datorita impactului pe care marile descoperiri geografice de la sfarsitul secolului al XV-lea le-au avut pe plan economic si politic.

Miscarea artistica s-a caracterizat, in primul rand, prin aparitia barocului in Italia, de unde s-a raspandit si in tarile vecine. Barocul s-a infatisat ca o arta a miscarii, intr-o arhitectura a fatadelor ondulate si a coloanelor rasucite, iar in pictura cu jocuri de lumini si umbre si dezlantuiri de culori. Era o arta a spectaculosului si a ostentatiei, in opozitie cu echilibrul si ratiunea. Barocul propovaduia patetismul, excesivul, irationalul. A fost o arta catolica, legata de suprematia Bisericii romane si care glorifica marile dogme ale acesteia. Initiatorii curentului au fost Francesco Borromini si mai ales Gian Lorenza Bernini, cel care a sistematizat piata San Pietro si a executat decoratiile interioare ale bazilicii cu acelasi nume. Dinspre roma, barocul a migrat spre Venetia, Spania, Portugalia in sudul Tarilor de Jos, ramas catolic sub stapanirea Spaniei, unde Peter Paul Rubens va fi cel mai important pictor al vremii sale.

Barocul a patruns si in Franta lui Richelieu si Mazarin, in timp ce in spatiul german si Europa Centrala din cauza razboiului de 30 de ani va patrunde si va inflori in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Barocul nu va triumfa in toata Europa. Chiar si acolo unde a ajuns a fost intampinat sau i s-au opus alte curente artistice, cum a fost in Franta clasicismul. In Anglia barocul n-a avut succes.

Clasicismul s-a manifestat prima data in literatura prin Moliere si in pictura prin Nicolas Roussin. Idealul clasic va triumfa in Franta dupa 1660, raspunzand preocuparii pentru ordin si unitate a lui Ludovic al XIV-lea, precum si gustului estetic al unei burghezii in curs de imbogatire. Clasicismul s-a sprijinit pe cultul antichitatii, ca model de neegalat. In literatura el a promovat imitarea genurilor si stilurilor de scriere antice. In arhitectura s-a revenit la formulele antice, trecute prin Renastere: fronton triunghiular, stiluri suprapuse, colonade si cupole. In sculptura au fost preferate alegoriile mitologice ca si portretele in stil antic. Idealul clasic s-a caracterizat, in general, prin grija pentru claritate, sobrietate, verosimilitate, rigore, control bazat pe ratiune, eliminarea a tot ceea ce era excesiv si spontan, a tot ceea ce era in afara regulilor.

In literatura clasicismul a fost ilustrat de personalitati exceptionale: Pierre Corneille, Jean Baptiste Poquelin-Molire, Jean de la Fontaine, Jean Racine, Pascal, Bossuet, toti adevarate modele pentru intreaga Europa, iar pentru Franta modele de limba literara desavarsita. In arhitectura exemplul cel mai reprezentativ este palatul de la Versaille inceput in 1662 si terminat in 1682. El a fost expresia gustului estetic al lui Ludovic al XIV-lea si a unei Frante ajunsa la apogeu.

Epoca luminilor

A inceput in Anglia, la mijlocul secolului al XVII-lea, unde lupta dintre monarhie si cadrul juridic englez a mutat preocuparile intelectualilor spre problemele societatii. Seria iluministilor a fost deschisa de Thomas Hobbes, care in 1651 a publicat lucrarea "Leviathan" (aici el trata originea si natura guvernarii intr-o maniera laica, abordare necunoscuta pana atunci). Daca pana in acel moment monarhia era considerata de drept divin, Hobbes sustine ca institutia era pamanteana, fara nimic supranatural in ea.

Hobbes a fost continuat de John Locke. Acesta considera ca regii guvernau pentru ca poporul ii investea cu aceasta putere, de unde caracterul laic al puterii vazuta ca rezultat al unui contract intre parti. Rezulta ca oamenii aveau drepturi absolute, pe care guvernantii nu trebuiau sa le incalce, in caz contrar poporul avea dreptul sa se revolte, mai ales cand in joc erau proprietatea si libertatile individuale. Locke si-a sustinut ideile in doua lucrari: "Doua tratate asupra guvernarii" si "Eseu asupra intelectului uman", ambele publicate in 1690. Prin insemnatatea considerabila acordata ordinii naturale a lumii, Locke s-a orientat spre si a reprezentat panteismul, teoria conform careia Dumnezeu trebuie cautat in mijlocul naturii.

Un loc important in istoria iluminismului englez a revenit si lui David Hume, cu lucrarea "O cercetare asupra intelectului uman" (1748). El a ilustrat scepticismul, adica respingerea tuturor dogmelor, de unde negarea valabilitatii religiilor bazate pe adevaruri de inspiratie divina si a ideii ca istoria ar putea fi controlata de vreo putere supranaturala.

Iluminismul numit in chip variat dupa tara in care s-a manifestat (in Anglia-Enlightement, in Germania-Aufklrung, in Italia-Iluminismo), in expresia lui cea mai inalta, s-a dezvoltat in Franta. Aici el s-a intemeiat pe rationalism, ca in cazul lui Descartes sau Spinoza, pe critica tuturor credintelor traditionale si pe critica monarhiei absolute. Toate acestea in scopul fericirii supreme a omului. Intre marii filosofi ai secolului al XVIII-lea s-au numarat Montesquieu, Voltaire, Rousseau si Diderot. Ei au criticat sistematic societatea contemporana lor, pe plan religios, politic, social, juridic, economic. De asemenea, ei au admis existenta lui Dumnezeu in calitate de creator si organizator al universului, dar acest Dumnezeu nu intervenea in istoria umana, de aceea sintagme ca "revelatie", "traditie", "Biserica", "dogma", "cler", erau pentru ei notiuni fara valoare. Nu exista decat o singura datorie si anume aceea de a fi fericit, spunea Diderot.

Pe plan politic, in general monarhia era acceptata, dar era o monarhie cu atributii limitate care respecta marile libertati fundamentale: libertatea individuala, de gandire si de exprimare. Ca sa fie mare, spuneau iluministii francezi, cel aflat la carma statului trebuia sa-si foloseasca puterea spre binele poporului, initiind si infaptuind reforme. Rousseau a fost singurul care a sustinut regimul republican bazat pe democratie, un regim posibil, insa doar in statele mici. Tot el a propovaduit egalitatea si a condamnat proprietatea. Montesquieu si Voltaire aparau proprietatea insa accentuau insemnatatea si valoarea politica a instruirii poporului pentru a se putea asigura egalitatea civila in fata legii si justitiei.

In domeniul economic, iluministii au subliniat valoarea muncii agricole, industriale si comerciale. Pentru ultimele doua ilustrativ este Adam Smith, cu lucrarea "Avutia natiunilor, cercetare asupra naturii si cauzelor ei" (1776).

Dupa 1750 covarsitoarea majoritate a operelor iluminismului european, in special cel de origine franceza, s-au raspandit pe intreg continentul. Raspandirea nu s-a facut cu usurinta. Cenzura autoritatilor, chiar in Franta, mentalitatile, dificultatile de limba au facut ca popularitatea acestor opere sa se inregistreze la o distanta de cateva decenii, daca nu o jumatate de veac de la aparitia lor. O mare contributie la popularizarea lor a avut-o "Enciclopedia franceza", publicata intre 1751 si 1772 in 33 de volume din care 11 volume de planse, prin grija lui Denis Diderot si d'Alembert. Initial ei au vrut sa scoata un dictionar ca suma a cunostintelor stiintifice si tehnice ale vremii, pana la umta au scos o Enciclopedie insemnand o critica ingenioasa si ocolita a institutiilor religioase si politice ale timpului, dar si o apologie prudenta a progresului uman.

Ulterior asemenea idei s-au raspandit si prin intermediul presei, mai ales ca limba franceza a fost invatata de elitele politice si culturale din intreaga Europa.

Miscarea iluminista a influentat si alte domenii ale spiritului (exemplu literatura), mai ales ca unii filosofi, ca urmare a enciclopedismului epocii au fost si scriitori remarcabili (Voltaire). In literatura engleza Daniel Defoe-Robinson Crusoe, Johnatan Swift-Calatoriile lui Gulliver; sunt de citat de asemenea poetii Edward Young si Meatfirson (???) si romancierii Samuel Richardson si Oliver Goldsmith. Acesti scriitori au influentat chiar literatura franceza in particular pe Rousseau, in lucrarea lui de succes "La nouvelle Heloise", un imn al fericirii pure in sanul naturii. In Germania iluminismul s-a dezvoltat ca reactie la rationalismul Aufklrung-ului sub deviza "Sturm und Drang" (libertate si avant). Reprezentantii iluminismului in literatura au fost Johann Wolfgang von Goethe si Friedrich von Schiller, in filozofie Immanuel Kant si Gottfried Leibniz, in muzica Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Hndel, Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart iar in Italia Antonio Vivaldi. In pictura franceza Jacques Louis David.