Istorici transilvaneni in spatiul german

Istorici transilvaneni in spatiul german

Realitatile din Transilvania in a doua jumatate a secolului XIX au cunoscut o evolutie proprie, sensibil diferita de cele de dincolo de Carpati. Spatiul transilvan s-a aflat sub influenta spiritualitatii apusene, mai mult decat celelalte provincii istorice. Din perspectiva unor exegeti ai fenomenului, Transilvaniei si Scolii Ardelene i se datoreaza adevarata descoperire a "Occidentului nostru interior" si nu ideilor lui Eugen Lovinescu, cel care, prin teoria sincronismului, limita la durata unui singur veac traditia europeana a spatiului romanesc . Atmosfera spirituala complexa, ce presupunea interferenta unor traditii culturale diferite, a favorizat ea insasi integrarea in ritmul de civilizatie european. Schimburile culturale s-au desfasurat dupa trei mari coordonate care se suprapun, in general, celor trei mari grupuri etnice care convietuiesc in acest areal, romanii, sasii si maghiarii. Demersul nostru se va concentra asupra primelor doua grupuri, din perspectiva relatiilor cu lumea germana. Desi simpatiile romanilor ardeleni s-au orientat mai tot timpul spre spiritualitatea latina, intruchipata de statele italiene sau Franta, totusi spatiul german era preferat in materie de educatie . In Transilvania, prin intermediul populatiei sasesti, au fost introduse elementele de cultura si civilizatie germana. Ele au capatat o pondere mai insemnata, odata cu complicatele evolutii politice care au adus provincia sub autoritatea austriaca . In plan cultural, noua situatie a permis deschiderea unor largi perspective catre spiritualitatea Occidentului. Cunoasterea limbii germane, devenita un fel de lingua franca a Europei Centrale, constituia un important avantaj pentru tinerii doritori sa-si desavarseasca studiile in cele mai diverse domenii. De obicei, ei preferau sa studieze la universitatile "interne", de la Cluj, Budapesta sau Viena. In secolul XIX, Austria a reprezentat un stat multinational ce a intuit necesitatea constituirii unor "retele" ale "migratiei studentesti", fenomen considerat la fel de important ca si stabilirea relatiilor culturale in sine . Adesea tinerii transilvaneni optau sa studieze in diverse domenii, incepand cu cel teologic si juridic si continuand cu filosofia si filologia. In cazul istoricilor proveniti din spatiul transilvanean, situatia era oarecum diferita, ei orientandu-se sistematic, inaintea universitatilor autohtone, spre institutii similare din spatiul lingvistic german (Berlin, Jena, Leipzig , Tbingen). In prima jumatate a secolului XIX, universitatile frecventate de tinerii romani, chiar daca nu intr-un numar foarte mare, au fost cele din Viena, Halle, Jena si Leiden . Modalitatile de sustinere financiara a tinerilor studiosi erau dintre cele mai diverse, incluzand burse acordate de numeroasele asociatii culturale transilvanene, dar si fonduri speciale alocate de statul roman. Fundatiile transilvanene "Romantai" si "Gojdu" acordau burse pentru studii la Universitatea din Viena. Bursierii fundatiei "Gojdu" obisnuiau sa frecventeze cercurile societatii "Petru Maior". Fundatia "Romantai" a acordat, in perioada cuprinsa intre anii 1849-1869, aproximativ 142 de burse unor tineri ardeleni pentru continuarea studiilor in strainatate . Un loc la fel de important in demersurile culturale si "politicile bursiere" il ocupau fundatiile "Alexandru Sterca Sulutiu" si "Dr. Augustin Bunea". Cuantumul burselor era intregit si de alte initiative generoase apartinand unor institutii religioase sau unor fundatii particulare . Dupa 1861, Comitetul fondurilor scolare a inceput sa acorde primele burse, dintre care unele destinate studiilor universitare, provenind din banii granicerilor nasaudeni . In anul 1878, societatea "Transilvania" instituia o noua bursa denumita, "Alexandru Papiu Ilarian", care, incepand cu anul 1904, a fost destinata aproape exclusiv studiilor in domeniul istoriei. Spre sfarsitul veacului XIX, "Liga culturala" punea bazele fundatiei "Grigore Bratianu", ce oferea mijloacele financiare necesare studiului in strainatate . La acestea se adauga si initiativa lui Andrei Saguna, cel care, preocupat de asigurarea unor cadre competente pentru Institutul teologic de la Sibiu, a oferit viitorilor profesori burse pentru temeinice studii la universitatile germane . Un numar de inca 1211 tineri ardeleni au beneficiat de burse oferite de Academia Romana . Numeroase solicitari privind acordarea fondurilor necesare continuarii studiilor in strainatate erau adresate Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice de la Bucuresti. Solicitantii, in cazul de fata tineri din Ardeal, care doreau sa-si continue studiile, omiteau faptul ca statul roman avea o legislatie ce conditiona acordarea burselor de un concurs si de finalizarea studiilor liceale in Romania . Au existat insa si exceptii si in scurt timp situatia a fost reglementata. Ordonanta nr. 93 din 23 octombrie 1866 dispunea continuarea subventionarii studentilor romani din Bucovina si Transilvania de catre statul roman si dupa moartea lui Aron Pumnul. Un membru al familiei Hurmuzaki, aflat la Cernauti, impreuna cu Vasile Grigorovitza, prezent la Viena si George Baritiu, in Transilvania, a indeplinit misiunea de a continua activitatea lui Aron Pumnul, in sensul sprijinirii tinerilor aflati la studii. Periodic, ei informau autoritatile romane (Ministerului Instructiunii Publice) despre situatia scolara a bursierilor statului .

Istoricii transilvaneni au manifestat interes pentru abordarea unor teme de istorie regionala sau din trecutul Transilvaniei, spre deosebire de cei din Regat, mai preocupati, in mod constant, de intreaga istorie nationala . Ardealul reprezinta un caz distinct din perspectiva demersului istoric. Denumirea generala de "istorici transilvaneni" face referire la toti cei care, indiferent de apartenenta lor etnica, au intreprins o cercetare temeinica in domeniu. Relatiile cu lumea germana au fost stabilite mai ales prin intermediul istoricilor sasi si a celor romani, care au optat pentru specializari la universitatile germane sau austriece. Primii au perceput studiile de istorie ca pe o posibilitate de a-si mentine statutul lor in Transilvania, in timp ce pentru romani, cercetarea istorica reprezenta un nou mijloc de afirmare a identitatii culturale, care ar fi determinat mai tarziu si recunoasterea unor importante drepturi politice. In a doua jumatate a secolului XIX, cercetarea istorica, mai ales in Transilvania, avea rolul de a conferi o identitate bine conturata intr-o provincie caracterizata de diversitatea etnica. O situatie oarecum similara era identificabila si in cazul istoriografiei romanesti, cu mentiunea ca discursul istoric era influentat de perspectiva alteritatii. El avea menirea de a afirma specificul national in raport cu prezenta "celuilalt", un personaj situat eventual undeva in afara granitelor statului.

Istoricii romani din Ardeal au facut din afirmarea idealului national un scop in sine. In a doua jumatate a secolului XIX, romanii ardeleni au trait deziluzia mai multor esecuri la nivelul initiativelor politice. Ei au cautat in istorie o alternativa. Trecutul glorios dobandea rolul de a atenua aspectele negative ale prezentului. Sub impactul ideilor romantismului european, demersul istoric isi mentinea dubla sa functie "mesianica si compensatorie" . Ca si in perioada precedenta, istoria oferea salvarea in fata nenumaratelor necazuri ale prezentului, pe care le compensa in ceea ce Sorin Mitu numea "planul iluzoriu al mit-istoriei idealizate" . Majoritatea eruditilor ardeleni au avut preocupari privind cercetarea trecutului istoric, fara a se lauda insa si cu studii de specialitate in domeniu. Situatia nu era una inedita, ci se inscria intr-un context mai amplu, sesizabil si in cazul istoriografiei romanesti de peste munti. La fel ca in Vechiul Regat si in Transilvania procesul complex de profesionalizare in domeniul istoriei a inceput in ultimul deceniu al veacului XIX. Venise vremea ca o noua generatie, formata la universitatile Europei apusene, sa dea masura valorii ei. Intre cei care s-au ocupat de investigarea trecutului ii putem aminti, in primul rand, pe Simion Barnutiu, George Baritiu, August Treboniu Laurian si Alexandru Papiu Ilarian. Ultimii doi au avut legaturi trainice cu spiritualitatea germana, in timp ce, Baritiu si Barnutiu , reprezentand o alta generatie, au fost mai atasati de valorile celei latine.

August Treboniu Laurian a fost un reprezentant eminent al generatiei romantice. S-a remarcat mai intai ca renumit filolog, istoric si om politic, dar a excelat si la catedra, in cariera de profesor, implinita in Romania la Iasi si Bucuresti . Carturarul ardelean s-a nascut in anul 1810, intr-o comuna de langa Sibiu. A studiat la Sibiu, la gimnaziul german, apoi la Cluj, la Liceul Academic . Studiile universitare le-a efectuat probabil la Technische Hochschule, in cadrul Universitatii din Viena . Examenul de doctorat l-a sustinut la Universitatea din Gttingen. Laurian a optat pentru un discurs istoric ce valorifica dimensiunea educativa (formativa) si nationala a istoriei. Credincios crezului latinist, el a contribuit decisiv la progresul cercetarilor de istorie antica si medievala, prin confruntarea izvoarelor narative cu sursele documentare . Opera istorica aborda probleme care vizau domeniul vietii politice sau religioase a comunitatilor de romani si complicatele relatii ale acestora cu monarhia austriaca .

Alexandru Papiu Ilarian a ramas un nume de referinta pentru istoriografia transilvaneana din a doua jumatate a veacului XIX. S-a nascut in 1827 intr-un sat de langa Salaj, in familia preotului greco-catolic Ion Bucur Pop . Studiile le-a inceput la Targu Mures, apoi la Blaj si la Cluj, dar le-a definitivat la Universitatea din Viena, acolo unde, intre anii 1850 si 1852, a frecventat cursurile Facultatii de Drept . A fost unul dintre liderii revolutiei de la 1848 in Transilvania, iar spiritul militant ii defineste opera istorica. O parte distincta a acesteia o reprezinta activitatea de editare a documentelor referitoare la istoria romanilor. Cercetarea documentelor istorice a reprezentat o preocupare principala pentru istoricul ardelean. A adunat materialul documentar de pretutindeni. Intr-o scrisoare catre Iosif Hodos, din 30 noiembrie 1859, expediata din Berlin, scria despre "o multime mare" de documente privind revolutia de la 1848, gasite la Avram Iancu . In consecinta, lui Hodos ii revenea misiunea de aduna aceste texte, precum si celelalte, care s-ar mai gasi "prin munte si aiurea" . Perioada petrecuta la Berlin ( doi ani), in calitate de insotitor al fiilor lui Panaiote Bals , i-a permis sa intreprinda o temeinica cercetare de arhiva. Entuziasmul descoperii unor astfel de documente poate fi lesne ghicit in corespondenta lui cu Iosif Hodos. Acestuia ii scria despre "comoara de documente romane" referitoare la domnia lui Mihai Viteazul, pe care tocmai le copiase in facsimil si intentiona sa i le trimita lui Timotei Cipariu la Blaj . La scurt timp, o alta epistola, expediata din Berlin, descria preocuparea lui Ilarian de a copia cat mai multe dintre documentele descoperite in arhivele germane. In acest context, se amintea despre "oamenii invatati" care il ajutau in demersul sau stiintific . A primit sprijinul profesorului Zinkeisen, un renumit specialist al istoriei Imperiului otoman, care l-a recomandat custodelui Bibliotecii din Berlin, pe atunci profesorul Grosche . Prin intermediul doctorului Friedlnder a avut acces la documentele din arhivele statului . Documentarea temeinica nu s-a oprit doar la asemenea initiative. Nu a neglijat nici posibilitatile de documentare oferite de arhivele austriece, maghiare sau italiene . Chiar si mai tarziu, in anul 1870, cand deja se stabilise la Bucuresti, putea sa ofere informatii exacte despre numeroasele documente aflate in bibliotecile maghiare. Un fragment dintr-o epistola catre acelasi Iosif Hodos este graitor prin recomandarile facute. Acesta era prevenit ca ar comite o eroare, daca nu s-ar folosi de perioada petrecuta la Pesta pentru a copia o multimea de documente ce se afla in "Biblioteca Seceni" . In Catalogul Szechenyi, continand trei volume ce cuprindeau Manuscripta bibliothecae, putea sa gaseasca un foarte mare numar de manuscrise referitoare la istoria romanilor . Rezultatul cercetarilor intreprinse la Viena si la Berlin s-a concretizat in editarea unei colectii de documente intitulata Tesaur de monumente istorice pentru Romania . Desi a fost puternic influentat de ideile generoase ale romantismului, totusi el a fost un editor de documente inzestrat cu spirit critic si, in acelasi timp, a intuit necesitatea unei abordari exhaustive a istoriei romanilor. Din aceste motive, nu a optat doar pentru o expunere cronologica a faptelor din trecut, ci a preferat o abordare critica, cu privire "necurmata" si la istoria celorlalti romani . In viziunea lui Alexandru Papiu Ilarian, studiul istoriei se raporta la intregul spatiu romanesc si nu doar al unei singure provincii. Istoria nationala, din perspectiva eruditului ardelean, era o stiinta care oferea nenumarate exemple de virtuti, de patriotism si repere morale .

Sfarsitul veacului XIX a cunoscut consacrarea unui ilustru istoric ardelean, a carui opera istorica apartine insa aproape exclusiv secolului XX. Ioan Lupas a reprezentat un nume de referinta pentru evolutia scrisului istoric din Ardeal si a celui din spatiul romanesc, in egala masura. La fel ca si Vasile Parvan in Vechiul Regat, Ioan Lupas asigura continuitatea intre istoricii veacului XIX si generatia celor de dupa Marele Razboi, care a avut posibilitatea de a studia in institutiile de invatamant universitar ale Romaniei Mari. Bursier al fundatiei "Gojdu", Ioan Lupas a studiat istoria la Universitatea din Budapesta, devenind, in anul 1904, doctor in istorie si limba latina. A fost discipolul profesorului Marczali Henrik, format el insusi in mediul universitar german si un adept convins al sistemului promovat de Leopold Ranke . La scurta vreme dupa terminarea studiilor, o bursa a societatii "Transilvania" ii oferea sansa de a intreprinde, impreuna cu Octavian Goga, o calatorie de studii in Germania. El a ramas la Berlin doar un singur an, perioada definitorie pentru consolidarea unei perspective proprii asupra discursului istoric . Este timpul in care audiaza cursurile profesorului Harnak sau prelegerile lui Eduard Meyer, Hans Delbrck, Otto Hinze, Friedrich Paulsen, Kurt Breysig si Erich Schmidt . Mediul istoriografic german oferea el insusi numeroase sugestii privind cercetarea istorica. Anii inceputului de secol aduceau vii dispute intre istoricii germani privind metoda cea mai potrivita demersului istoric. Controversele dintre adeptii sistemului rankean si directia propusa de Karl Lamprecht facilitau evolutii evidente in planul cercetarii istorice. Elementul de noutate promovat de ultimul viza transpunerea intr-o forma particulara a unei probleme centrale a teoriei sociale, si anume relatia dintre actiunea individuala si marea colectivitate umana. El apela la psihologia sociala si antropogeografie, pentru a introduce "metoda istoriei culturale", prin care se intelegea cercetarea complexa a factorilor materiali si spirituali ai fiecarei epoci de civilizatie. Plasandu-se mai mereu pe o pozitie radicala, a cautat sa impuna consacrarea unor noi paradigme, in raport cu o directie veche (alte Richtung), al carei simbol era Leopold Ranke si alta mai noua (neuen Richtungen), in contradictie cu prima, reprezentata cu succes de catre Lamprecht si discipolii sai . Analizand, sub aspect cultural, societatea germana a perioadei "Sturm und Drang", incluzand aici aparitia operelor lui Goethe, Schiller si a unor noi curente filosofice, promovate, mai ales, de Leibnitz, Karl Lamprecht concluziona ca statele germane au venit de timpuriu in contact cu noua cultura, ceea ce a asigurat succesul relatiei dintre stat si popor. Treptat, s-a format un ideal cultural german . Credincios propriilor teoretizari, istoricul de la Leipzig a acordat o importanta deosebita evolutiilor in plan cultural, dar si personalitatilor care jucau un rol determinant in derularea evenimentelor. Sistemul filosofic speculativ al unor tineri precum Fichte, Schelling sau Hegel - considera istoricul german - a influentat dezvoltarea istorica a doua segmente. Primul dintre ele era statul, cel care corespundea viziunii rationaliste din perioada delimitata de secolele XVI si XVIII, iar al doilea era poporul, expresia tipica a noului curent . Din perspectiva stiintei istorice, perioada 1850-1870 s-a caracterizat printr-o diminuare a orizontului istoric. Vechea viziune universalista a fost abandonata, in favoare abordarilor strict istorico-politice, in centrul carora se situa miscarea de unificare nationala. Viziunea lui Lamprecht acorda o mare atentie dimensiunii sociale si colective a fenomenului istoric. El considera ca principala greseala in cercetarea istorica de pana atunci ar fi constat in cautarea directa a individualului, ceea ce nu putea conduce decat la crize de opinie in sens mistic si la o anumita incertitudine a rezultatelor . Lamprecht le reprosa contestatarilor ca prin metoda istorica (historische Methode) intelegeau sa se aplece doar asupra istoriei politice . Urmarea imediata s-a tradus prin aparitia primelor volume din monumentala sinteza Deutsche Geschichte, pentru ca, mai apoi, tot el sa fie practic "ostracizat" din cercurile istoricilor consacrati. Opera sa parea straina oricarui standard si dificil de asimilat vreunui segment al scrisului istoric sau al stiintelor sociale . Desi nonconformista, ea nu se arata mai putin interesanta. Ramanea opera unui tanar istoric, care a provocat vechile principii, considerate de multi inatacabile, ale disciplinei. Ea a reprezentat un "atac frontal" asupra unor premise ideologice, care au ghidat consolidarea stiintei istorice in perioadele anterioare . Chiar daca, in perioada studiilor, Ioan Lupas a cunoscut aceste teoretizari (in mare voga si generand vii reactii din partea comunitati istoricilor berlinezi ), totusi el a fost atras de metodologia propusa de Leopold Ranke. A preluat conceptia acestuia, conform careia misiunea istoriei era de a prezenta "aevea" faptele trecutului. A apreciat consideratiile eruditului german referitoare la "chemarea" istoricului, care trebuia sa renunte la orice preocupare personala, subiectiva, astfel incat scrisul sa-i fie strabatut "de cea mai desavarsita obiectivitate" . Lupas considera ca Leopold Ranke a atins "masura obiectivitatii maxime" in scrierile istorice, care se fac remarcate prin precizia informatiilor din izvoare, "analizate in mod impersonal si cu o deosebita patrundere" . In egala masura, istoricul ardelean remarca expunerea foarte ingrijita, cu valente artistice a operei rankeene. Pentru Lupas, Ranke ramanea autorul unei "frumoase sinteze a istoriei universale" , un bun cunoscator al faptelor trecutului si un "neobosit cercetator al arhivelor" . Lui ii era atribuita "asa numita regula de trei a istoriografiei" , care stabilea normele ce trebuiau indeplinite de orice lucrare de istorie. Din perspectiva acestor criterii, Lupas considera ca cercetarea istorica trebuie sa se bazeze pe buna cunoastere a faptelor istorice si pe intelegerea adevaratului lor sens. Dupa ce va fi parcurs etapele preliminarii, istoricului nu-i ramanea decat sa le prezinte intr-o expunere adecvata. Desi istoricul ardelean atribuia formularea unor astfel de reguli exclusiv lui Leopold Ranke, totusi sistemul amintea si de consideratiile lui Johann Gustav Droysen privind etapele obligatorii ale elaborarii unei lucrari de specialitate . Lupas considera justa perspectiva rankeana, care afirma ca demersul cercetatorului trebuia sa vizeze atat sfera individualului cat si cea a marilor colectivitati umane, combatand prea categorica afirmatie a lui Karl Lamprecht, conform careia tot ceea ce era individual nu reprezenta interes pentru domeniul istoriei ca stiinta . Istoricul ardelean considera improprie incercarea lui Lamprecht de a inregistra doar fenomenele istorice colective, spre a le "inregimenta" intr-un foarte complicat sistem prezentat drept "metoda istoriei culturale comparative" . Polemicile inversunate dintre adeptii metodei lui Ranke si cei ai teoriilor lui Lamprecht au continuat, insa dupa cum constata Lupas, "fara a se fi putut convinge si lamuri deplin unii pe altii" . El identifica si in istoriografia romaneasca o situatie oarecum similara. A. D. Xenopol era perceput ca fiind mai apropiat de metoda rankeana, in timp ce N. Iorga ramanea fostul discipol al lui Lamprecht . I-a apreciat in mod deosebit pe ganditorii germani ai veacului XIX. La Hegel remarca tendinta de a descoperi ideea libertatii in toate "manifestarile vietii istorice", precum si faptul ca nu a abordat istoria "aprioric", asa cum proceda majoritatea istoricilor. Ioan Lupas observa ca Eduard Gans aprecia sistemul hegelian, pentru faptul ca respecta principiile istoriei empirice . Referitor la evolutiile scrisului istoric in Transilvania, istoricul ardelean identifica pentru perioada cuprinsa intre secolele XVI si XX o "coexistenta" a scrierilor cu caracter istoriografic provenind din mediile germane, maghiare si romanesti .

In Transilvania celei de-a doua jumatati a veacului XIX, un rol deosebit de important l-a avut revista ieseana "Convorbiri literare", care a contribuit decisiv la raspandirea limbii si culturii romane. Insusi fenomenul renasterii spiritualitatii transilvanene avea "toate caracteristicile junimiste" . Probleme dintre cele mai diverse erau prezentate in paginile "Convorbirilor", de la organizarea invatamantului primar si pana la cea a Societatii Academice, de la Constitutie si viata parlamentara, pana la ortografie sau poezie . Prin intermediul "Convorbirilor", romanii ardeleni au putut cunoaste noile abordari in plan istoriografic, promovate de membrii Junimii cu preocupari in domeniu. Consistentele studii publicate de A. D. Xenopol, George Panu, Dimitrie Onciul sau Ioan Slavici ofereau importante sugestii scrisului istoric ardelean. Era cea de-a doua cale (poate fi numita indirecta), prin care scoala germana si-a exercitat influenta asupra evolutiilor in plan istoriografic. Revista ieseana era o prezenta constanta in cadrul societatilor de lectura ale elevilor si studentilor transilvaneni, ceea ce le transforma in "adevarate pepiniere junimiste" . In contextul dat, "convorbirismul" a devenit o prima etapa a unui fenomen cultural romanesc. Fara a fi exclusiv expresia unui salon literar, junimismul a fost considerat un sistem de gandire a societatii romanesti din a doua jumatate a secolului XIX. El s-a consacrat ca un spirit al epocii si o bursa de valori spirituale pentru poporul, care atunci se trezea la o viata nationala proprie . La raspandirea ideilor junimiste a contribuit faptul ca o parte a membrilor marcanti ai societatii iesene era legata afectiv de spatiul transilvan. Titu Maiorescu, Ioan Slavici si Ioan Bogdan isi aveau originile in Ardeal, iar Mihai Eminescu, desi originar din Bucovina, era un bun cunoscator al realitatilor provinciei. Ei au contribuit la "realizarea unitatii culturale" a spatiului romanesc, dincolo de specificul provincial.

Evolutiile in plan spiritual din Transilvania nu au fost izolate. A existat un permanent "dialog" intercultural, care a conferit un anumit specific devenirii elitelor intelectuale ale provinciei. In secolul XIX, fenomenul a cunoscut noi evolutii. Aparitia scolilor romano-sasesti in Transilvania a reprezentat un factor important al unor astfel de schimburi culturale . In acelasi spirit, s-au derulat destinele a doua personalitati de marca de la jumatate veacului XIX, Stephan Ludwig Roth si George Baritiu. Ramane dificil de stabilit in ce masura s-au influentat reciproc, in urma unor contacte personale sau doar prin intermediul scrierilor . Ni se pare totusi o certitudine faptul ca cei doi au devenit personaje exponentiale ale luptei pentru recunoasterea drepturilor sociale in Transilvania. Roth a cunoscut limba romana, ceea ce i-a permis accesul direct la unele scrieri cu caracter istoric. La randul lui, Baritiu i-a publicat mai multe articole in "Gazeta de Transilvania" .

Cea de-a doua dimensiune a cercetarilor istorice in Transilvania era conturata de sasii ardeleni. Ei au putut valorifica, in mod eficient, nenumaratele sugestii oferite de spiritualitatea germana. Ca si romanii, sasii ardeleni au folosit discursul istoric in scopul mentinerii unui anumit statut in Transilvania. Ei au intuit nesfarsitele posibilitati ale scolii istorice a dreptului pentru afirmarea pozitiei lor intre grupurile etnice ale provinciei. Un reprezentant exponential al acestui curent s-a dovedit Friedrich Schuler von Libloy, cel ce publica la Sibiu, in 1855, o istorie a dreptului transilvanean (Siebenbrgische Rechtsgeschichte). Reeditata, in 1867, lucrarea marca apogeul unui astfel de discurs in Transilvania. Discipol al lui Joseph Andreas Zimmermann, von Libloy era adeptul convins al istoriografiei pozitiviste, optand pentru o expunere "seaca si intortocheata" , in care nu ezita sa faca dovada eruditiei lui. Opera era strabatuta de generoasele idei ale iluminismului, insotite, in egala masura, de un "iz scolastic" , prezent in mod obligatoriu in trimiterile de subsol dar si in text .

Dupa revolutia de la 1848, istoriografia saseasca a cunoscut o evolutie ascendenta prin importanta contributie a lui Georg Daniel Teutsch. El si-a desavarsit studiile la Viena, de unde, pentru o perioada scurta, s-a indreptat spre Berlin. Viziunea lui asupra misiunii istoricului este complet diferita de cea a lui Schuler von Libloy. Daca ultimul se cantona in limitele unui pozitivism scolastic, totusi Teutsch a inteles sa scrie istoria sasilor transilvaneni ca un veritabil "invatator al natiei" . In vreme ce Schuller von Libloy a cautat sa-si perfectioneze cunostintele de drept, contribuind prin scrierile lui la formarea unei constiinte legislative a sasilor ardeleni, Teutsch s-a axat pe consolidarea unei altfel de constiinte, aceea a apartenentei la o anumita comunitate cu un trecut maret . Nu intamplator cea mai importanta opera, publicata la Brasov, intre anii 1852-1858, prezenta o istorie a sasilor ardeleni .

Spre sfarsitul veacului XIX, demersul initiat de Georg Daniel Teutsch a fost continuat, de fiul sau, Friedrich Teutsch. Studiile universitare le-a efectuat la Berlin, fapt ce i-a marcat profund evolutia ca istoric, dupa cum avea sa constate un important exeget al operei . In cazul lui, orientarea spre lumea germana capata noi valente decat la generatiile anterioare. Friedrich Teutsch studiase in capitala Germaniei de dupa 1870 si nu in cea a Prusiei. Pe de alta parte, Austria se afirma ca o entitate distincta in raport cu uniunea landurilor germane. In plus, imparatul Austriei incetase sa mai poarte titlul de mare principe al Transilvaniei, dupa punerea in practica a prevederilor pactului de la 1867. Aceasta situatie amplifica perceptia populatiei sasesti din Transilvania ca fusese "sacrificata" in favoarea Ungariei. De aceea, simpatiile ei se vor reorienta spre noul Imperiu german . Toate acestea l-au determinat pe tanarul Teutsch sa se simta legat mai degraba de Germania decat de Austria . Viziunea lui asupra istoriei poarta amprenta teoretizarilor reprezentantilor scolii germane de la finele veacului XIX. Desi tatal sau i-a recomandat pentru continuarea studiilor universitatea vieneza, totusi, in anul 1870, tanarul Teutsch se afla la Heidelberg, unde a studiat primele trei semestre. In aceasta perioada, la doar 19 ani, si-a inceput bogata activitate de publicist in "Siebenbrgisch-Deutsches Wochenblatt" . El s-a familiarizat cu teoretizarile lui Wilhelm Wattenbach, un desavarsit cercetator al izvoarelor documentare, cu o contributie importanta la editarea Monumentei Germaniae Historica . La sfarsitul studiilor avea sa-si aminteasca si de Heinrich von Treitschke, considerat un mare orator si profesor, cum nu mai avusese Germania pana atunci, un aparator neobosit al idealului national. Chiar daca, oarecum impotriva dorintelor lui, urmatoarele trei semestre le-a urmat la Universitatea din Leipzig, totusi, mai tarziu, avea sa-si aminteasca de aceasta perioada ca fiind cea mai frumoasa a studentiei, un timp ce a contribuit decisiv la conturarea unei conceptii proprii despre viata . In toamna anului 1873, tanarul Teutsch se indrepta spre Universitatea din Berlin pentru ultimul an de studii. In contextul dat, el a avut posibilitatea sa se reintalneasca cu fostii sai profesori de la Heidelberg - Treitschke si Wattenbach - chemati si ei intre timp la Berlin. A fost impresionat in mod deosebit de Theodor Mommsen, considerat unul dintre cei mai renumiti istorici ai universitatii berlineze . A profitat din plin de numeroasele muzee din capitala Germaniei pentru a-si cultiva gustul pentru frumos si, in egala masura, a fost preocupat de evolutiile vietii politice si de dezbaterile din Reichstag. La 6 august 1874, promova examenul de doctorat la Universitatea din Heidelberg si dupa o calatorie efectuata in Elvetia s-a reintors in tara. Experienta germana a contribuit decisiv la crearea unei viziuni proprii asupra demersului istoric, in care se regaseau sugestiile de factura rankeana privind redarea faptelor trecutului intocmai cum s-au petrecut ele. A urmarit in permanenta sa ramana credincios acestei "directive" atunci cand a scris despre istoria sasilor ardeleni. A considerat ca cercetarea istorica trebuie fondata pe o documentatie serioasa, iar dezvoltarea cercetarii istorice si a istoriografiei se afla intr-o reala interdependenta cu activitatea de editarea a colectiilor de izvoare . Se observa in discursul lui influenta fostului profesor de la Heidelberg, Wilhelm Wattenbach. Sub influenta noilor abordari etnopsihologice , Teutsch considera ca istoricii nu se mai preocupau doar de disputele politice. Ei au devenit mult mai atenti la ceea ce in epoca, evident sub inraurirea teoretizarilor germane, s-a numit sufletul poporului (Volkseele). A renuntat la abordarile strict pozitiviste si a acordat o pondere insemnata demersului istoriografic, care includea, din perspectiva istoricului transilvanean, lucrari ce abordau teme de istoria culturii, artei si mestesugurilor . In prezentarea istoriografiei epocii, Teutsch s-a dovedit a fi un cunoscator desavarsit al fenomenului. El a optat pentru o sistematizare a lucrarilor de istorie, care prezentau evolutiile din spatiul transilvanean, din trecutul indepartat si pana la jumatatea secolului XIX . Teutsch insista asupra contributiei lui Karl Goo la cercetarea perioadei preromane si a celei romane. Rezultatul investigatiilor sale a atras atentia reputatului istoric german Theodor Mommsen . Pe langa Goo, istoricul ardelean il amintea si pe Friedrich Mller, un specialist cu importante contributii in cercetarea istoriei Transilvaniei. Franz Zimmermann si Julius von Hannenheim elaborau consideratii pertinente asupra perioadei medievale, iar Georg Daniel Teutsch propunea contributii importante la edificarea unor probleme de istorie saseasca in timpul domniei lui Gabriel Bathory . Fost discipol al lui Theodor Sickel, Zimmermann a contribuit decisiv la editarea documentelor referitoare la istoria sasilor ardeleni, remarcandu-se, in egala masura, ca un excelent paleograf . Influentele scolii germane de istorie au fost incurajate si de faptul ca s-a infiintat o asociatie a sasilor transilvaneni, "Verein fr Siebenbrgische Landeskunde" , acolo unde numerosi eruditi germani si austrieci au devenit membri onorifici. Incepand din anul 1876, Georg Waitz si Theodor Sickel au devenit membrii acestei asociatii. Lor li s-au alaturat istorici renumiti precum Johann Gustav Droysen, incepand cu anul 1881, Wilhelm Gisebrecht, inca din 1872, sau Alfons Huber, din anul 1895. Nu au lipsit nici celebritatile. Karl Lamprecht a devenit membru onorific in 1895 iar Ottokar Lorenz, incepand din 1876. Theodor Mommsen (1856) alaturi de Wilhelm Wattenbach (1853) erau cei mai vechi membri ai amintitei asociatii. Lista personalitatilor era completata de Heinrich Sybel (1872) si Heinrich Treitschke (1876) . Intre acestia, Wilhelm Wattenbach s-a dovedit a fi un bun cunoscator al istoriei sasilor ardeleni, cu numeroase contributii stiintifice, rezultat al unor minutioase cercetari de arhiva . Alaturi de "Verein fr Siebenbrgische Landeskunde", incepand cu anul 1861, tot la Medias, si-a desfasurat activitatea societatea "Gustav Adolf". Aflata sub coordonarea lui Georg Daniel Teutsch, societatea avea rolul de a mentine permanenta comunicarea sasilor ardeleni cu lumea germana .

Imaginea de ansamblu a evolutiei istoriografiei sasilor ardeleni este completata si de activitatea lui August Twesten. El a studiat la Universitatea din Berlin doar doua semestre. A considerat in permanenta ca exista o stransa legatura intre teologie si demersul istoriografic . Gustav Freitag a crezut cu putere in misiunea sasilor de a raspandi valorile spiritualitatii germane in sud-estul Europei . Sfarsitului secolului al XIX-lea a coincis cu activitatea lui Georg Adolf Schuller. Originar din Sighisoara, el si-a efectuat studiile universitare la Berna, Mnchen, Berlin si Tbingen. A studiat filosofia, optand pentru o specializare in istorie si teologia evanghelica. In numeroasele studii publicate, a cautat sa elucideze unele aspecte ale istoriei germanilor din Transilvania . Totodata, istoriografia sasilor ardeleni a mai beneficiat si de contributiile unor literati, care au abordat tangential probleme de istorie, dar au contribuit la familiarizarea publicului larg cu unele aspecte ale istoriei Transilvaniei .

In a doua jumatate a veacului XIX, evolutiile scrisului istoric transilvanean si-au definit propriul lor caracter, determinat in mare parte tocmai de realitatile imuabile ale provinciei. Istoricii ardeleni, la fel ca si omologii lor de dincolo de Carpati, au urmarit cu interes transformarile complexe produse la nivelul istoriografiei europene, in general, si a celei germane, in special, inscriindu-se in trendul comun de profesionalizare a domeniului. Ca si in Vechiul Regat, spre sfarsitul secolului s-a produs schimbul de generatii. Optand pentru o specializare stricta si stapanind metodele specifice cercetarii istorice, noua generatie de istorici s-a ridicat la noi cote valorice, de anvergura europeana. Istoricii transilvaneni, fie romani, sasi sau maghiari, au gasit in istoriografia germana nenumarate sugestii de abordare a cercetarii istorice. Cei mai multi s-au raportat la modelul oferit de Leopold Ranke si metoda lui critica. Altii s-au regasit in teoretizarile lui Friedrich Karl von Savigny, privind istoria dreptului sau au initiat o fructuoasa colaborare cu istorici renumiti ca Theodor Mommsen, Wilhelm Wattenbach. Scrisul istoric transilvanean, desi reflecta realitatile specifice provinciei, totusi, ca metodologie, s-a incadrat in trendul novator care a caracterizat demersul istoriografic european, in a doua jumatate a veacului XIX.