REZISTENTA ANTIOTOMANA A TARILOR ROMANE IN SECOLELE XIX-XV

REZISTENTA ANTIOTOMANA A TARILOR ROMANE IN SECOLELE XIX-XV

La sf sec XIV, dupa ocuparea Bizantului, Serbiei si Bulgariei, Imperiul Otoman a incercat sa cucereasca si sa transforme si Tarile Romane in pasalacuri. Romanii au incercat, pe cai militare si diplomatice, sa-si apere tara si religia.

Mentinerea autonomiei a putut fi posibila in urma a numeroase razboaie cu Poarta. Tipul de razboi      purtat de Tarile Romane cu IO ar putea fi caracterizat drept "conflict asimetric".

Disproportia uriasa de forte i-a determinat pe romani sa recurga la diverse strategii:

razboiul de uzura care l-ar fi silit pe adversar sa incheie o pace relativ favorabila

strategia defensiva, de aparare a terit, conjjugata uneori cu ofensiva, prin care se incerca patrunderea in terit inamicului pnetru a-i lovi punctele nevralgice

evitarea bataliilor decisive

luptele de hartuire

tactica "pamantului ars": distrugerea recoltelor, a locuintelor, retragerea populatiei in locuri greu accesibile → crearea unui "gol demografico-economic" prin care armata otomana era lipsita de posibilitati de aprovizionare si de obtinere de informatii

nimicirea detasamentelor plecate dupa hrana

atacuri de noapte (Vlad Tepes impotriva lui Mehmed al II-lea)

Atitudinea boierimii: a reactionat in functie de context: cand pericolul transformarii tarii in pasalac era iminent, boierii l-au sprijinit pe domn in efortul militar. Cand pareau posibile negocieri cu turcii, boierii preferau solutii diplomatice.

Sprijinul extern: luptele cu turcii din sec XI-XV se plaseaza in contextul cruciadelor tarzii, organizate de puterille crestine impotriva musulmanilor. De multe ori, Tarile Rom nu au primit sprijin din partea puterilor occid, aflate in conflict sau incapabile sa actioneze militar.

Relatii intre Tarile Romane: in lupta antiotomana, TR au avut tendinta de a face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explica prin ratiuni militare, diplomatice, pirn constiinta incipienta a unei unitati de neam, limba si interes, dar mai ales prin dorinta de a-si apara prin orice mijloace religia, element de identificare in Evul Mediu mult mai puternic decat cel etnic sau lingvistic.