Italia lui Mussolini

Italia lui Mussolini

Max Gallo, unul dintre reputatii cercetatori ai istoriei contemporane, afirmase, indrituit, inca in urma cu peste 30 de ani, ca "daca vrei sa intelegi Italia lui Mussolini si daca vrei sa cunosti omul, trebuie sa faci investigatii (.), sa cauti antecedente, puncte de reper, sa evoci, in linii mari, personalitatea Italiei asa cum se contura ea in vremea in care se nastea cel care a pretins mai tarziu ca a creat-o din nou".

Italia (avand o suprafata de 310.137 km² si o populatie de aproximativ 40 milioane locuitori), desi putere invingatoare, suporta din greu consecintele participarii ei la marea conflagratie mondiala: 654 mii de morti, 400 de mii de mutilati, 1,5 milioane de prizonieri, devastarea unor intinse tinuturi din nord si pierderea unei importante parti a flotei comerciale. Pe de alta parte, pentru nevoile razboiului - care i-a asigurat intregirea national-statala - Italia a trebuit sa contracteze numeroase imprumuturi externe, care au crescut de la 15,3 miliarde lire in 1914 la 49,9 miliarde lire in 1919, iar conflagratia a costat tara 65 miliarde lire aur. Prin urmare, razboiul - care a scazut drastic resursele economiei nationale - a sporit mizeria sociala, declansand in anii 1919-1920 o puternica criza economica, cresterea preturilor, inflatie, accentuarea somajului. Privita in ansamblu, desi nordul era puternic industrializat, Italia era inca o tara agrara. In mediul rural dominau autoritar micile gospodarii taranesti (90% dintre ele aveau sub 1 ha), opuse prin interese marilor latifundii, ce cunosteau transformarile capitaliste din agricultura. Nemultumirile crescande ale populatiei pauperizate de la orase si sate (argatii si zilierii indeosebi) au determinat cresterea considerabila a conflictelor sociale si de munca: in 1919 au avut loc 1663 greve in industrie si 208 in agricultura; in 1920, 1881 si respectiv 189 greve. Nu intamplator, organizatia sindicala a muncitorilor agricoli (Federaterra), cu 850 mii de membri, era cea mai mare federatie din componenta Confederatiei Generale a Muncii. Ea a obtinut, prin miscarile revendicative, introducerea saptamanii de lucru de 48 de ore pentru muncitorii agricoli, acordarea de imprumuturi banesti prin organizatiile sindicale s.a. In regiunile din sudul Italiei, miscarile taranesti pentru reforma agrara, prin ocuparea latifundiilor mosieresti nelucrate au inregistrat asemenea proportii, incat guvernul a fost nevoit sa dea un decret, la 2 septembrie 1919, care acorda, in situatii speciale, posibilitatea ca organizatiile cooperatiste taranesti sa exploateze domeniile lasate in paragina sau insuficient exploatate agricol.

In acest climat de tensiune sociala, are loc o puternica regrupare a fortelor politice. Mai intai de toate, pe fondul scaderii influentei si autoritatii partidelor burgheze, creste necontenit pozitia si prestigiul partidului socialist in viata publica a tarii, motiv serios de ingrijorare pentru clasele dominante. Drept urmare, ca o prima reactie, abatele Don Sturzo a fondat in ianuarie 1919 partidul popular catolic. Pentru a atrage cat mai multi aderenti din randurile muncitorilor si taranilor, programul populistilor catolici cuprindea unele revendicari democratice, printre care: reforma agrara, dezvoltarea legislatiei sociale, extinderea atributiunilor organelor administratiei locale etc.

Dar noul fenomen in viata politica a Italiei postbelice l-a reprezentat aparitia fascismului. Astfel, la 23 martie 1919 se creeaza la Milano "Fasciile italiene de lupta" (Fasci italiani di Combattimento), embrionul partidului fascist italian. Fondatorul si conducatorul miscarii fasciste a fost Benito Mussolini, la inceput un ziarist cu o orientare de centru-stanga, exclus din partidul socialist in 1914 pentru ca in ziarul sau (Il popolo d'Italia) propovaduise intrarea Italiei in razboi. Acum, insa, a strans sub flamura sa de lupta, orientata fatis spre extrema dreapta, mii de fosti combatanti (care nu si-au mai gasit de lucru dupa demobilizare), tineri ofiteri dezorientati politic dupa razboi, elemente ale micii burghezii urbane, functionari, muncitori in somaj etc. In primele saptamani de activitate, atat ideologia cat si programul miscarii fasciste nu erau clar conturate. O recunoastere in acest sens ii apartine chiar lui Mussolini, care - in ziarul sai din 23 martie 1919 - scria: "Noi ne permitem luxul sa fim aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si revolutionari, legalisti si ilegalisti, in functie de timp, de loc, de mediu."

Totusi, din primavara si pana in toamna, Benito Mussolini si partizanii sai din "fasciile de lupta" au dezlantuit o puternica campanie impotriva socialistilor si marxismului; ei s-au remarcat apoi ca spargatori de greva si organizatori a tot felul de provocari contra miscarii revolutionare a proletariatului. Teroarea, demagogia desantata si programul nationalist de expansiune teritoriala au fost principalele arme de lupta ale "camasilor negre" din Italia. Pe fondul acestei stari de spirit, la 12 septembrie 1919 un grup de voluntari nationalisti, condus de Gabrielle d'Annunzio, asediaza si ocupa orasul Fiume (azi Rijeka, in Croatia), incordand relatiile italo-iugoslave. La 20 septembrie, avand in subordinea sa 20.000 de legionari, d'Annunzio se numeste "comandant al orasului Fiume" si se inscrie in fascia din oras.

Intre timp, la 2 septembrie, sub presiunea socialistilor, a fost votata o noua lege electorala, care introducea votul universal. Alegerile parlamentare sunt fixate pe data de 16 noiembrie 1919. La nivel national, campania electorala este dominata de intoarcerea lui Giolitti, care - la 12 octombrie, la Dronero - formuleaza un program de guvernamant, prin care "giolittismul" de dinainte de razboi este largit si adaptat conditiilor social-politice postbelice. Dar la alegerile parlamentare, la care participa 6.500.000 de alegatori, socialistii se situeaza pe primul loc cu 1.840.593 de voturi, iar pe locul doi - mare surpriza - vor fi populistii catolici ai lui Sturzo, cu 1.175.000 de voturi. In Camera vor fi deci 156 deputati socialisti, in loc de 51 si 103 deputati populisti. S-au constituit doua blocuri in parlament, iar vechile formatiuni politice nu mai detin acum decat 252 de locuri din totalul de 509. Victoria socialistilor este foarte clara in nord, acolo unde voturile depasesc 40% in Toscana, Lombardia, Umbria, Piemont si ating 60% in Emilia. In fruntea singurei liste fasciste din Italia, depusa la Milano, a candidat Mussolini. Dar aici, spre stupoarea lui, lista fasciilor a intrunit doar 5795 de voturi, in timp ce socialistii au obtinut 176.000, iar populistii 74.000.

Intrucat climatul de tensiune sociala persista, cei 156 de deputati socialisti, care formeaza un bloc compact, nu indraznesc sa conceapa o actiune revolutionara sau un larg program reformist, caci partidul popular catolic este o forta politica concurenta. In ianuarie 1920, seful guvernului, Nitti, creeaza Regia Guardia (garda regala), la care se adauga carabinierii, ale caror efective au fost sporite considerabil. Din acel moment in Italia era greu sa gasesti o alternativa democratica in viata politica, sa gasesti aliati parlamentari, caci violenta era cotidiana, impusa. Deputatii cand ieseau de la sedintele forului legislativ erau batuti pe strada, in intreprinderi si cele mai neinsemnate greve se soldau cu morti si raniti. Astfel, "din aprilie 1919 pana in aprilie 1920 se inregistreaza o suta patruzeci si cinci de morti si patru sute patruzeci si patru de raniti, fara ca fascismul sa-si fi facut intrarea pe scena" (Max Gallo). La 4 iunie 1920, printr-un decret-lege semnat de Nitti, pretul painii a fost urcat la o lira si jumatate kilogramul, starnind de indata protestele partidelor din opozitie, iar in numeroase orase (indeosebi la Milano si Bari) izbucnesc manifestari sangeroase. La 9 iunie, seful guvernului isi retrage decretul si demisioneaza. Doua zile mai tarziu, regele il insarcineaza pe batranul Giolitti cu formarea noului cabinet, care la 15 iunie este alcatuit sub forma unui executiv de uniune nationala, in speranta ca acest guvern trebuia sa puna capat dezbinarii dintre neutralisti si interventionisti, orientari care dominasera scena politica italiana din preajma si in timpul primei mari conflagratii mondiale.

Dar noul cabinet Giolitti se confrunta dintru inceput cu o situatie economica dezastruoasa; deficitul atinge 18 miliarde de lire, iar moneda se devalorizeaza. In aceste imprejurari, el propune masuri severe de redresare: de la nominalizarea titlurilor pana la controlul profiturilor de razboi si la rechizitii. Pe de alta parte, declara public ca mai vrea sa redea parlamentului toata puterea, si sa renunte astfel la decretele-legi (metoda prin care Nitti guvernase tara in ultimele luni).

La sfarsitul lunii august 1920 se declanseaza o puternica miscare revolutionara a proletariatului din nordul Italiei, cunoscuta sub numele de "miscarea consiliilor de fabrica". Dupa ce, la 30 august, muncitorii ocupa uzinele din Milano, miscarea cuprinde Torino si apoi intreaga peninsula. La ea se alatura si taranimea saraca din sudul Italiei. La uzina "Fiat", de pilda, consiliul muncitoresc se intruneste in biroul directorului, decorat cu drapelul rosu, purtand pe el secera si ciocanul. In fabricile si uzinele ocupate de muncitori, consiliile muncitoresti discuta productia, functioneaza tribunale, sunt arborate drapele rosii si inscriptionate lozinci revolutionare: "Traiasca sovietele!", "Traiasca revolutia!". Activitatile productive si de desfacere continua sub controlul nemijlocit al consiliilor muncitoresti. Paralel, la sate, continua actiunile taranesti de ocupare a latifundiilor mosieresti. La sfarsitul lunii septembrie, intrucat in sanul conducerii PSI si a Confederatiei Generale a Muncii au invins opiniile liderilor reformisti, se decide evacuarea fabricilor de catre muncitori si redarea lor spre administrare patronatelor, in schimbul unor promisiuni ale guvernului de a institui "controlul productiei" si de a mari salariile.

Intre timp, in cadrul partidului socialist incepuse un proces de sciziune. Impotriva grupurilor de reformisti si centristi oportunisti s-a manifestat tot mai activ un nucleu al militantilor de stanga, marxist, denumit din mai 1919 Ordine Nuova, sub conducerea lui Antonio Gramsci si Palmiro Togliatti. Acest grup isi axase lupta ideologica pentru transformarea partidului socialist intr-un partid revolutionar. La congresul al XVII-lea al PSI (Livorno, ianuarie 1921), fractiunea comunista a conditionat ramanerea in partid de excluderea membrilor reformisti. Neobtinand votarea unei asemenea rezolutii, fractiunea comunista a parasit congresul si a creat, tot la Livorno, partidul comunist italian.

Urmarind sa stabilizeze climatul politic din tara, Giolitti - care se simte tot mai mult amenintat si din dreapta, si din stanga, "unde i se imputa sprijinul acordat fascismului" (Max Gallo) - dizolva la 7 aprilie Camera si fixeaza noi alegeri parlamentare pe ziua de 15 mai 1921. El urmarea ca, astfel, sa constituie in tara "blocuri nationale", blocuri tricolore, in care ar intra fascistii, si totodata, sa distruga partidele de masa (partidul socialist si partidul popular catolic), care nu prea agreau combinatiile parlamentare. Cu toate acestea, rezultatul alegerilor l-a surprins neplacut pe Giolitti: socialistii pastreaza 122 de mandate, iar comunistii trimit in Camera 16 deputati; cele doua grupuri de stanga intrunind 1.861.505 voturi, cu 20 de mii de voturi mai mult decat in 1919. Populistii catolici ai lui Sforza sporesc de la 100 la 107 deputati, iar "blocurile nationale" obtin 275 de locuri din totalul de 535 cate existau in Camera, deci o majoritate destul de fragila, intrucat ea cuprindea tot felul de politicieni, de la reformisti la fascisti. Spre deosebire de alegerile din 1919, acum Mussolini a fost ales de doua ori (la Milano, cu 124.918 voturi si la Bologna, cu 172.491 de voturi). Asadar, el intra in parlamentul italian in fruntea unui grup de 23 de deputati fascisti, printre care Grandi si Farinacci. La aflarea vestii despre alegerea lui, verdictul lui Mussolini este extrem de dur si categoric: "Noi nu vom fi un grup parlamentar, ci un pluton de actiune si de executie".

Prin urmare, pana in toamna anului 1920, fascismul italian isi pastreaza caracterul de grupare destul de modesta. Din primavara lui 1921, pe fondul regresului marelui val revolutionar, fascismul se revigoreaza, fiind organizat in escuade sau caprarii de lupta (scuadre), inarmate, motorizate si instruite militar de fosti ofiteri de cariera. Drept urmare, prolifereaza si actiunile lor; se inmultesc "expeditiile de pedeapsa" mai intai impotriva cooperativelor satesti si a municipalitatilor socialiste ale bogatelor regiuni agricole din nord si din centru, apoi impotriva Caselor Poporului si a organizatiilor muncitoresti din marile centre industriale. Toti cei care se impotrivesc, comunisti, socialisti, sindicalisti, dar si catolici ori liberali, sunt brutalizati, alungati sau, pur si simplu, asasinati. In toamna anului 1921 fascismul dispunea de 2000 de sectii si peste 300.000 de membri. Si astfel, in noiembrie 1921 cu prilejul congresului de la Roma, miscarea fascista s-a transformat in partid politic, partidul national fascist.

Un an mai tarziu, in timp ce in orase si la sate violentele fasciste sporesc vertiginos, congresul partidului national fascist, care are loc la Neapole, in ultima decada a lunii octombrie 1922, organizeaza "Marsul asupra Romei", o parodie de revolutie populara pentru acapararea puterii. Aflat in fruntea unui cvadrumvirat "revolutionar", Mussolini a adresat la 26 octombrie 1922 un ultimatum guvernului, cerandu-i sa demisioneze in decurs de 48 de ore. A doua zi, premierul Luigi Facta a decretat starea de asediu, pe care regele Victor Emanuel al III-lea - sub presiunea cercurilor politice nationaliste si sub influenta pozitiei ducelui d'Aosta, favorabila fascistilor - n-a sanctionat-o. Daca suveranul ar fi semnat decretul, armata ar fi putut interveni rapid, dezarmand bandele fasciste care se adunau, barandu-le drumul spre Roma. Neputincios in fata acestei situatii, Facta a demisionat, iar Mussolini a pretins functia de sef al guvernului. Intre timp, in zilele de 28-29 octombrie se desfasura "marsul" legiunilor fasciste asupra Romei, iar regele - cu asentimentul unor mari fractiuni ale cercurilor politice conducatoare - il insarcineaza pe Benito Mussolini cu formarea guvernului. La 30 octombrie 1922 suveranul a aprobat lista unui guvern de coalitie, in care fascistii nu erau nicidecum majoritari. Prin aceasta manevra subtila, liderul fascist dorea sa inspire incredere, ceea ce i-ar fi permis sa largeasca cercul sustinatorilor in randurile militarilor, a functionarilor din aparatul de stat, a reprezentantilor burghezi si a intelectualilor, impiedicand astfel si o opozitie internationala. Pe de alta parte, el pregateste cucerirea pe cai legale a puterii, determinand Camerele parlamentului sa-i acorde puteri nelimitate si sa consimta la modificarea legii electorale.

De la sfarsitul anului 1922 evenimentele legate de consolidarea fascismului in Italia se desfasoara intr-un ritm alert. In seara zilei de 15 decembrie se constituie Marele Consiliu Fascist, iar cea dintai dovada ca Mussolini incepea sa fascizeze statul a reprezentat-o infiintarea Militiei voluntare nationale (MVSN), la dispozitia liderului, fara sa depuna juramant in fata regelui. Ea va fi formata din squadristi. Din acest moment teroarea se instaleaza in toata tara. Sunt batuti pe strazi, maltratati, sau chiar ucisi, numerosi militanti antifascisti din tot spectrul politic. Sunt arestati lideri socialisti, iar asociatiile muncitoresti desfiintate; sunt limitate la maximum libertatile de deplasare ale deputatilor antifascisti; sunt concediati aproape 50 de mii de muncitori feroviari. La 23 februarie 1923 nationalistii fuzioneaza cu partidul national fascist. Camasile albastre, credincioase regelui, intra in Militia lui Mussolini. In aprilie 1923 partidul national fascist numara peste 500.000 de membri.

Prin urmare, instaurarea dictaturii fasciste a avut loc progresiv, mai ales ca PNF era minoritar in parlament si in guvern. In primele luni de guvernare, Mussolini a epurat administratia existenta, impunand fascisti in posturile-cheie. Pentru a-si atrage si simpatia industriasilor si a marilor proprietari funciari, el a retras in noiembrie 1922 proiectul de reforma agrara si a determinat parlamentul sa renunte la ancheta cu privire la beneficiile de razboi. In paralel, multe din cuceririle revolutionare ale proletariatului au fost lichidate: s-a renuntat la ziua de munca de opt ore, s-a interzis oficial sarbatorirea zilei de 1 Mai, Ministerul Muncii a fost desfiintat, in locul comitetelor din intreprinderi (acum lichidate) au fost numiti comisari guvernamentali, restrangerea drepturilor sindicatelor a fost urmata de instituirea controlului asupra lor.

Pentru a lovi in autoritatea si prestigiul partidului popular catolic, condus de antifascistul Don Sturzo, Mussolini destituie in aprilie 1923 ministrii proveniti din aceasta formatiune politica, iar mai apoi - prin reforma scolara din aceeasi luna - crucifixele sunt asezate din nou in scoli, dar si in tribunale. Din acest moment, partidul popular catolic se fractioneaza intr-o stanga si o dreapta, multe personalitati pactand cu fascismul. Drept urmare, Don Sturzo demisioneaza de la conducerea partidului la 10 iunie 1023.

In sfarsit, a venit si randul parlamentului. Pentru a putea obtine controlul total asupra forului legislativ, Mussolini i-a incredintat prietenului sau Acerbo sarcina elaborarii unei reforme electorale, care sa-i favorizeze pe fascisti. Abil conceputa, ea stipula acordarea a doua treimi din locurile deputatilor listei nationale care va obtine 25% din voturi. In capitala, la mijlocul lunii iulie atmosfera era extrem de tensionata, unii politicieni mai pesimisti se asteptau la un razboi civil, altii vorbeau de o posibila vendeta impotriva deputatilor care se vor impotrivi reformei electorale. In aceste conditii, cand a fost supusa votului, 303 deputati au votat pentru si doar 40 au avut curajul sa se impotriveasca. La 25 ianuarie 1924 sunt dizolvate Camerele parlamentului, iar alegerile - conform prevederilor noii legi electorale majoritare - sunt fixate pe ziua de 6 aprilie. Marea lista organizata de fascisti ("Listone") intruneste astfel - prin multe presiuni, amenintari, maltratari, fraude si chiar crime - 4.305.936 voturi, iar opozantii obtin si in aceste conditii de teroare aproape 3 milioane de voturi. In atari imprejurari, au fost alesi 375 deputati guvernamentali, din care 275 de fascisti, iar "Listone"-ul obtine 64,9% din voturi. Populistii catolici trimit in parlament 47 de deputati, socialistii 24, iar comunistii 19. In noul parlament, deputatul socialist Giacomo Matteotti a demascat la 30 mai, cu mult curaj, fraudele grosolane ale "camasilor negre", cerand anularea alegerilor generale. Dar la 10 iunie, el a disparut in chip misterios, fiind rapit si asasinat din ordinul lui Mussolini. La aflarea stirii intreaga populatie din tara a fost cuprinsa de emotie si indignare. In semn de protest, deputatii opozitiei s-au constituit in Blocul de la Aventino, hotarand sa utilizeze tactica boicotarii parlamentului, sa-l paraseasca si sa nu se mai intoarca la Montecitorio, atat timp cat cei vinovati de asasinarea deputatului socialist nu vor fi pedepsiti, cat timp nu vor inceta faradelegile fascistilor. Pus cateva luni in dificultate de opozitie, care boicotase sedintele parlamentului, Mussolini trece la contraatac si decide in ianuarie 1925 - sprijinit direct de catre rege si de catre o Camera cu majoritate fascista - instaurarea unui regim autoritar in Italia. In acest an au fost emise 2000 de decrete-legi, numite fascistissime, prin care a fost limitata activitatea tuturor asociatiilor si organizatiilor care nu erau fasciste. Functionarii au fost supusi unui "control de garantie" din punct de vedere politic; puterile sefului guvernului au fost sporite (el nu mai era raspunzator in fata parlamentului); organizatiile socialiste au fost dizolvate; numeroase ziare interzise; initiativa parlamentara si votul de incredere desfiintate.

In anul 1926, legile numite "de aparare a statului" (toate partidele politice, cu exceptia celui fascist, sunt interzise; crearea "Tribunalului special pentru apararea statului"; infiintarea politiei secrete pentru activitate politica (ORVA - Organizatia Vigilentei si Reprimarii Antifascismului) s.a., consfintesc lichidarea oricarei opozitii, consolidand fascizarea statului italian. Pe plan extern, din acest an, Mussolini isi concentreaza atentia spre Centrul si Sud-Estul Europei, sprijinind financiar si moral miscarea nationalista a printului Starhemberg, Heimwehr, sustine Bulgaria in revendicarile sale din Macedonia iugoslava, semneaza doua tratate cu Tirana (1926 si 1927) prin care Albania devine un adevarat protectorat italian; cu Ungaria semneaza in aprilie 1927 un tratat indreptat vizibil impotriva statelor din blocul Micii Intelegeri; iar ustasii lui Ante Pavelić, prigoniti de autoritatile sarbesti, gasesc sprijin si refugiu deopotriva in Italia fascista si Ungaria horthysta. Reflectand asupra acestor evenimente, profesorul Salvemini, emigrat in SUA, scria in primavara anului 1927 ca, "punctul slab al regimului fascist este politica sa externa; de acolo se va trage dezastrul". Apoi adauga: "Dictaturile sfarsesc prin a porni razboi (.), caci gasesc in razboi o salvare din dificultatile lor interne".

Totusi, timp de aproape 10 ani, regimul fascist al lui Mussolini se multumeste sa exalte nationalismul, sa inmulteasca declaratiile zgomotoase, fara sa se lanseze in aventuri militare. Intuind viitorul, Mussolini declara insa la 26 mai 1927 ca, "la un moment dat, intre 1935 si 1940, cand situatia va atinge punctul ei crucial, noi vom face sa ni auda glasul si sa ni se recunoasca, in sfarsit, drepturile. Pregatirile noaste mai au nevoie de cativa ani". De remarcat faptul ca, pe atunci, Hitler il idolatriza pe Mussolini, solicitandu-i ducelui o fotografie cu dedicatie, cerere refuzata insa de liderul fascist de la Roma.

In aprilie 1927 a fost adoptata Carta Muncii, prin care se asezau temeliile statului corporatist italian. Carta stipula ca toate chestiunile privind productia, munca, planificarea si salariile intrau in competenta unor organisme noi, denumite Corporatii, in care erau cuprinsi, pe baze paritare, industriasii, sindicatele fasciste, directorii intreprinderilor, reprezentantii partidului fascist. Infiintate pe ramuri industriale, in comert si agricultura, corporatiile aveau in fruntea lor un Consiliu National care, din 1938, a inlocuit Camera Deputatilor. La 15 noiembrie 1928 Marele Consiliu Fascist devine organ constitutional al statului italian.

Pe plan economic, prin imprumuturi externe in valoare de 241 milioane dolari si 3 milioane lire sterline (anii 1925-1927), Italia a inregistrat unele progrese substantiale. Astfel, productia industriala a realizat o crestere valorica de 59% in 1925, fata de 1922; a inceput electrificarea retelei de cai ferate; productia de energie electrica a crescut cu 75%; productia de otel de la 1 milion tone pe an, la 1,7 milioane; in decembrie 1927 s-a stabilizat lira italiana. Largind practicile intensive in agricultura, s-a realizat o crestere a productiei de cereale; la grau, de pilda, de la 49,9 milioane quintale obtinute in 1921-1924 s-a ajuns la 73,7 milioane quintale in 1933-1935. Dar, paradoxal, cresterile economice nu au dus la ameliorarea conditiilor de viata ale populatiei, ci, dimpotriva, salariile au scazut in 1922-1927 in medie cu 27%.

In ciuda masurilor corporatiste, marea criza economica mondiala s-a abatut cu tarie si asupra Italiei. Momentul ei de varf a fost inregistrat in 1932, cand volumul productiei industriale a scazut cu 33% in comparatie cu cel realizat in 1929. Cele mai grav afectate au fost industriile metalurgica, chimica, constructoare de masini, textila si constructiile navale. Intre anii 1929-1933 circa 55.000 de intreprinderi mici si mijlocii au dat faliment, fiind inghitite de marile concerne monopoliste. A avut de suferit si agricultura, preturile medii la produsele agricole scazand cu 33% in 1934, fata de 1930.

Poverile crizei economice si politica antimuncitoreasca a regimului fascist au determinat declansarea unor miscari si greve de protest in diferite regiuni ale tarii. In 1931, spre exemplu, au intrat in greva circa 20.000 de muncitori agricoli de pe plantatiile de orez din Piemont, care au obtinut pana la urma cresterea salariului. Regimul lui Mussolini a trecut din nou la represalii. Dupa unele date, incomplete, au fost condamnati in anii crizei 4.671 de oameni, din care 4030 au fost comunisti, 12 socialisti, 42 militanti ai organizatiei burgheze de rezistenta atinfascista Giustizia e Liberta, 22 anarhisti, 6 republicani, 323 alti antifascisti.

Dupa iesirea din criza, regimul totalitar fascist si-a concentrat toate mijloacele economice si fortele militare pentru a-si infaptui obiectivele agresive, razboinice. Intreaga economie a tarii a fost pusa pe picior de razboi. Cheltuielile militare cresc vertiginos, de la 21 miliarde lire in 1934-1935 la 60 miliarde, in 1939-1940. Prin acordurile franco-italiene, semnate la 7 ianuarie 1935 in palatul Venetia din Roma, Franta cedeaza teritoriile africane (la marginile Libiei si ale Somaliei) si confirma, pana in 1965, privilegiile italienilor in Tunisia. Cele doua parti revin insa asupra acestor chestiuni, iar la 7 iunie 1935 - prin tratatul bilateral semnat la Roma - Italia renunta la pretentiile sale asupra Tunisiei, obtinand "mana libera" in Etiopia. Drept urmare, la 3 octombrie 1935 incepe agresiunea Italiei impotriva Etiopiei. Un val de indignare a cuprins intreaga opinie publica democratica de pe toate meridianele lumii, iar Comitetul de coordonare al Ligii Natiunilor declara la 7 octombrie Italia agresor si adopta hotararea de a-i aplica sanctiuni economice. In atari imprejurari, Mussolini a fost nevoit sa decreteze in tara autarhia economica. Pentru a dirija si controla mai bine efortul de razboi, statul totalitar fascist a instituit monopolul asupra carbunelor si metalelor; prin Institutul pentru schimburi a preluat controlul general al importurilor; repartitia materiilor prime a fost incredintata unor "junte"; s-a instituit controlul preturilor la toate produsele; Banca Italiei a fost expropriata, devenind banca de stat; industriile de razboi au fost trecute sub controlul direct al statului.

In sfarsit, dupa sapte luni de lupte crancene, numeroasa armata italiana, dotata cu artilerie, tancuri si aviatie, reuseste sa infranga darza, dar slab inarmata, rezistenta etiopiana, ocupand la 5 mai 1936 capitala Addis Abeba. Imparatul Haile Selassie I se refugiaza in Anglia. Interesant este faptul ca, in timp ce se desfasura agresiunea italiana, doua mari puteri coloniale, Anglia si Franta, ravneau si ele la aceasta mare tara africana independenta, semnand un acord la 9 decembrie 1935 ("Planul Hoare-Laval") privind impartirea Etiopiei. Mussolini insa le-a luat-o inainte. La 9 mai 1936, regele semneaza decretul privind anexarea Etiopiei, care impreuna cu Eritreea si Somalia formeaza Africa Italiana de Est; Victor Emanuel al III-lea se proclama imparat al Etiopiei, reprezentat la Addis Abeba de un vicerege. Intrucat sanctiunile economice nu si-au atins scopul, Liga Natiunilor le ridica la 4 iulie 1936.

Pe plan economic, politica corporatista a statului fascist a favorizat marile concerne monopoliste: trustul chimic si de extractie miniera Montecatini, trustul electroenergetic Edison, trustul cauciucului Pirelli, trustul metalurgic si de armament Terni, care au devenit stapanii autoritari ai acestor sectoare. In Italia acelei vremi, unu numar de 17 familii de mari industriasi, bancheri si proprietari de latifundii alcatuiau varful castei miliardarilor, dispunand de 332 de mari societati pe actiuni, cu un capital de 40 miliarde lire. Cresterea continua a cheltuielilor militare a determinat, evident, sporirea considerabila a impozitelor. Acestea au crescut cu 67%, de la 18 miliarde lire in 1934-1935 pana la 30 miliarde in anii 1939-1940. Pe de alta parte, inarmarea excesiva si politica autarhica au provocat cresterea inflatiei, marirea preturilor la bunurile de larg consum, scumpirea vietii, scaderea salariului real al muncitorilor si functionarilor.

Totodata, in acesti ani, ideologia fascista a regimului mussolinian nu a precupetit nici un efort pentru a pregati si justifica viitoarele actiuni agresive ale Italiei, facand apel la cultul fortei, la disciplina, datorie si sacrificiu, la traditiile Romei imperiale, la sovinism, la explicarea necesitatii politicii de transformare a Marii Mediterane intr-o Mare nostrum, la amplificarea revendicarilor teritoriale etc. In acest scop a fost creata si Organizatia Nationala a Timpului Liber Muncitoresc (Dopolavoro), care isi propunea sa organizeze un cadru adecvat pentru educarea si indoctrinarea fascista a oamenilor muncii.

In preajma declansarii celui de al doilea razboi mondial, Italia semneaza la 2 ianuarie 1937 un acord cu Anglia privind statu-quo-ul in Mediterana, iar la 6 noiembrie 1937 adera la "Pactul anticomintern" (semnat intre Germania si Japonia, la 25 noiembrie 1936), constituindu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokio. In urma semnarii acestui act, Italia paraseste Liga Natiunilor la 11 decembrie 1937. Dupa participarea la Conferinta de la Mnchen (29-30 septembrie 1938) si semnarea acordului privind dezmembrarea Cehoslovaciei, la 7 aprilie 1939 Italia dezlantuie prima sa agresiune in Balcani, cotropind Albania.

In concluzie, notiunea de "Stato totalitario" s-a dezvoltat numai in Italia. Aici, nationalismul si totalitarismul se confunda, puterea totalitara fiind pentru Benito Mussolini "democratia organizata, concentrata, autoritara, sprijinindu-se pe o baza nationala".