Mayasul, viata lui cotidiana si activitatile sale

Mayasul, viata lui cotidiana si activitatile sale

Mayasii actuali, cu tot metisajul intervenit in timp. datorita numeroasele reprezentari sculptate sau, in mod exceptional, pictate, ne permit sa schitam un portret fizic al mayasu-lui din perioada clasica: robust, mic de statura - media: 1.54 m barbatii si 1,42 m femeile -, cu picioarele "in X' deoarece erau purtati prea mult timp pe soldurile ma-^mei si surorilor lui; fruntea tesita, craniul lung si ingust sau, uneori, in marile familii, in forma de obuz, deformat de scandurelele care l-au comprimat in

timpul prunciei; pometii destul de proeminenti, cu prognatism pronuntat si fara barba sau mustati, in majoritatea cazurilor; un strabism puternic, provocat de un mic obiect fixat ani de zile cu smoala la baza nasului, la nivelul privirii; dintii piliti sau incrustati cu jad - material considerat ca cel mai pretios! - urechile si nasul gaurite pentru a agata bijuterii si un inel agatat de buza inferioara; corpul brun sau aramiu, pictat sau tatuat; parul lung, neted si negru, adesea impletit si cu o parte din varful capului rasa: iata normele de frumusete ale mayasului elegant.

imbracat cu serape-ul sau (un poncho numit si pati} si cu o bucata de panza mai mult sau mai putin lunga in jurul coapselor, sandale din piele de cerb in picioare, prinse cu sfori din fibra de agava, iata-l in fata colibei sale, bland si rezervat, generos si primitor, visator si lenes, prea putin inclinat spre violenta si excese, in afara de bautura; ii place mult si pipa. totusi, in spatele acestei aparente detasari, cata forta de munca si cata imaginatie exuberanta! Arta maya, adesea strabatuta de imagini fantaste, surprinzatoare, este toata plamadita din supranatural. Aceasta imaginatie aberanta si deliranta este o constanta a geniului maya, asa cum putem citi in Popol-Vuh, unde cazanele si vesela se revolta contra stapanilor, ca si in povestile lui Miguel Angel As-turias¹⁾. care l-au uimit pe Paul Valery²⁾: "Cit despre legende, ele ma farmeca. Nimic nu mi s-a parut mai straniu decat aceste vise-poeme dintr-o tara puternica si permanent in miscare Cele mai delirante vise Un cosmar tropical Am crezut ca am sorbit sucul unor plante extraordinare sau o fiertura din acele flori care prind si digera pasarile.' Ei, da! fara a folosi vreun peyotf delirul bantuie in mod obisnuit in visarea mayasului.

Cat priveste femeia mayasa, imbracata cu un quechquemitl (rochie rascroita fara maneci) cu doua triunghiuri petrecute peste elegantul sau huipil, ea trebuie sa fie pudica si sa coboare privirea cand intalneste sau serveste la masa un barbat. De altfel, adulterul ii ducea pe cei vinovati la tragerea in teapa sau la stalpul unde erau sagetati! Cel mai bun lucru pentru ea era sa se ocupe de metale -moara cu pietre-cu care sa macine porumbul si sa prepare turtele tortilla. Oameni de porumb, nascuti din porumb! dupa cum ii numesc legenda si cartile uluitoare ale lui Miguel Angel Asturias. intreaga viata depinde de porumb: el da hrana si bautura. Fiert sau copt. Macinat si amestecat cu apa in care s-a pus ardei si faina de cacao, el sta la originea "ciocolatei' noastre, al carei nume este imprumutat de la vechii mexicani. Totusi, barbatii prefera ca bautura ba/che. un hidromel care imbata.

Acest balche are, de altfel, un rol religios si se bea in cursul ceremoniilor si al ritualurilor pentru solicitarea unor favoruri: se asteapta de la el aducerea ploii, indepartarea calamitatilor, vindecarea bolnavilor.

Este fabricat din miere si din zeama de trestie de zahar in care se macereaza coaja de balche, de unde ii vine numele. Apoi. in timpul noptii, oamenii din clan se aduna intr-un local special, interzis femeilor: ei se roaga, psalmodiaza in jurul focului sacru si, in vase de argila pentru ars parfumuri, ornate cu imagini de zei. se arde pom (rasina de copal). Barbatii au obrajii vopsiti, ca si membrele si tunicile, cu achiotportocaliu.

Pentru gateala si spectacole, acest om de porumb are o pasiune innascuta si nemasurata: artistii au reprodus pe ziduri, si in stuc si piatra, cu o bogatie uluitoare, motivele foarte diverse ale vesmintelor, bijuteriilor, colierelor, pieptarelor, pandantivelor, inelelor din urechi si din nari, acoperamintele de cap surprinzatoare si mastile; toate atarna si il acopera pe cel care le poarta, facandu-l de nerecunoscut, anonim, un "altul'!

O energie canalizata

Barbat cu o religiozitate profunda, mayasul. in general foarte sociabil si serviabil, a stiut sa foloseasca in mod firesc o parte din timpul sau pentru a participa la opera colectiva de construire a piramidelor si templelor. Calm. stapanit, disciplinat, altruist, obisnuit cu munca si efortul sustinut, el

trebuia sa traga, sa care, sa transporte totul, fara ajutorul vreunui animal.

Folosindu-si astfel energia, se intelege ca instinctele sale razboinice au fost atenuate; si suntem convinsi, - cu toate cele cateva scene reprezentand razboaie -, ca mayasul din timpurile clasice a fost o fiinta cu totul pasnica, moderata si calma: lupta zilnica impotriva tendintei acaparatoare a vegetatiei si realizarile arhitecturale grandioase ii luau tot timpul si toate fortele, in afara acestui simt social nedezmintit, si a unui solid spirit de echipa, avea. de asemenea, doua sau trei alte calitati: cinstea, curatenia si pudoarea.

Odata cu cucerirea spaniola si in cursul deceniilor urmatoare, mayasii, ca si ceilalti indieni din Mexic, au fost decimati catastrofal ca urmare a masacrelor, a epidemiilor si a abuzurilor inerente muncii fortate. Apoi curba de populare s-a ridicat treptat si se poate aprecia astazi ca Mexicul numara tot atatia locuitori ca in timpurile precolumbiene. De altfel, cu tot amestecul important intre iberici si indieni, si cu toata evolutia civilizatoare care se accelereaza, mai ales in ultimele decenii, numeroase grupe si-au pastrat identitatea, modul de viata si obiceiurile, intr-o masura mai mare sau mai mica, de la provincie la provincie; in aceasta actiune de ocrotire a caracterelor originare, poporul maya are un loc privilegiat.

Blocul etniei maya numara putin peste 2 milioane de indivizi, subimpartiti in mai multe grupe, care sunt, de la nord la sud: yucatanii (in jur de 350.000); cholii (25.000) in bazinul lui Usumacinta; chontalii (25.000) in delta lui Tabasco si cativa in Campeche; apoi tzotzilii (120.000); mamii (300.000); tzeltalii (80.000); quichesii (100.000); cakchiquelii (350.000) si zutuhilii (10.000), pe podisurile din Guatemala si din Chiapas. Ca si ceilalti indieni din America Centrala, mayasii sunt crestinati; totusi, universul lor religios a pastrat destui supravietuitori din vechiul panteon, ca si rituri vechi; se poate vorbi chiar de un adevarat sincretism¹'. Tzotzilii si tzeltalii, de exemplu, au puternice traditii indigene, comparativ cu ladinosii (metisi) care domina viata administrativa si economica si nu-i prea baga in seama pe acesti indieni de mana a doua. Dar acestia continua sa-si teasa tunicile si costumele, care variaza de la un clan la altul, ca si structurile sociale si religioase. Fiecare comunitate constituie o mica societate inchisa si strict ierarhizata, destul de egalitara totusi, datorita obiceiului care consta in a pune pe cei care "reusesc' pe scara sociala sa plateasca cheltuielile in folosul si pentru distractia colectivitatii, in special cu ocazia numeroaselor sarbatori. Aceasta compartimentare si aceasta repliere se observa mult mai putin in regiunile din Yucatan, mult influentate de modul de viata iberic, cu toate ca limba maya este si aici foarte folosita.

Dupa cucerire, mayasii din Peninsula au aratat o dusmanie fatisa ocupantilor, din cauza exploatarii excesive a muncii lor de catre proprietarii de plantatii.

Aparitia in mediul mayas, la jumatatea secolului XIX, a "cacichismulur' (sistem de exploatare administrativ si politic) - "cacicul' (cacique - sef de trib indian) fiind insarcinat de marii proprietari de latifundios sa-i exploateze pe peoni (tarani) - si tirania cacicului a provocat multe rascoale taranesti, ducand chiar la un razboi civil care a ravasit peninsula timp de mai multe decenii. Dupa 1930, odata cu aplicarea reformei agrare si desfiintarea acestor latifundios (plantatii de henequen (agave rigida) un fel de sisa!¹⁾) calmul a revenit si programele de industrializare au absorbit o parte a populatiei rurale. Atunci, comunitatea maya s-a integrat rapid in viata nationala. Totusi, cu toate eforturile puterii centrale, cateva triburi neinduplecate au refuzat sa-si paraseasca modurile de viata si chiar orice contributie la dezvoltarea lor. Cel mai cunoscut din aceste triburi este minusculul grup (intre 180 si 280 de indivizi, dupa spusele etnologilor) al lacandonilor.

Lacandonii din Chiapas

Cu toate ca sunt foarte putin numerosi si pe cale de disparitie, lacandonii au atras curiozitatea etnologilor datorita aspectului arhaic si, in oarecare masura, de fosila, a modului lor de viata: ei continua sa vorbeasca in limba maya clasica si nu in dialectul tzel-tal din jurul lor. Si-au pastrat religia politeista si, pana in ultimii ani, s-au tinut complet la distanta, traind dispersati in mici grupuri (zece caribale, catune bine ascunse in luminisuri, formate din colibe, uneori fara pereti, din cauza caldurii mari, sufocante, a regiunii) pe aproape 10.000 de Km² La granitele dintre Mexic si Guatemala, intre Usumacinta si Jatate, aceasta regiune din Chiapas se intinde pe un lant muntos haotic, acoperit de jungla, saturat de umiditate, brazdat de cursuri de apa si plin de lagune. Jacques Soustelle, printre altii (Alfred M. Tozzer, Frans Blom, Gertrude Duby, Eric Thompson), a contribuit, un timp, la inceputul anilor 30. la studiul acestei etnii minuscule, dar captivante prin conservarea multor caracteristici din trecut, si a publicat rezultatul observatiilor sale, care merita a fi amintite pe scurt aici pentru intelegerea mayasilor din vremurile clasice.

"Poate cel mai surprinzator lucru pentru noi, scrie el, este constatarea ca lacandonii reusesc sa traiasca, zi de zi, an dupa an, fara a primi nimic din afara. Ei cultiva porumbul, maniocui, patata dulce, ardeiul, fasolea, rosia. Vaneaza pasarile din padure, maimuta, tapirul, porcul salbatic; pescuiesc in lagune si rauri: arcurile si sagetile le fabrica din lemn de gaiac¹', din trestie, silex si pene de papagal. Ei isi construiesc casele si templele din crengi si din frunze. Cultiva bumbacul, pe care femeile il torc si-l tes pentru confectionarea imbracamintei, si tutunul, din care rasucesc frunzele abia uscate pentru a-si fuma tigarile groase. Au doborat si au scobit trunchiurile de acaju¹⁾ pentru a-si face pirogile. Fara a mai vorbi de scoarta de balche pe care o pun la fermentat cu porumbul, ca sa obtina bautura rituala, de coaja de majagua pe care o bat pentru a obtine un fel de panza cu care se invesmanteaza, de colorantul rosu de rucu si de alte culori vegetale pe care femeile le folosesc pentru a-si impodobi fustele, de penele multicolore cu care isi impodobesc parul, de argila din care modeleaza cadelnite sacre, de fibrele pe care le rasucesc pentru a obtine sfori, plase si hamacuri, de tigvele care servesc ca re-cipienti, de trestiile din care fac fluiere cu sunet trist si cate altele! Totul, absolut totul, de la hrana la petrecerea timpului liber, de la arma la jucarie, de la adapost la ritual, a fost smuls pamantului, apei si padurii, transformat, modelat, tesut de mainile lor.' (J. Soustelle, Cei patru Sori)

Astfel, pana la o data foarte recenta, - izolarea lor s-a micsorat mult in prezent - autonomia culturala a lacandonilor a supravietuit in aspectele esentiale. Doar indispensabila machete^ din otel a putut sa-i atraga: aceasta sabie pentru taiat copaci, mult superioara toporului de piatra, este absolut necesara in jungla.

Soustelle fi vede si acum frigand maimutele mici "cu piele si par, ca niste ingrozitori bebelusi carbonizati la un foc de canibali'. Ei omoara aceste maimute cu arcuri si sageti incarcate de zimti si varfuri metalice, tinute cu grija departe de femei, deoarece acestea, doar atjngandu-le, le-ar face sa-si piarda orice eficacitate! in concluzie, vanatoarea, pescuitul si culesul, asa cum le practicau stramosii indepartati, au ramas o completare importanta a ocupatiei de baza - cultivarea porumbului: lacan-donul este deci un taran si nu un om din paleolitic.

Religia lacandonului

Cum in aceste regiuni ploile sunt aproape zilnice. Metsaboc, zeul Ploii la lacandoni, capata un aspect mai curand de temut, decat binevoitor. Jacques si sotia sa, Georgette Soustelle, au avut privilegiul sa mearga in pelerinaj la sanctuarul lui Metsaboc. aflat in limitele teritoriului lacandon. "Sanctuarul lui Metsaboc nu este altceva decat o pestera putin adanca. - deschizandu-se. aproape la nivelul unui lac. la baza falezei - acoperita de petroglife, desene misterioase care amintesc de cele trasate, acum sapte sau opt mii de ani. in centrul Saharei, pe peretii rapelor in Tassili. Lacandonii cred ca ele au fost facute chiar de zei.

In pestera, o multime de cadelnite, bucati de rasina de copal ce se arde in loc de tamaie si cranii de om, fara indoiala cele ale caribilor (alt nume dat lacandonilor), carora rudele le-au acordat acest loc de inmormantare, in ziua in care am vizitat acest sanctuar, Metsaboc adunase din nou deasupra lacului ceata si ploaia Pirogile noastre inaintau pe un canal stramt si sinuos prin padurea inundata, printre arbori uscati care-si ridicau spre cer bratele lor torturate. Niciodata nu m-am simtit, ca atunci, cu adevarat la capatul lumii;'

Etnologii nostri au urmarit, de asemenea, tehnica preistorica si rituala de aprindere a focului sacru, mentinut aprins zi si noapte in colibele pline de fum. Pentru a realiza acest lucru, se invarteste intre palmele mainii un bat din lemn tare, infipt in cavitatea unei alte bucati de lemn mai moale, tinuta cu picioarele; incalzirea celor doua lemne frecate provoaca aprinderea firelor de bumbac asezate langa cavitate. Mai intai, cel care opereaza, trebuie sa-l invoce pe zeul Focului K'ak'; folosirea acestui bat de foc pentru a aprinde o parte din padure inainte de insamantare s-a transmis de milenii. Pentru a cultiva, dupa ce a fost chemat zeul padurii, va trebui implorat cel al Soarelui, K'in.

Observarea riturilor si credintelor lacandonilor este instructiva, deoarece noi stim foarte putine lucruri despre religia mayasilor din primul mileniu; de altfel, se presupune ca ea era puternic marcata de dualism. Zei binevoitori si zei de temut erau in numar egal si fiecare din ei era in stare sa faca bine si rau, putea sa se arate cand favorabil, cand nefast. Ei locuiau cerul, pamantul si lumea subterana; lacasurile subterane sub forma pesterilor si a culoarelor subterane, au exercitat o fascinatie deosebita si continua asupra mayasilor. Jacques Soustelle a putut observa ca in unele din aceste pesteri vasele lasate acolo erau mai bine lucrate si mai bune decat cele folosite fn prezent de lacandoni si ca ele apartineau probabil unei populatii evoluate, care a trait mult inainte si care a disparut.

O multitudine de alte divinitati ocupa cele trei ceruri suprapuse ale cosmogonie! maya, dar ocupa si cadelnitele rituale care le reprezinta in temple, sau locurile sacre, cum sunt unele faleze sau unele lacuri. Cateva centre ceremoniale au ramas locuri de cult deosebite, cum este Yaxchilan unde statuile ne transmit o parte din puterea lor de emotionare sacra, "fn fiecare an, lacandonii se duc acolo, incarcati cu cadelnite si rasina de copal (pe care ei o numesc pom), fsi depun acolo vasele grosolane rituale pe pragurile sculptate, la baza statuilor, pe treptele palatelor si templelor pe jumatate prabusite, ard mirodenii, canta rugaciuni. Nu par a face diferenta intre pesterile naturale unde "locuiesc' unii zei ca Metsaboc si cladirile vechi din Yaxchilan; prentru ei, ele sunt doua case de piatra, in contrast cu colibele lor de crengi si de frunze'. Probabil, daca ne referim la obiceiurile vechi observate in diferite puncte, ca mayasul, inainte de a se duce in pelerinaj ia una din aceste pesteri sacre sau la un templu indepartat, respecta o abstinenta de patruzeci de zile. O alta convingere a lacandonilor, impartasita, de altfel, de toti indienii din Mexic, este ca lumea noastra este amenintata de un sfarsit apocaliptic si ca ea a fost precedata de alte patru lumi (cei Patru Sori), fiecare din aceste ere cosmice gasindu-si sfarsitul intr-un cataclism ingrozitor. Aceasta viziune ciclica a timpului universal ramane una din marile originalitati ale gandirii indiene.

Lacandonul vazut de aproape

Informatorul lui Jacques Soustelle de langa lacul Pelja. un anume Tchank'in, i-a enumerat si i-a descris pe zei, numele lor, locul unde stau. aici pe pamant sau in cer. familiile din care provin si casatoriile lor - deoarece lacandonii si-i inchipuie dupa imaginea lor, adica poligami ca sefii lor; el i-a descris "groaznica lume subterana si locurile minunate din cer, in care sufletele lacandonilor dupa moarte gasesc paduri frumoase fara maracini si fara jaguari, vanat bogat, porumb din belsug. I-a aratat cadelnitele pe care le pastra in templul sau: cele ale zeilor sunt insemnate cu dungi verticale: cele ale zeitelor sunt barate cu grile rosii si negre. I-a explicat cum se pregateste, intr-un trunchi de copac scobit ca o piroga, bautura fermentata care-si trage numele de la balche, scoarta sacra pe care femeile nu pot s-o a-tinga fara sa moara. El pregatea vopseaua rosie (meu) zdrobind bacele de k'oshop, cu care se stropeau tunicile in momentul ritualurilor si se vopseau in acelasi fel benzile de coaja batuta cu care se

inveleau cadelnitele, cand se ardea in ele rasina de copal si cand se puneau pe buzele figurinelor care le impodobesc firimituri de hrana si de tutun.'

Altfel, J. Soustelle a capatat convingerea ca sufletul lacandonilor era plin de liniste, de seriozitate si de bunatate, chiar daca, din intamplare, conflicte brutale izbucneau intre clanuri sau indivizii dornici sa rapeasca femei. Chiar daca, din cand in cand, se ajungea cu violenta pana la moarte de om. Expresia fetei lor, de altfel, arata aceasta lipsa innascuta de agresivitate. Trebuia sa-i fi vazut pe acesti "omuleti aramii din padurea din Chiapa', cu siluetele lor firave cu forme ascunse in tunici lungi, femeile purtand coliere simple, din graunte, barbatii cu o pana ce le traverseaza nasul, toti cu parul lung zbarlit, mergand in picioarele goale, uneori cu o tigara enorma infipta intre buze. Membrii aceluiasi clan (exista circa zece clanuri) se considera urmasii unui animal ca maimuta, porcul salbatic (pecari), jaguarul, fazanul de padure Uneori se pot casatori intre ei in acelasi clan, alteori, tanarul pleaca intr-o incursiune la vecini cu speranta ca va putea rapi o fata; asa se isca batai uneori sangeroase si dusmanii neincetate care continua sa strice raporturile dintre clanuri. De la sotia lui, lacandonul asteapta sa-i faca vesminte, sa-i pregateasca masa si bauturile, sa caute plante si radacini comestibile sau scoici de apa dulce din rauri, in sanul clanului sau in afara clanului, el trebuie sa se casatoreasca doar in cadrul tribului si niciodata un la-candon n-ar fi luat o tzeltala, dar acest lucru nu se mai obisnuieste acum. Pe scurt, viata unui lacandon,

puternic impregnata de religie, incarcata de interdictii si obligatii, era plina de constrangeri. "Esti tulburat cand calculezi timpul, energia, ingeniozitatea si consumul de forta fizica pe care fiecare din acesti indieni trebuie sa le depuna doar pentru a supravietui intr-o natura ostila, intr-un mediu care n-are nimic din paradisul fericitilor salbatici asa cum erau imaginati in secolul luminilor¹'; ce munca fara odihna, ce efort trebuie sa depuna in fiecare zi pentru a dobori arborii enormi, pentru a respinge asaltul continuu al hatisului, pentru a arde jungla, pentru a construi si repara coliba, pentru a planta porumb, manioc, bumbac, tutun, pentru a cauta si culege douazeci de alte plante, pentru a ucide cu sageti pasari, maimute, pecari si pesti! Ori, el si-a gasit timp pentru a cladi si un templu, mai spatios si mai bine aranjat decat propria lui coliba, cu masa-altar si etajere: el modeleaza cu grija cadelnitele, figurinele care reprezinta zei, foloseste rucu, negru de fum si creta pentru a le impodobi; se duce in padure sa recolteze rasina aromata de copal si bace colorante; bate coaja din care face panglici rituale, scobeste un trunchi de copac pentru a face o piroga, construieste un adapost sub care pregateste k'ayem, face lungi si obositoare pelerinaje la Yaxchilan; pe scurt, el, care depune atata efort pentru a-si procura ceea ce este necesar pentru el si ai lui, se supune unei alte munci, aproape egala, pentru a-si sluji zeii.'

Originea lacandonilor

Soustelle observa, tot relativ la lacandoni, ca activitatile lor sunt bazate pe cunostinte profunde, transmise sau instinctive, dar surprinzatoare; si, traind printre ei, se minuna vazandu-i plecand la drum pentru mai multe zile in cautarea unui palc de copaci cu coaja pretioasa, a unei colonii de papagali, a unei plante rare, a unui zacamant de silex sau de argila. "Ce semne, pentru noi invizibile, ii conduceau in penumbra marii paduri Ei erau savantii, iar eu nestiutorul Fiecare lacandon adult are in el o geografie, o botanica, o zoologie, o mineralogie - nescrise, dar foarte bine adaptate la scopurile lor,' constata Jacques Soustelle, plin de uimire.

Eric Thompson a presupus intr-un studiu din 1938, ca lacandonii proveneau din emigranti din peninsula Yucatan. Soustelle nuanteaza putin aceasta teza. remarcand ca se pot deosebi trei tipuri fizice in aceasta mica etnie "reziduala': un tip cu nasul lung coroiat si pometi proeminenti, care amintesc de cel care se observa pe basoreliefurile din Yaxchilan sau pe frescele din Bonampak, doua situri de pe teritoriul lacandonilor; un al doilea tip cu nas subtire si drept si cu buze fine; un al treilea tip. in sfarsit, cu fata plata, cu nasul turtit, care ne trimite cu gandul la prizonierii legati pe care-i vedem inge-nunchiati in fata majestuosului halach uinic (sef), pe stela nr. 40 din Piedras Negras. Acesti straini, adusi ca sclavi, erau mayasi? Nu se stie. Si-au lasat ei

urmasi in teritoriul lacandon? Aceeasi incertitudine. Dar Soustelle va trage concluzia, spre deosebire de Thompson, ca lacandonii sunt "urmasi ai clasei inferioare a societatii maya civilizate, dar ca alte elemente indigene au venit de-a lungul secolelor (din Yucatan si din Guatemala probabil) sa se suprapuna si sa se amestece cu acest vechi substrat'; chiar daca se constata ca ei toti vorbesc limba maya ca peste tot in Yucatan.

Limbile maya

Poporul mayas poate f i impartit lingvistic in cinci mari grupe de dialecte diferite.

Primul grup cuprinde maya propriu-zisa, o limba uniforma, vorbita inca de mai mult de 300.000 de persoane in statele Yucatan si Campeche: aceasta limba a fost vorbita mai la sud, in Peten, de itzasi, dupa ce au fost alungati din Chichen, in secolul XV. Cei vreo doua sute de lacandoni de astazi care vorbesc dialectul maya, sunt de asemenea considerati urmasi ai grupelor care si-au gasit refugiu in paduri, dupa venirea spaniolilor.

Al doilea grup, cel al cholilor. cuprinde mai multe ramuri care arata multe afinitati cu grupul maya propriu-zis. Popoarele din acest grup se pare ca au locuit pe teritoriul cuprins intre Tabasco si Honduras, dar aceasta continuitate geografica a fost rupta in cursul ultimelor secole, in urma disparitiei

catorva triburi intermediare. Limba chol era vorbita intr-un mediu de triburi tropicale care s-au opus mult timp si cu hotarare spaniolilor, ceea ce le-a adus multe necazuri. Cei 25.000 de choli care traiesc la vest de Palenque pot fi considerati urmasii lor. ca si cei din alte nuclee din Chiapas. Limba chontal din Tabasco, vorbita de aproape 20.000 de persoane la gurile fluviilor Grijalva si Usumacinta, provine din acest grup.

Al treilea grup, cel al tzeltalilor are afinitati cu cel dinainte, dar si cu cel ce urmeaza, cel al mamilor. El cuprinde patru dialecte principale: tzeltala, vorbita de aproape 50.000 de indivizi, in centrul si sud-estul Chiapas; tzotzila sau chamula, vorbita de mai mult de 60.000 de persoane, in vestul Chiapas-ului; chaniabala, vorbita din totdeauna in Chiapas, in jurul Comitanului, de circa 10.000 de indivizi; in sfarsit chuxa, in vestul Guatemalei, dialect al celor 15.000 de locuitori din regiunea Huehuetenango.

Al patrulea grup, cel al mamilor, reuneste, de asemenea, cateva dialecte, mai putin studiate, de altfel: kanxobala (40.000 de vorbitori); motosintleka (4.000 de indivizi); ixila (20.000 de vorbitori); ag-wakateka (8.000 de vorbitori): in sfarsit, limba mam cu cei 300.000 de vorbitori constitue un ansamblu important la granita mexicano-guatemaleza; dar doua treimi dintre ei sunt spaniolizati, mai ales la Chiapas, si nu-si mai vorbesc limba.

Al cincilea grup, si ultimul, cel al quichesilor. se imparte, la randul lui, in mai multe graiuri provenite din doua ramuri principale: primul, foarte dens. Ii cuprinde pe quichesi, cu 400.000 de vorbitori, deci dialectul cel mai folosit din familia maya: ea se gaseste in regiunea lacului Atitlan din Guatemala: la nord si la est de acest lac. limba cakchiquel este vorbita de aproape 350.000 de persoane; zutuhilii, la sudul lacului, numara doar ceva mai mult de 10.000 de indivizi, dupa masacrul la care au fost supusi de cele doua grupe precedente. A doua ramura cuprinde pe ceckisi, in numar de 250.000 de indivizi, care ocupa cea mai mare parte a departamentului Alta Verapas si se intind peste Hondurasul britanic. Coban era pe teritoriul lor. Urmeaza dialectul poko-mam, vorbit inca in Guatemala, in apropiere de An-tigua si de Jalapa, de circa 25.000 de persoane: in sfarsit, pokomehi este vorbita la sud de Coban si in regiunea izvoarelor lui Rio Cahabon. de mai mult de 30.000 de indivizi.

in total, toate aceste diferite etnii care vorbesc o multime de dialecte pe un teritoriu monobloc si continuu, de aproape 330.000 Km^. au fost amestecate in mod straniu in trecut si asezarile lor actuale nu reflecta exact cum si unde erau ele in vremurile prehis-panice: este adevarat ca. in ciuda particularitatilor lor, exista intre ele o mare asemanare culturala si religioasa. Structurile lor sociale si politice au fost, si ele. in egala masura, identice de la lacul Atitlan la capul Catoche.

Organizatia sociala si politica

in lumina textelor lasate de spaniolii din timpul cuceririi, societatea maya poate fi reprezentata ca fiind structurata dupa un model apropiat de cel al societatii feudale, cu printul sau seful de trib conducand orasul-stat, cu nobilimea sa, clerul sau si masa poporului, in majoritate alcatuita din tarani. S-au comparat orasele maya - legaturile care le uneau erau mai curand de natura culturala, religioasa sau lingvistica, decat politica - cu vechile orase grecesti din secolele Vl-ll I.H. - Atena, Sparta, Corint - sau cu orasele italiene din secolele XI11-XV.- Florenta, Venetia, Genova -cu porturile din Liga hanseatica. Hamburg, Bremen. Lubeck

in fruntea fiecaruia din aceste orase-stat mayase, se gasea un fel de rege-preot, de print-epis-cop, "omul adevarat', halach uinic, a carui functie, era ereditara; daca primul nascut nu avea varsta de a domni la moartea tatalui sau, unchii din partea tatalui asigurau regenta. Halach uinic conducea statul fiind asistat de un numeros sfat compus din sefii de clan totemici, de preoti si de "batrani' (astazi, mayores). Emblema autoritatii sale civile era un fel de sceptru indoit, manikin, terminat la cele doua extremitati prin capete fantastice; bara ceremoniala pe care o tinea lipita transversal de piept, asa cum se vede pe stelele din Copan, este interpretata ca o emblema religioasa sau un simbol al celor 52 de ani din "secolul' maya. Se poate vedea aici, de asemenea,

manunchiul de bastoane care simbolizeaza clanurile tribului: la tzotzili (nume care inseamna "lilieci') din San Juan Chamula, in Chiapas, in fiecare an are loc schimbarea puterii grupului, de la vechii notabili la cei noi: mayores (cei batrani) strang in cercuri manunchiurile de bastoane care stau drepte si legate la varf. Sotiile noilor desemnati au sarcina sa vegheze asupra acestor manunchiuri pana la terminarea ceremoniei de schimbare a puterii.

Pe langa acest halach uinic, un alt sef, isi consacra intreaga activitate pentru indeplinirea functiilor sacerdotale si astronomice. Se pare ca sfaturile se tineau noaptea, intunericul conferind mai mult aura de mister a deliberarilor si hotararilor; de altfel, in Popol-Vuh, se spune ca zeii actioneaza numai noaptea si tot atunci se fac lucrurile importante. Clerul si nobilimea par a fi trait in stransa intelegere, deoarece nu avem nici o dovada despre vreun conflict - poate ca ei nu formau decat o singura clasa, ca in sistemul francez feudal in timpul Vechiului Regim, in care din familiile Vendome, Rohan sau Le Tellier. de exemplu, proveneau duci_u conti, dar si arhiepiscopi, calugarite si stareti, in momentul cuceririi spaniole, Yucatanul numara vreo douazeci de mici regi sau halach uinic. Printre numeroasele functii, una importanta revenea la fiecare douazeci de ani, adica la debutul noilor katun, cand erau "examinati' cei care solicitau o functie de sef de trib sau de catun: probele, deosebite, cereau cunoasterea unei limbi secrete, inteleasa numai de putinii initiati, ceea ce, de la inceput, rezerva aceasta functie micii caste

ereditare care-si transmitea cunostintele magice.

Aceasta casta forma nobilimea, numita "alme-henoob', adica "cei care au tati si mame'. Astfel desemnati, guvernatorii, bataboob, dobandeau, intre altele, puterea de a face dreptate si politie; ei vegheau, m special, ca prescriptiile religioase ale preotilor, referitoare la data optima a culesului si la alte lucrari, sa fie respectate m mod riguros, in plus, ajutati de delegati, ei supravegheau strangerea tributului si a diferitelor mijloace materiale destinate sefului suprem: tesaturi de bumbac, curcani, vase de ceramica, rasina de copal si boabe de cacao, fn caz de razboi sau daca era hotarata o incursiune, acesti guvernatori adunau trupe, militii (cam ca in Elvetia) si toti se puneau sub ordinele marelui sef de razboi, na-comul. Functia nacomului era ereditara, dar cea de general suprem era prevazuta doar pe o perioada de trei ani, si asta pentru ca postul nu era prea dorit, cu toate ca era coplesit de onoruri: era purtat in litiera si invaluit permanent in fum de mirodenii, dar. pe de alta parte, el trebuia sa respecte o totala abstinenta, posturi si interziceri alimentare, pe scurt, era obligat sa se manifeste ca un model perfect.

Clerul sl poporul de jos

Clerul constituia clasa savanta, cea a intermediarilor poporului pe langa divinitati, cea fara de care astrele "intrau in greva', cea care asigura buna desfasurare a activitatilor si lucrarilor de tot felul. Su-veranul-Sarpe sau marele preot. Ahaucan, atotstiutor, era in fruntea comunitatii de preoti. Prestigiul lui era mare si diferite ofrande se revarsau spre locuinta lui; el era primul consilier al printului si toate sarcinile culturale si de cult erau cuprinse in domeniul sau de activitate: astronomia, prezicerea, calculele cronologice, inaltarea templelor si stelelor, redactarea de codexuri, educarea novicilor, hotararile privind agricultura, sacrificiile

Pentru indeplinirea acestor multiple si obositoare sarcini, el era ajutat de un mare numar de preoti, akhinii. O alta clasa de preoti, chilamii, un fel de vraci-prezicatori, foarte respectati si ei de popor, aveau cu acesta un contact mai strans decat akhinii care faceau legatura cu divinitatile. Paradoxal, sarcina de mare preot, care solicita stapanirea unor cunostinte foarte vaste, era ereditara!

La baza se gasea marea masa a poporului, in majoritate tarani, care la nevoie se transforma intr-o armata sau o echipa de lucratori la terasamente si in cariere, fn oras, corporatiile de artisti si de mestesugari faceau lucrari mai deosebite si mai complicate, ca cioplirea silexului si a jadului, confectionarea de mozaicuri de pene; sculptorii si pictorii nu somau, deoarece mayasii, cei din primele secole mai ales, au fost cuprinsi de o adevarata frenezie constructoare. Ceramistii, probabil specialisti in meserie, produceau o ceramica de lux mai elaborata decat cea domestica, produsa in locuinte. Pe aceasta baza populara erau asezate clasa teocratica si feudala. Prin tributuri, ofrande, corvezi, poporul intretinea clerul si pe sefi, construia piramide, temple, palate si drumuri, intr-un ritm care crestea mereu. Nu putem sa nu descoperim la acest popor o energie de necrezut si o disciplina consimtita demna de admiratie, in schimb, elitele intretinute nu par a fi contribuit cu priceperea si cunostintele lor la obtinerea de tehnici capabile sa usureze acest imens efort cerut poporului: pana la sfarsit, repetam, totul a fost carat, taiat, cioplit, transportat doar cu forta bratelor si cu instrumente neolitice! Totul a fost platit, probabil, in secolul IX, dovada fiind "abandonarea', "abandonul prin aruncarea prosopului'¹' a acestui popor istovit din cauza luptei, extenuat, cu rasuflarea taiata. Brusc, el a refuzat sa mai participe si s-a retras in coliba lui; lipsite de resurse, elitele au fost, probabil, constranse sa se reprofileze, sa devina tarani; uneori se observa urme de revolte care arata ca schimbarea nu s-a petrecut firesc.

Cu o treapta ierarhica mai jos de tarani exista o casta a sclavilor, pentacoobii, alimentata probabil din incursiunile militare sau de detinutii din drept comun. Se stie foarte putin despre statutul si despre conditia lor si problema este obiect de discutie intre specialisti.

Casatoria

in mod obisnuit, si spre deosebire de lacandonii de astazi, mayasii erau monogami. Adolescentii se adunau, dupa sex, in colibe diferite, iar primele lor intalniri, ca peste tot sub soare, erau stangace, cu schimburi de priviri furise Eric Thompson relateaza un obicei de pe malurile lacului Atitlan: tanarul sparge urciorul celei pe care o doreste, cand ea se duce sa ia apa; daca nu protesteaza, inseamna ca nu are nimic impotriva; invers, protestand inseamna ca il refuza si el n-are altceva de facut decat sa incerce cu altcineva. Casatoriile erau precedate de lungi negocieri facute de petitori oficiali, prin intermediul carora se convenea, in general, ca sotul trebuie sa locuiasca la socri, pentru a-l ajuta pe tatal sotiei sale in munca de la milpa (cultura din luminisul padurii), la vanatoare si la pescuit, timp de trei pana la sase ani dupa casatorie. La vanatoare, ei sapau gropi si puneau curse; in casa, intretineau rezerva de lemne si cresteau albine (acestea erau dintr-o specie deosebita, fara ac, si erau crescute in stupi din trunchiuri de copac scobite, astupate la capete cu dopuri de argila, gaurite pentru trecere). Sotul avea obligatia sa faca si cateva cadouri, seminte de cacao, margele taiate din scoici, panza de bumbac, urcioare sau alte obiecte ceramice.

Apoi, preotul fixa data casatoriei in functie de pozitia astrala a viitorilor soti. Si, m mod obisnuit, aceasta sarbatoare era prilej de ospat unde se bea mult "balche', un hidromel tare. Femeile serveau la masa evitand privirile barbatilor si intorcandu-si capul in timp ce ei beau. Pentru sotie, sterilitatea era atat de dezonoranta incat se putea ajunge la divort; pe de alta parte, daca se intampla ca intr-o noapte ea sa viseze un sarpe, era semn ca va deveni curand mama si ea se bucura. Odata nascut, copilul era crescut cu severitate, cu mare respect pentru parinti; si cum copilul vedea ca acestia la randul lor aveau un mare respect pentru parintii lor in mod firesc invata sa-i stimeze pe ceilalti si, in mod special, pe cei in varsta. Copilul era invatat sa-i ajute pe cei din jurul lui si, desi din fire era prea putin expansiv, el capata un simt al colectivitatii foarte accentuat.

Uneori, in mediile mai instarite, se pare ca parintii presau capul pruncului intre scandurele pentru a-i da o forma tuguiata, ca de obuz, pe care o putem vedea pe numeroase basoreliefuri; in plus, barbatii si femeile isi taiau incisivii sau isi incrustau in dinti mici granule din pirita, obsidian sau jad, atunci cand aveau posibilitatea. Razboinicii isi faceau, adesea, scarificari pe fata, unele de forma perlata. Pana la casatorie, tinerii isi vopseau tot corpul si fata in negru; dupa casatorie, se folosea rosul, in afara perioadelor de post, cand se revenea la negru. Tot negrul era si culoarea razboinicilor, iar albastrul era culoarea preotilor. Pentru a se vopsi, se foloseau capsule de ceramica gravate care erau inmuiate in vopsea. Femeile isi pictau la fel bustul, cu exceptia sanilor.

Activitati zilnice

Dupa cativa ani de viata comuna in coliba parintilor sotiei, cuplul, ajutat de prieteni, isi construia propria coliba intr-o milpa (teren defrisat pentru cultivare): aceasta casa putea fi din piatra, in nordul Yu-catanului, din caramizi nearse, la celalalt capat al lumii maya, in sudul Guatemalei, sau din lemn si ramuri de palmier, in padurea virgina centrala, in general, aceste case nu si-au schimbat deloc aspectul de doua milenii; forma dreptunghiulara este mult mai des folosita decat cea rotunda sau patrata. Desigur, se faceau rituri de purificare inainte de instalara locatarilor, pentru a alunga spiritele rele care ar fi putut intra inaintea lor. Casele mai deosebite, aveau un perete despartitor interior, in lungime, camera de la intrare servind ca loc de sedere obisnuit si de primire, cealalta, in spate, fiind folosita doar de cei ai casei: acest zid-ecran interior, imbracat in stuc. putea fi impodobit cu picturi. Banci, mese scunde, rogojini, paturi de lemn acoperite cu rogojini din papura constituiau mobilierul;, rezervele de porumb erau tinute in lazi de lemn sau in vase pentru graunte din pamant ars.

Femeile se sculau foarte devreme, pe la trei sau patru dimineata si pregateau masa: tortillas (placinte de porumb sau din fasole) sau din atole; in familiile mai sarace, atole era o zeama caldajacuta din porumb macinat si fiert in apa cu miere, fn zori, omul pleca la camp, la vanatoare sau la alte treburi. El se putea duce sa pescuiasca in piroga lui, pe mare sau pe numeroasele cursuri de apa, pe bratele de fluvii sau in lagunele din Chiapas sau Tabasco; oamenii de pe litoral aveau pirogi mari in care puteau intra patruzeci de oameni si cateva schifuri cu coca dubla, ca niste catamarane; aveau si un vas cu panza. O pictura din templul Razboinicilor din Chichen Itza ne arata o scena dintr-un sat de pe coasta,- unde broaste testoase, pesti, scoici, crabi si pisici de mare veninoase inoata in jurul a trei barci, fiecare cu un om care lopateaza in fata si, in spate, doi razboinici inarmati, in picioare. Pe mal, intre colibele imprastiate printre copaci, populatia isi vede linistita de treaba, in timp ce negustori ambulanti, aplecati sub povara, se indeparteaza de sat.

Ramasa in coliba, femeia pregatea porumbul pentru acea zi, il treiera, il macina pe piatra de macinat usor concava cu ajutorul unui rulou de piatra, kat>u. Apoi, pe o placa de argila incalzita pe cele trei pietre rituale ale caminului, ea cocea tortillas, placinte de zacan (aluat din porumb); odata coapte, ea le pastra calde cat mai mult timp in tigve. Mai putea pregati un pozol k'oyem, care se lua la drum, invelit in frunze de bananier: este o varianta de zacan, care trebuia inmuiata putin, inainte de a fi mancata. Pentru a obtine ciocolata, se fierbea un amestec de malai si cacao, la care se adauga ardei. Aproape de apusul soarelui se servea masa principala: fasole, tocana de curcan, de cerb lopatar, de pecari, uneori legume, ciocolata. Se cocea inabusit un tzome. o specie de caine fara par care nu latra, crescut doar pentru a fi mancat. Cand termina masa, barbatul facea zilnic o baie calda, intr-un ciubar scobit intr-un trunchi de cedru. Pe la opt seara, toata casa dormea, dar se avea grija ca toata noaptea sa se mentina focul aprins intre cele trei pietre. Este posibil ca mirosul intepator al fumului sa fi impregnat totul si, mai ales, hainele.

Moartea unul sef de trib

in cartea sa atat de erudita asupra mayasilor, Marirea si Decadenta Civilizatiei Maya, Eric Thompson a imaginat un adevarat reportaj asupra mortii si funeraliilor unui sef, bazandu-se pe traditii si observatii arheologice. Este pacat ca mayasii nu ne-au lasat scene documentare insufletite si expresive, in care sa fie redata viata lor de zi cu zi. asa cum au facut egiptenii din timpurile faraonice, in acele mas-taba¹⁾ din Saqqarah sau in necropole, in fata Luxoru-lui. fn afara de mica scena din satul de coasta, de la Chichen Itza. descrisa mai sus, si de extraordinara ceremonie pictata m cele trei mici sali ale templului din Bonampak, nu dispunem nici de cea mai mica scena documentara! Totusi, cateva inscriptii si micile figurine de argila gasite in morminte, in insula Jaina si in alta parte, ne prezinta diferite siluete pline de viata ale personajelor de inalt rang social, cel mai adesea demnitari, doamne nobile, preoti, dar si razboinici, jucatori de pelota, pitici si. mai rar. tesatoare. Doar in caz exceptional clasele inferioare si-au gasit loc in reprezentarile artistice. Dar, sa revenim la moartea sefului de trib.

in momentul mortii, cei apropiati introduceau in gura defunctului o margea de jad in care intra sufletul mortului ca intr-o noua locuinta, precum si un pumn de malai. Pentru funeralii, rude, vecini si demnitari veneau in numar mare, unii dusi in litiere, facandu-si incet vant cu evantaiele, in timp ce purtatorii corpului defunctului transpirau, acoperiti doar cu o mica panza in jurul soldurilor. Mortul trebuia impodobit cu toate bijuteriile lui de sidef sau de jad: "Cercei din jad verde aprins ii atarnau de urechi. Moletiere, cu clopotei de cupru care au zanganit la fiecare pas cat a fost in viata, ii imbracau picioarele sub genunchi. Era incaltat cu sandale, cu staifuri inalte, din piele minutios lucrata. O bucata de panza din bumbac, cu broderii complicate, ii inconjura talia si capetele ei, impodobite cu pene, atarnau in fata si in spate. Pe umeri avea mai multe haine din bumbac brodat sau din pene. "trusoul' pe care femeile sclave il pregatisera de mai multe luni.

Astfel impodobit, fusese pus, stand pe vine, in interiorul unei lazi mari de lemn, care n-ar putea fi numita cosciug, fiind aproape cubica. Patru sclavi duceau litiera pe care era asezata aceasta lada.

Cortegiul s-a oprit in varful unei inaltimi si lada a fost coborata in groapa mare, deja pregatita. Servitorii au venit, rand pe rand, sa puna in groapa bunurile defunctului: alte jaduri, oglinzi, vase de ceramica, onix mexican, urcioare, pene de quetzal, de ara¹⁾, de curcan cu pene colorate, cutite si varfuri de arma din ob-sidian, varfuri de lance din silex, scuturi, mancaruri din porumb, din carne, fasole, sos cu ardei, boluri cu cacao, rogojini si tesaturi de bumbac, in sfarsit, toate cadourile aduse de sefii vecini.

A fost ucis mai intai cainele favorit al defunctului pentru ca umbra lui sa o conduca pe cea a stapanului in timpul lungii calatorii. Apoi au fost ucisi sclavii, cei ai defunctului si cei care fusesera adusi de ceilalti sefi. Unul cate unul trupurile lor s-au asezat in groapa, impreuna cu uneltele lor obisnuite: pive, razboaie de tesut, fuse, ace, maturi, argila pentru vase, odata cu femeile; topoare de piatra, tarusi de plantat, sarba-cane, lanci si cutite, odata cu barbatii. Groapa era acum aproape piina. S-a aruncat pamant pentru a umple intervalele si s-a batut bine in cuie. in curand, zidarii vor construi un altar, pe care se vor arde rasini aromate si se vor depune alimente pentru ca spiritele defunctilor sa se poata hrani cu spiritul alimentelor.

Obiceiul de a se ingropa defunctul in coliba lui - care era imediat parasita de rude -, sau foarte aproape de coliba, s-a confirmat in mai multe cazuri.

Riturile funerare variau de la o provincie la alta: mortul se incinera in Yucatan, in Chiapas era ingropat in urne mari, iar la cocomii din Mayapan i se taia capul defunctului pentru a-l fierbe, apoi i se inlocuiau muschii cu o masca modelata dintr-un material bituminos, un fel de rasina, sau chiar cu mortar, straduindu-se sa imite cat mai bine trasaturile raposatului. Unele capete ale stramosilor erau pastrate pe altarul familial si primeau ofrande cu ocazia nenumaratelor sarbatori. Acest obicei, care consta in a scoate carnea de pe oasele fetei unui sef indian pentru a-i modela apoi trasaturile din rasina si alte materiale, a fost practicat in Uaxactun inca in perioada de formare, adica de la inceputul erei noastre si s-a mentinut pana la sosirea spaniolilor. S-a constatat, de asemenea, in cateva cazuri, ca femurele fusesera scoase iar craniul, taiat, a fost pus intre genunchi parca pentru a inlocui femurele lipsa. Dar obiceiul de a ingropa cainele - calauza - odata cu defunctul a fost aproape general, ca si cel de a pune in mormant figurine de argila, de lemn sau de piatra si unelte, probabil in legatura cu preocuparile din trecut ale disparutului.

Tot la Uaxactun se observa un alt obicei funerar caracteristic mayasilor, la ingroparea copiilor: se punea corpul intre doua taiere si au fost gasite in unele cazuri oase ale unui deget de adult. Ori, acest obicei de a ingropa o falanga a mamei langa corpul fiului s-a mentinut cu siguranta in mediile maya. pana la o data foarte apropiata de noi.

Orasul maya, un veritabil oras-gradina

Nu trebuie sa ne imaginam orasul maya, sau indian, dupa cum arata orasele noastre, nici dupa cum aratau cele din timpurile medievale. Aranjarea caselor in orasul maya era foarte diferita, casele erau mai rare, distantate unele de altele; totul era organizat in jurul pietii si a centrului ceremonial. Dincolo de ele, locuintele erau imprastiate intr-o regiune plina de copaci si de terenuri cultivate. Din aceasta cauza, trecerea de la tara la oras era abia perceptibila, in plus, locuitorii avand la indemana campurile si produsele lor, rolul pietei era minor: nu exista o piata de aprovizionare asa cum este necesar intr-un oras aglomerat. Pe scurt, folosind butada lui Alphonse Al-Iais¹⁾, erau orase construite la tara! De altfel, in centrul orasului nu locuiau decat membrii clasei nobile si clerul, artistii si meseriasii avand, fara indoiala, parcurile si gradinile lor de zarzavat; in ceea ce priveste "clasa muncitoare', ea nu exista pentru ca se confunda cu cea a taranilor. Acestia asigurau prin corvezi cea mai mare parte a lucrarilor de constructie si de intretinere si deveneau soldati numai cand era nevoie. Cati locuitori aveau aceste orase?

Este foarte greu de apreciat. Institutul Carnegie a optat pentru cifra de 50.000 pentru Uaxactun. Mor-ley, unul din cei mai mari specialisti, a apreciat pana la 200.000 de locuitori pentru fiecare din orasele mai importante: Tikal, Copan, Uxmal, Chichen Itza. Aceste cifre sunt probabil exagerate, deoarece nu s-a avut in vedere marea imprastiere a colibelor care micsora mult densitatea. O apreciere de 20.000 - 50.000 de suflete ni se pare mai rezonabila.

Cea mai mare parte a oamenilor "trecea prin' oras; ei nu locuiau acolo. Veneau acolo in costumul lor colorat si, in special, in grup; astfel, de la prima privire, se identifica locul de origine a celui intalnit; participau la ceremonii, aduceau ofrande la templu, se spovedeau preotului chilam si plecau. Nici o invalmaseala: nu erau nici carute, nici cai, catari sau vite mari. Doar oameni tacuti, uneori cocosati de enormele poveri din spate, tinute cu o curea fixata pe frunte. Din vreme in vreme, trecea cate un sef in litiera. Multimea era formata din barbati si femei, adesea cu un copil pe sold, in costume specifice si cu fasii de panza colorate in jurul coapselor. Echipele de agricultori veneau uneori in numar mare sa se puna la dispozitia mesterilor insarcinati permanent de cler sa construiasca sau sa restaureze templele si piramidele - care erau mandria orasului. Cos dupa cos, piatra cu piatra, totul trebuia carat in spate pana la locul lucrarii, iar materialul era lucrat numai cu unelte de piatra.

Adevarat oras-gradina, orasul maya era deci total diferit de orasul oriental, suprapopulat, anarhic, cu labirinte de strazi, cu ingramadiri de locuinte si adesea cu mormane de murdarie. Aici casele erau departe una de alta, ingrijite si curate, ascunse sub frunzare si despartite de gradini cultivate. Arterele majestuoase erau concepute in primul rand pentru fastul procesiunilor, intr-o carte interesanta asupra arhitecturii maya, Henri Stierlin noteaza ca ..prin respingerea strazii propriu-zise, urbanismul maya le conferea oraselor un aspect aproape modern, intr-adevar, constructiile nu marginesc niciodata o artera care ar deveni astfel un canal ingust intre ziduri De altfel, absenta vehiculelor si a oricarui animal de tractiune sau de povara face strada inutila Este, cu adevarat, un "centru pietonal' cu peisajul si amenajarea libera, in care sunt alternate esplanadele si monumentele funerare, culturile si palmierii'. Aceasta urzeala urbana exprima, de altfel, pacifismul temeinic al mayasilor, iar Henri Stierlin constata, pe buna dreptate, ca "diferentele profunde intre planuri si regulile de organizare a oraselor pledeaza (Stierlin a amintit mai inainte ca fatadele palatelor si templelor erau bogat colorate) pentru o relativa autonomie a civilizatiei maya in diferitele provincii. Ne aflam in fata unei organizari de tip federal, bazata pe similitudini culturale, mai mult decat pe o adevarata unitate politica.'

Aceste orase probabil ca intretineau intre ele raporturi pasnice, rar intrand in conflict, deoarece, cum am spus, lucrari militare, fortificatii, metereze, transee lipsesc, in special in perioada clasica: se poate crede totusi, ca a existat un mare gard de lemn. asemanator unui zid de centura, care n-a putut rezista atator secole de umiditate.

Tribunalul

Orasul maya isi avea centrul pe o esplanada inconjurata de temple, de sali pentru sfat, de resedinte pentru sefi si, in jur, ca o panza de paianjen erau asezate locuinte ale artistilor si novicilor. Dar, o spunem din nou, populatia ramanea in majoritate rurala. O relatare din 1695, datorata lui Francisco Antonio de Fuentes y Guzman, ne da, odata cu descrierea orasului Tecpan, din Guatemala, o imagine adevarata a ceea ce putea fi un oras maya in era clasica. El noteaza, mai intai, ca tot solul acestui vechi oras era acoperit de un fel de pardoseala din mortar si ciment. Printre cladiri, a remarcat una care avea o ifatada lunga de o suta de pasi! Si "toata din piatra si mortar, cu piatra cioplita cu mare indemanare, lustruita si perfect ajustata'; aceasta cladire impodobea o "mare piata patrata de o deosebita maretie si de o mare frumusete'. Mai departe, el apreciaza o alta cladire ca fiind "de o splendoare regala', in lungul strazilor, el observa "multe locuinte bine distribuite, dovedind gradul de civilizatie al fostilor stapani.'

Pe o colina mica, dominand orasul, o constructie circulara era fostul tribunal: sfatul judecatorilor se instala pe rogojini cu spatele la zid, in jurul unui fel de podium si dezbatea cauzele. Din cand in cand, erau trimisi soli la un mic templu vecin pentru a aduna oracolele, deciziile sacre ale divinitatii locale, reprezentata printr-un bloc de obsidian. Daca raspunsul era nefavorabil, acuzatul putea fi imediat torturat, ba chiar executat pe podiumul centrai.

Justitia era una din prerogativele clasei dominatoare; ea era prin excelenta orala si nu avea nimic birocratic, ca intocmiri de dosar si multe alte proceduri, nelipsite in vremurile noastre. Contracte, acorduri, tranzactii erau, si ele, numai verbale si, tinand seama de proverbiala cinste a mayasilor, trebuie sa credem ca puterea cuvantului insemna mai mult decat semnatura: sperjurul se punea singur la stalpul infamiei clanului.

Contravenientii riscau sa li se puna un jug de lemn in jurul gatului, sa fie inchisi sau expusi in public legati la stalpul infamiei. Condamnatii la moarte in asteptarea executiei erau inchisi intr-o cusca de lemn vopsit; iar cei condamnati pentru adulter sau viol erau omorati cu sageti sau trasi in teapa, dupa ce fusesera expusi in public, goi si cu parul ras, legati de un stalp. Un hot devenea sclav pana ce isi platea rascumpararea sau i se crestau fruntea si obrajii, fiind astfel desconsiderat pentru totdeauna. Un asasinat ducea la uciderea asasinului: el era legat cu bratele in sus intre doi stalpi si strapuns de sageti. Se pare ca nu erau sacrificati pe altarul templelor, fara indoiala pentru ca erau considerati nedemni, neputand sa-i multumeasca pe zei. in schimb, unii prizonierii de razboi condamnati considerau aceasta executie ca pe o adevarata onoare; prin moarte ei erau literalmente "satelizati'! Se credea ca un executat se ducea sa locuiasca in constelatii, devenind o stea. Cunoastem aceste pedepse date pentru delicte, datorita marturiilor lui Xiu, un descendent al regilor din Mayapan, care a trait in secolul XVI.

Cu tot caracterul lor mai curand pasnic, am constatat ca mayasii se mai razboiau cateodata, dar virusul razboiului ii va atinge pentru mai multe secole in special dupa venirea oamenilor din Tuia. incepand cu secolele XI-XII, incep sa se observe la acest popor puternice tendinte militariste si o dezvoltare a castei razboinice care eclipseaza, in parte, clerul. Mexicanii au adus in teritoriul maya "perfectionari' ale artei razboiului, introducand propulsoare de sulite lungi si subtiri, bune pentru lupta la distanta si dandu-le lancilor o putere de patrundere mult superioara. Nomazii din stepele nordice introdusesera folosirea arcului si sagetilor pe platoul central mexican si utilizarea lor s-a raspandit curand pana in Yucatan.

Razboiul

intr-o lupta, dupa ce trimiteau de departe salva de lanci cu varf de silex, razboinicii navaleau pentru a se lupta corp la corp, tinand cu o mana marea sabie de lemn plina de aschii de silex (macana) si cu alta, un scut rotund sau patrat, impodobit in general cu simboluri solare, acoperit, adesea, cu piele de jaguar sau de cerb; facute din trestie impletita, ele erau foarte usor de manuit in lupta de aproape. Membrii ordinelor militare, jaguarii, pumele, vulturii, se recunosteau dupa semnele lor, dupa coifurile incarcate

cu pene lungi, adesea in forma de masca imitand capete de animale. Un al doilea scut fixat in spate, il ferea pe razboinic de surprize; el purta uneori si o vesta de bumbac, tighelita si umpluta cu sare pentru a o intari, care aminteste de sagum-u^]) roman si galic; convinsi de eficacitatea sa, spaniolii il vor adopta si ei.

Unii razboinici purtau pe brate, ca aparatori sau bratari, falca unui dusman omorat, pusa pe biceps. Chemati de sefii lor, ei incercau sa se regrupeze in jurul drapelului ordinului lor, si strigatele erau acoperite de bataia tobelori mari, urletul cochiliilor marine, buccinelor²* si trompetelor. Absenta uniformelor, siluetele umflate de veste, mastile, membrele vopsite, penele, desenele pictate pe scuturi, aceste mii de culori dadeau un aspect fantastic luptelor, asa cum se vede in reprezentarea picturala de pe un perete din Bonampak.

Cu toata parerea destul de raspandita care sustine ca primul mileniu a fost putin razboinic, frescele din Bonampak, stelele din Piedras Negras si numeroasele figurine de argila reprezentand razboinici de temut, incordati intr-o atitudine provocatoare, nu ne vorbesc deloc despre o viata pastorala, linistita. Daca initial se putea constata absenta lucrarilor militare la marginea oraselor, situatia n-a mai fost aceeasi in momentul venirii spaniolilor: Cortez a intalnit in Peten mai multe orase fortificate, inconjurate de gropi artificiale umplute cu apa. metereze, ziduri din lemn cu ferestre pentru aruncat sagetile si turnuri de observatie. Dar este adevarat ca inainte de venirea mexicanilor, lipsa armamentului la mayasii din perioada clasica dovedeste ca ei nici nu se gandeau sa-si puna marea lor inteligenta in slujba inventiilor diabolice si ucigase. Sa mentionam, in plus, acele grenade de pamant continand cuiburi de viespi, folosite pe platourile inalte mayase. De asemenea, Jacgues Soustelle noteaza, in lucrarea Patru Sori, ca "este o mare prapastie intre aceste lupte accidentale purtate intre orasele-stat mayase de la inceput si militarismul sistematic care a marcat cu amprenta sa sangeroasa Mexicul celui de al doilea mileniu Rezulta ca tehnica militara, ramasa in stare embrionara timp de o mie de ani. s-a perfectionat in a doua faza a civilizatiilor autohtone'. Creat dintr-o necesitate religioasa, razboiul devenise un scop in sine si un fel de sport indispensabil. Dar sa vedem mai intai, natura acestei religii a mayasilor.