NECESITATEA REVIZUIRII METODEI COMUNITARE

NECESITATEA REVIZUIRII METODEI COMUNITARE

Pentru finalizarea sa, constructia europeana are nevoie de sustinerea statelor membre si a popoarelor lor. Ea le pune la dispozitie in schimb o forma pragmatica de colaborare, bazata pe egalitate, arbitraj, conciliere si, mai presus de toate, pe forta dreptului.

In istoria sa, constructia europeana a cunoscut si perioade de avant extraordinar, dar si momente de regres, in care ideea europeana a fost subordonata intereselor nationale, in care elementele interguvernamentale s-au intarit in detrimentul adancirii procesului de integrare europeana. De la euforia care a insotit semnarea Tratatelor de la Roma, la blocajul care s-a produs ca urmare a repunerii in discutie a "metodei comunitare" de catre generalul de Gaulle; de la relansarea proiectului european ca urmare a reuniunii de la Haga din 1969, la reactiile divergente ale guvernelor statelor membre in fata crizelor care au afectat Europa comunitara in anii '70; de la revendicarile britanice si refuzul oricarei intariri a supranationalismului in perioada guvernarii Thatcher, la implementarea pietei interne unice si lansarea uniunii economice si monetare prin Actul Unic European; de la punerea bazelor uniunii politice prin Tratatul de la Maastricht, la semiesecul reuniunilor de la Amsterdam si Nisa, procesul de integrare europeana si-a urmat propriu sau drum si progresul pe calea integrarii s-a realizat in ciuda diferitelor manifestari ale nationalismului si tentatiei protectionismului economic[2].

Reformele au antrenat alte reforme (efectul de "angrenaj" sau "spill over") si marturie a acestui spirit de dezvoltare progresiva a constructiei comunitare sta inscrierea in toate tratatele comunitare dupa AUE a clauzei de "randez - vous", in virtutea careia o noua conferinta interguvernamentala este convocata pentru a redacta un nou tratat care sa modifice sau sa le completeze pe cele existente[3].

Pe masura insa ce procesul de integrare se adanceste, amenintand "nucleul dur" al suveranitatii, statele sunt din ce in ce mai putin dispuse sa transfere competente suplimentare institutiilor europene.     

Dupa reformele spectaculoase realizate prin Tratatul de la Maastricht "asupra" Uniunii Europene (nu "Tratatul Uniunii", iarasi o evidentiere a caracterului evolutiv, a formei nefinalizate a acestei Uniuni), urmatoarele revizuiri ale tratatelor comunitare, realizate prin Tratatele de la Amsterdam si Nisa, nu au avut acelasi succes, nereusind sa contribuie in mod semnificativ la adancirea procesului de integrare europeana. In primul rand, ele au confirmat continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene, si, din acest punct de vedere, necesitatea reformarii Uniunii pentru a o face functionala, in conditiile in care numarul membrilor aproape se va dubla. Reformarea era necesara insa nu numai datorita extinderii, ci si din pricina problemelor pe care le ridica modul complicat de functionare a Uniunii. Semiesecul reuniunii de la Nisa a facut statele membre constiente de deficientele mecanismului de luare a deciziilor, care se vor amplifica in conditiile extinderii Uniunii, fiind evidentiata necesitatea unor schimbari institutionale. Preocuparea pentru extinderea spre Centrul si Estul Europei a determinat astfel "accentuarea momentelor de reflectie asupra perspectivelor si modului in care va trebui restructurata Uniunea pe parcursul dezvoltarii sale inevitabile insumand includerea a noi si noi state" .

Bilantul nesatisfacator al ultimelor reuniuni pare sa indice faptul ca metoda comunitara si-a atins limitele si ca ea trebuie sa fie revizuita. Mai mult decat rezultatele slabe ale negocierilor, necesitatea revizuirii acesteia reiese din dificultatile ratificarii Tratatului de la Maastricht si apoi ale Tratatelor de la Amsterdam si Nisa, dar si din aparitia exigentelor deschiderii si transparentei activitatii institutiilor comunitare. Devine astfel evident ca procesul european nu mai poate continua in ambiguitatea care i-a asigurat succesul initial, ca el nu mai poate ramane apanajul exclusiv al statelor si al elitelor politice si intelectuale.

Trecerea de la integrarea economica la o faza superioara, cea a integrarii politice, face necesara adeziunea unui factor neglijat pentru o lunga perioada in ecuatia integrarii - popoarele Europei, cetatenii statelor membre, pentru ca, "depasind un anumit nivel de integrare, caracterul politic latent al constructiei europene a devenit manifest pentru opinia publica" .

Pentru a putea continua proiectul european, Uniunea are nevoie de sprijinul cetatenilor sai, insa acestia nu se mai multumesc sa fie "spectatori", ci vor sa devina "actori". Ei au, de asemenea, nevoia sa inteleaga in ce consta si care este finalitatea proiectului la care sunt chemati sa-si dea adeziune. De aceea, dezbaterea in jurul viitorului Uniunii Europene ar trebuie sa porneasca de la cetateni, de la perspectivele pe care trebuie sa le ofera acestora.