Relatiile internationale: 1921-1924

Relatiile internationale: 1921-1924

Conferintele de la Washington si de la Lausanne au completat si incheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii dupa primul razboi mondial. Noul raport de forte pe scena politica internationala trebuia aparat si mentinut prin masuri si actiuni diplomatice.

Conferinta de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmarit reglementarea problemelor navale intre marile puteri si problema Pacificului. Au fost 9 tari participante (SUA, Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia si China). Profitand de faptul ca puterile europene si SUA isi concentrau atentia asupra problemelor europene, Japonia si-a intarit pozitiile in China si regiunea Pacificului. Administratia americana a presedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind sa impuna principiul "portilor deschise", a "posibilitatilor egale", sa impiedice prelungirea tratatului de alianta anglo-japonez, care expira in iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era si necesitatea reglementarii inarmarilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia si Franta), cu privire la garantarea posesiunilor insulare in Pacific.

La 6 februarie a fost incheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la ingradirea cursei inarmarilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

SUA si Anglia - 525.000 tone

Japonia - 315.000 tone

Franta si Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a incheiat Tratatul celor noua, care se referea la China si a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franta, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia si China. Partile contractante se obligau sa respecte suveranitatea, independenta si integritatea Chinei, sa-i dea posibilitatea de a se dezvolta si de a avea un guvern viabil, sa aplice si sa mentina principiul posibilitatilor egale pentru comertul si industria tuturor natiunilor pe intreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitura pentru Japonia, care era obligata sa restituie Chinei peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forte creat in Extremul Orient prin colaborarea anglo-americana si prin aplicarea politicii "portilor-deschise". Absenta URSS de la aceste tratate, cresterea in amploare a miscarii comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au facut vulnerabile, fragile si temporare.

Conferinta de la Genova (mai 1922) a incercat sa gaseasca solutii pentru rezolvarea crizei economice europene. A esuat din cauza absentei SUA: scopul fusese de a restabili comertul international si Conferinta de la Cannes stabilise niste principii in aceasta privinta. Guvernele aliate cautau sa obtina de la sovietici:

1. recunoasterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales fata de Franta;

2. plata datoriilor fata de straini (mai ales englezi si francezi) care investisera mari capitaluri in intreprinderile rusesti, nationalizate de sovietici. Vroiau sa obtina un regim special pentru strainii din Rusia si libertatea de a infiinta intreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau sa imparta petrolul rusesc fie prin crearea unui consortiu international, fie prin adoptarea de catre URSS a politicii "portilor deschise". Conferinta a fost un esec, dar a avut totusi o consecinta neasteptata. Concomitent, Rusia Sovietica si Germania au contrapus acestor incercari conventia de la Rappalo, care a stabilit o larga colaborare economica, politica si militara intre cele doua state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Invinsa in razboi, cu mari obligatii de plata, Germania era interesata sa stabileasca raporturi bune cu Rusia sovietica, pentru plasarea marfurilor sale pe piata sovietica si procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost incheiat Tratatul de la Rappalo, intre Germania si Rusia Sovietica. Cele doua state renuntau reciproc la datoriile de razboi si la reparatii pentru pagubele militare pe care si le datorau. Relatiile diplomatice si consulare trebuiau imediat restabilite. Cele doua puteri decideau sa aplice in raporturile economice clauza natiunii celei mai favorizate. Importanta tratatului: URSS iesea din izolarea economica si politica, iar Germania era primul mare stat occidental care stabilea relatii normale cu statul sovietic. Rusii incercau sa beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii sa deturneze Tratatul de la Versailles, experimentand in Rusia Sovietica arme interzise si antrenandu-si personalul sa le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresand o nota Germaniei si acuzand-o ca a incalcat Conventia de la Cannes.

Dupa primul razboi mondial s-au definit doua tendinte si politici in Europa:

- politica de mentinere si respectare a tratatelor de pace si a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politica promovata de Franta si statele succesoare ale marilor imperii disparute, din Centrul si Sud-Estul Europei;

- politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanse, de modificare a frontierelor noilor state si revenire la situatia antebelica; aceasta politica era sustinuta de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelica a fost dominata de confruntarea dintre aceste doua tendinte si politici.

Consolidarea ordinii politice si teritoriale bazate pe tratatele de pace si crearea unui sistem de securitate generala s-au facut pe cale diplomatica:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectiva) califica razboiul de agresiune drept o infractiune la adresa tuturor membrilor Societatii Natiunilor, fiind calificat crima internationala. Se punea problema securitatii colective, care era legata de dezarmare.

Intre francezi si britanici a aparut o divergenta profunda. Englezii erau adeptii dezarmarii imediate si neconditionate, dar francezii considerau ca superioritatea fortelor fata de Germania ar fi fost cel mai bun garant al pacii. Francezii acceptau principiul dezarmarii, dar numai dupa instituirea starii de securitate, dar aceasta insemna o reforma a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor si, pe de alta parte, crearea unei armate internationale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a intreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Benes (Protocol pentru reglementarea pasnica a diferendelor internationale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internationale trebuiau supuse fie Curtii Permanente de Justitie Internationala, fie arbitrajului. Daca arbitrajul ar fi fost refuzat, in caz de razboi exista o prezumtie de agresiune. Acelasi lucru se intampla si daca una dintre parti nu se conforma arbitrajului international, caz in care se aplicau sanctiuni financiare, economice si militare. Consiliul S.N. se adauga semnatarilor Pactului in cazul aplicarii sanctiunilor si toate tarile membre erau obligate sa urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau sa participe la o conferinta internationala pentru reducerea armamentelor. Conferinta pentru dezarmare nu a mai avut insa loc, datorita opozitiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei si a SUA. A fost un esec pentru sistemul de securitate colectiva.

Conferintele de la Londra din 1922 si 1924 au prevazut un plan de refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care in fapt a insemnat o amputare a cifrei datoriilor de razboi ale acestui stat si inaugurarea politicii de "appeasement" (conciliere), adica acceptarea ca fapt implinit a modificarii in favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris intre ianuarie - aprilie 1924.

Pe aceasta linie se situeaza Conferinta de la Londra a tarilor invingatoare (16 iulie - 16 august 1924). Dezbatand raportul Dawes (dupa numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul international de experti in problema reparatiilor de razboi ale Germaniei), Conferinta a adoptat planul de executie a acestor obligatii. Planul a intrat in vigoare la 24 august 1924. In urma Conferintei de la Londra, raportul de forte s-a schimbat in favoarea concurentilor Frantei. N-a inlaturat contradictiile existente intre invingatori, ci le-a adancit. Inviorarea economica a Germaniei a facut sa reapara antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol important in refacerea potentialului economico-militar al Germaniei. Intre 1924 si 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA si a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde marci. Contradictiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politica si militara a Germaniei, care, in decembrie 1932, a capatat drepturi egale de inarmare cu celelalte state.