O NOUA PERIOADA DE AVANT: DINASTIA MACEDONEANA (867-1081)

O NOUA PERIOADA DE AVANT: DINASTIA MACEDONEANA (867-1081)

Uzurpatori si legitimi pe tronul imperial

Din 867 pana in 1025, Imperiul a cunoscut o suta cincizeci de ani de ascensiune. Caracteristica principala a acestei perioade a fost ca avantul vietii materiale si spirituale nu a fost opera unui singur om, asa cum a fost pe vremea lui Constantin cel Mare sau a lui Iustinian I, ci a unui sir de suverani care, in marea lor majoritate au fost oameni deosebiti: Vasile I fondatorul dinastiei (867-886), Roman I Lecapenos (920-944), Nichifor Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976). Toti au fost uzurpatori care au condus in numele principilor nelegitimi. Seria este incheiata de Vasile al II-lea a carui domnie se intinde pe o jumatate de secol (976-1025). Asa cum mentioneaza Ch. Diehl, au fost imparati cu suflet energic si dur, fara scrupule si, adesea, fara mila, firi autoritare si puternice, preocupati mai mult de a se face temuti decat de a se face iubiti. Toti au fost oameni de stat priceputi, dornici sa mareasca prestigiul Imperiului, comandanti de batalii, a caror viata se petrecea pe campul de lupta intre soldati si care stiau cu precizie ca acolo se afla sursa puterii imperiale. Singurele exceptii in acest sens au fost Leon al VI-lea si Constantin al VII-lea dar si in vremea acestuia din urma a condus multa vreme amiralul Roman Lecapenos.

Imparatii acestei dinastii nu mai erau adeptii cheltuielilor inutile, fiind preocupati in mai mare masura de sporirea bogatiei statului. Tematori pentru autoritatea lor, ei nu s-au inconjurat, in general de protejati. Exceptie a fost parakimomenosul Vasile, fiul bastard al lui Roman Lekapenos care a fost principalul conducator al statului in timpul a cinci imparati si vreme de mai bine de patruzeci de ani (944-968). Acesti imparati au tins in permanenta sa faca din Imperiul bizantin o mare putere a lumii orientale, reprezentanta mondiala a Ortodoxiei. Prin efortul urias al armatelor de care dispuneau, prin supletea diplomatiei lor, prin vigoarea guvernarii, ei si-au realizat visurile si au facut din aceasta perioada o epoca de veritabila renastere, unul din momentele cele mai glorioase ale indelungatei istorii bizantine.

Cand Vasile I urca pe tron, situatia Imperiului era inca dificila. Acest taran simplu, ajuns la puterea suprema in stat, a avut toate calitatile necesare pentru a face fata misiunii sale dificile. Cu toate ca nu stia sa scrie si nici sa citeasca, a fost un bun administrator, un excelent soldat, doritor, mai ales sa restaureze temeinic autoritatea imperiala. Nascut prin 827 intr-o familie de tarani saraci din imprejurarile Adrianopolului poate de origine armeana, el ajunge, rand pe rand, datorita fortei si inteligentei sale, in serviciile strategului de Macedonia apoi a unui var de-al imparatului Mihail al III-lea, pe nume Theophilitzes, care l-a facut maestru de calarie. Imparatul l-a rascumparat de la acesta dandu-i si el aceeasi functie. S-a impritenti apoi cu el ridicandu-l la rangul de protostrator. Favorurile acordate de imparat cresteau pe zi ce trece si, in 865, Mihail i-a incredintat unul din posturile cele mai importante ale palatului, acela de parakimenos, impotriva vointei lui Bardas care vedea in el o amenintare la adresa propriei sale pozitii. Un razboi ascuns a pornit intre cei doi, terminat in aprilie 866 prin moartea lui Bardas in imprejurari dubioase, intr-un complot de care nici imparatul n-a fost strain. Cu Bardas cadea un regim nu lipsit de glorie si asa cum apreciaza L. Brhier, "autoritatea era acum in mainile unui nebun si a unui aventurier". Vasile nu s-a dat inapoi de a se desparti de sotia legitima pentru a se casatori cu o slujnica a imparatului, Eudoxia Ingerina, recunoscand pe cei doi fii ai ei ca fiind ai sai. In schimb Mihail l-a adoptat pe Vasile ca urmas al sau si l-a incoronat ca imparat in 866. Aceasta ridicare a produs invidii si Vasile a trebuit sa inabuse un complot condus de ginerele lui Bardas, Symbatios. Dar a venit vremea cand Mihail al III-lea a inceput sa nu-l mai agreeze pe Vasile si si-a puse in gand sa-l omoare. Acesta a simtit pericolul si, in cursul unui ospat la palatul Sf. Mamas, la 23 septembrie 867, l-a ucis pe imparat.

In timpul celor aproape douazeci de ani de domnie ai sai, Vasile s-a straduit in primul rand sa puna pe calea cea buna viata economica a Imperiului si sa asigure ascensiunea familiei sale.

Fiul sau, Leon al VI-lea (886-912), a carui domnie a avut o importanta esentiala pentru istoria administrativa a Imperiului, a urmarit cu o deosebita tenacitate consolidarea dinastiei. Ceea ce a caracterizat cel mai bine domnia lui Leon al VI-lea a fost discordanta aproape totala dintre amploarea operei sale politice si culturale in interior si esecul complet al politicii sale externe. Pentru a-si asigura un urmas la tron, el n-a ezitat sa scandalizeze pe contemporanii sai prin cele patru casatorii succesive si de a intra in conflict chiar cu Biserica, in mod deosebit cu patriarhul ei, Nicolae. Dar cu aceasta ocazie s-a pus, pentru prima oara in Bizant, ideea legitimitatii. A fost dorinta arzatoare a primilor doi imparati macedoneni sa intemeieze o dinastie puternica. De acum exista o familie imperiala ai carei membri au primit numele de porfirogeneti (nascuti in sala Porphira din Palatul Sacru) si lor li s-a atasat intregul popor cu devotamentul de acum firesc pentru o casa domnitoare. Aceasta a avut urmari binefacatoare intr-o monarhie bulversata pana atunci de numeroase tulburari pricinuite de luptele pentru domnie.

Miscarile populare n-au lipsit nici in aceasta perioada. Tulburarile unei minoritati ridicate de Constantin al VII-lea (913-959), fiul lui Leon al VI-lea, i-au permis lui Roman Lecapenos sa puna mana pe putere timp de un sfert de secol (919-944). Ceva mai tarziu, cand Roman al II-lea, fiul lui Constantin al VII-lea, a murit dupa patru ani de domnie (959-963), slabiciunea guvernarii in timpul minoratului fiilor sai, Vasile al II-lea si Constantin al VIII-lea, a determinat declansarea miscarii ce a adus la putere pe Nichifor Focas (963-969) si tragica lovitura de stat care, prin asasinarea acestuia, l-a adus ca imparat pe Ioan I Tzmiskes (969-976). Dar nici unul din acesti uzurpatori n-a indraznit sa indeparteze de la tron descendenta legitima a lui Vasile I. Roman Lecapenos, oficial, impartea puterea cu Constantin al VII-lea. Nicihifor Focas si Ioan I Tzimiskes i-au lasat sa domneasca nominal pe fiii lui Roman II si s-au straduit sa se casatoreasca cu principese din familia imperiala pentru a da uzurparii lor un aer de legitimitate. Dupa ei, in mod firesc, puterea a revenit reprezentantilor majori ai familiei macedonene, marelui imparat Vasile al II-lea.

Dinastia era atat de bine consolidata incat, in aceasta monarhie de tip oriental, femeile insasi puteau sa domneasca. In aceasta situatie a fost nepoata lui Vasile al II-lea, Zoe (1028-1050), care a impartit tronul cu cei trei soti ai sai si cu Teodora (1055-1056). Ca aceste principese au fost foarte populare o dovedeste revolta din 1042 prin care Mihail al V-lea a fost alungat pentru ca a vrut s-o detroneze pe Zoe si nemultumirea pe care a intampinat-o Constantin Monomahul cand s-a banuit ca vrea sa indeparteze pe cele doua imparatese.

Istoria bizantina a dovedit ca uzurpatorii insisi au fost personalitati remarcabile si foarte buni generali. Astfel Imperiul a putut suporta fara probleme incapacitatea politica a unui Constantin al VII-lea, distractiile unui iubitor de cele lumesti, cum a fost Roman al II-lea si lunga perioada de minorat a fiilor sai. Timp de un secol si jumatate, in conducerea treburilor statului, uzurpatori si legitimi, au impartasit aceleasi puncte de vedere , ceea ce Imperiul n-a mai cunoscut de multa vreme. Ofensiva reluata la toate frontierele a fost incununata de succese notabile. Opera diplomatica a completat-o pe cea militara, grupand in jurul monarhiei o multime de vasali.

Influenta bizantina s-a raspandit in toata lumea orientala, pana in Occident. S-a manifestat o guvernare ferma, care nu a dat mari opere legislative. O administratie centralizata, abila si savanta, care a asigurat Imperiului prin credinta comuna ortodoxa, unitatea in diversitatea de rase.

2. Politica externa (867-1025)

a)Amenintarea araba.

Imperiul a trebuit sa faca fata arabilor la toate frontierele, atat in Orient cat si in Occident, exceptie facand doar linia Dunarii. In 826 arabii au cucerit Creta, capitala insulei, a ajuns sa fie cuibul pirateriei musulmane si, de aici, intocmai ca de la Tars sau din Siria si de la Tripoli, corsarii arabi au devastat toata Marea Egee. Din partea califatului arab, perioada anilor 886-900 a fost una a tatonarilor si hartuielilor constand in incursiuni in zona de frontiera. Din anul 900 aceste operatiuni au devenit mai insistente. O armata araba din Cilicia a invadat thema Anatolikon dar a fost infranta in mod categoric de Nichifor Focas. Succesele bizantine pe uscat erau insa mereu anulate de loviturile date de corsarii arabi pe mare.

Cu toate eforturile lui Vasile I de a reorganiza armata si flota, escadrele dusmane dominau Arhipelagul. In 904, Tesalonicul a fost ocupat de catre Leon din Tripoli, un grec trecut la islamism si populatia de aici, aproape in totalitate, dusa in robie. El a cooperat indeaproape cu Daminos, un alt renegat. Cu exceptia catorva succese ale marinei bizantine, in 908 si in 924, expeditiile indreptate impotriva Cretei nu s-au incheiat decat cu dezastre (911 si 949). Abia in anul 960, Nichifor Focas a reusit sa debarce in Creta (martie 961). Populatia insulei a fost trecuta la crestinism iar stapanirea marilor orientale a reajuns in mana bizantinilor.

In acelasi timp, imprejurarile favorabile au permis reluarea ofensivei in Asia Mica. Inca din timpul lui Vasile I hotarele Imperiului au fost impinse pana pe cursul superior al Eufratului. El a recucerit Samosata (873), a intreprins campanii victorioase in Capadocia si Cilicia (878-879). Anarhia din lumea musulmana a veacului al X-lea a usurat succesele bizantinilor, mai ales pana la 927 cand Imperiul a fost ferit de pericolul bulgar. Sub conducerea unor generali ilustri, ca Ioan Curcuas care, timp de doua zeci si doi de ani a fost comandantul armatelor din Asia Mica (920-942), meritandu-si porecla de "un alt Traian, un alt Belizarie" sau Bardas Focas, apoi a fiilor sai, Nichifor, Leon si Constantin, luptele au redevenit permanente. In 928, Theodosiopolis, actualul Erzerum a fost ocupat. Au urmat rand pe rand, Melitene (934), Edessa (944), de unde a fost adusa inapoi in mod triumfal icoana facatoare de minuni a Mantuitorului, Germaniceea (949), Amida (957), Samosata (958). Hotarele bizantine au fost mutate de la Halys la Eufrat si Tigru si s-au constituit o serie intreaga de provincii noi (themele Sebasteea, Mesopotamia, Seleucia, Lykandos), ceea ce confirma importanta cuceririlor bizantine.

Armenia si Iviria au scuturat jugul Islamului si au reintrat in sfera de influenta a Bizantului. In intregul decurs al secolului al X-lea, armenii au jucat un rol deosebit de important in treburile monarhiei dandu-i soldati, generali, administratori, diplomati si chiar imparati, asa cum a fost Roman Lecapenos sau Ioan Tzimiskes.

O adevarata cruciada a dus Bizantul impotriva necredinciosilor. In Cilicia si in Siria de nord, Nichifor Focas a zdrobit puterea emirilor din Alep. El a cucerit Adana, Mopsuestia (964), Tars (965), Laodiceea, Hieropolis, Alep si, in cele din urma, Antiohia (968).

Ioan Tzimiskes a mutat razboiul dincolo de Eufrat, a cucerit in Mesopotamia Edessa si Nisibis (974), in Siria, Damascul si Beryte (976) si a patruns in Palestina pana la portile Ierusalimului, dar n-a reusit sa intre in oras.

Vasile al II-lea a incheiat aceasta recucerire a Orientului. El nu le-a sporit prea mult dar a obtinut in trei regiuni rezultate hotaratoare: in Creta, pe Eufrat, in Siria. Ceremonii triumfale au marcat caderea puterii musulmane. Imperiul extins in Orient a fost aparat extraordinar prin construirea unor fortificatii deosebit de puternice. Anexarea de catre Vasile al II-lea a principatelor armene (1022) precum si supunerea Iviriei au completat aceste rezultate glorioase. De pe vremea lui Iustinian I Imperiul nu si-a extins autoritatea atat de departe in Orient.

b) Anihilarea pericolului bulgar. Prin prezenta amenintatoare a bulgarilor in imediata vecinatate a capitalei bizantine, problema bulgara devine cea mai importanta in aceasta perioada. Din punct de vedere teritorial, statul lor se intindea de la Dunare pana la Balcani iar in partile vestice pana la Muntii Pind.

Prin fuziunea completa dintre elementul bulgar si cel slav, Bulgaria forma un stat omogen in care puterea monarhica s-a dezvoltat foarte mult. Convertirea la crestinism a asigurat unitate credintei iar prin contactul cu Bizantul, tara s-a ridicat la un inalt grad de civilizatie. Toate acestea au dat curaj suveranilor bulgari sa-si dispute hegemonia asupra Peninsulei Balcanice cu imparatii Bizantului. Pentru realizarea acestor visuri ambitioase a fost suficienta domnia unui singur suveran. Acesta a fost Simion (893-927), fiul tarului Boris. Crescut in Bizant unde a fost tinut ca ostatic al tatalui sau, patruns de luxul si civilizatia de la curtea imparatilor (el era poreclit "semi-grecul"), visa sa cucereasca Constantinopolul si sa-si puna pe cap coroana urmasilor lui Constantin cel Mare. Timp de mai bine de un secol razboaiele s-au succedat unul dupa altul intre greci si bulgari.

Luptele au inceput in 889 si motivele au fost, initial, de ordin economic. Bulgaria devenise un adevarat antrepozit comercial intre Bizant si restul continentului european. Nave bulgare plecate din porturile Marii Negre aduceau produsele Europei centrale si ale campiilor rusesti pe cheiurile Constantinopolului. Aici insa doi negustori greci au obtinut monopolul comertului cu bulgarii si, pentru a evita concurenta, au mutat antrepozitele bulgare la Tesalonic. Considerand-o o masura restrictiva, Simion a declarat razboi, a invadat Tracia si Macedonia, a infrant armata imperiala trimisa impotriva lui si a amenintat Constantinopolul (894). O invazie a ungurilor platiti de bizantini l-a constrans in cele din urma pe suvernul bulgar sa se retraga. Ungurii locuiau inca in stepele din nordul Marii Negre.

Dupa moartea lui Leon al VI-lea, tulburarile care au caracterizat minoratul lui Constantin al VII-lea i-au dat ocazia lui Simion sa revina. In 913 el a aparut in fata Constantinopolului. In 914 a ocupat Adrianopolul pentru ca, trei ani mai tarziu, intr-o batalie de o zi, sa nimiceasca armatele imperiale la Anchialos. Patruns de importanta succeselor obtinute, Simion s-a proclamat "tar al bulgarilor si imparat al romanilor". El a instalat in capitala sa de la Preslav o patriarhie bulgara autocefala. Nu-i mai ramanea decat sa cucereasca Constantinopolul. El a incercat acesta in 924. dar pentru a ataca orasul, acest lucru trebuia facut, in egala masura, pe uscat si pe mare. Simion nu avea insa flota. Se pare ca la intalnirea pe care a avut-o cu Roman Lecapenos el a fost coplesit de prestigiu si civilizatia acestei antice majestati imperiale, astfel ca Simion a dat inapoi si a renuntat la visul sau. Altii au afirmat ca bulgarii erau atunci amenintati de sarbi si ca arabii nu si-au onorat promisiunea de a asedia Constantinopolul.

Cu toate ca Simion a facut sa straluceasca in regatul sau si, mai ales in capitala sa, Marele Preslav, o cultura si o civilizatie care i-au adus, pe merit, numele de Carol cel Mare al Bulgariei, oprirea in fata Constantinopolului a marcat inceputul declinului ambitiilor bulgare. Cand, in 927, Simion murea, decaderea incepuse deja. Aceasta decadere a continuat in timpul indelungatei domnii a fiului sau, Petru (927-969). Timp de patruzeci de ani, Bulgaria a devenit tot mai mult un satelit al Imperiului. Si in timp ce Bizantul se intarea, vechiul sau rival slabea din ce in ce mai mult. In fata puterii regale in declin, aristocratia bulgara si-a ridicat tot mai mult pretentiile. Unitatea religioasa a fost lovita de erezia bogomililor. Insasi nationalitatea bulgara parea ca se va descompune.

In 967, Nichifor Focas a refuzat plata tributului pe care bizantinii il ofereau anual bulgarilor si, cu ajutorul rusilor lui Sviatoslav, marele cneaz al Kievului, a atacat Bulgaria. Dar Sviatoslav a considerat tara ca pe un teritoriu cucerit, s-a instalat aici si a refuzat sa mai plece (968). Moartea tarului Petru si asasinarea lui Nichifor Focas (969), au agravat situatia, astfel ca atunci cand Ioan Tzimiskes se urca pe tron, invazia rusa ameninta chiar imperiul. Sviatoslav a trecut Muntii Balcani, a jefuit Philippolis (970), semanand panica in capitala Imperiului. Din fericire, rusii au fost invinsi la Arcadiopolis (970), astfel ca imparatul a putut sa organizeze impotriva lor o mare expeditiei (971).

In timp ce flota bizantina urca pe Dunare, Tzimiskes a fortat Balcanii,a ocupat Marele Preslav, l-a asediat pe Sviatoslav in Darstor (Silistra), obligandu-l sa renunte. Dupa o intrevedere intre conducatorul rus si basileu pe Dunare, Sviatoslav a semnat un tratat prin care se angaja ca nu mai apare niciodata in peninsula, ca nu va mai ataca orasul Cherson si ca va da ajutor Imperiului impotriva inamicilor sai. Bulgaria a fost anexata la Imperiu iar patriarhia autocefala a fost desfiintata. Hotarele Imperiului bizantin au fost impinse din nou pana la Dunare.

In acelasi timp insa, in Bulgaria din Pind, in jurul oraselor Prespa si Orhrida, elementul national, sub conducerea comitelui Sisman si a fiilor sai, au continuat sa reziste. In umbra tulburarilor care au avut loc la inceputurile domniei lui Vasile al II-lea, unul din fiii lui Sisman, tarul Samuil - intre 976 si 1014 - a cucerit Macedonia, Tessalia si a patruns pana in Peloponez. Pentru a cuceri acest imperiu considerabil care se intindea de la Dunare pana la Marea Adriatica, bizantinii au trebuit sa duca un razboi de treizeci de ani (986-1018). Aceasta a fost actiunea exclusiva a imparatului Vasile al II-lea, ale carui fapte i-au adus cumplita porecla de Bulgaroctonul ("omoratorul de bulgari").

In 986, Vasile al II-lea a inceput ofensiva si a intrat in Bulgaria dar a suferit o grava infrangere in defileul de la Portile lui Traian din Balcani. I-au trebuit zece ani pentru a putea relua lupta, timp in care, Samuil n-a incetat sa-si mareasca regatul, de la Dunare la Marea Adriatica si la Marea Egee. Dar, in 996, tarul a fost infrant pe malurile Sperchiosului si a pierdut Grecia esuand in fata Tesalonicului iar o parte a Bulgariei dunarene a cazut in mainile imparatului (1000).

In acelasi timp insa, Bulgaria de vest a ramas inexpugnabila. Dupa ce si-a asigurat linistea din spre Orient, Vasile al II-lea s-a hotarat sa-si concentreze toate fortele impotriva bulgarilor. Cucerirea totala a Bulgariei a umplut perioada anilor 1001-1017. Dispunand de o puternica armata si de generali iscusiti, Vasile al II-lea a fixat el insusi planul cuceririi si a dirijat executarea lui in detaliu. Explicatia superioritatii sale consta in abilitatea planurilor strategice care se bazau pe divizarea fortelor inamice pentru a le invalui apoi si, de asemenea, in mobilitatea fortelor de care dispunea, de claritatea de care a dat dovada in momentele decisive.

Atacul a pornit in 1001. La inceput au fost cucerite marginile Berroe (astazi Stara Zagora), Serbia, Vodena. Impresurat in munti Samuil s-a eliberat si a atacat Adrianopolul (1003). Dar imparatul l-a urmarit si l-a inchis printr-o blocada. A cucerit Skoplje, Macedonia de jos si de mijloc (1007), ducand razboiul cu o cruzime iesita din comun.

Samuil a evitat ciocnirea directa. Dar, in cele din urma, trupele sale au fost infrante total in defileul de la Kimbalongos (Campulung), la 29 iulie 1014. Aceasta trecatoare a fost folosita de catre Vasile al II-lea atunci cand a invadat Macedonia occidentala. Samuil s-a aparat cu palisade trecatoare din spatele carora trupele bulgare au aruncat asupra grecilor numeroase proiectile de piatra. Dar in timp ce Vasile al II-lea ataca din fata, Nichifor Xiphias, a ocolit pozitiile si, brusc, a cazut in spatele bulgarilor care, surprinsi, au cedat. Cei 15.000 de prizonieri, tratati de imparat ca supusi rebeli, au fost orbiti, pedeapsa prevazuta in dreptul bizantin si pentru cei ce se ridicau impotriva puterii imperiale. Uriasei coloane i s-a dat apoi drumul spre casa. Tarul n-a putut supravietui acestei privelisti si, la 6 octombrie 1014, a murit.

Acesta a fost sfarsitul Bulgariei. Inca patru ani, luptele pentru tron au continuat intre urmasi. Cu toate acestea, in 1018, tara era total pacificata si imparatul, a facut un turneu triumfal ocupandu-se personal de reorganizarea ei. A facut-o, totusi, cu multa prudenta, respectand obiceiurile invinsilor, straduindu-se sa atraga de partea ei marea aristocratie, pastrand vechea organizare religioasa care avea in frunte pe arhiepiscopul autocefal de Ohrida.

Astfel, dupa o indelungata perioada, Bizantul redevenea stapanul intregii Peninsule Balcanice. Ultima expeditie a imparatului in Macedonia, pana Ohrida si Prilep, a fost un mare triumf, in care si ultimii sefi bulgari s-au predat. Dupa o sedere la Atena, Vasile al II-lea s-a intors la Constantinopol, unde a fost primit in triumf (1019).

c) Politica bizantina in Occident., inlocuite ceva mai tarziu de catepanatul de Bari. Era o buna compensare a Siciliei pierdute. Mai tarziu cele doua theme au fost inlocuite prin constituirea catepanatului de Bari. Se presupune chiar (P. Lemerle) ca imparatul bizantin ar fi pretins de la imparatul german unele titluri uzurpate. Astfel Roman al II-lea a avut dispute in privinta In acelasi timp in care in Orient frontierele Imperiului se extindeau, suveranii dinastiei macedonene au reluat spre Occident traditiile mai vechi ale politicii bizantine. Aceasta deoarece Bizantul n-a renuntat niciodata la drepturile Imperiului asupra Italiei. Amintirile Romei, vechea capitala a lumii romane si a Ravennei, vechea capitala a exarhatului, trezeau nu numai ambitii mai vechi dar reprezentau si din punct de vedere al credintei ortodoxe - mai ales Ravenna - zone si ideologii atasate Bizantului.

Imparatul si-a propus sa restabileasca in toata Mediterana prestigiul bizantin, sa vaneze corsarii musulmani din Adriatica si Marea Tireniana si sa infranga pe arabii din Africa si din Sicilia. De la urcarea pe tron Vasile I a inceput o actiune energica in Occident. In primul rand el n-a separat chestiunea Italiei bizantine de cea a Marii Adriatice, ale carei tarmuri erau ocupate de Venetia inca pe jumatate vasala Imperiului datorita faptului ca orasul din lagune stapanea Dyrrachium. Toate aceste teritorii erau amenintate de aceiasi dusmani: bulgarii, piratii slavi si arabii. N-a reusit sa recucereasca Sicilia, unde Siracuza a cazut in mana arabilor. Dar a reusit sa restabileasca ordinea in Marea Adriatica a refacut alianta bizantina cu Venetia si a readus pe croati sub vasalitate greceasca. Mai mult, a ocupat intregul sud al Italiei (876-885), impunandu-si protectoratul asupra principilor lombarzi.

Leon al VI-lea a organizat doua theme noi, a Longobardiei si Calabrieilegitimitatii titlului imperial cu Otto incoronat la Roma in 962, intemeietorul Sfantului Imperiu roman de natiune germana. Dar Otto si-a intins suveranitatea si asupra printilor longobarzi vasali ai Bizantului, a invadat teritoriul grec si a atacat Bari (968). Nichifor Focas a ripostat energic. Dar moartea sa a schimbat politica bizantina: s-a realizat un acord si a avut loc casatoria lui Otto al II-lea cu Teofano (972), o ruda apropiata a imparatului. Conflictul dintre cele doua imperii s-a incheiat, astfel, pe baza status-quo-ului.

Pacea a durat, insa, putin caci ambitiile germanilor nu se puteau impaca cu revendicarile bizantine. Imparatii germani au obtinut insa rezultate slabe. Otto al II-lea a invadat Calabria dar a fost infrant la Stilo (982).

Domnia lui Vasile al II-lea a intarit eforturile dinastiei macedonene. Victoria de la Cannes (1018), obtinuta de trupele imperiale asupra populatiilor din Apulia rasculata, a restabilit prestigiul bizantin din Reggio si Bari pana la portile statului pontifical. Sub administratia imperiala deosebit de abila in propagarea influentei grecesti, Italia de sud, datorita mai ales clericilor ortodocsi si manastirilor grecesti a devenit o adevarata Grecie Mare, dovada remarcabila a puterii de expansiune, a fortei de asimilare a civilizatie bizantine, caracteristice Imperiului in secolele IX-XI. La moartea lui Vasile al II-lea, Bizantul era la fel de puternic in Italia ca si in Asia si Bulgaria.

d) Actiunea diplomatica a imparatilor macedoneni. Datorita succeselor sale militare, Imperiul grec se intindea in secolul al X-lea de la Dunare pana in Siria, de la tarmurile Italiei pana la platourile Armeniei. Dar o diplomatie abila a dus mult dincolo de aceste frontiere sfera de actiune a Bizantului. In jurul Imperiului se grupau o serie de state vasale care au format o prima linie de aparare, state care au propagat in lume influenta politica si civilizatia bizantina. La astfel de influente face referire si cronica Gesta Hungarorum care mentioneaza ducate situate pe cele doua maluri ale Tisei care, la venirea ungurilor in Pannonia (896), erau vasale imparatului din Constantinopol.

In Italia, Venetia, greaca prin obiceiuri si origini, era cea mai supusa si mai fidela dintre vasalii Imperiului. Imparatii care i-au incredintat misiunea de a pazi apele Marii Adriatice i-au dat, de la sfarsitul secolului al X-lea, largi privilegii comerciale pregatindu-i marea ascensiune ce a urmat. Cel ce a lansat Venetia a fost Vasile al II-lea. In 992 el a acordat comertului venetian o diminuare a obligatiilor vamale scotand-ul de sub controlul functionarilor imperiali cu conditia ca, in caz de nevoie, sa-i stea la dispozitie pentru a transfera trupe din Bizant in Italia. In 998 Vasile al II-lea l-a autorizat pe dogele Pietro Orseolo sa apere orasele din thema Dalmatia impotriva atacurilor intreprinse de piratii slavi. Expeditia lui Orseolo in Dalmatia (1001) a fost un adevarat triumf pentru Republica Sfantului Marcu si din acest moment dateaza pretentiile sale asupra Dalmatiei. In 1004 o flota venetiana a salvat Bari de asediul sarasinilor din Sicilia. In semn de recunostinta, Vasile al II-lea a adus la Constantinopol pe fiul dogelui, casatorindu-l cu o patriciana. Gestul avea o semnificatie deosebita: o noua putere se nastea in Marea Adriatica.

Privilegii asemanatoare au fost acordate apoi si orasului Pisa. In Italia de sus, republicile Neapole, Gaeta, Amalfi, gravitau toate in orbita Bizantului. Principii lombarzi de Salerno, Capua, Benevent, desi de o fidelitate indoielnica, au acceptat, in general, protectoratul grec.

In nord-vestul Peninsulei Balcanice si, mai ales de-a lungul coastei Adriaticii, statele slave Croatia si Serbia, readuse de Vasile I la crestinism si sub autoritatea Bizantului, au devenit aliati folositori ai Imperiului, mai ales impotriva bulgarilor.

Pe litoralul Marii Negre, orasul Cherson, in Crimeea, mai mult vasal decat supus, era un pretios punct de observatie, un instrument de actiune politica si economica asupra popoarelor barbare (cazari, pecenegi, rusi) care locuiau in zona stepelor din vecinatate.

In Caucaz, principii de Alania, Abasgia, Albania, purtau titluri si primeau subsidii de la Bizant. Statele din Armenia, smulse in secolul al X-lea de sub influenta araba, au dat Imperiului soldati si generali de renume.

3.Ascensiunea prestigiului extern al Biserici bizantine

a) Crestinarea rusilor. Actiune civilizatoare a Bizantului s-a intins mult mai departe decat regiunile aflate sub control grecesc. Ca intotdeauna, opera misionarilor a completat pe cea a diplomatilor. Un exemplu in acest sens a fost crestinarea rusilor.

Dupa mijlocul secolului al IX-lea, Bizantul a stabilit legaturi cu Rusia. In cateva randuri, dupa atacul din 860, kievienii au amenintat Constantinopolul cu incursiunile lor. Potrivit traditiei, printul Oleg a intreprins o expeditie impotriva Constantinopolului in 907. Raporturile de prietenie au alternat cu cel de ostilitate. Imparatii recrutau voluntari pentru armata Imperiului din randul acestor buni luptatori iar negustorii rusi frecventau targurile bizantine. "Marele drum de la varegi la greci", aceasta importanta legatura comerciala intre tarile de la Marea Baltica si cele de la Marea Neagra, trecea, in cea mai mare parte prin teritoriul locuit de rusi, conectandu-i pe acestia la fluxul relatiilor economice din aceasta parte a Europei.

O prima incercare de convertire la crestinism s-a produs in timpul principesei Olga (Helga), sotia cneazului Igor, ucis in 945. Conducand tara in numele fiului ei minor, Sviatoslav, s-a apropiat foarte mult de Bizant in politica sa externa. Cronicile spun ca in 957 ea a mers la Constantinopol unde s-a botezat luand numele imparatesei Elena, sotia lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul care i-a fost nasa. N-ar fi exclus insa ca ea sa se fi botezat inca inainte de aceasta vizita, acasa, la Kiev. Cert este ca dupa vizita intreprinsa la Constantinopol, principesa a construit numeroase biserici in tara sa, intre care si Sf. Sofia din Kiev.

Fiul si urmasul ei, Sviatoslav, n-a impartasit insa credinta mamei sale astfel ca, dupa moartea ei (969), cneazul a restaurat paganismul si a inceput persecutiile impotriva crestinilor.

Pasul decisiv si definitiv in crestinarea rusilor l-a facut fiul lui Sviatolav, Vladimir (978-1015), care fusese crescut sub atenta supraveghere a bunicii sale, Olga. In 987, pentru a infrange revoltele feudalilor, Vasile al II-lea a obtinut de la cneazul Kievului un corp de armata de 6.000 de mercenari. In schimb Vladimir a cerut mana unei profirogenete si, pentru a forta curtea imperiala care statea pe ganduri, a ocupat Cherson. Vasile al II-lea a cedat cererii regelui barbar oferindu-i in casatorie pe Ana Porfirogeneta dar a pretins, in schimb, botezul sau. Vladimir s-a botezat la Cherson (988) iar apoi a impus acelasi lucru poporului sau, la Kiev.

Rusia, de acum crestina, a adoptat civilizatia bizantina. Ea a imprumutat de la Bizant, odata cu Ortodoxia, arta, literatura si obiceiurile acesteia. In acest sens rolul Anei Porfirogeneta a fost esential. Vladimir a ridicat biserici cu hramul Sf. Vasile si Adormirea Maicii Domnului, aceasta din urma construita in 991 de artisti greci si sfintita in 996.

In toata aceasta perioada a existat si o tendinta de a se stabili legaturi si o tendinta de a se stabili legaturi si cu Biserica Apuseana, papalitatea incercand sa-si intinda influenta si aici. Acesta a fost si sensul ambasadelor schimbate in jurul anului 1000 intre Vladimir si pontifii Ioan al XV-lea si Silvestru al II-lea. In cele din urma obiceiurile si ritualul bizantin triumfara in Rusia dar abia in 1037, Kievul a primit un episcop grec, devenind sediul unei mitropolii atasate patriarhiei de Constantinopol.

b) Prima crestinare a ungurilor. La mijlocul secolului al VIII-lea, ungurii, popor de origine fino-ugrica, se aflau la est de Marea de Azov iar la mijlocul secolului urmator erau situati deja la vest de aceasta mare. Pe la 861 un prim contact cu ei il realizeaza "apostolul slavilor" Chiril in zona Chersonului iar legenda care evoca viata lui Metodiu face si ea referire la o intalnire a acestuia cu "regele ungurilor" (de fapt cu capetenia lor), pe malurile Dunarii de mijloc. Se pare ca triburi ungare si-au facut aparitia in Campia Pannoiei patrunzand prin trecatorile din nord inca pe la 862, chemati de conducatori locali sa participe la luptele impotriva statului franc.

Alungati de pecenegi din stepele de la nordul Marii Negre, ungurii, organizatii intr-o uniune care cuprindea sapte triburi aflate sub conducerea lui Arpad, au patruns in 896 prin pasul Vereczke din Muntii Tatra si s-au asezat pe cursul de mijloc al Dunarii. Cronica lui Anonymus, Gesta Hungarorum, aminteste ca, la stabilirea lor, ungurii au gasit aici pe romani (blahi) care erau "pastorii romanilor" si pe slavi, organizati in mici formatiuni (ducate), care au opus rezistenta noilor veniti.

Daca ungurii care s-au asezat in Campia Pannoniei erau inca pagani, ei au intalnit aici o populatie crestina. Slavii din zona Dunare - Tisa, campia Crisurilor si Muresului, au trecut la o noua credinta indata dupa venire, prin "contaminarea" lor de catre populatia bastinase crestina. Pentru cei din zonele nordice, din curbura Dunarii si din Pannonia vestica a fost nevoie de munca plina de abnegatie a misionarilor Chiril si Metodiu caci populatia romanica de aici, crestina, a fost impinsa spre Italia, Dalmatia sau interiorul Peninsulei Balcanice. Situatia nu s-a schimbat la est de Dunarea mijlocie unde crestinismul a continuat sa fie predominant in raport cu credintele pagane. Anonymus, asa cum am vazut, mentioneaza chiar legaturile pe care "ducele bihorenilor" le avea cu Constantinopolul pe la inceputul secolului al X-lea si, cu siguranta, ca acestea nu erau numai politice ci si religioase.

Ducele Salanus a carui "tara" se intinde intre Dunare si Tisa a beneficiat de ajutor bizantin si bulgar in lupta contra ungurilor atunci cand acestia au venit aici.

La sfarsitul veacului al IX-lea si inceputul celui urmator nu se poate vorbi, deci, decat de o singura posibila ierarhie crestina, cea bizantina, acceptata de populatia bastinasa, existenta inainte de descalecarea aici a triburilor ungare. In campia Tisei legaturile cu lumea bizantina erau mai puternice si datorita apropierii geografice chiar daca intre Imperiul bizantin si zona la care ne referim s-a intrepus puternicul stat bulgar, din 864 crestin si el, avand o episcopie de rit rasaritean la Sirmium.

Se poate spune, deci, ca toata campia Dunarii de mijloc era crestina in momentul in care ungurii au patruns aici si ca in amintita zona de est (campia Tisei si Transilvania intracarpatica) crestinismul era de rit bizantin. Curand dupa descalecare ungurii si-au inceput atacurile impotriva teritoriilor din est - ducatele lui Salanus, Gelu "quidam Blachus", Menumorut si Glad - dar si spre sud. In 934, aliati cu pecenegii, ungurii patrund in Bizant. In 938 si 943 ei revin, de aceasta data singuri, ajungand pana aproape sub zidurile Constantinopolului. Au fost opriti insa de fiecare data. In 948, Constantin al VII-lea Porfirogenetul a incheiat cu ei chiar un tratat de prietenie.

In vizitele facute la Constantinopol, capetenii ale unor triburi ungare din partea de rasarit s-au crestinat aici si au cerut patriarhului Theophilactos (933-956) sa le dea un ierarh grec care sa-i crestineze si pe supusii lor. In 956, calugarul grec Hieroteos a fost sfintit ca "episcop al Turkiei" si trimis pe teritoriul uniunii de triburi ungare. Cronicarul Ioan Skilitzes in lucrarea sa Compendiu de istorii spune despre acest Hieroteos ca "pe multi i-a atras la crestinism din ratacirile barbare".

Avand in vedere ca latinii si-au inceput misiunea de crestinare abia dupa 973, se poate spune ca propovaduirea invataturii Mantuitorului intre unguri s-a inceput prin lucrarea misionarilor greci si ca ea a fost mult usurata de existenta unei populatii romanice si slave, crestina deja. Ulterior, ca urmare a activitatii unor misionari trimisi de papalitate, dar si de teama ca tanarul stat sa nu se dezintegreze, ca urmare a tendintelor centrifuge ale unor conducatori locali din partea de rasarit a Ungariei, care erau de rit bizantin, regii Ungariei au adoptat crestinismul de rit apusean. Primul a fost Geza, tatal viitorului rege Stefan I cel Sfant (circa 974), acesta din urma incoronandu-se in ziua de Craciun a anului 1000 cu o coroana trimisa de papa Silvestru al II-lea. Incepand cu Stefan I, sanctificat ulterior, apoi sub succesorii sai, monahii greci au fost alungati de pe teritoriul statului dar credinta de rit rasaritean nu a putut fi eradicata total de pe teritoriul Ungariei niciodata, asa cum nici etnia celorlalte neamuri n-a putut fi schimbata. Gestul primului suveran al statului ungar poate fi considerat ca o a doua crestinare a poporului ungar, care a contribuit la adancirea separarii dintre crestinii apuseni si cei din rasarit.

c)      Problemele sociale interne

La sfarsitul secolului al IX-lea si in tot cursul celui de al X-lea, grave probleme sociale au framantat Imperiul. Doua clase stateau fata in fata: saracii (penites) si bogatii (dinapoi).

Prin rapirea pamantului primei categorii, s-a constituit, treptat, mai ales in partile asiatice, o mare aristocratie feudala posedand domenii intinse, clienti si vasali. Pe masura ce puterea lor economica si sociala crestea, obtineau inalte functii administrative reusind sa dispuna si de o armata proprie. Astfel constituita, aceasta nobilime era un permanent pericol politic si social pentru conducerea centralizata a statului.

Imparatii si-au dat seama de acest pericol si au inceput lupta impotriva marilor seniori. Acestia, prin imunitatea pe care o aveau, diminuau resursele fiscului iar prin rapirea loturilor detinute de militari, periclitau insasi ridicarea la oaste a acestora. Vasile I, odata cu inceputurile luptei pentru instaurarea dinastiei, a inceput si ingradirea puterii marilor seniori iar succesorii sai i-au continuat politica si in acest domeniu.

Intr-o prima Novela, in 922, Roman Lecapenos a intarit dreptul de protimisis in sanul comunitatilor rurale, pentru a se putea opune patrunderii dinatilor in interiorul lor. Astfel, el este primul imparat care a luat masuri legislative impotriva extinderii marii proprietati funciare in detrimentul micii proprietati.

A cautat sa asigure integritatea posesiunilor militare statornicita de regimul themelor si necesara pentru recrutarea unei armate autohtone. In 928, in urma unei secete care a determinat o foamete generala, multi tarani au fost siliti sa-si arendeze pamantul in mainile marilor nobili si le-ar fi fost necesari zece ani ca sa le redobandeasca. Printr-o Novela din 934, Roman Lecapenos, fara sa ia pamantul de la toti proprietarii care detineau bunurile saracilor, a anulat toate tranzactiile, donatiile, mostenirile anterioare anului 922 si a hotarat ca toate bunurile vandute la un pret mai mic decat jumatate din valoarea lor, trebuiau restituite fara rascumparare. Dimpotriva, daca vanzarea era in regula, pamantul trebuia restituit taranului in termen de trei ani prin rambursarea sumei primite. "Mica proprietate - scria Roman Lecapenos - are o mare importanta pentru plata impozitelor si indeplinirea serviciului militar. Totul va fi in pericol daca ea va dispare". El insusi, fiu al unui posesor de pamant militar, vedea pericolul care ameninta democratia rurala, bunul cel mai de pret al statului bizantin.

Reluarea mereu a acestor hotarari si de catre imparatii care au urmat, arata ca pericolul exista in permanenta. Evenimentele din cea de a doua jumatate a secolului al X-lea au dovedit-o in mod graitor. In ziua ce a urmat asasinarii lui Nichifor Focas, o prima rascoala feudala a izbucnit in Asia Mica (971), sub conducerea lui Bardas Focas, un nepot al imparatului defunct. Infranta, ea a reizbucnit si mai puternica in timpul primilor ani de domnie ai lui Vasile al II-lea. In 976 a izbucnit rascoala lui Bardas Skleros care a fost proclamat imparat de catre armata, a pus stapanire pe toata partea asiatica a Imperiului amenintand si Cosntantinopolul (978). Impotriva acestui pretendent feudal s-a facut apel la un alt feudal. Bardas Focas a batut pe Bardas Skleros la Pankalia (979) si, astfel, insurectia a fost oprita.

Dar cand puterea lui Vasile al II-lea parea sa ameninte din nou aristocratia, a izbucnit o noua rascoala. Focas si Skleros s-au aliat, de aceasta data pentru a se ridica impotriva imparatului (987). Vasile al II-lea, cu admirabila sa energie, a triumfat din nou. Focas, invins la Chrysopolis, in fata Constantinopolului, al carui asediu il incepuse deja (988), si-a gasit moartea in batalia de la Abydos (989).

Skleros a trebuit sa se supuna. Dar imparatul n-a uitat niciodata aceste insurectii feudale si, prin ordonanta din 996, a lovit puternic in marii feudali. Acum a fost anulat termenul de prescriptie de patruzeci de ani. Ba mai mult, orice achizitie de bunuri funciare, incepand cu anul 922 a fost declarata nula iar proprietatile au fost inapoiate fara despagubire vechilor stapani.

Dar, in fapt, toate aceste masuri s-au dovedit neputincioase. Puterea centrala a vrut sa restranga dezvoltarea marii proprietati, sa ingruneze cu impozite pe aristocrati, sa caute sa diminueze influenta lor in armata. Dar, nimic nu a reusit din toate acestea. Aristocratia feudala a triumfat asupra puterii imperiale si, in slabiciunea si anarhia ce au marcat cea de a doua jumatate a secolului al XI-lea, o familie de feudali, cea a Comnenilor, a asigurat salvarea Imperiului.

Alaturi de feudalitatea laica, cea religioasa nu era cu nimic nici mai puternica si nici mai putin periculoasa. In secolul al X-lea, intocmai ca si in secolul al VIII-lea, o parte importanta a proprietatii funciare se afla in mana calugarilor, in dauna veniturilor necesare fiscului si armatei. Suveranii secolului al X-lea s-au straduit sa restranga suprafata bunurilor manastiresti. In 964, o Nuvela imperiala data de Nichifor Focas, interzicea infiintarea unor noi proprietati. Era oprita intrarea in manastiri a unor cetateni valizi.

Dar, in Imperiul bizantin, Biserica era mult prea puternica pentru ca astfel de masuri sa poata fi mentinute vreme indelungata si Imperiul avea nevoie mult prea mare de ajutorul ei pentru a lovi in drepturile sale. In 988, Vasile al II-lea a abrogat ordonanta lui Focas. Partida monastica a iesit astfel invingatoare.

In fata clerului, imparatul nu avea intotdeauna ultimul cuvant. Prin importanta functiei sale, prin rolul pe care il avea in sanul Bisericii, prin marele numar al calugarilor care il inconjurau, prin influenta politica pe care o avea, datorita prestigiului Ortodoxiei in randul tuturor categoriilor sociale, patriarhul de Constantinopol era un personaj deosebit de important. In fata alternativei: imparatul sau patriarhul, de cele mai multe ori, supusii inclinau spre cel de-al doilea, deoarece, in ultima instanta, el reprezenta credinta iar credinta, cel mai important vietii aspect al supusilor.

Dar, daca un patriarh devotat puterii centrale, putea aduce servicii mari, un patriarh ostil devenea deosebit de periculos si opozitia sa putea anula chiar hotararile imparatului. Leon al VI-lea a avut ocazia s-o constate in fata patriarhului Nicolae care s-a opus casatoriilor succesive ale suveranului. Si daca, in cele din urma, el l-a silit pe marele prelat sa abdice (907), dupa moartea imparatului, si-a redobandit scaunul (912). In timpul minoratului lui Constantin al VII-lea a fost cel ce a condus locotenenta imperiala jucand un rol hotarator in miscarile interne din Imperiu, la fel ca in directionarea politicii sale externe. Patriarhul Polyeuct (956-970) si-a impus punctul de vedere in fata lui Nichifor Focas. Si daca, in cele din urma, a trebuit sa cedeze in fata lui, de la Ioan Tzimiskes a reusit sa obtina stergerea tuturor masurilor defavorabile Bisericii.

5. Decaderea Imperiului sub urmasii lui Vasile al II-lea.

De la moartea lui Vasile al II-lea, decaderea a inceput sub fratele sau Constantin al VII-lea (1025-1028) si sub fiica acestuia, Zoe, apoi a celor trei soti succesivi ai ei, Roman al III-lea (1028-1034), Mihai al IV-lea (1034-1041) si Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), cu care ea a impartit tronul. O scurta perioada in fruntea imperiului s-a aflat Teodora (1055-1056). Criza s-a manifestat si mai puternic dupa sfarsitul dinastiei macedonene. O lovitura de stat l-a impus pe tron pe Isaac Comnenul (1057-1059). Abdicarea lui a adus la putere pe Constantin al X-lea Dukas (1059-1067). Apoi Roman al IV-lea Diogenes (1067-1071) a fost inlaturat de Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078). O noua miscare a oferit coroana lui Nichifor Botaneiates (1078-1081). In cursul acestor domnii scurte, anarhia nu facea decat sa creeze noi surse de criza, interna si externa.

La toate frontierele, Bizantului dadea inapoi. La Dunare, pecenegii, nomazi de rasa turcica, au trecut fluviul ocupand tara pana la Balcani. Bulgaria de vest s-a ridicat (1040) sub conducerea lui Petru Delianos, un descendent al tarului Samuil, impotriva politicii fiscale deosebit de impovaratoare dusa de administratia imperiului. Bulgarii au atacat Tesalonicul, fara succes insa, fiind infranti in cele din urma de o armata condusa de imparatul Mihail al IV-lea. Oricum, Bulgaria fremata sub tirania bizantina, incercand tot mai mult sa se elibereze. Serbia s-a ridicat si ea, revendicandu-si independenta. Venetia pretindea ca este mostenitoarea Imperiului si succesoarea lui in Marea Adriatica.

Dar cei mai periculosi adversari care au aparut acum au fost normanzii in Europa si turcii selgiucizi in Asia.

Normanzii erau originari din nordul Europei si, migrand spre sud pana pe coastele vestice ale Frantei, s-au stabilit, pe la mijlocul secolului al XI-lea in Italia meridionala. Sustinuti de papalitate ei au cucerit succesiv de la Bizant tot ce acestuia ii mai ramasese in peninsula. Georgios Maniakes, exarhul bizantin al Italiei, dupa succesele uriase ale arabilor in Sicilia (1038-1040), a reusit sa opreasca pentru un moment inaintarea normanzilor (1042). Dar, in culmea succeselor sale militare, in urma unei intrigi de palat, Georgios Maniakes a fost rechemat la Constantinopol. Proclamat imparat de trupele sale, a debarcat la Dyrrachium in dorinta de a merge asupra capitalei dar a fost ucis in prima ciocnire cu trupele imperiale (la inceputul anului 1043). In perioada ce a urmat s-a inregistrat un aflux de aventurieri si normanzi in sudul Italiei. Intre ei se afla si Robert Guiscard care i-a pus in slujba ducelui longobard de Salerno, Guimar. Curand insa ei au parasit pe cel care ii chemase si au inceput sa actioneze pe cont propriu, pradand si incendiind asezarile. A intervenit imparatul german Henric al III-lea care a luat de la Guimar principatul de Capua si a recunoscut autoritatea aventurierilor normanzi asupra teritoriilor pe care se aflau, transformandu-i in printi suverani (1047). In fata acestei situatii, papa Leon al IX-lea a incheiat o alianta la Neapole, in 1052, cu Roman Argyros, exarhul de Italia, Calabria si Apulia, indreptata impotriva principiilor normanzi a caror pozitie in sudul Italiei se consolida tot mai mult. Alianta a suferit insa esecuri militare repetate. Roman Argyros a fost infrant succesiv la Tarent, Crontona si Siponto si, in aceeasi perioada, papa a fost invins la Civitate (17 iunie 1053), cazand prizonier la normanzi.

In perioada 1046-1051, Roman Argyros a fost rechemat sa apere Contantinopolul de rascoala lui Leon Tornikios. Aici insa a intrat in conflict cu patriarhul Mihail Kerullarios. Motivul era ca Argyros acceptase in sudul Italiei ca, in locul painii dospite, sa se foloseasca azima la savarsirea Sfintei Euharistii. Era o masura ce incerca acolo, intr-o zona de conflicte, sa fie conciliatorie dar, evident, se incalcau dogmele Bisericii Ortodoxe. Argyros isi depasise prerogativele cu care fusese inzestrat in misiunea sa din Italia. Urmarile conflictului n-au intarziat sa se arate.

Robert Guiscard, dupa ce a unit toate fortele normande, a reusit sa cucereasca Apulia prin ocuparea orasului Bari, dupa un asediu de trei ani (1068-1071) si, in 1072, a zdrobit si ultima rezistenta bizantina din Sicilia. Prin aceasta stapanirea Constantinopolului in Italia poate fi considerata ca incheiata.

Incurajat de aceste succese, Robert Guiscard si-a intins ambitiile si asupra malului opus al Adriaticii. Si-a creat o flota si s-a pregatit sa intervina in Illyricum. In 1081, fiul sau, Bohemund, a debarcat pe coasta Epirului si Guiscard, cu 30.000 de oameni, s-a pregatit sa-l urmeze.

In Asia situatia era asemanatoare. Turcii selgiuczi (de la Selgiuk, intemeietorul legendar al primei forme de stat a lor), avand in frunte trei conducatori succesivi de o valoare deosebita, Togrul-beg (?-1062), Alp-Arslan (1065-1072), Malek-sah (1072-1092), au luat Imperiul cu asalt, lovind puternica linia de fortificatii creata de Vasile al II-lea. Armenia, slab atasata Bizantului, nemultumita si de atitudinea patriarhiei de Constantinopol fata de Biserica sa, nu manifesta o fidelitate deosebita. In 1064, turcii au reusit sa cucereasca Cezareea si Chones. Energicul imparat Roman al IV -lea Diogenes a incercat sa opreasca inaintarea lor. A si reusit s-o faca timp de trei ani in sir dar, datorita politicii militare nefaste a lui Constantin al X-lea Dukas, armata sa era foarte slaba, bazata in special pe militari straini. In 1071, Roman al IV-lea Diogene, reintarindu-si armata, s-a hotarat sa faca un efort suprem. La 13 martie a parasit Constantinopolul si a mers in calea lui Alp Arslan, prin Theodosiopolis, a cucerit Manzikert, dar si-a slabit efectivele trimitand o parte din ele in ajutorul auxiliarilor normanzi care au incercat sa atace pe turci langa lacul Van. Acesta a fost momentul in care Alp Arslan s-a decis sa atace armata imperiala trimitand lui Roman al IV-lea Diogenes informatii false, cum ca ar fugi catre Bagdad. La 26 august 1071 s-a dat batalia de la Manzikert, la nord de lacul Van. Imparatul insusi a cazut in mainile turcilor. Alp Arslan i-a impus un tratat inrobitor (1 milion de nomisme pentru rascumparare si un tribut anul de 560.000 de nomisme). Pacea s-a incheiat pe o perioada de 50 de ani. Ajuns acasa, Roman al IV-lea Diogenes a fost destituit si orbit.

Niciodata Bizantului nu si-a mai revenit din acest mare dezastru. Tot estul Asiei Mici, Armenia, Capadocia, toate regiunile din care Imperiul si-a recrutat cei mai buni soldati, cei mai ilustri generali, au fost pierdute definitiv.

Dupa victoria de la Manzikert, turcii s-au raspandit in toata Asia Mica. Alp Arslan, revoltat de tratamentul la care a fost supus Roman al IV-lea Diogenes, s-a declarat razbunatorul sau si a anulat pacea incheiata cu Imperiul bizantin. Luptele interne si revoltele militare care s-au declansat in Bizant pentru succesiunea la tron, au usurat cucerirea Asiei Mici, fiecare din factiunile rivale chemand pe turci in ajutorul sau. Se poate spune astfel ca autoritatile bizantine au fost cele care au incurajat devastarile, dandu-le aproape un caracter legal. Dusi ca mercenari in toate partile Imperiului, din Anatolia pana in fata Constantinopolului, ei nu au intarziat sa se considere stapani aici, fara sa mai fie nevoie de tratate in acest sens.

De acum inainte, in anarhia mereu crescanda, turcii vor obtine noi si importante succese. Orasul si cetatea Ikonion cade in mainile lor, apoi Niceea, unde bizantinii insisi i-au chemat. In 1079, au ocupat localitatea Chrysopolis, in fata Constantinopolului.

Marea schisma din 1054. Cresterea puterii Bisericii bizantine in raport cu Statul

Cauzele conflictului survenit inainte de moartea papei Leon al IX-lea intre Biserica de la Roma si cea de la Constantinopol sunt strans legate de evenimentele din Italia meridionala. Am vazut ca alianta politica si militara incheiata de Roman Argyros cu Leon al IX-lea si ratificata de imparatul Constantin al IX-lea Monomahul a avut ca adversar pe patriarhul Mihail Kerullarios care i-a urmat lui Alexios Studitul, la 25 martie 1043. Cauza acestei ostilitati era, in principiu, ingerinta spirituala a papei in Italia bizantina ale principiului, ingerinta spirituala a papei in Italia bizantina ale carei episcopii erau ocupate in intregime de ierarhi greci. Dar singur acest conflict de jurisdictie nu explica violenta luptei si dezacordul final cu implicatii in evolutia ulterioara a raporturilor intercrestine. Pentru o imagine cat mai completa asupra evenimentelor ce au urmat nu trebuie trecuta cu vederea firea incapatanata si ambitiile lui Leon al IX-lea care s-au lovit de intransigenta nu mai putin deosebita a lui Mihail Kerullarios.

Originar dintr-o buna familie de patricieni, viitorul patriarh si-a manifestat inca din tinerete caracterul ambitios in politica, incercand sa-l inlature pe Mihail al IV-lea de la domnie. Descoperit si exilat intr-o insula din Marea Egee impreuna cu fratele sau care s-a sinucis de disperare, Mihail a devenit calugar. A fost insa rechemat din exil de acelasi Mihail al IV-lea si a castigat apoi favoarea lui Constantin al IX-lea Monomahul.

Ridicat la demnitatea de singhel, demnitate ce ii oferea un rang in ierarhia palatului, el i-a urmat apoi patriarhului Alexios, desi nu era de provenienta ecleziastica, ceea ce l-a determinat mereu pe Leon al IX-lea sa-l trateze ca pe un neofit.

La mijlocul secolului al XI-lea, cuceririle teritoriale ale oamenilor de stat si cele spirituale ale misionarilor, au largit foarte mult sfera de influenta si de actiune a patriarhului de Constantinopol. Tari mari precum Rusia, Bulgaria, Armenia, Georgia, erau sub ascultarea sa directa sau indirecta iar pacea care domnea intre califatul arab si Imperiu a favorizat consolidarea relatiilor dintre patriarhul ecumenic si colegii sai orientali. Domnind si el asupra unei jumatati din lumea crestina, Kerullarios se putea considera, pe buna dreptate, egal cu papa si, ca atare, nu suporta amestecul acestuia pe teritoriul patriarhiei sale, nici chiar in Italia de sud. A rezultat din scrisoarea pe care a scris-o papei Leon al IX-lea (ianuarie 1054) si care nu este cunoscuta decat din raspunsul papei, ca el pretindea nu numai autocefalia Bisericii constantinopolitane, asa cum a revendicat-o si predecesorul sau Eustachiu in 1204, ci si egalitatea completa intre papa si patriarhul bizantin.

Politica de alianta cu Leon al IX-lea, inspirata basileului de catre Argyros a determinat racirea totala a relatiilor dintre patriarh si ducele bizantin de Italia, precum si atacul sau brusc la adresa Bisericii romane. In acest moment inca, legaturile dintre papalitate si Bizant erau departe de a fi intrerupte. O dovada in acest sens a fost trimiterea la Roma, de catre sinodul din 1052, a patriarhului Petru de Antiohia.

Raporturile s-au tensionat in septembrie 1053 cand, Leon, arhiepiscopul de Ohrida a scris lui Ioan, arhiepiscopul de Trani, o scrisoare in care se condamna folosirea azimei in locul painii dospite la savarsirea Sfintei Euharistii, ceea ce reprezenta, din punctul sau de vedere, o ramasita a iudaismului, la fel ca si postul in ziua de sambata. Dar reprosul cel mai grav facut reformatorilor occidentali era celibatul preotilor. Curand a aparut si tratatul monahului Nichita Stethatos, egumenul manastirii Studion, indreptat impotriva uzantelor latine in Biserica si, ceva mai tarziu, au fost inchise toate bisericile de acest rit din Constantinopol.

Episcopul de Trani a comunicat textul scrisorii primite de la Leon din Ohrida, cardinalului Humbert, care l-a tradus in limba latina pentru a-l arata papei. De aici inceput o vie corespondenta intre Leon al IX-lea, imparatul Constantin al IX-lea Monomahul si Mihail Kerullarios. Departe de a linisti raporturile dintre cele doua Biserici, aceste scrisori, pline de incriminari, n-au facut decat sa adanceasca conflictul.

In speranta ca-l va scoate pe imparat de sub influenta patriarhului, Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol trei legati, recrutati dintre cei mai ferventi aparatori ai punctului de vedere al Romei, cardinalul Humbert de Candida Silva, Frederic de Lotharingia, cancelar al Bisericii, Petru, arhiepiscop de Amalfi, toti laolalta incapabili de a face cea mai mica concesie patriarhului. Inevitabilul s-a produs: din ciocnirea a doua linii intransigente, ruptura n-a putut fi oprita. Legatii, primiti cu mare cinste de catre basileu si gazduiti la manastirea Studion, nu au fost primiti de patriarh care ii considera soli falsi trimisi, in realitate, de Argyros. Singurul succes obtinut de ei a fost retragerea afirmatiilor lui Nichita Stethatos (24-25 iunie). Capetele sale de acuzare impotriva Bisericii latine erau trei: azima, celibatul si nerespectarea Postului Mare la fel cu ortodocsii. Patriarhul a ramas insa neinduplecat.

La inceputul lunii iulie Mihail Kerullarios a aflat ca papa Leon al IX-lea a murit inca in cursul lunii aprilie si a sperat ca noul pontif sa trimita la Constantinopol o alta solie, mai flexibila, capabila sa poarte discutii. Dar cardinalul Humbert voia sa incheie el tratativele si, de aceea, a grabit desfasurarea evenimentelor.

In ziua de sambata, 16 iulie 1054, la biserica Sfanta Sofia, in timpul Liturghiei, cardinalul Humbert a depus pe masa din altar o bula de excomunicare a patriarhului Mihail Kerullarios, a arhiepiscopului Leon din Ohrida si a calugarului Nichita Stethatos, apoi legatii au plecat. Abia atunci patriarhul a vrut sa discute cu ei dar acestia erau deja in momentul rechemarii, la Selimbria. Imparatul, banuind o cursa, a cerut sa fie de fata la discutii.Mihail Kerullarios a refuzat aceasta conditie si astfel legatii si-au continuat drumul.

La vestea acestei excomunicari, la Constantinopol a izbucnit o revolta pe care imparatul a linistit-o numai cu promisiunea ca va intemnita pe fiul si pe ginerele lui Argyros si ca va biciu pe cel ce a tradus bula papala in limba greaca. Bucurandu-se de o mare popularitate in capitala, atat intre laici cat si intre clerici, Mihail Kerullarios a convocat un sinod in biserica Sfanta Sofia, la care au participat 12 mitropoliti si 2 arhiepiscopi (24 iulie 1054). Actul sinodal intocmit aici reproducea in parte, enciclica lui Fotios din 867 catre episcopii din Orient si enumera toate obiectiile fata de reformatorii Bisericii. A fost condamnata procedura legatilor papali.

Mihail Kerrullarios a tinut foarte mult sa aiba alaturi de el si pe ceilalti trei patriahi ai Orientului crestin. Prin intermediul lui Petru al III-lea al Antiohiei el a transmis patriarhului Leontie al Alexandriei si lui Ioanichie al Ierusalimului ca ruptura s-a produs si a insotit mesajul sau de precizarile necesare. Bizantinologul A. A. Vasiliev afirma ca, in ciuda putinelor surse de informatie de care dispunem, se poate afirma ca cei trei patriarhi rasariteni s-au declarat atasati Ortodoxiei si l-au sustinut pe patriarhul de Constantinopol in demersul sau.

Contemporanii n-au putut sa aprecieze atunci gravitatea celor intamplate la 16 si 24 iulie 1054. Mihail Psellos in Cronografia sa, care se refera la viata de la curtea imperiala in perioada 976-1077, nici macar nu o pomeneste dupa cum nu-i aminteste pe nici unul dintre protagonistii Marii Schisme. Abia mai tarziu, cand evenimentele au dus la inrautatirea continua a raporturilor, culminand cu ocuparea Constantinopolului de catre cruciada a IV-a, in 1204, s-au dovedit elocvente intentiile Apusului fata de Bizant. Nu se poate nega ca aceasta ruptura n-ar fi avut rezultate grave pentru Imperiu. Nu numai ca a grabit pierderea Italiei de catre greci dar ea a deschis intre Bizant si Occident o prapastie pe care nimic nu a mai putut-o reface. In ochii latinilor, grecii n-au mai fost decat niste schismatici, fata de care nu trebuie sa existe nici o consideratie si nici toleranta. Bizantinii s-au mentinut la randul lor in dusmania fata de Roma. Schisma a reprezentat o victorie a lui Mihail Kerullarios asupra papei caci a consolidat prestigiul patriarhului de Constantinopol asupra partii de Rasarit a crestinatatii. Dar, din punct de vedere politic, ea a fost fatala pentru Imperiul bizantin. Au fost distruse toate puntile de intelegere intre Imperiu si Occident si acest lucru se va vedea atunci cand a fost cea mai mare nevoie de ajutorul Apusului in fata amenintarii otomane.

Evul Mediu n-a cunoscut notiunea de coexistenta intre sisteme politice si religioase diferite, fiecare incercand sa-si extinda chiar si prin forta propria conceptie. Incercarea Bisericii latine de a impune propriile reforme si celei din Rasarit care se declara in continuare pastratoarea dreptei credinte statornicita de primele sapte Sinoade ecumenice, a dus la o ruptura totala pe care Occidentul va incerca mereu s-o inlature dar nu prin concesii dogmatice ci prin impunerea propriilor puncte de vedere.

In ciuda existentei atator motive de scindare si instrainare, Bisericile de Rasarit si Apus si-au recunoscut reciproc eclesialitatea pana in secolul al XVIII-lea si, in ciuda tuturor tensiunilor, au avut accidental comuniune sacramentala. Abia in secolul al XVIII-lea s-a ajuns la exclusivismul eclesiologic, marcat in Apus de interdictia comuniunii sacramentale cu ortodocsii (1729) iar in Rasarit de nerecunoasterea de catre patriarhi a botezului catolicilor.

Anatemele care au provocat Schisma cea Mare (16 si 24 iulie 1054) au fost ridicate abia la 7 decembrie 1965 cand s-a citit concomitent o declaratie comuna in catedrala Sf. Petru din Roma si in catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul Atenagoras I.

Ingrijorator devenea tot mai mult pericolul feudal care ameninta cu destramarea statului. Pentru a combate aristocratia devenita tot mai indrazneata, politica imperiala a vazut necesar sa ia masuri impotriva armatei pe care pe care se sprijineau feudalii.Cand pericolul la adresa armatei a devenit iminent, aceasta s-a rasculat, asa cum a fost aceea de sub conducerea lui Georgios Maniakes, eroul razboaielor din Sicilia si Italia (1043) sau cea a lui Leon Tornikios (1047).

S-a format chiar o partida civila care sa sprijine imparatul in tendintele sale indreptate impotriva armatei.

Domnia lui Constantin al IX-lea Monomahul a marcat primele succese. Sub acest imparat, foarte putin razboinic, armata a fost sensibil diminuata din punctul de vedere al efectivelor. Trupele Imperiului au fost compuse mai mult ca niciodata din mercenari (normanzi, scandinavi, rusi, anglo-saxoni), in care se putea avea o mai mare incredere. El a redus bugetul armatei, a neglijat fortificatiile, a alungat o parte a generalilor.

Constantin al IX-lea Monomahul a murit la 11 ianuarie 1055. Sotia sa, Teodora, a mai condus o scurta vreme treburile Imperiului in numele sau propriu. Ea era ultima supravietuitoare a dinastiei macedone si moartea sa (survenita la inceputul lui septembrie 1056) a marcat stingerea glorioasei dinastii.

Pe patul de moarte imparateasa l-a numit cu urmas la tron pe Mihail, un functionar in varsta care, dupa cum il caracteriza M. Psellos, "era mai putin capabil de a domni decat de a fi stapanit si condus". Pentru ca inainte a indeplinit functia de logothetic stratiotikoi, a mai fost numit fie Batranul, fie Stratiotikos. Urcarea sa pe tron a fost o adevarata victorie a partidei civile. Pretentiile functionarilor n-au mai cunoscut limite, senatorii, mai ales, au fost coplesiti de onoruri si daruri. O solie a strategilor in frunte cu Isaac Comnenul si Katakalon Kekaumenos, a fost data afara de imparat de la o audienta fara nici un fel de justificare. Conducerea armatei, revoltata, s-a ridicat impotriva curtii de la Constantinopol. Isaac Comnenul a fost proclamat imparat (8 iunie 1057) intr-o localitate din Paphlagonia. In jurul sau s-au adunat numerosi adepti din toata Asia Mica. O armata imperiala trimisa impotriva lui a fost invinsa. Mihai al VI-lea a trebuit sa accepte tratative cu rivalul sau. El i-a propus lui Isaac titlul de "Caesar" dar aceasta n-a facut decat sa-l irite pe adversar. In acest moment opozitia din Constantinopol s-a ridicat si i-a intins mana lui Isaac Comnenul.

Dar intre cele doua factiuni opuse a castigat cea de a treia condusa de Mihail Kerullarios. El s-a pus in fruntea opozitiei iar biserica Sf. Sofia a devenit centrul miscarii antiguvernamentale. Neputinta imparatului de a se intelege cu patriarhul a grabit caderea sa si rasculatii din Constantinopol au facut din Kerullarios un adevarat conducator al lor. Mihail al VI-lea a fost nevoit sa abdice si sa imbrace haina monahala. La 1 septembrie 1057, Isaac Comnenul si-a facut intrarea in Constantinopol si a fost incoronat de catre patriarh.

Triumful partidei militare a atras dupa sine schimbarea atitudinii de pana atunci fata de diferitele personalitati. Mihail Psellos a fost numit presedinte al Senatului, Mihail Lichoudes a revenit in fruntea administratiei asa cum fusese sub Constantin al IX-lea ajungand in cele din urma in scaunul patriarhal.

Isaac I a inceput lupta impotriva partidei care a condus Imperiul inaintea sa. A recurs la masuri de confiscare a bunurilor, si-a insusit tezaurul pe care Vasile al II-lea l-a strans in visteria statului si a rapit Bisericii din proprietatile sale, ceea ce a atras o acerba disputa cu patriarhul.

Revigorarea politica a Bisericii bizantine in secolul al XI-lea si-a gasit simbolul in personalitatea lui Mihail Kerullarios. Afirmarea rupturii cu Roma n-a insemnat decat implinirea unei jumatati din programul sau. Cealalta jumatate viza reglementarea raportului Stat-Biserica in interiorul Imperiului. El l-a ajutat pe Isaac sa devina imparat si patriarhul a asteptat o masura in schimb, ceea ce n-a intarziat sa vina. Administrarea Sfintei Sofia, care pana atunci fusese un privilegiu imperial, a trecut sub jurisdictia patriarhului, imparatul obligandu-se sa nu se mai amestece in nici un fel in viata Bisericii. Administratia statului devenea o atributie exclusiva a imparatului iar conducerea Bisericii una exclusiva a patriarhului.

Acordul reprezenta o importanta crestere a puterii Bisericii in viata Imperiului. Dar aceasta stare de echilibru initial dintre doua sfere ale vietii de stat a fost rupta de ambele parti: imparatul a inceput sa confiste bunurile Bisericii iar patriarhul facea eforturi tot mai vizibile de a impune puterea sa spirituala asupra puterii de stat. Istoricii insinueaza chiar ca patriarhul "isi dorea incaltarile de purpura", un privilegiu exclusiv al imparatului si il ameninta cu destituirea. Dar acesta, la randul sau, era constient de puterea sa si, de aici, s-a declansat o lupta care a dus la caderea amandurora.

Initial se parea ca avantajul este de partea imparatului dar popularitatea lui Kerullarios in capitala facea imposibila o masura de forta impotriva lui in oras. A fost asteptata o vizita a patriarhului la o manastire in afara zidurilor orasului pentru ca garda imperiala sa-l retina si sa fie trimis in exil (8 noiembrie 1058). Dar, deoarece era imposibil sa fie depus fara abdicare, imparatul a convocat un sinod pe care l-a tinut in secret intr-un oras din provincie. Acuzatiile i-au fost aduse de Mihail Psellos care nu s-a sfiit sa-i reproseze vechiului sau prieten grave erori doctrinare si cele mai neverosimile greseli. Aceasta nu l-a impiedicat, totusi, apoi, sa rosteasca discursul funebru la inmormantarea lui numindu-l campionul cel mai glorios al Ortodoxiei, inzestrat cu cele mai alese virtuti. Mihail Kerullarios a murit inainte de inchiderea lucrarilor sinodului. I-a urmat Constantin Lichoudes (1059-1063) iar Mihail Psellos a devenit primul dregator in stat. S-ar fi putut crede ca imparatul a iesit invingator. Dar, curand s-a dovedit ca patriarhul-martir era mult mai periculos decat adversarul viu. Puternica rascoala determinata de prinderea lui a atins cote nebanuite odata cu moartea sa. Opozitia aristocratiei s-a manifestat in sanul Bisericii, la ea adaugandu-se si nemultumirile populare. Astfel, daca cu doi ani mai inainte, alianta Bisericii cu nobilimea militara a determinat caderea lui Mihail al VI-lea, de aceasta data alianta sa cu partida nobiliara a functionarilor l-au dus pe Isaac Comnenul la cadere. Intr-un moment de descurajare, bolnav, el a abdicat in decembrie 1059, la sfaturile staruitoare ale lui Mihail Psellos si s-a retras la manastirea Studion unde s-a calugarit.

Urcarea pe tron a lui Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) a marcat o reactie impotriva partidei militare si a asigurat, din nou, mai mult ca oricand, triumful birocratiei. Au revenit la conducerea treburilor statului oameni invatati, ca pe vremea lui Constantin al IX-lea Monomahul. Intre ei pot fi amintiti Mihail Psellos, patriarhul Constantin Lichoudes caruia, dupa moarte, i-a urmat, in 1064, un alt erudit, Ioan Xiphilinos. Basileul a acordat o asemenea importanta studiilor incat, inainte de a-si asocia fiul la domnie, l-a supus unui adevarat examen in problemele de drept public. Dar principalul repros ce i s-a adus a fost scaderea cheltuielilor militare, cu grave urmari pentru viitorul Imperiului. A murit in 1067 si dupa o scurta regenta a sotiei sale, acesta s-a recasatorit cu un reprezentant al nobilimii militare, strategul Roman Diogene, nefericitul invins al bataliei de la Manzikert.

Domnia lui Mihai al VII-lea Ducas (1071-1078), cand Mihail Psellos a fost primul ministru, a insemnat triumful definitiv al partidei civile si aducerea Bizantului la un pas de prabusire. A fost adus la curte eunucul Nikephoritzes, un intrigant care, ajungand in apropierea puterii, a castigat increderea basileului si a determinat alungarea lui Mihail Psellos. El a atras in mainile sale intreaga autoritate, acaparand monopolul comertului cu grau, urcand pretul pana la un asemenea nivel incat a declansat foametea in Imperiu. Imparatul, pentru care pretindea ca lucreaza, a capatat porecla de Parapinakes (sfert de medimna). Aceasta cantitatea infima de grau costa pe atunci o para de aur.

In exterior, peste tot, Imperiul a dat inapoi. Populatia de la granitele statului, slab aparata de o putere centrala epuizata si ea si apasata de impozite, s-a indepartat de Bizant si, la fel ca odionioara in Imperiul roman, a apelat si ea la popoarele barbare. In interior, in anarhia generala, aristocratia a inceput sa se ridice . Armata, nemultumita de ostilitatea cu care era tratata, inclina usor spre rascoala. Nichifor Botaneiates s-a ridicat in Asia impotriva lui Mihail al VII-lea, in acelasi timp in care Nichifor Bryennios s-a rasculat in Europa (1077).

Domnia lui Nichifor Botaneiates (1078-1081) a reprezentat punctul culminant al crizei veacului al XI-lea. Pe plan economic situatia s-a deteriorat, fapt ce a dus la devalorizarea monedei bizantine iar pe plan politic, la permanentizarea revoltelor militare. Sunt de retinut cele conduse de Nichifor Basilakes, Constantin Ducas si Nichifor Melissenos. Ele au fost infrante fie cu ajutorul lui Alexios Comnenul, fie cu cel al selgiucizilor stapani pe intregul platou anatolian.

Ca si in alte randuri, in marile momente de criza, Imperiul, slabit si nemultumit, astepta un salvator. Acesta a fost Alexios Comnenul, cel mai bun general al Imperiului.

BIBLIOGRAFIE

J.E. Darras, Historie gnrale de l'Eglise, XX-XXII, Paris, 1874-1876

G. Schlumberger, L'pope byzantine à la fin du X-e siècle. Jean       Tzimiscs. Les jeunes annes de Basile II, le tueur de Bulgares, 969- 989, Paris, 1896

Idem, L'pope byzantin à la fin du X-e sicle. Seconde partie : Basile II, le tueur de Bulgares, Paris, 1900 

L. Brhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, Paris, 1899

F. Dvornik, Les Slaves Byzance et Rome au IX-e siècle, Paris, 1926

S. Runciman, La civilisation byzantine. 330-1453, Paris, 1934

Gy. Moravcsik., A magyar trtnet biznci forrsai (Izvoarele bizantine ale ungurilor), Budapest, 1934

C. Gllner, Les expditions byzantines contre les Russes sous Jean Tsimiscès (970-971), in Revue Historique de Sud-Est Europen, 1936, nr. 10-12

A.Grecu, Bulgaria in nordul Dunarii in veacul al IX-lea, in Sudii si Cercetari de Istorie Medie, I, 1950

M. Sesan, Circulatia cuvantului "ortodox" dupa 1054, in M. A., 1956, nr. 3-4

Idem, Consideratii asupra schismei din 1054, in M. A., 1957, nr. 3-4

Pr.prof. I. Ramureanu, Crestinarea sarbilor sub imparatul Vasile I Macedoneanul, in S. T., 1960, nr.1-2

L. Brhier, Le monde byzantin. Vol.I: Vie et mort de Byzance, Paris, 1969

Ch. Diehl, Historire de l'empire byzantin, Paris, 1969

Idem, Figuri bizantine, vol.I Bucuresti, 1969

S. Runciman, The Eastern Schism. A Study of the Papacy and the Eastern Church during the 11-th and 12-th Centuries, London, 1970

N. Banescu, Chipuri din istoria Bizantului, Bucuresti, 1971

S. Brezeanu, Imperiul bizantin sub dinastia macedoneana, in Studii si Articole de Istorie, 1981

Pr.asist.dr. V. Ionita, Sinodul de la Constantinopol din 879-880 si actualitatea hotararilor lui, in: S. T. 1982, nr.3-4

Prof.dr. E. Popescu, Bizantul si crestinarea Europei de sud-est si de est, in S.T., 1990, nr.1

Drd. C. Calinescu, Crestinarea rusilor in contextul relatiilor bizantino- slave din secolul al IX-lea si al X-lea, in: Teologia si Viata, 1992, nr.11- 12;

C. Toma, Marturisirea de credinta a Cuviosului Nichita Stethatul, in R.T., 1994, nr.3

A. Franzen, R. Bumer, Istoria papilor, Bucuresti, 1996

Mihail Psellos, Cronografia, Un veac de istorie bizantina (976-1077), Iasi, 1998

Pr.lect.dr. C. Patileanu, Raportul dintre Biserica si Stat in timpul patriarhului Fotie, in Analele Universitatii din Craiova, Seria Teologica, 1999, nr.4