Originea romanilor

       Originea romanilor

     Umanistul nascut si raposat in Toscana, Poggio Bracciolini, scria la raspantia dintre veacul al 14-lea si al 15-lea: in partile Sarmatilor de sus, se afla o colonie, care, cum se spune, ar fi fost lasata acolo de Imparatul Traian. Asezata intre atatea popoare barbare, ea a pastrat multe cuvinte latine, care au fost insemnate de Italienii umblati in acele parti. Asa, oamenii spun acolo: oculum, digitum, manum, paucus si multe altele de acestea. Aceste cuvinte arata ca acei oameni descind din colonistii pe care Romanii i-au lasat acolo si ca in aceasta colonie se vorbise latineste [1].

     Prin aceste cuvinte a fost rostita, acum 500 de ani, pentru prima data, parerea ca Daco-Romanii, adica Romanii, traitori in regatul de azi al Romaniei, in fostele principate ale Moldovei si Munteniei si in partile romanesti din fostul regat maghiar, continua fara intrerupere pe vechii colonisti ai imparatului Traian. Faptul ca stirea despre fiinta unui popor latin a fost adusa in Apus de Italieni nu e un joc al intamplarii. Negustori genovezi rasbatusera cu doua sute de ani inainte de Poggio Bracciolini pana la Marea Neagra si-si intemeiasera acolo schelele. Deosebit de aceasta, la inceputul veacului al 14-lea, familia Angevinilor din Neapole fusese chemata pe tronul Ungariei si adusese cu sine, intai la curtea din Buda, numerosi negustori italieni si acestia, la fel, au ajuns in contact cu voievodatele romanesti ale Moldovei si Munteniei, care stateau atunci sub suzeranitatea maghiara.

     Papalitatea se interesa, indeosebi in veacul al 14-lea, de principatele romanesti, in care dorea sa-si intinda autoritatea prin intemeierea de arhiepiscopate catolice. Cu toate elementele neromane patruse in limba romaneasca, unui italian nu-i putea scapa inrudirea propriei lui limbi cu romana, atunci cand compara ochi cu occhio , paine cu pane si altele.

     Ideea, care apare la inceput atat de fireasca, a autohtoniei Romanilor pe locurile lor actuale de asezare, a fost contestata in anul 1871, cand Robert Rossler si-a publicat studiile sale despre Romani. Dupa acesta, originea Romanilor este de cautat in Tracia, Macedonia, Iliria, Moesia, Scitia si numai acolo nu, unde ii intalnim de fapt pe Romani: pe pamantul vechii Dacii. De atunci, controversele despre originea Romanilor nu s-au mai linistit. Problema istorica a devenit problema politica, ceea ce n-a inlesnit cunoasterea adevarului. Pe cand cercetatorii romani staruie, cu putine exceptii, in afirmarea autohtoniei conationalilor lor pe teritoriul de azi al Romaniei, cercetatorii maghiari sustin implacabili opinia contrara, iar cercetatori francezi (F .Lot) si savanti germani (Stadtmller) pledeaza si ei, din ce in ce mai frecvent, ca patria originara a Romanilor se gaseste la sud de Dunare, adica in afara hotarelor statului romanesc de azi.

     Motivele invocate in sprijinul acestor vederi au oarecare greutate. In decurs de o mie de ani, asa sustin potrivnicii continuitatii romanesti, izvoarele istorice (cunoscute pana in anul elaborarii acestui studiu -n. r.) nu amintesc despre Romani pe teritoriul Daciei vechi. Aceasta provincie a fost partial evacuata in anul 271, la porunca imparatului roman Aurelian, si de abia in veacul al 13-lea documentele ii pomenesc din nou pe Romani, in legatura cu tara lor de azi. Dimpotriva, la sud de Dunare, o populatie romaneasca e mentionata cu trei veacuri mai inainte. Adversarii continuitatii romanesti afirma, in continuare, ca pe intreaga arie a Daco-Romaniei nu s-a pastrat nici un singur nume de localitate si nici un nume tipic, intr-o forma care ar fi fost de asteptat, in cazul autohtoniei Romanilor. In al treilea rand, dupa plecarea administratiei romane, in Dacia s-au asezat Gotii, care au fost stapanii tarii de la 271 pana la 575. In Ardeal, de la 453 pana la 566, a stapanit apoi ramura germanica rasariteana a Gepizilor si urme ale acestor doua popoare germanice se gasesc pe teritoriul Daciei pana in veacul al 11-lea.

     Deci, daca Romanii ar fi locuit toata vremea in asezarile lor de atunci, ar trebui sa gasim la ei, asa cum afirma adversarii autohtoniei romanesti, resturi lingvistice ale stapanilor si vecinilor lor germanici, dupa cum se gasesc si in limba franceza numeroase cuvinte de provenienta franca, in italiana din vizigota si longobarda, sau cum se gasesc in Franta meridionala si in peninsula iberica cuvinte de origine vizigota. In daco-romana, dimpotriva, nu poate fi dovedit nici un termen germanic vechi. Acestor trei argumente, negative, li se adauga si un altul, pozitiv. Structura limbii romane arata o inrudire atat de stransa cu albaneza, incat ambele limbi nu se poate sa se fi format decat in vecinatate nemijlocita. insa, de vreme ce nimic nu dovedeste ca Albanezii ar fi trait vreodata la nord de Dunare, aceasta atingere trebuie sa fi avut loc in sudul marelui fluviu.

     Toate aceste argumente au fost dezbatute decenii de-a randul, in toate sensurile, fara sa fi fost cu putinta sa se ajunga la un acord. In cele ce urmeaza, imi propun sa arat ca tacerea istoriei nu este atat de absoluta cum o infatiseaza adversarii continuitatii romanesti si ca numele de localitati vechi romane nu lipsesc din cuprinderea teritoriului in discutie; in sfarsit, ca se gasesc si in limba romana imprumuturi lexicale din isvoare germanice. Numai argumentul al patrulea, cel pozitiv, nu poate fi dat de o parte cu usurinta, motiv pentru care si cercetatorii romani afirma ca limba romana s-ar fi format, macar in parte, pe un teritoriu unde populatiile romanice si albaneze se invecinau, si anume in vechiul teritoriu de granita dintre Sarbi si Bulgari, in valea Timocului. Insa nu se poate ajunge la cunostinte noi doar prin corectia teoriilor vechi. Nu putem spera sa scoatem problema autohtoniei Romanilor din sfera disputelor stiintifice si nestiintifice si sa ajungem, astfel, cu un pas mai aproape de adevar, decat cu ajutorul unei metode noi si folosind materiale de studiu noi.

     Dispunem acum de un astfel de material nou de studiu in volumul intai al Atlasului lingvistic roman, care ingaduie pentru prima data aprecierea repartitiei geografice a unei parti considerabile a lexicului roman. pana acum, s-a constatat deseori ca, spre deosebire de situatia din limbile neolatine ale Apusului, romana este putin diferentiata dialectal. In distributia lexicului, se distinge totusi intr-o oarecare masura o arie dialectala din sud-est de o arie dialectala a nord-vestului. Este drept, o astfel de diferentiere a lexicului poate fi de data recenta, in care caz nu are valoare in problema originilor Romanilor. Insa, daca un astfel de dualism lexicologic poate fi urmarit pana in vremea Romanilor, atunci acest fapt lingvistic capata relevanta istorica. In fiecare caz in parte, a deosebi ceea ce este vechi de ceea ce este nou pretinde o analiza dintre cele mai migaloase. In ceea ce ma priveste, nu urmaresc decat sa scot la suprafata cateva aspecte lingvistice, poate de mica insemnatate cand le privim izolat, dar capabile sa aprinda o noua lumina in besna trecutului cand sunt privite in ansamblu.

     Prima harta ne indica o serie de isozone caracteristice pentru regiunea de sud-est a limbii daco-romane. Aici, de pilda, locul denumirii latine ren a fost luat de derivatul cu functiune diminutiva reniculus, care a devenit azi rinichi, pe cand in restul teritoriului lingvistic daco-roman persista azi o alta derivatie din aceeasi radacina, rarunchi. Aceasta coexistenta a lui reniculus si renunculus dateaza inca din epoca latina. Reniculus spuneau Romanii in Gasconia, in Sardinia si in partea de miazazi a Imperiului Roman de Rasarit. Renunculus era forma folosita de Francezii din nord, a Romanilor de pe culmile Alpilor, din Rethia si Noricum si, in sfarsit, derivatia din acelsi timp poate fi intalnita si pe teritoriul lingvistic daco-roman, cu exceptia Munteniei si a altor zone. Inca din aceasta prima consideratie rezulta ca populatia romaneasca trebuie sa fi provenit din cel putin doua tinuturi-matca: dintr-unul care se gasea la miazazi si stabilea legatura cu Romanii din sudul Dunarii si dintr-altul, care se gasea la miaza-noapte, inlauntrul teritoriului lui renunculus, sau care a fost cel putin separat in spatiu de intaiul tinut matca, daca intreaga populatie care foloseste pe renunculus ar proveni dintr-o imigratie.

     Tipul renunculus pentru ren arata ca acea comunitate lingvistica ce utiliza cuvatul avea in -unculus un sufix viu si adaptabil. Cine spune in dialectul sau Maderl in loc de Mdchen, spune si Bacherl in loc de Bchlein si Buberl in loc de Bbchen etc. etc.; pentru acesta -erl este un sufix viu si intr-una adaptabil; -chen, -lein nu-i sunt cunoscute decat ca forme literare. Putem deduce pur teoretic ca oamenii care spuneau renunculus cunosteau si alte derivative-unculum, care nu erau intrebuintate de celalalt grup de inaintasi ai Romanilor. Ceea ce se si intampla. Acolo unde domina renunculus, se spunea si manunculus pentru manuculus, manunchi in romana de azi; iar pentru genunchi se rostea, in locul dealtminteri foarte raspanditului genuculum, forma genunculum , gerunchi pe romaneste alaturi de genunchi si altele. Regiunea nucleu din nord-vest arata, in genere, alte deprinderi lingvistice pe taramul derivarilor. Pe prima harta, o linie de granita masiva incadreaza aria pe care, pentru neg, dainuie latinescul naevus, in timp ce restul teritoriului lingvistic romanesc foloseste in acest scop o derivare terminata in -ellus.

     Si in cazul altor termeni, prezentati pe harta a doua, se vadeste acelasi dualism lexicologic al teritoriului lingvistic daco-roman. Liniile de granita dintre cele doua arii imprejmuiesc, si in privinta acestui al doilea grup, nu numai Muntenia, ca in cele trei cartigrafieri de pe prima harta, ci trec din rasaritul Bucovinei spre sud-vest, pana la vechea frontiera dintre Ungaria si Tara Romaneasca, granita dintre Banat si Oltenia. Fara a putea insista asupra amanuntelor, mentionez in treacat ca, spre rasarit de aceasta linie de granita, se spune pentru a denumi spatele latinescul spinale; la apus spathae, in sensul propriu omoplat; la rasarit, pentru tample, se utilizeaza templa, la apus occulus ille orbus, adica, in sensul propriu, ochi orb; la rasarit inquietus pentru incet la apus o derivare din lenis , bland. Cand comparam intre ele prima si a doua harta este batator la ochi ca, in cadrul teritoriului lingvistic coerent romanesc, stau fata in fata doua subdiviziuni, care nu s-au atins decat intr-un loc, in sud-vestul Ardealului. Mai spre miazazi, Oltenia detine o pozitie intermediara, spre nord-est Moldova si Basarabia. Ni se impune astfel parerea ca, dinspre cele doua teritorii cu vechi asezari, populatia s-a apropiat, pana ce s-a intalnit in zonele intermediare si a umplut, la urma, intregul spatiu despartitor .

     Dar nici intinderea intreaga a teritoriului dialectal de la nord-nord-vest, unde se spune azi occulus ille orbus de pilda, in loc de tampla, nu este loc de veche asezare romaneasca. caci, in multe parti ale intregii acestei arii, sub oglinda romaneasca de azi, gasim lexic slav sau maghiar. Peste substratul latin, se aseaza intai un strat lingvistic sau doua, pana ce, in sfarsit, limba romana acopera intreaga suprafata Acolo, geografia lingvistica devine geologie lingvistica.

     Folosirea toponimiei in vederea lamuririi unor procese preistorice nu are nevoie de justificari teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturala, numele de localitati si de locuri se transforma de la un grup lingvistic si de colonizare la celalalt. Popoarele pier, iar numele dainuiesc. Daca, deci, aici, pe pamantul Romaniei, apar nume slave, iar numirile folosite in antichitate s-au pierdut, aproape fara exceptie, aceasta dovedeste ca, prin imigrarea Slavilor, cultura romano-slava a fost nimicita aproape in intregime. Insa, de vreme ce numele perioadei slave dainuiesc, la randul lor , deci au fost primite de Romani, urmeaza ca expansiunea romana n-a reprezentat o cesura culturala, ci, dimpotriva, ca ambele popoare s-au contopit organic.

     Intaia imigrare slava pe teritoriul Daciei vechi pare a se fi produs in cursul veacului al VI-lea. Intinderea ei in partea de apus a teritoriului lingvistic daco-roman o invedereaza un tip de nume de localitati, care deriva de la anume conceptii juridice proprii vechilor Slavi. In intregul Banat, in Oltenia si in sudul Ardealului putem intalni nume de localitati care suna Ohaba sau Ohabita. Acest termen insemna, la inceput, la Slavi, o gospodarie ereditara scutita de dari. Numele persista, desi semnificatia lui a devenit demult neinteleasa. E posibil, fara indoiala, si desigur e si probabil, ca printre Slavii la care se gasea institutia juridica a ohabei sa se fi gasit asezari de populatii romanice, ca minoritate, care lingvistic nu devin manifeste. Insa faptul nu poate fi dovedit.

     Dar si cuvintele imprumutate ale unei limbi au o mare valoare lamuritoare. Fac abstractie aici de cuvintele imprumutate de ordin pur literar , care sunt importate intai de toate pentru cunoasterea culturii spirituale a unui popor. Dar si in randul termenilor imprumutati fara intermediul literaturii, care trec de la un popor la altul, trebuie sa distingem doua grupe. Prima grupa o alcatuiesc cuvintele imprumutate care corespund unei necesitati. Chiar numele arata limpede ce reprezinta ele. Cuvinte imprumutate care corespund unei necesitati gasim totdeauna acolo unde influenteaza o cultura straina superioara sau unde o cultura sau administratie straina e impusa. Astfel de cuvinte imprumutate nu ingaduiesc nici o deductie cu privire la asezarea mai veche sau mai recenta a popoarelor, ce au ajuns in contact in decursul istoriei lor. Astfel, nu se poate trage din denumirile romanesti ale randuielii de stat medievale, de origine slava, concluzia ca Slavii reprezinta in Romania de azi un substrat etnic, tot asa cum din faptul acesta nu se poate demonstra nici contrariul. Altfel se intampla, insa, cu exprimarile vietii sufletesti, ale afectului, sau cu expresiile de mica gospodarie, care n-au valoare de circulatie dincolo de familie.

     Astfel de termeni nu patrund dintr-o limba in alta sub presiunea unei paturi etnice suprapuse cu autoritate. Ele raman limitate la comunitatea lingvistica careia ii apartin si acolo unde doua popoare convietuiesc. Deci, daca vom intalni cuvinte imprumutate si din aceasta categorie intr-o anume limba, putem trage concluzia ca ele provin de la o populatie desnationalizata, de la un substrat etnic.

     Astfel, de pilda, daco-romana dispune de doi termeni pentru denumirea suspinatului: a suspina, care este de origine latina si a ofta, de origine slava. Nu subzista nici o necesitate de a imprumuta un alt cuvant pentru aceeasi reprezentare. Totusi, graiul Banatului, adica a regiunii in care am constatat prin nume ca Ohaba[2] un vechi substrat slav, si-a insusit pentru a suspina sarbescul suskati, a sopti, sub formaa suscai. Procesul acesta nu are inteles decat daca presupunem ca o populatie sarba, in al carei lexic exista susk pentru denumirea suspinatului, a pastrat aceasta expresie fonica si expresiva, cand pentru rest a primit romana ca limba de comunicatie. De aici decurge deci concluzia ca peste populatiile vechi slave, de la care provin numele Ohaba, s-a suprapus o patura slava recenta, de nuanta sarbeasca pronuntata. Populatia romana a Banatului nu e deci autohtona. Din nou insa, trebuie sa adaugam, dintr-un inceput, ca inca inainte de imigrarea celei de a treia paturi de populatie a acelor Romani carora trebuie sa le fie atribuita romanizarea definitiva a regiunii, se poate sa fi trait ca minoritate, printre Slavi, alte populatii romanice.

     Din intreg teritoriul pe care se foloseste azi, de pilda, occulus ille orbus pentru tampla trebuie scoase, deci, parti insemnate ca regiuni cu substrat strain, inainte sa putem rasbi pana la samburele propriu-zis al ariei dialectale romanesti de nord-vest. Astfel, intai Maramuresul si nordul Satmarului. Ceea ce reprezinta in sudul teritoriului lingvistic daco-roman Slavii meridionali, reprezinta la nord, incepand din veacul al XII-lea, Rutenii[3], respectiv Ucrainienii. Facand abstractie de Moldova si de Basarabia, al caror substrat ucrainean este necontestat, acesti reprezentanti ai Slavilor de nord au inaintat departe spre miazazi si apusul Romaniei Mari de astazi. Ei sunt numiti de Unguri Prpszi, de Romani Rusi , iar de Germanii din Ardeal Reussen. Astfel de asezari de malorusi sunt, de pilda, Orosfaia in judetul Cluj, Rusciorii, in vechime Villa Ruthenica, in partile Sibiului, Rusu de Jos in judetul Somes etc. Aceste promontorii sudice ale Rutenilor au fost totdeauna franturi etnice neinsemnate in mijlocul populatiilor romane si a Maghiarilor; nu pot fi socotiti nici ca populatia cea mai veche asezata aici dupa epoca romana. Totusi, ruteana este inca si azi limba de comunicatie a unei minoritati de 20-30 si, respectiv, 10-20 la suta din populatia totala, in judetele Maramures si Satmar, si aici se poate vadi, cu ajutorul cuvintelor de imprumut din ruteana in romana regionala, ca romana s-a intins de fapt in dauna rutenei in epoci recente.

     Astfel, aici se foloseste in locul lui gust, provenit din latina si de o raspandire generala, cusaiesc, imprumutat din ruteana; in loc de cuvant slavul besiada; pentru a framanta, exprimat de Romanii regiunii dialectale de nord-vest prin subigere, acesti Ruteni romanizati folosesc a povalui din povaliti etc.

     Intrebarea cine, Romanii sau Ungurii, pot ridica in Ardeal si Banat pretentii de prioritate ne conduce pe terenul politicii. O astfel de pretentie, e drept, nu are decat o valoare sentimentala, caci, altminteri, Romania fosta sub stapanire austro-ungara ar trebui impartita intre Sarbi, Ruteni, Germani si Romani, presupunand ca popoare germanice n-ar anunta drepturi de prioritate la succesiunea Gotilor si Gepizilor si ca Roma, ca mama a Daciei, si Turcii, ca rudele cele mai apropiate ale Pecenegilor si Cumanilor, la randul lor, n-ar ridica pretentii la succesiune. Oricum, nu fiecare cuvant imprumutat din maghiara, care traieste azi in limba Romanilor din Ardeal, poate fi socotit drept dovada a unui substrat etnic maghiar. In partile Romaniei Mari ce au apartinut Austro-Ungariei maghiara a fost limba administratiei si a culturii superioare. Deci, daca pentru bolnav ungurescul beteag este termenul folosit aproape exclusiv in romana din Ardeal, faptul se explica prin aceea ca medicii erau formati in universitati maghiare, in limba maghiara.

     In schimb, putem evidentia un substrat maghiar acolo unde expresii maghiare apar in interiorul teritoriului lingvistic roman sub forma unor insule lexicale. Acesta e cazul in Ardealul de rasarit, in regiunea Secuilor, care mai constituie majoritatea si acum in judetele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei si in sudul judetului Mures. Aici, de pilda, expresiile pentru murdarie si murdar sunt de origine maghiara si la populatia romana, si anume mococ, moccos etc. Nu trebuie scapat din vedere ca avem de a face cu cuvinte care n-au catusi de putin valoare de circulatie, care n-au ajuns de la Unguri la Romani pe calea invatarii limbii.

     Si nordul Banatului este o regiune cu substrat maghiar. Aici, populatia maghiara la origine a avut pentru denumirea gleznei un termen csuklou, in timp ce Romanii, asezati in aceleasi regiuni, foloseau in acest scop latinescul nod(us) .La desnationalizarea acestei populatii maghiare a fost adoptat, e drept, termenul nounodu, dar s-a pastrat terminatia vechiului csuklou. Astfel radacina termenului nodau , folosit acum acolo, este romaneasca, iar terminatia o ramasita a vechiului substrat etnic.

     Deosebit de aceste doua regiuni, candva, dupa toata probabilitatea, de substrat pur maghiar sau maghiaro-slav, mai traieste din loc in loc la nordvest o minoritate maghiara de 30-40 la suta. Aici au patruns in maghiara si numeroase cuvinte imprumutate din limba romaneasca, ceea ce pare a arata ca aici n-au fost numai romanizate elemente etnice straine, ci ca au fost maghiarizate si sate romanesti. Aici, lingvistica in de ea nu ingaduie stabilirea prioritatii unuia din cele doua popoare. Probabil ca ambele au patruns concomitent in regiune, asezarile lor intrepatrunzandu-se.

     Am pomenit pana acum de doua ori asezarile paleoslave din veacul al VII-lea, a caror arie maxima indica numirile in Ohaba. O parte a acestor coloni paleoslavi s-a deplasat mai tarziu spre sud, o alta parte a ramas la nord de Dunare. Acest substrat paleoslav iese la .iveala inca si acum in chip de cuvinte de imprumut in judetul Hunedoara, la sud-vestul Transilvaniei. Nu e o intamplare ca Slavii acestia ramasi s-au asezat tocmai in luncile fertile ale vailor, de-a lungul Muresului, de pilda, unde se gasea inca din vremuri preistorice unul din centrele culturale ale Transilvaniei de mai tarziu. Cuceritorii au luat in stapanire partea rodnica, cultivata deja, a tarii, impingand in munti populatia autohtona.

     Toate aceste regiuni cu substrat neroman trebuiesc date la o parte cand urmeaza sa fie desghiocata regiunea matca, centrul de expansiune al Romanimii din cadrul regiunii dialectale de nord-vest.

     Ceea ce ramane este regiunea Muntilor Apuseni, a dealurilor din apusul Transilvaniei,tinutul accidentat de pe coastele apusene ale caruia isvorasc cele trei Crisuri si ale carui ramificatii rasaritene sunt udate de Aries si de Ampoiu. Este regiunea vechilor bai de aur de la Abrud si Zlatna.

     Daca aceste rezultate, stabilite exclusiv pe baza unor rationamente de geografie si de geologie lingvistica, este intemeiat, atunci daca intr-adevar in acesti munti, care ating 2000 de metri, s-a pastrat o populatie romana veche, atunci trebuie.sa gasim si alte dovezi pentru autohtonia Romanilor ardeleni. Intr-adevar, acestea se si gasesc peste tot, de indata ce regiunea despre care e vorba e bine delimitata. Unul din aceste argumente ne conduce pe taramul evolutiei fonetice.

     Pentru debil, lipsit de putere si pentru descarnat romana si-a insusit termenul slav slab, inca din epoca paleoromana, caci cuvantul se gaseste si la Romanii traitori la miazazi de Dunare, care s-au despartit pe la anul l000 de rudeniile lor de la nord. Insa pe o arie compacta, care inglobeaza in intregime regiunea matca de la nord-vest, delimitata mai sus, si care o depaseste chiar inspre apus, cuvantul nu se pronunta slab, ci sklab (s-a interpus intre s initial si l urmator un k). La fel, acolo se pronunta, pentru cuvintele sloata, sloi, slova, sluga, etc skloata, skloi, sklova, skluga, etc. inlocuirea lui sl prin skl se produce fara exceptie, cu rigoarea unei legi a naturii.

     O astfel de constatare, la inceput, pare a fi lipsita de orice importanta si prin urmare nespecialistul va putea pricepe cu greu cum pot retine astfel de observatii atentia unor cercuri serioase. De fapt, cuprinsul material al observatiei nici nu are importanta stiintifica. Aceasta ea o primeste abia cand intrevedem in dosul formulelor fonetice omul care vorbeste. O schimbare de sunet, cum este cel de la sl la skl, nu-si are radacina in tendintele de evolutie a1e romanei. Ea nu poate fi redusa nici la influenta substratului slav sau maghiar, caci in maghiara grupul de sunete skl lipseste cu totul, iar faptul ca schimbarea nu este nici slava il atesta cuvantul initial slab, cu grupul sl, in schimb, introducerea nui k in grupul imprumutat sau nou format sl este pe 1inia evolutiei latinei vulgare si a limbilor romanice. Astfel, in latina vulgara, insula a devenit isla, iskla si cand mai tarziu din limbile germanice sl a patruns in limbile romanice in cuvinte ca slaints, slimb, slitgan, grupul de sunete sl care lipsea in fonetica latina, a devenit pronuntabil prin inserarea unui k[4].

     Intrucat, deci, azi se pronunta acolo pentru slab din romana comuna sklab, fonetica veche latina irupe in aceasta pronuntare cu aceeasi forta, ca in veacul al V-lea pe pamantul Frantei meridionale si al Italiei de nord. Aci, in Muntii Apuseni, se afla, deci, patria originara a unor expresii ca renunculus pentru reniculus de la miazazi; numai aci dainuieste inauntrul romanei de rasarit zoccus-opinca atat de raspandit in romana de apus. Aci, la Ampeium se gasesc inca din antichitate dovezi pentru folosirea cuvantului luna, cum arata o inscriptie, in intelesul de douasprezecime a anului, pe care il prezinta numai daco-romanicul luna. Mai la sud, luna si mensis este si in romaneste tot atat de separat ca in romana de apus.

     Si numele de locuri si de fluvii din aceasta regiune atesta autohtonia Romanilor. Lipsa traditiei latine pe taramul toponimiei a fost invocata ca un argument de capetenie contra ipotezei continuitatii romane. Acest argument este adevarat, in genere, pe pamantul daco-roman, nu insa aici. In centrul tinutului accidentat al Muntilor Apuseni se gaseste orasul Abrud, un nume care deriva din latinescul Abruttum, Abrittum cunoscut din documente si care va fi insemnat la origina aurca si numele Zlatnei, ce se gaseste la miazazi de el. Numele acesta nu poate sa fi ajuns la Romani prin mijlocirea slava, maghiara sau turco-tatara. Ampeium nu mai denumeste o localitate ce se gasise la sud de Abruttum, dar a fost receptat de Unguri, in veacul al XI-lea, in forma Ampei, care arata o evolutie pur romana, ca denumire a raului langa care se aflase orasul Ampeium, dainuind si azi in limba maghiara sub infatisarea Ompoly, evolutie latina neintrerupta mai arata numele celor trei Crisuri, care se chiama ungureste Krs. Numele se leaga nemijlocit de Grisia, Grissia si altele similare, pastrate din antichitate.

     Si orasul Turda, de pe coasta rasariteana a regiunii matca de la nord-vest, a fost interpretat de Sextil Puscariu intr-un mod convingator, ca dovada pentru autohtonia Romanilor in Transilvania. Numele dace de orase cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin oras intarit. Orasul Turda insa este strabatut de raul numit Tur. Asa cum de pilda cetatea care a fost cladita pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, asa se chema orasul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepastrat ca atare in inscriptii, dar care mai poate fi descoperit candva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se intalnesc aci numai Romana suprima v intervocalic.

     Cum am avut prilejul sa sugerez, intregul teritoriu lingvistic daco-roman este presarat cu nume de localitati slave, semn al puternicei interpenetratii slave, care a inceput in veacul al VI-lea si a durat tot cursul intaielor secole ale Evului Mediu. In veacul al IX-lea urmeaza descalecarea ungureasca, intai in ses, iar din veacul al XI-lea si in Transilvania. si aceasta actiune de colonizare maghiara a adus numeroase nume noi in regiune. Astfel, de pilda, din 230 de localitati din raza vaii Ariesului si Ampoiului, dintre care cea din urma se gaseste in tinutul matca de nord-vest, numai 87 sunt intemeiate de Romani, fata de 110 de origine maghiara si de 32 de origine paleoslava.

     Cu totul altul este raportul reciproc dintre numele de munti. Dintre acestea 13 sunt romanesti, numai 4 unguresti, pe cand denumirile slave de munti lipsesc cu totul. Aceasta se explica nu printr-o aversiune a Slavilor de a se aseza pe culmile muntilor, caci peste tot aiurea putem constata si prin denumirile de dealuri prezenta Slavilor. Daca tocmai in regiunea delimitata aci numele de dealuri nu sunt slave, faptul se explica prin imprejurarea ca aceste varfuri au ramas totdeauna in raza populatiei romanice, in timp ce luncile roditoare din vai au fost ocupate de cuceritorii slavi.

     Cu aceste rezultate ale istoriei lingvistice concorda si indicatiile saracacioase ce pot fi scoase din istorie. Asa numitul notar anonim al regelui maghiar Bela (al II-lea sau al IlI-lea), care, chiar daca insemnarile lui nu pot trece drept marturii istorice necontestate, a folosit totusi traditii vechi, relateaza ca pe vremea descalecatului maghiar, in Terrae Ultransilvanae, dupa Draganu in ambele vai ale Somesului, ar fi stapanit un anume Gelou, de origine un blacus, adica un Roman, in a carui tara convietuiau Blasij et Sclavi, dupa terminologia vremii, adica Romani si Bulgari. Numele curios de Gelou , Draganu il pune in legatura cu numele localitatii Gilau, ce se afla pe coasta de nord a regiunii matca studiate de noi, la sud-vest de Cluj. Prin urmare, in vremea descalecatului maghiar, Romanii coborasera de pe culmile Muntilor Apuseni in lunca vailor si au intemeiat un fel de organizare de stat primitiva, care, e drept, n-a putut face fata incursiunii maghiare. Aceasta dovada in favoarea prioritatii Romanilor in Transilvania de apus se gaseste in deplina concordanta cu rezultatele cercetarii lingvistice.

     Am patruns astfel pas cu pas pana la samburele Romanimii de la nord-vest, in patria originara, daca nu a Romanilor, totusi in cea a Romanilor ardeleni. Spre a vedea clar am trebuit sa umblam acelasi drum anevoios spre miezul regiunii reniculus, ca sa rasbim si aci la sambure. Ingaduiti-mi sa anticipez rezultatul cesteilalte cercetari: un tinut matca pur romanesc se gasea inca in veacul al VII-lea, adica in timpul imigrarii bulgare in Balcani, pe ambele maluri ale Dunarii de jos. Anume intre Giurgiu si Cernavoda, apoi la nord, in sesul dintre Dambovita si Arges a pulsat, cum arata arheologia, in epoca dintre 400 si 600, o relativ putemica viata culturala, care nu putea avea aci decat o cultura romana.

     Un al treilea tinut matca romanesc a fost slavizat in cursul Evului Mediu. Este regiunea ce se infige intre Sarbi si Bulgari, ca o pana, si se gaseste la sud de Dunare, in prelungirea Banatului si a Olteniei. Istoria tace si despre acest centru romanesc; cercetarea lingvistica, insa, nu poate pastra nici o indoiala despre fiintarea lui. Fiecare dintre aceste trei tinuturi matca romanice de la inceputul Evului mediu, ar fi pierit in furtunile de la sfarsitul epocii navalirilor, daca ar fi ramas izolat. Putem stabili aceasta din soarta unei alte franturi etnice romanice, care, in dealurile de la apus de Balaton, a infruntat vremea navalirii Hunilor, Gepizilor, Longobarzilor si a Slavilor, pana cel putin la anul 900. Lasat pe seama propriilor sale forte, acest promontoriu al romanitatii a pierit ca si Romanii izolati de la rasarit de Rin.

     S-a spus ca e un miracol al istoriei ca Romanii de la miaza-noapte de Dunare nu numai ca si-au pastrat in decursul navalirilor de popoare, timp de 1500 de ani, neamul, ci au avut si forta de a asimila o serie impunatoare de alte neamuri. Ne pare intr-adevar o minune sa vedem ca o minoritate etnica, cu liturghie slava si a carei forma de stat este slava, se impune peste tot si inmanunchiaza, pana la urma, o duzina de neamuri deosebite printr-o limba intr-un singur popor. Aceasta enigma poate fi deslegata pornind de la o reflectie de istorie lingvistica, in aparenta neinsemnata. Am vazut ca locuitorii romanici ai muntilor din apusul Transilvaniei au folosit in loc de forma slab a romanei comune forma sklab si ca in trecerea de la sl la skl un vechi substrat roman s-a ridicat din nou la suprafata. De la cine insa au sau si-au insusit aceste populatii romanice pe slab, care e redat incomplet prin sklab ? Fara indoiala ca nu de la Slavi, care isi aveau inca asezarile in luncile vailor, caci lipsea orice ratiune pentru aceasta. si populatiile romanice din Franta si Italia si-au pastrat expresiile lor pentru debil, descarnat, lipsit de putere si celelalte nu le-au inlocuit prin expresiile echivalente franceze sau gotice.

     Cuvintele imprumutate nu sunt insusite arbitrar, fiecare imprumut de cuvinte se datoreste unui proces lingvistic sau cultural. Daca deci termenul slav slab a fost intai romanizat in forma slabbu in vechea romana, faptul nu se datoreste populatiilor romanice, care traiau intr-unul sau mai multe din tinuturile matca pomenite, ci Slavilor care si-au romanizat propria lor limba. Dar si o astfel de romanizare trebuia sa aiba o pricina speciala, caci in genere o majoritate etnica nu-si paraseste limba de dragul unei minoritati, lipsita de superioritate culturala si politica.

     Daca deci Slavii si-au prevazut propriul lor slab, in Muntenia, sau poate chiar mai devreme, la miazazi de Dunare, in tinutul Timocului, cu o terminatie romana, poate pentru ca acest slab avea valori amotive sau afective, ce lipseau lui debilis sau flebilis de origina romana, lucrul acesta s-a intamplat pentru ca limba romanica era limba de comunicatie generala, limba cu valoare de circulatie la care se recurgea atunci cand reprezentantii diferitelor neamuri, adunate pe pamantul Romaniei de rasarit, voiau sa se inteleaga. Aceasta romana arhaica este dar forma intinerita a asa numitei latine vulgare, care cu veacuri inainte unificase, abstractie facand de deosebiri dialectale abia sensibile, intregul si imensul teritoriu roman din Occident.

     O astfel de limba de circulatie a fost indispensabila in Europa de rasarit de la inceputul Evului Mediu. N-avem decat sa ne dam seama de amestecul etnic din tinutul Albei Iulia, aflat in tinutul matca de la nord-vest, la anul 1100, adica in vremea penetratiei maghiare in Ardeal.

     Se gaseau acolo intai populatiile romanice in munti, din a caror limba provin denumirile Cris, Ampeiu; apoi Slavii care isi aveau asezarile la Balgrad (Alba Iulia), Tarnava etc. ; Pecenegii care au patruns in Bihor la 1068, au fost batuti la 1085 de regele maghiar, dar au ramas in parte in tara, cum arata nume de localitati ca Bessenyew in judetul Tarnava Mica; Cumanii, rudele cele mai apropiate ale Turcilor si Pecenegilor, care au patruns si ei in Ungaria la 1071 si ale caror asezari le marturisesc nume de localitati in judetele Arad, Bihor, Fagaras, Hunedoara si Alba. Dar si denumirea Slavi este numai un nume colectiv. Traiu numai in judetul Hunedoara, dupa marturia numelor de localitati, Ruteni, Bulgari, Sarbi, Slovaci si pe langa ei poate si resturi ale vechilor Slavi, imigrati in veacul al VII-lea.

     Un astfel de amestec etnic se produsese si in veacurile anterioare, de cand Romanii parasisera Dacia. El a dominat, la fel, oriunde mai tarziu a ajuns sa stapaneasca limba romana. In zona de trecere intre Muntenia si Oltenia, in judetul Olt de azi, gasim, astfel, in Evul Mediu, pe langa Slavii imigrati demult si locuitori veniti din Ungaria (Ungureni), Tatari care s-au asezat aci la 1250. Cu doua veacuri mai inainte, tinutul era stapanit de Cumani. Dintre Slavii noi mai gasim Bulgari si Sarbi, pe acestia mai ales in partile de apus ale Munteniei. Din toate aceste popoare, numai Germanii si Ungurii au putut sa-si pastreze odata cu limba si neamul.

     Nu este un joc al intamplarii ca tocmai romano-romana a devenit limba de circulatie intre toate aceste neamuri. Desi Roma a renuntat la 271 la stapanirea provinciei Dacia si cu toate ca, in urma separarii imperiului de rasarit, Balcanii au ajuns sub influenta spirituala a Bizantului, latina a ramas totusi limba de stat generala pana la inceputul veacului al VII-lea. Aceasta limba de stat si-au insusit-o si au folosit-o, in veacurile VI si VII, Slavii imigrati, dandu-i insa infatisarea ei noua. Romana este deci latina vulgara adaptata viziunii lingvistice si formei exterioare a limbii Slavilor. Daca deci, ca sa revenim asupra inceputului reflectiilor noastre, pastorii si plugarii retrasi in muntii de la apus de valea Muresului au redat termenii generali romani slabu prin sklabu, slanina prin sklanina, aceasta reprezinta iruptia la suprafata a vechiului substrat romanic cu prilejul insusirii limbii de circulatie romanoslave. Pe aceasta au putut-o invata mai usor decat limba maghiara sau slava, de vreme ce nu era decat o varianta a propriei lor limbi.

     Dar si pentru Slavi era mai lesnicios sa se foloseasca de romana decat de orice alta limba in concurenta, pentru ca romana primise prin rasplamadirea seculara de catre buze slave atatea elemente slave, incat puntea de la limba proprie la limba de circulatie nu lipsea mai niciodata. Dupa acestea ajung repede la concluzii.

     Continuitatea Romanilor de azi e deci mai putin o continuitate de rasa cat una a spiritului. Populatiile romanice ce traiau in vechile tinuturi de bastina au devenit pilastrii unei mari cladiri, ai carei pereti laterali au fost umpluti cu neamuri de alta provenienta. Forta ce leaga intreaga cladire este limba de circulatie comuna. Ultimul pas a fost facut cand aceasta limba de circulatie a devenit limba din casa a franturilor de neam de origine neoromanica.

[1] Pentru justificarea afirmatiilor din text si pentru indicatiile bibliografice trimit la lucrarea mea asupra Originii Romanilor .

[2] Interpretarea termenului ohaba, dupa Dragomir, Dacoromania I, 149. Substantivul acesta, nepastrat in vreuna din limbile slave, deriva din paleoslavul ohabiti sau abstinere.

Indicatiile despre aria asezarilor rutene in Romania de apus provin din N. Draganu, Romanii in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticii, Bucuresti, 1933.

[4] Si greaca a efectuat la sl strain acest adaus de sunet. Dar lipsesc temeiurile pentru a implica un substrat grec in interpretarea faptelor din Muntii Apuseni ai Transilvaniei.