Simbolul si imaginarul - coordonate ale manifestarii mentalitatilor medievale

Simbolul si imaginarul - coordonate ale manifestarii mentalitatilor medievale.

Istoriografia postbelica a depasit vechea conceptie prin care studiul istoriei se reducea la prezentarea riguroasa, "evenimentiala", a realitatilor din sfera social-economica, a relatarii vietii politice si a conflictelor militare, viziune considerata insuficienta in raport cu o imagine integrala asupra trecutului istoric al umanitatii. Lucrarile istorice contemporane ofera tot mai adecvat abordari analitice globale asupra trecutului menite sa reinvie istoria "totala" a vietii oamenilor, inclusiv tot ce tine de afectivitatea, de reprezentarile, de "mentalitatea" comunitatilor umane in anumite epoci istorice. Focalizarea analizei asupra mecanismului mental a asigurat unor istorici sa surprinda multitudinea interactiunilor care explica adecvat complexitatea cauzelor si consecintelor in timp a unor evenimente istorice.

Raportandu-ne la realitatile societatii medievale rezulta ca in acea perioada istorica mentalitatile nu pot fi intelese in afara sistemului vasalic al senioriilor feudale, a jurisdictiei bazata pe "forta face dreptul" si, mai ales, a orizontului "vietii de dincolo" oferit de credintele religioase ale oamenilor obiectivate in intreaga lor viata social-politica, morala si cultural artistica. Mult timp a dainuit o imagine falsa asupra culturii si civilizatiei din Evul Mediu, considerat o epoca "intunecata", un "hiatus" intre antichitate si modernitate, perioada lipsita de valori, idee vehiculata, in special, de oamenii Renasterii. Aceasta apreciere isi afla motivarea si in faptul ca marturiile asupra structurilor si atitudinilor mentale ale omului din societatea medievala proveneau aproape in exclusivitate din surse bisericesti, scrise de intelectualitatea clericala

Analiza aprofundata a epocii medievale evidentiaza in continutul valorilor ei specifice un orizont larg de integrare a ideologiilor, structurilor, habitusurilor comportamentale si mentale ale oamenilor, a carei complexitate prezinta diferentieri majore intre diverse spatii geografice, clase si categorii socio-profesionale, inclusiv a nivelurilor diferite de cultura. In ciuda acestor diferentieri mentale (afecte, reprezentari, idei, etc.) societatea medievala are cateva caracteristici comune vietii spirituale a oamenilor.

Principala caracteristica a mentalitatii medievale este legata de predominanta ei religioasa, definitorie pentru referentialul valoric in sfera culturii spirituale. In general aceasta cultura implica in continutul valorilor promovate cateva aspecte ce o individualizeaza in raport cu alte stiluri culturale, cum ar fi:

1. Simbioza determinata de interactiunea existentei unor valori aparent ireductibile, coexistente in limitele specifice de opozitie, antagonism si contradictie carora teologia crestina le gaseste explicatia si motivarea manifestarii lor. (Ex. Munca era considerata de benedictini ca blestem al "pacatului originar", dar si un mijloc de mantuire);

2. In ciuda aspectelor contradictorii, adeseori irationale in raport cu evidenta realitatilor, mentalitatea medievala concepe si percepe unitar totalitatea existentei, din perspectiva principiului organicitatii nediferentiate dintre concret si abstract, prin care multiplicarea elementelor din univers se integreaza acestei totalitati organice;

3. Inexistenta delimitarii dintre diverse domenii ale realitatii obiective, astfel pentru oamenii societatii medievale dreptul aproape se identifica cu morala, iar starea sociala concreta a omului (ex. saracia sau bogatia) era rupta de conceptul economic si inteleasa ca o electiune decisa de divinitate;

4. Reprezentarea cosmosului divin si-a gasit exprimarea in simbolistica obiectelor concrete, cea mai semnificativa in acest sens este data de structura din piatra a arhitecturii catedralei care intruchipa imaginea armonioasa a existentei oamenilor din Evul Mediu.

Catedrala in conceptia mentalitatii medievale, mai ales, cea realizata prin simbolistica arhitecturii si sculpturii gotice, se constituia intr-un sistem de valori. Pentru omul epocii medievale, asa cum spunea Victor Hugo, "Catedrala nu era pentru el doar societatea, era si universul, si intreaga natura"[2], catedrala simboliza, in viziunea genialului cocosat descris de marele romancier, oglinda celor trei lumi intruchipate de intreaga biserica ca ceva fantastic, supranatural si inspaimantator, trasaturi regenerate mai tarziu de curentul romantic in arta.

Supranaturalul caracteristic mentalitatii medievale era generat de explicarea destinului omului prin prisma consecintelor negative ale epidemiilor, foametei, razboaielor, catastrofelor naturale si a altor nenorociri ce accentuau instabilitatea si nesiguranta vietii sociale. Viata religioasa a societatii, cu o imensa populatie analfabeta, era incontinuu alimentata cu diverse superstitii, credinte si chiar practici pagane, care influentau decisiv comportamentul si atitudinea oamenilor. In spatele realitatii nemijlocite oamenii isi imaginau existenta unor vointe oculte (spirite, demoni, ingeri, sfinti), care prin mijlocirea semnelor comunicau cu o realitate transcendenta.

In epoca medievala, biserica aducea in sprijinul moral si spiritual al oamenilor si substitutul diversilor sfinti canonizati, prin ajutorul direct al relicvelor, carora le erau amenajate sanctuare si locuri de pelerinaj. Desi, initial, veneratia relicvelor a fost criticata, ulterior marii teologi au sustinut-o, elaborand bazele teoretice ale cultului relicvelor. (De pilda, Sf. Augustin le aprecia ca adevarate "temple ale credintei"). La inceputul secolului al XIII-lea, dupa jefuirea Constantinopolului de cruciatii occidentali, pietele europene au fost invadate de relicve aduse de diversi traficanti, condamnati, mai tarziu de acte de simonie

Mentalitatea medievalilor certifica autenticitatea relicvelor prin capacitatea lor de a face miracole. Credinta in miracole este de fapt o alta caracteristica a mentalitatii medievale, "mirabilia" devenise obiect exceptional al cunoasterii, asa cum remarca J. Le Goff, devenita o permanenta chiar in practica judiciara a Europei.

De asemenea, apare extrem de semnificativa credinta omului din Evul Mediu in minuni oferite de asa-zisa "medicina miraculoasa", evident si ca expresie a ineficientei medicinii acelei epoci de a inlatura suferintele si bolile oamenilor. Astfel, devine explicabila de ce cauzalitatea unor boli, epidemii, etc., ar fi generata de spirite si puteri oculte malefice, provocate de pacatele savarsite de cel bolnav. Semnificativa din acest punct de vedere este terapeutica de vindecare "miraculoasa" realizata prin pelerinaje penitentiale, judiciare, inclusiv a "calatoriilor turistice" la locuri sfinte si diverse sanctuare amenajate de biserici si manastiri.

Referindu-se la ocultismul gandirii simbolice, M. Eliade considera ca simbolul sfideaza orice mijloc de cunoastere, deoarece acesta traduce simultan realitatea si inexprimabilul. Functia simbolului fiind legata de comunicarea dintre uman si divin, dintre sfera imanentei si transcendentei, inteleasa ca singura modalitate de integrare a omului in unitatea organica a divinitatii sustinuta de doctrina crestina. Sf. Augustin, personalitate proeminenta a patristicei occidentale, impartea intregul univers de simboluri in semne (signa) si lucruri (res), considerand ca omul nu cunoaste adevaratele realitati ale lucrurilor, ci el percepe numai aparentele si simbolurile acestora.

Din aceasta perspectiva a rezultat o alta caracteristica a simbolismului specific mentalitatii medievale exprimat la inceput prin forta magica a cuvantului. Pentru ganditorii medievali a indica un lucru printr-un cuvant adecvat era echivalent cu explicatia si cunoasterea lui. Cuvantul devenea in aceasta conceptie un simbol al lucrului, al obiectului. Se stie cat de ampla a fost disputa magistrilor de logica si dialectica in legatura cu problema "universaliilor", una din temele majore ale filosofiei medievale. Astfel, unii admiteau ca adevarata realitate este constituita din fiinte (obiecte, insusiri) individuale percepute pe cale senzoriala, in timp ce conceptele ("universaliile") nu sunt decat abstractii, simple cuvinte (nomina), de unde a decurs denumirea lor ca "nominalisti"; iar ceilalti sustineau ca realitatea este constituita din concepte generale (genuri, specii), ca aceste "universalii" sunt cu adevarat realitati (realia), din care a provenit denumirea lor de "realisti". De aceste preocupari filosofice si teologice a profitat in aceasta epoca etimologia ca disciplina lingvistica, dincolo de mania unor interpretari bizare, deseori absurde pentru lingvistica stiintifica. Astfel, diverse simboluri ale abstractiilor teologice dobandeau sacralitate, precum porumbelul pentru Sf. Duh, mielul pentru Isus sacrificat, etc. In conceptia mentalitatii medievale toate mineralele, vegetalele, animalele aveau valente simbolice.

In panoplia simbolismului imaginilor medievale un loc deosebit era rezervat interpretarii semnificatiei culorilor. Astfel, rosul simboliza culoarea imperiala destinata ceremonialului papal, albastrul - culoarea Fecioarei, preferat de regii Frantei, verdele - simbolul tineretii, galbenul - simboliza rautatea, etc. De asemenea, simbolistica medievala reinvia traditia pitagoreica a numarului legat de simbolistica teologica: unu - principiu, izvorul lucrurilor; doi - opozitia, ce implica miscarea; trei - unitatea si perfectiunea divina (Sfanta Treime); patru - punctele cardinale si bratele crucii; cinci - numarul simturilor omului; sase - zilele Creatiunii; sapte -sferele ceresti, planetele; opt - echilibrul cosmic; noua - cercurile ceresti ierarhizate in trei grade; zece - simbolul Decalogului, 12 - numarul apostolilor.

Alaturi de simbolism, un alt domeniu de referinta in care s-a manifestat mentalitatea medievala este legat de intelegerea imaginarului. Imaginile adevarate sunt concrete si reprezinta obiectul unei stiinte individualizate: iconografia, ilustrata genial, mai ales, in arta religioasa. Iconografia s-a transformat astazi intr-o activitate stiintifica a istoriei artei, dupa cum just subliniaza doi istorici romani - V. Candea si R Theodorescu. Pe plan istoric imaginile colective devin interesante deoarece ele permit translarea de la o civilizatie la alta . "O istorie fara imaginar este o istorie mutilata, descarnata"[3]

In societatea medievala imaginarul era inrudit cu orizontul ideologicului, legat de conceptia Sf. Augustin despre istorie, a raportului dintre om si societate, deasupra careia concepe societatea ideala crestina, problematica analizata de el in "Cetatea lui Dumnezeu" (De civitate Dei). Desi cele doua "cetati" - divina si terestra - coexista, Sf. Augustin evidentiaza in lucrare primatul autoritatii bisericesti asupra celei laice, conceptie care a dominat peste opt secole (V-XIII), gandirea teologico-filosofica in cadrul doctrinei crestine occidentale.

De altfel, clericii din Evul Mediu descriu societatea din timpul lor prin impunerea imaginii celor doua spade - lancea si crucea - respectiv structura societatii pamantesti; cea laica a regalitatii si cereasca pontificala. Evident aceasta imagine era menita sa delimiteze clericii de laici, stabilind totodata ierarhia intre ei, in care spada spiritualitatii era superioara celei lumesti. In aceste conditii imaginarul a fost la nivelul mentalitatilor un fenomen colectiv, social si cu semnificatii istorice legate de actiunea oamenilor. In prezent, studierea imaginarului dintr-o societate presupune sondarea in profunzime a acelor zone ale constiintei umane - individuale si colective - prin care avem posibilitatea sa descifram mai adecvat mecanismele intime ale evolutiei istorice.

Lumea medievala fiind intr-o permanenta tulburare oamenii simteau nevoia fireasca de a gasi siguranta in sprijinul autoritatii bicefale, reprezentata de biserica si monarhie. Autoritatea monarhica capata la nivelul mentalitatii colective dimensiunea puterii politice a sacralitatii regelui (ex. regii Frantei ca unsi ai Domnului erau inzestrati cu forte miraculoase de a vindeca bolnavii, considerati pentru credinta populara regi taumaturgi). De asemenea, la nivelul mentalitatii colective in Evul Mediu, frica oamenilor atinsese culmile paroxismului ca urmare a tragediilor generate de cataclisme naturale, epidemii, boli, razboaie, explicate de ei prin prisma unor forte malefice. In perioada secolelor XIV-XVIII, asa cum remarca J. Dlumeu, in Europa frica degenerase in mania colectivitatilor orientate sa actioneze cu violenta impotriva celor de alta credinta religioasa (evrei, musulmani), a vrajitoarelor in general, a strainilor care nu le inspirau incredere. Omul medieval transformase frica si neincrederea in viitor intr-o atitudine agresiva, impinsa pana la formele fanatismului religios din timpul razboaielor religioase din Europa si a decimarii paganismului indienilor din America de conchistadorii spanioli.

Agresivitatea mentalitatii medievale se manifesta ambivalent, pe de o parte, declansand actiunea sanguinara a violentei, iar, pe de alta parte avand oroare chiar dispret fata de unele profesii si meserii (chirurgi, macelari, soldati). Aceste atitudini comportamentale ale oamenilor luau forma unor tabuuri fata de prezenta sangelui, a murdariei si a banilor (dispretul fata de camatari si zarafi).

Odata cu dezvoltarea oraselor, incepand cu secolul al XII-lea, utilizarea banilor, meseriile dispretuite pana atunci si, in principal, munca in folosul comunitatii devine cea mai pretuita, chintesenta manifestarii individualitatii creatoare a fiecarui orasean, in ciuda hiatusului dintre activitatea intelectuala si cea fizica. In orasele medievale se constituie si se afirma premisele sociale ale civilizatiei moderne, care determina dezintegrarea structurilor rigide ale feudalismului, asigurand individului dreptul la libertatea muncii. In timp ce biserica a fost singura institutie din Evul Mediu care asigura posibilitatea omului de a deveni liber, intrand in randul clerului, orasul medieval devine spatiul economic in care tot mai multi oameni desprinsi din sistemul de vasalitate feudal devin liberi sa-si valorifice capacitatile si aptitudinile lor individuale.