| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
Premise ale globalizarii. Transformarea istorica a ideologiilor globaliste si reflectarea acestora in cultura si civilizatia umana
Turnul Babilonului reprezinta prima incercare concreta de mondializare autonoma. Dupa potop, la nici cinci sute de ani, tendinta de autonomizare stapaneste din nou constiinta umana. Omenirea doreste sa-si faca un "nume vestit", care sa demonstreze ca suntem fiinte supreme, lucru ce se va manifesta in toate imperiile si societatile totalitare. In spatele tuturor acestora sta mandria: omul nu vrea sa ramana in hotarele in care l-a asezat Dumnezeu ci se vrea pe sine zeu. "Zgarie-norii" americani continua ideea ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care cel mai impunator, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul ascuns al mondializarii, acelasi atunci ca si acum: unitatea omenirii in afara lui Dumnezeu, toti oamenii lucreaza impreuna, isi unesc fortele intr-un efort comun de realizare a unei civilizatii umane care sa le asigure satisfacerea confortabila a propriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat inca o sansa umanitatii prin "amestecarea limbilor": imposibilitatea realizarii turnului a dat redat posibilitatea de intoarcere catre Creator. Insa in acest mileniu III, omul a regasit limbajul comun (limba unica) in forma tehnologiilor digitale si a Internet-ului si acest lucru face posibila mai mult decat oricand materializarea dezideratului unitatii in afara lui Dumnezeu.
1. Imperiile antichitatii
In toate civilizatiile antichitatii se simte nostalgia antebabilonica. Istoria religiilor descopera faptul ca o viata morala axata pe criterii religioase si uneori mistice au avut toate popoarele antichitatii. Daca cele din Extremul Orient si de pe teritoriile Americii si Europei de azi, departandu-se de locurile concentrarii initiale a populatiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea starii antebabilonice, construindu-si civilizatii proprii si sisteme religioase destul de ordonate din punct de vedere moral, cele ramase in Orientul Apropiat si Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstreaza o puternica nostalgie antebabilonica a stapanirii. Egiptul are meritul de a fi pastrat "invatatura nemuririi sufletului" (desi in mod distorsionat ), dar realizarile grandioase la nivel material precum si stapanirea cu forta a altor popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denota tendinta de realizare a "numelui vestit". Asiro-babilonieinii, intemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, incearca si ei refacerea unicei stapaniri. Intreaga succesiune de stapaniri si popoare pe vechea vatra a Mesopotamiei (toate acestea incercand realizarea unor imperii vaste in care morala fortei sa impuna religii si limbaje unice) tradeaza originea comuna a acestora in neamurile antebabilonice, si nostalgia fortei graiului si religiei unice. Originea comuna a civilizatiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este aratata de numele zeitatilor, destul de apropiate intre ele. Intre acestea, o semnificatie aparte are denumirea comuna de El ("cel puternic", pastrat pana astazi in limbile romanice in forma pronumelui personal), prin care toate popoarele de origine semita desemnau zeul suprem (desi nu in sens monoteist ca la evrei, Elohim). Elemente de limba arhaica s-au pastrat in aramaica vorbita de Hristos si se pastreaza pana in Siria de azi. Imperiul hitit are aceleasi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pe latura morala a lucrurilor, fiind o civilizatie mai pragmatica, ale carei coduri morale aveau un accent umanitar deosebit, fata de drasticele coduri asiro-babiloniene.
Numele Mesopotamia se refera la o regiune din Orientul Apropiat, care in prezent tine partial de Irak, partial de Siria de est si partial de Turcia de sud. Numele provine din cuvintele grecesti mesos 'intre' si potamos 'rau', referindu-se la zona dintre raurile Eufrat si Tigru. Suprafata fertila udata de aceste doua rauri este cunoscuta ca fiind 'Leaganul Civilizatiei omenirii', aici dezvoltandu-se primele societati alfabetizate. Nu a existat niciodata o entitate politica sau o tara numita Mesopotamia, si nici nu exista granite definite; numele e unul conventional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria geografica larga dintre cele 2 rauri. In Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizatii din lumea antica, precum sumerienii, akkadienii, babilonienii, si asirienii. Printre cei mai importanti conducatori mesopotamieni se numara Sargon (a pus bazele regatului Akkadian Hammurabi (a pus bazele regatului Babylonian)si Tiglath-Pileser I (a pus bazele regatului Assyrian Intre mileniul 4 i.Hr. si secolul 6 i.Hr. se poate vorbi de Mesopotamia antica.
Prima limba scrisa din Mesopotamia a fost limba sumeriana, o limba izolata. Mai apoi, o limba semitica, limba akkadiana, a devenit limba dominanta, desi sumeriana a fost pastrata in scopuri administrative, religioase, literare si stiintifice. Diferite varietati de akkadiana au fost folosite pana la sfarsitul perioadei neobabiloniene. Apoi, limba aramaica, deja mult vorbita in Mesopotamia, a devenit limba oficiala a Imperiului Persan.
Mesopotamia a fost unul dintre primele, daca nu chiar primul loc din lume unde a aparut scrisul. Prima forma de scris a fost reprezentata de pictograme, imagini ce reprezentau obiecte sau idei. La sfarsitul mileniului IV i. Hr., acest sistem a fost simplificat si abstractizat, evoluand in scrierea cuneiforma, un sistem pe baza de silabe. Aceasta forma de scriere s-a raspandit apoi in mare parte din Orientul Apropiat.Textele erau scrise pe tablite de lut, cu un betisor, creand astfel formele caracteristice ale scrierii cuneiforme.
Una dintre cele mai marei colectii de tablete cuneiforme provine din arhivele lui Asurbanipal, regele Asiriei. In jurul anului 650 i. Hr., el a luat hotararea sa in fiinteze o biblioteca la Ninive. Intrucat toate templele din Babilonia aveau biblioteci, el si-a trimis scribii sa adune tablete de la acestia. Daca un templu refuza sa cedeze o tableta, trebuiau facute copii. In scurt timp, biblioteca regala din Ninive a devenit cea mai mare din Asiria. Majoritatea informatiilor despre Mesopotamia antica provin din aceasta biblioteca.
Literatura veche este foarte bogata, variata si interesanta, cuprizand: povestiri, legende, imnuri, fabule, invataturi, proverbe si altele. Unele dintre aceste opere literare, prin continutul si forma lor frumoasa, sunt socotite printre creatiile cele mai alese ale culturii omenirii, spre exemplu legenda lui Ghilgames. O caracteristica importanta a intregii literaturi a Orientului antic este caracterul ei religios. Aproape toate scrierile sunt strabatute de credinte in zei, in viata viitoare, duhuri, vrajitori.
Primele scoli s-au infiintat pe langa temple. Aici se invatau: scrisul, cititul, recitarea de legende, operatiile aritmetice. S-au gasit urme de sali de clasa, banci, tablite de lut pentru scris exercitii. Existau scoli speciale pentru scribi, institute superioare si observatoare astronomice (de exemplu, cele instalate in varfurile zigguratelor).
Popoarele Mesopotamiei au dezvoltat numeroase tehnologii, cum ar fi prelucrarea metalelor, fabricarea sticlei, tesutul textilelor, sisteme de irigatii si de aparare impotriva inundatiilor. Ele au fost de asemenea printre primele popoare ale Epocii bronzului. De timpuriu au folosit cuprul, bronzul si aurul, si mai tarziu si fierul. Palatele erau decorate cu sute de kilograme din aceste metale foarte scumpe. Cuprul, bronzul si fierul erau folosite de asemenea pentru armuri, precum li pentru diferite arme, cum ar fi sabii, pumnale si sulite. Au fost fabricate si arme din aur, dar cel mai probabil nu aveau decat rol decorativ.
Mesopotamienii utilizau un sistem de numeratie sexagesimal (in baza 60). De aici provine actualul sistem, cu ora de 60 de minute, si ziua de 24 de ore, precum si cercul de 360 de grade. Calendarul sumerian avea si saptamanile de cate sapte zile. Deoarece faceau socoteli cu numere foarte mari au intocmit o tabela a inmultirii de la 1 la 180.000.
Astronomii babilonieni erau foarte interesati in studierea stelelor si a cerului, si puteau prevedea eclipsele si solstitiile. In astronomie totul era considerat ca avand vreun scop, de obicei legat de religie si soarta. In Mesopotamia antica, eclipsele erau considerate semn rau, insa numai cele observate erau importante. Daca o eclipsa nu putea fi vazuta in orasul regal, atunci nu avea nicio influenta asupra regelui sau tarii sale.Constelatiile folosite chiar si astazi, cum ar fi Leu, Taur, Scorpion, Gemeni, Capricorn si Sagetator, au fost definite pentru prima data de astronomii sumerieni si babiloniei. Constelatiile erau folosite in calcularea timpului si in determinarea perioadelor de plantare si recoltare a culturilor. In Mesopotamia a aparut astrologia, desi cea mai mare parte a ceea ce se intelege astazi prin astrologie a aparut in timpul declinului civilizatiei lor.
Doctorii Mesopotamiei nu cunosteau multe lucruri despre medicina sau despre modul de functionare a organelor interne ale corpului, dar observau bolile acestora, si din aceste observatii, mult mai tarziu, a aparut medicina moderna.
Religia mesopotamiana este cea mai veche religie cunoscuta. Mesopotamienii credeau ca lumea este un disc plat, inconjurat de un spatiu urias, gol, si deasupra, raiul. Ei mai credeau ca apa se gaseste peste tot, si ca universul a aparut din aceasta mare enorma. Religia mesopotamiana era politeista adica oamenii credeau in mai multi zei. Desi credintele descrise mai sus erau comune tuturor mesopotamienilor, au existat si variatii regionale. Sumerienii isi puneau de asemenea intrebari filozofice, cum ar fi: Cine suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?. Ei raspundeau acestor intrebari cu explicatii din sfera supranaturalului. Daca cineva era bolnav, ei se rugau la zei pentru insanatosirea persoanei respective. Cum s-a mentionat mai sus, doctorii meopotamieni nu erau foarte avansati din punct de vedere medical, asa ca oamenii preferau sa ceara ajutor
Zigguratele erau temple uriase construite pentru venerarea zeilor. Erau construite din lut si argila si aveau trei sau patru sectiuni. Erau construite foarte inalte, pentru a ramane uscate in timpul inundatiilor. Era nevoie de munca multor oameni pentru a construi un ziggurat. Trebuia sapat lutul, fabricate caramizile iar aceste caramizi trebuiau transportate si imbinate. Numai zigguratul din Ur a ramas in picioare, deoarece constructorii din epocile mai tarzii au invatat ca arderea caramizilor le va face mai rezistente.
Muzica si cantecele formau o parte importanta din viata Mesopotamiei. Unele cantece erau inchinate zeilor, altele descriau evenimente importante. Muzica si cantecele erau destinate in principal aristocratiei si regilor, dar de ele se bucurau si oamenii obisniti, care cantau si dansau in casele lor sau in piete. Cantecele se transmiteau din generatie in generatie, pana ce cineva le scria. Prin aceste cantece au fost transmise imformatii importante despre evenimentele isorice care au ajuns in cele din urma la arheologii moderni.
Viata era foarte grea pentru oamenii obisnuiti din Mesopotamia antica. Mortalitatea infantila era foarte ridicata, multi baieti munceau alaturi de parintii lor, Iar fetele ramaneau acasa, invatand gatitul si avand grija de copiii mai mici. Baietii din familiile mai bogate aveau posibilitatea sa mearga sa munceasca. Femeile aveau dreptul sa detina proprietati, si, pentru motive intemeiate, sa obtina un divort.Si cand se casatoreau acestia isi puneau o statueta deasupra patului unde dormeau ca sa le poarte de grija
Resursele alimentare din Mesopotamia erau relativ abundente datorita celor doua rauri de la care provine numele regiunii, Tigru si Eufrat. Desi solul din apropierea raurilor era fertil, si potrivit pentru recolte, portiunile de pamant aflate la distanta mai mare de apa erau aride, si nelocuibile. Din acest motiv, dezvoltarea sistemelor de irigatii a avut o mare importanta pentru colonistii Mesopotamiei. Alte inovatii mesopotamienie sunt controlul apelor prin baraje, si utilizarea apeductelor. Primii colonisti ai pamanturilor fertile din Mesopotamia utilizau pluguri de lemn pentru a afana solul inainte de plantarea recoltelor, cum ar fi orzul, ceapa, vita de vie, napii sau merele. Mesopotamienii au fost unul din primele popoare care au produs bere si vin. Clima adesea instabila a Mesopotamiei a pus probleme agricultorilor; adesea recoltele erau distruse, de aceea erau folosite surse alternative de alimente, precum vaci sau oi.
Cele doua rauri care inconjurau Mesopotamia antica erau Tigru si Eufrat. Aceste doua rauri fertilizau solurile aride. In plus, intrucat precipitatiile erau atat de reduse, apa din rauri reprezenta principala lor sursa de apa. Pentru a evita distrugerea recoltelor, oamenii irigau culturile ei trebuiau asadar sa colecteze si sa controleze apa, cu ajutorul barajelor. Odata cu constructia unui baraj, in special intr-ul loc mai inalt, apa astfel inchisa nu mai curgea la vale. Acest lucru reprezenta o problema pentru orasele din aval, care porneau razboaie din aceste motive.
Regele Hammurabi era foarte cunoscut pentru legile sale. El a promulgat circa trei sute de legi, care erau aplicate destul de strict. Printre ele se numara:
Casele oamenilor bogati erau foarte mari. Aveau doua sau trei etaje, cu un acoperis locuibil. Aveau o curte spatioasa in jurul casei. In casa existau cateva dormitoare, o camera de oaspeti, o capela, o bucatarie, o baie si un mormant sub casa. Casele oamenilor simpli erau mult mai simple, cu doar cateva camere.
Palatele regilor din Mesopotamia erau cladiri uriase, frumos decorate. Majoritatea zidurilor aveau basoreliefuri sculptate in fildes, descriind marile victorii ale mesopotamienilor. Aveau de asemenea mari sculpturi la intrari, pentru a-l proteja pe rege de demoni si alte spirite rele. Mobila era de asemenea fabricata in principal din fildes, care era usor de decorat si de cioplit. Palatele contineau de asemenea mari cantitati de metale, precum bronzul si aurul. Palatele erau si centrele principale ale guvernului.
Existau diferente foarte mari din punctul de vedere al banilor si al averii intre oamenii bogati si oamenii de rand. Oamenii obisnuiti depindeau foarte mult de recoltele lor, deoarece aveau bani foarte putini. Oamenii bogati aveau foarte multi sclavi, si de obicei aveau foarte multi bani.
1 talant =3600 sekeli = 30 kg de argint
1 sekel = 8,333 grame argint
Pe Valea Nilului, stransa intre maluri inalte si stancoase, s-a faurit, cu multe milenii inaintea erei noastre o veche civilizatie a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne infatiseaza cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, inzestrat cu o administratie, o fiscalitate, o justitie si o armata comparabile cu cele ce-au luat nastere mai apoi in tarile de pe toate continentele, inainte si dupa era noastra. Dar lumea Egiptului antic a zamislit o cultura spirituala scanteietoare pe care o admirau grecii vechi si romanii care se minunau precum fac azi multimile de turisti, sa contemple templele, piramidele sau obeliscurile inaltate de faraoni si supusii lor. Nu numai arta egipteana si monumentele colosale au atras prin frumusetea tainica si prin splendoarea lor enigmatica pe grecii vechi si pe romani ca si pe noi cei de azi ; calatorii veneau sa gaseasca mai cu seama cultura egipteana, 'intelepciunea egipteana' pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Etiopiei. Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei.
Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupori de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii egiptene dateaza din secolul XXXII i.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Religiile egipteane au fost o succesiune de credinte ale poporului egiptean incepand din perioada predinastica pana la aparitia crestinismului si islamismului in perioada greco-romana. Ritualurile se faceau sub conducere preotilor sau vracilor.
Toate animalele infatisate si venerate in arta, scrierile si religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul asezarilor egiptene, servind ce centre administrative, scoli, biblioteci si folosite si in scopuri religioase. Natura religioasa a civilizatiei egiptene a influentat contributiile acesteia la arta antichitatii. Multe din marile lucrari ale egiptenilor antici reprezinta zei, zeite si faraoni (considerati si ei divinitati). Arta Egiptului Antic este caracterizata in general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificarii si constructiei de piramide in afara Egiptului stau marturie a influentei sistemului de credinte si valori ale egiptenilor asupra altor civilizatii, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Matasii. Arta egipteana, cu marile sale forme de manifestare (arhitectura, pictura, sculptura etc.) este asezata sub semnul fenomenului religios. Desi artistul egiptean prefera sa reprezinte profiluri umane, atunci cand configureaza chipul uman el respecta o conventie impusa de credintele sale religioase. Omul raposat trebuie sa priveasca fie spre apus, spre lumea de dincolo - spre imparatia lui OSIRIS, fie spre rasarit, spre lumea de aici-unde rasare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat in Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatra, lemn, aur- intotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificatie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Rosul era o culoare negativa, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul desertului lipsit de viata si de acea zeul mortii, al raului si totodata al dezordinii. Verdele, culoarea vietii vegetale si de aceea culoarea bucuriei si tineretii era inchinata zeului OSIRIS, zeu al reinvierii si a nemuririi ce stapanea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagra avea aceiasi semnificatie - negrul fiind culoarea pamantului fertil al Nilului - fluviu, care, prin revarsarile sale, asigura "reinvierea " vesnica a Egiptului an dupa an si garanta puterea si prosperitatea tarii. Albastrul era culoarea cerului si a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material pretios simbol al nemuririi zeilor si de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai in reprezentarile zeilor si faraonilor. Albul-simbol al puritatii si bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos. Arhitectura egipteana isi releva caracterul impunator si sacru prin simpla prezenta a marilor piramide si ale templelor. Aceste constructii impunatoare aveau rolul sa asigure o legatura puternica dintre egipteni si zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenta lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra mortii-credinta in nemurire si viata de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care ii este destinata piramida - faraonul, joaca un rol central nu numai in viata politica a Egiptului ci si in cea religioasa. Faraonul nu este doar seful statului, el este inainte de toate un zeu intrupat si prin definitie un simbol al nemuririi. El reprezinta totodata cea mai puternica si vizibila legatura dintre Egipt si zei. De acea, intreaga viata in Egiptul antic - arta, politica, religie etc., este inchinata faraonului si caracterului sau divin. Deoarece religia antica egipteana este inchinata nemuririi si vesniciei era normal ca arta religioasa sa consacre aceste valori. Secol dupa secol, artistii egipteni au folosit aceleasi materiale, aceleasi tehnici si stiluri, acest lucru fiind inca o dovada a credintei egiptenilor in caracterul nemuritor al Egiptului si ai zeilor sai protectori. Vechea religie a fost redescoperita de catre arheologii europeni in secolul XIX si de atunci incoace arta religioasa egipteana antica si-a recapatat prestigiul si totodata dreptul de a fi considerata un simbol nemuritor al geniului artistic al umanitatii
Cunostintele si experienta egiptenilor antici in domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioada. Ei efectuau interventii chirurgicale, tratau fracturi si aveau cunostinte farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arata un nivel ridicat de profesionalism in lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au ramas intacte si dupa complicate inlaturari de organe. In plus nivelul pana la care se mergea in procesul de mumificare al persoanelor importante arata faptul ca acestia aveau cunostinte incredibile de anatomie.
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era impartit in nome (In cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era impartit in 42 de nome (20 in Egiptul de Jos i 22 in Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Functia de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului cand mostenita cand desemnata de faraon.
In perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetatenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosita nici un fel de moneda taxele erau platite in natura. Vizirul era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plateau in functie de indatoriri si ocupatie. Proprietarii de pamant plateau taxele in grane de pe proprietatea lor, mestesugarii cu produse realizate, la fel si vanatorii si pescarii cu o parte din captura. O persoana din fiecare gospodarie trebuia sa lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxarii (familiile instarite plateau oameni mai saraci sa execute pentru ei taxa in munca).
Imperiul persan si religia acestuia au influentat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat in legiunile imperiului roman si are o revenire spectaculoasa (desigur, sub alte denumiri) in neopaganismul sincretismului contemporan. Uriasul imperiu al lui Alexandru Macedon venea sa satisfaca aceeasi tensiune ascunsa, nostalgica, a stapanirii in totalitate a lumii, a impunerii unitatii culturale si morale. Insa Macedon are meritul imens de a fi fost incepatorul reunificarii Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmasul neamurilor nascute din Iafet, si Orientul semitic, trebuiau sa se uneasca pentru a face posibila edificarea istoriei universale in noua era a lui Hristos. Lumea antica, cu succesiunea ei de imperii si stapaniri, trebuia in final sa se uneasca intr-un intreg mondial, sa depaseasca orice particularism , iar inceputul a fost facut de Alexandru Macedon.
II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii
Interpretarea binecuvantarii date de Noe fiilor sai, ca Iafet sa locuiasca in "locasurile lui Sem", este ca civilizatia si cultura crestina sa fie primita de neamuri si sa vina din sanul poporului evreu. Dupa amestecarea limbilor si imprastierea neamurilor lumea s-a scindat in Orient si Occident, fiecare cautand unitatea initiala. Unirea spirituala a inceput cu perioada elenistica a amestecarii religiilor. Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche, fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrarea totala a lumii vechi in cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelor si culturilor intr-o umanitate mondiala, unica sub toate aspectele, reprezinta prima materializare a ideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reusisera "constructorii" de la Babilon, afirmarea unica a existentei umane in afara lui Dumnezeu printr-un "nume vestit". Insa sincretismul religios care a luat nastere, a facut posibila raspandirea crestinismului. Berdiaev afirma inceputul istoriei universale in faptul formarii si existentei imperiului roman. Realizarea unui stat global a constituit premisa raspandirii mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei, faptul ca Mantuirea este opera la care intreaga umanitate e chemata sa participe, a facut necesara crearea unui cadru universal in care aceasta sa se realizeze. Din acest punct de vedere, desi imperiul roman apartine antichitatii, el este in acelasi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat insa ca in afara de sensul facilitarii transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru ca in esenta sa el incununa paganismul lumii antice, care trebuia sa cada odata cu patrunderea Dumnezeului-om in istoria temporala, concreta, a omenirii. "Plinirea vremii" pentru Nasterea Lui Hristos insemna si inflorirea maxima a lumii vechi, afirmarea universala a paganismului deopotriva cu afirmarea universala a rafinatei culturi grecesti. Dincolo de superioritatea acestora ca forma umana de manifestare, ramane insa perisabilitatea lor ca lucruri pur omenesti. Caderea imperiului roman si a stralucitoarei culturi elenistice amintesc mereu ca in fata vesniciei, in fata destinului etern in Dumnezeu a umanitatii si lumii, toate realizarile culturii omenesti, chiar si in forma lor cea mai infloritoare sunt supuse pieirii. Acest lucru este insa valabil numai in perspectiva lor de realizari omenesti, pentru ca privite ca realizari ale umanitatii indumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica crestina a asimilat cultura greaca, cu arta si filosofia ei, cu toate realizarile ei, transfigurand-o. In acest sens a existat un alt model istoric: Imperiul Bizantin.
II.3.Imperiul Bizantin si cultura crestina
In demersul temei analizate, sublinierea unor particularitati esentiale ale civilizatiei bizantine este necesara. Format pe structurile mostenite de la batrana Roma, avand cea mai buna organizare administrativa, juridica si militara posibila, Bizantul a asimilat crestinismul adaptandu-se cerintelor acestuia si dezvoltandu-se din punct de vedere social, cultural-artistic si chiar politic, pe temeiul filosofiei divino-umane a acestuia. Dupa perioada crunta a persecutiilor crestinismul primeste pe rand libertatea de manifestare istorica dupa anul 313 (prin Edictul de la Milano), si mai tarziu statutul suprem de religie oficiala a statului. Controversele diferitelor interpretari istorice referitoare la aceasta oficializare a crestinismului (ca religie de stat) nu au gasit nici azi finalitate. Daca vorbim despre crestinism ca religie in randul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privita ca suprimare a unei libertati de exprimare, mai ales in viziunea actuala asupra drepturilor omului. Insa in perspectiva ortodoxa crestinismul nu e o simpla religie, ci o noua conceptie de viata ce are in vedere toate planurile existentiale ale omului. La nivel personal viata in Hristos este modelul individual de existenta, iar la nivel comunitar, adunarea liturgica este modelul social de existenta. Intreaga viata a statului se desfasoara in stransa legatura cu viata Bisericii. Simbolul acestei legaturi de tip subordinativ (viata statului cu toate aspectele ei se subordoneaza si integreaza vietii bisericii) este imaginea basileului (imparatului) bizantin, intrand pe usile imparatesti spre a primi Sfanta Impartasanie din mainile patriarhului de Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viata teonoma- adica aflata sub conducerea spirituala a culturii crestine- si doar sub acest aspect el poate fi privit ca model de organizare a societatii omenesti, ca etapa necesara in evolutia istorica a acesteia. Intinderea sa uriasa si faptul ca a rezistat atatea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre superioritatea unui astfel de model. La adapostul unui asemenea stat crestin cultura s-a dezvoltat intr-un mod extraordinar. Este perioada cea mai infloritoare a literaturii si artei patristice, acum se cristalizeaza si se adancesc stiintele, filosofia si insasi teologia ortodoxa. Monahismul se dezvolta la masuri imposibile anterior. Miile de manastiri ce se formeaza si se dezvolta acum atat in Rasarit cat si in Apus, avand ca si cununa Sfantul Munte Athos, au ramas referinta si modelul pentru intreg monahismul ulterior, pana in zilele noastre. Berdiaev spune ca Evul Mediu (bizantin), in perioada sa de maxima inflorire s-a dezvoltat si intarit pe doua cai: cea cavalereasca si cea monahala. Cavalerul, ca exponent al laicului crestin, si monahul, reprezinta personalitatea umana disciplinata si plurivalenta. Zalele cavalerului si rasa monahului sunt armurile in care personalitatea crestina, incorsetata atat fizic cat si spiritual, a devenit independenta fata de actiunea fortelor exterioare. Iar aceasta independenta o oferea tocmai faptul de a fi crestin. Datorita acestor caracteristici ale vietii morale cunoasterea a fost libera sa evolueze in sens teonom, si organizarile exterioare, sociale, administrative si chiar politice, sa o urmeze in acest sens. Modelul bizantin a fost preluat de crestinatatea rasariteana, tarile slave si in particular cele romanesti. Spiritualitatea inalta a Bizantului reflectata si in viata cetatenilor si in cea a statului, a supravietuit in aceste tari, mai ales in Tarile Romane, dupa caderea Constantinopolului, marturie in acest sens fiind structura intima a poporului roman, pe care s-a desfasurat intreaga si zbuciumata sa istorie, ce poate fi caracterizata ca o lupta continua pentru neabdicarea de la credinta ortodoxa.
Cu toate acestea, simfonia bizantina nu a fost perfecta si din acest motiv ea nu poate fi nici model absolut si nici o solutie prin simpla traducere in actualitate. Insa ea poate fi, si cred ca trebuie cu necesitate sa fie, un reper, o referinta si un punct de plecare pentru gasirea unei solutii actuale, in acest context al globalizarii.
II.4.Consecintele Marii Schisme din 1054. Disputa Orient versus Occident
Daca latinitatea a avut marele merit de a fi pregatit si realizat intalnirea mondiala a Orientului (cu traditiile si culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultura greceasca) in imperiul roman continuat apoi de imperiul bizantin, tot latinitatea se face vinovata de neintelegerea corecta a realizarii Imparatiei lui Dumnezeu ca civilizatie crestina, fapt ce a avut consecinte dezastruoase pentru viata omului, si al carui punct de plecare a fost Marea Schisma din anul 1054. Dupa o mie de ani de crestinism in care Biserica s-a definit si consolidat pe sine, reusind sa ofere existentei umane principiile de viata ale unei civilizatii crestine, trebuia poate ca acestea sa poata fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, si anume in chipul libertatii in care a fost creat si exista omul. Trebuie mentionat ca dupa o mie de ani, intalnirea mondiala dintre Orient si Occident, desi autentificata pe principiile crestine, esueaza, si asistam pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. In timp ce Rasaritul ramane fidel Traditiei Crestine primare in toata atitudinea sa privitoare la om si viata, la om si lume, Occidentul transfera treptat centrul de forta de la Dumnezeu la om. Expresia elocventa a acestei intentii este statul papal care exista si acum. Cele trei coroane papale indica in mod clar tendinta de dominare religioasa, politica si militara a papalitatii. Intreaga Europa occidentala se supunea suveranului pontif, care muta astfel cercul sau de responsabilitate de la realizarea Imparatiei lui Dumnezeu la realizarea imparatiei papale. Aceasta deturnare a avut loc datorita faptului ca neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat cultura si civilizatia apuseana in loc sa se lase asimilate de aceasta. Astfel, crestinarea acestora a dus la simplificarea crestinismului. Prin Carol cel Mare se realizeaza o replica la Imperiul de Rasarit, aceasta avand nevoie de o fundamentare crestina a structurii sale. Dar, in loc sa se asimileze in crestinismul rasaritean, Occidentul asimileaza crestinismul transformandu-l dupa caracterul sau dat de structura neamurilor migratoare prin care raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizeaza dupa modelul satisfacerii onoarei cavaleresti. Astfel, Schisma de la 1054 inseamna delimitarea occidentului fata de valorile primare ale crestinismului, inseamna abdicarea acestuia de la modul de viata teonom, la nivel individual, social si statal. Semnul central al diferentelor va fi de aceasta data sensul universalitatii. In lumea preromana universalitatea era perceputa dupa nostalgia antebabilonica. In era crestina universalitatea va fi inteleasa diferit in viziunea occidentala si in cea rasariteana, de aici pornind si toata evolutia istorica a ideologiilor globaliste. In perspectiva ortodoxa Biserica este expresia izbavirii, a mantuirii globale, intregi, universale a omului. De aici izvoraste si noua coordonata a vietii in Rasarit: viata in Hristos, care inseamna ca omul nu isi trage existenta din fortele proprii ci din relatia sa cu Dumnezeu, relatie ce se cuprinde in termenul de iubire.
Occidentul, urmand natura si structura intima a populatiilor migratoare care l-au constituit, a asimilat conceptia universalitatii crestinismului (a Bisericii) centrata pe aspectul geografic, al expansiunii spatial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazata pe existenta unui centru geografic de autoritate, Roma, care asigura prin orice mijloace corecti-tudinea adevarului peste tot, ceea ce inseamna ca adevarul nu mai e mod de viata concretizat in fapte si acte de viata, ci devine ideologie, dupa cum l-au definit si scolasticii: "veritas est adequatio rei et intellectum" - adevarul e adecvarea dintre lucru si intelect. Pe baza acestei definitii cultura occidentala s-a dezvoltat pe latura rationala, pornind de la un cult al unei credinte definite ca acceptarea intelectuala a unor concepte si notiuni corecte, nemaiavand nimic de-a face cu viata simpla.
La inceputul secolului XXI ar trebui, insa, sa rejudecam si sa reevaluam lumea nu la nivel filosofic si cultural, ci la nivel existential. Daca Apusul ar fi inteles acest lucru, nu am fi asistat astazi la o tendinta de unificare si mai strivitoare, care include iminenta sincretismului religios si a neopaganismului. Datorita schismei ca raspuns la adaptarea crestinismului la un mod de existenta exterior si individual, exteriorizarea care a nascut societatile apusene si mai apoi pe cele orientale (ca obligativitate de integrare in circuitul mondial impus de occident), societati in care comunitatile si-au pierdut sensul de comuniune de persoane devenind alaturare de indivizi dupa diverse criterii, tinde sa unifice astazi aceasta masa de indivizi intr-un conglomerat urias dominat de principiile civilizatiei occidentale: individualism si rationalism, transformate la randul lor in ultraeconomism liberal, in eficienta economica cu orice pret. Dupa anul 1054, separatia Occidentului de sensul universalitatii a condus la evolutia culturii, civilizatiei, stiintelor, artei, politicii, catre finalitatea apocaliptica a autonomizarii la nivel global.
II.5.Schisma si revolutie, religie si secta, neam si natiune
Odata realizata ruptura, lumea de dupa schisma s-a dezvoltat in sensul dorit de occident, lucru la care a contribuit din plin si orientul ramas necrestin. Un prim moment dureros il reprezinta cruciadele, mai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada a IV-a). Ca si tendinta de impunere a crestinismului cu forta, cruciadele erau din start sortite esecului, pentru ca eliminarea liberului arbitru din constiinta si viata religioasa nu este o caracteristica crestina. Hristos se asuma si se traieste in mod liber. Razboiul religios nu a fost si nu este nici astazi o solutie. Dar ca si azi, si atunci el a fost un pretext sub auspiciile caruia paplitatea si statele vasale ei si-au justificat dorintele de expansiune teritoriala. Victoria deplina a statului fara Dumnezeu, se realizeaza odata cu caderea Constantinopolului in 1453, cind cu acordul tacit al papalitatii, capitala ortodoxiei cade definitiv sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare si riguros insusite, monoteiste, imperiul otoman.
Intreaga istorie apuseana, de la Marea Schisma si pana la Revolutia franceza, se bazeaza pe mutarea definitiva a accentului de la Dumnezeu la om, lucru care s-a definitivat in secolele XIX si XX. Incercarea de raportare la cultura antica se poate intelege ca marturisire ascunsa a occidentului ca resimte inferioritatea sa culturala, si ca ambitie de a o schimba in superioritate asupra rasaritului de care s-a desprins. Pe toate planurile, articularea crestinismului apusean pe structura culturala a antichitatii grecesti a avut meritul de a incerca sa realizeze umanismul crestin, ceea ce a si reusit in perioada timpurie a Renasterii.
Renasterea a voit sa revalorizeze omul, sa-l aseze in propria sa libertate de manifestare, sa elibereze fortele creatoare omenesti. Urmare a rigorilor catolicismului, care a adus o latura juridica in toate aspectele vietii, epoca renascentista a vrut sa elibereze omul de sub aceste rigori, uneori absurde. Insa pretul platit a fost imens, si anume secularizarea culturii umane, sub toate aspectele ei. Chiar daca realizarile pe multe planuri sunt incontestabile, intoarcerea de la divin la uman prezenta in toata cultura Renasterii nu putea sa aiba o finalitate benefica. Iar aceasta finalitate a fost secolul revolutiilor, apoi cel al razboaielor mondiale si intr-un sfarsit cel al globalizarii, in care traim. Fundamentarea tuturor ideologiilor laice din Renastere a insemnat evolutia lor spre finalitatea globalista. Astfel se creaza terenul propice pentru dezvoltarea umanismului, care inseamna inaltarea omului, asezarea sa intr-o pozitie centrala. Stadiile umanismului sunt diferite. El incepe cu Renasterea, in care asistam la inflorirea lui pe baze crestine, din surse crestine, catolice. Continua apoi cu epoca Reformei protestante, care e apanajul neamurilor germanice. Constiinta crestina catolica (de la care Renasterea nu a abdicat niciodata) afirma existenta a doua principii: divin si uman, dar si independenta omului fata de Dumnezeu. Constiinta protestanta, insa, centreaza numai pe Dumnezeu, dupa invatatura Fericitului Augustin, care nu prea lasa loc libertatii. Astfel, constiinta religioasa protestanta afirma numai pe Dumnezeu si natura divina, negand libertatea umana ca principiu existential, punand bazele filosofiei germane a monismului idealist. De aici, intreaga etica protestanta a predestinarii ce a stat la baza doctrinei capitaliste a secolelor urmatoare. In planul ratiunii, aparitia omului renasterii a dus in secolul XVIII la aparitia Iluminismului, curent ideologic rationalist, care afirma superioritatea ratiunii umane in fata oricaror principii, ceea ce inseamna o diminuare a calitatii acesteia prin ruperea de ratiunea superioara care il unea pe om cu cosmosul divin. Astfel, de la schisma la revolutia franceza omul a trecut de la teonomie la autonomie, lucru favorizat de religia si morala catolica. In planul culturii si stiintei omul a separat de Dumnezeu cunoasterea prin ceea ce s-a produs in Renastere, propunand un model universal de umanism, iar in plan religios, protestantismul a fost raspunsul umanist la rigorismul catolic. Faptul ca papalitatea a impus cu forta, prin Inchizitie, un mod de viata fals crestin, concretizat in viata religios-morala de tip contractual, a dus la aparitia Reformei si a multitudinii de secte desprinse din aceasta, toate caracterizate printr-o viata religios-morala de asemenea falsificata, pe coordonatele individualismului si liberalismului Iar daca protestantismul german avea inca o anumita rigoare morala, chiar daca centrata pe autoafirmarea umanista (accentuat sociala) "replierea" catolica in fata acestuia, din dorinta de a recastiga "teritoriile pierdute", s-a desfasurat pe doua fronturi. In Apus a fost "lansat" modelul iezuit avind doua caracteristici lipsite de orice morala crestina: cazuismul si probabilismul, ajungandu-se astfel la justificarea celor mai abominabile crime si celor mai abjecte manifestari ale instinctualitatii umane, morala iezuita proclamand in acest fel crestinismul fara principii crestine. In Rasarit, fenomenul uniatiei a condus la diferentieri culturale si sociale bazate tot pe un sistem lax de privilegii acordate ca recompensa a unirii cu Roma. Urmarile acestuia se pot vedea astazi si in Romania, in divergentele nerezolvate dintre greco-catolici si ortodocsi privitoare la locasurile de cult.
Schisma a fost cea care a condus umanitatea spre afirmarea umanismului in stiinta si arta prin Renastere, in religie prin Reforma, in sfera ratiunii prin iluminism, culminand cu sfera social-politica prin revolutia franceza. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate, egalitate, fraternitate, nu sunt altceva decat denaturari ale conditiei umane. Libertatea inseamna o integrare in Voia divina si nu exercitarea fara limite a tuturor drepturilor omului. Egalitatea se realizeaza numai in sensul ca fiecare existenta umana poseda chipul lui Dumnezeu si e chemata sa parcurga drumul spre asemanare, indiferent de pozitia sa sociala, deci egalitatea sociala este o utopie pentru ca lumea e creata ierarhic. Iar fraternitatea este denaturarea ideii crestine de fratie in Hristos. Ca atare, denaturind sensurile notiunilor, revolutia franceza a vrut sa centreze definitiv si irevocabil pe om, eliminand din acesta natura spirituala. Promisiunile revolutiei nu s-au realizat, insa tocmai potentialitatea introdusa de ele a facut posibila dezvoltarea in secolul XIX si materializarea in secolul XX a doctrinelor socialiste si comuniste, ca si a celor liberale, capitaliste.
Neam si natiune. Deturnarea nationalismului
Dumnezeu a hotarat existenta neamurilor si imprastierea acestora pe pamant. Omenirea a urmat aceasta porunca postbabilonica ipostaziindu-si existenta in neamuri (etnii) pana in zilele noastre. De-a lungul istoriei, neamurile care au venit la crestinism au avut, in marea lor majoritate, o perioada necrestina, din care motiv istoria universala e plina de momente de increstinare a acestora. Intre ele, cazul particular al neamului romanesc se diferentiaza clar: noi ne-am nascut crestini. Sinteza daco-romana a fost simultana cu cristalizarea constiintei crestine.
Conform informatiilor ramase de la Strabon, dacii locuiau in zona muntoasa (si indica raul Mures) pana in partea superioara a Dunarii (denumita Danubius - de la izvoare si pana la Drobeta), iar getii stapaneau partea de ses si cea inferioara a Dunarii (denumita Istru) pana la Marea Neagra. Tot el ne spune ca 'dacii au aceeasi limba cu getii' si ca 'elenii i-au socotit pe geti de neam tracic'. Totusi prima relatare despre geti apartine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 i.Ch., a lui Darius impotriva scitilor din nordul Marii Negre, arata ca acesta 'inainte de-a ajunge la Istru, birui mai intai pe geti, care se cred nemuritori', iar despre faptul ca au pierdut lupta spune: 'macar ca ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci'. De la istoricul grec Diodor stim despre victoria stralucita din anul 300 i.Ch. a regelui get Dromihete impotriva lui Lisimah, dar si de generozitatea pe care i-a aratat-o regele get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospat, pentru ca mai apoi sa-l elibereze. Inscriptiile descoperite la Histria mentioneaza numele a doi regi geti din sec. III i.Ch., Zalmodegicos si Rhemaxos, fata de care ascultau cetatile grecesti de pe tarmul dobrogean al Marii Negre. Trogus Pompeius (sec.I i.Ch.-sec.I d.Ch) in 'Prologul' cartii a XXXII-a mentioneaza despre 'cresterea puterii dacilor prin regele Rubobostes'. Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, in jurul anului 70 i.Ch., geograful si istoricul Strabon (63 i.Ch. - 19 d.Ch.), relateaza: 'Ajungand in fruntea neamului saugetul Burebista l-a inaltat atat de multincat, a ajuns sa fie temut si de romani. O inscriptie greceasca din Balcic il descrie pe Burebista ca fiind: 'cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia'. Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au facut ca regatul dacic sa ajunga la cea mai mare intindere a sa. De asemenea, pentru a obtine aceste succese, Burebista, ajutat si de preotul Deceneu a savarsit o reforma politico-religioasa a poporului, bazata pe 'abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci'. Daca la inceput capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una noua: Sarmizegetusa. Intentia lui Cezar de a organiza o mare expeditie in anul 44 i.Ch., impotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp dupa aceea, si Burebista 'a cazut victima unei conspiratii de nemultumiti'. Dupa moartea sa, regatul s-a divizat, astfel incat in timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, in stanga Dunarii, iar in Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes si Dapyx.
Erau barbosi cu plete mari, purtau pantaloni lungi innodati la glezne, tunica scurta cu maneci, fiind acoperiti pe cap cu o caciula conica. Femeile imbracau o camasa plisata la gat si pe piept, cu maneci scurte.
Dacii erau organizati in triburi si aveau cetati numite dava. Din agricultura obtineau: grau, vin, miere, cresteau vite si cai, dar si pescuiau. Imbracamintea era facuta din lana de oaie si din canepa. Daca la ses locuintele erau facute din nuiele impletite pe pari si zidite cu pamant, la deal si la munte ele erau facute din lemn, folosindu-se barnele incheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, si mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extractia si prelucrarea metalelor din care confectionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase si monede. Ceramica era prelucrata atat cu mana cat si cu roata olarului si devenise o arta. Slujbele religioase se tineau in sanctuare ce aveau forma patrulatera sau circulara. Ritualul funerar consta in arderea mortilor, iar cenusa era pusa in urne si ingropata in pamant. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun ca ei cantau din gura, dar si din chitare. Dion Chrysostomos ii socotea pe geti la fel de intelepti ca si grecii.
Dacii obtinusera deja un grad inalt de civilizatie cand au fost intalniti pentru prima data de romani. Ei credeau in nemurirea sufletului si considerau moartea ca o simpla schimbare de tara. Conducatorul preotilor avea o pozitie importanta ca reprezentant al zeitatii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pamant, fiind de asemenea si sfatuitorul regelui. Henoteismul afirma un zeu principal, Zamolxis, restul zeitatilor avand un rol secundar: Gebeleizis, Derzelas si Bendis cu toate ca existenta lor nu a fost confirmata prin surse de natura arheologica.
Ei erau impartiti in doua clase sociale: aristocratia, numita tarabostes si agricultorii liberi (comati). Primii, care aveau dreptul sa-si acopere capul purtand o cusma si formau o clasa privilegiata. Ceilalti, care formau grosul armatei, erau tarani si mestesugari si purtau parul lung (capillati).
Ocupatiile principale erau agricultura (in special cereale, pomi fructiferi si vita-de-vie), cresterea vitelor si oilor si cunosteau apicultura; caii erau folositi mai ales ca animale de povara, dar caii crescuti de daci aveau si faima de a fi foarte buni in razboi. De asemenea extrageau aur si argint din minele din Transilvania si aveau un comert infloritor cu exteriorul, constatabil si prin numarul mare de monede grecesti si romane descoperite. Monetele romane dominante in Dacia preromana sunt constituite din denarii republicani. Acestia vor domina economia dacica inclusiv in secolul al II-lea p. Chr. Cele mai importante influente in prelucrarea metalelor si in alte mestesuguri erau cele ale celtilor si ale grecilor, astfel ca podoabele si obiectele din metal pretios gasite la sapaturile arheologice dau dovada de multa maiestrie.
Geto-daca este o limba indo-europeana, apartinand limbilor tracice si fiind astfel inrudita cu limba ilirilor. Ea a fost incadrata conventional in grupa satem, conform acestei incadrari, ea inrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici si cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persana si cu cea iraniano-scitica, precum si cu sanscrita. Printre cercetatorii actuali, insa, exista si aceia care incadreaza traco-daca in grupa centum, alaturand-o astfel limbilor germanice, dar, mai ales, celor italo-celtice.
Detaliile razboiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columna a lui Traian construita in Roma.
Deosebit de alte neamuri, romanii au geneza crestina, marturisita de sacrificiile martirilor. Iar geneza crestina a neamului implica faptul ca sufletul romanesc, etosul sau este Iisus Hristos. Ca si comunitate spirituala, neamul romanesc se organizeaza dupa modelul bizantin. De-a lungul istoriei Sfanta Liturghie a fost darul primit si pastrat de romani in orice moment, a fost liantul care i-a tinut impreuna in fata oricaror incercari. Desi natiunile erau formate inca la sfarsitul Evului Mediu, existenta lor ca atare si aparitia nationalismului ca ideologie s-a produs dupa independenta americana (1776) si revolutia franceza (1789). Fundamentul uman al nationalismului autentic nu va fi niciodata natiunea inteleasa ca popor, adica oamenii cu aceeasi origine etnica si care traiesc intr-un anumit moment istoric, ci va fi natiunea inteleasa ca neam, comunitatea supraistorica a tuturor generatiilor trecute, prezente si viitoare, de acelasi "sange" si de aceeasi "limba", identitatea si unitatea lor in fata lui Dumnezeu. Linia fiecarui neam reprezinta axa esentiala a existentei nationale, pe care se intalnesc cu ce au mai reprezentativ cei morti, cei vii si cei nenascuti inca. Ideea nationalismului ca viata a unui popor cat mai aproape de aceasta linie a neamului a fost dezvoltata in doctrina national-crestina, care ar fi putut prinde viata intr-o manifestare istorica a neamului romanesc, in generatia interbelica. Insa tocmai autenticitatea si fundamentarea sa in Hristos a facut ca aceasta sa fie compromisa printr-o nefasta implicare politica, atat pe plan intern cat si pe plan extern prin filogermanism, liderul acesteia asasinat si doctrina national- crestina degenerata in ceea ce s-a intamplat in preajma si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Nationalitatea nu poate fi schimbata sub nici o forma chiar si in zilele noastre in care pana si sexul poate fi schimbat, ea insoteste persoana de la nastere si pana la moarte, ceea ce deschide perspectiva realitatii ca ea va insoti individul si dupa moarte si la Invierea cea de obste. In acest sens nationalismul de tip crestin pare a fi singurul legitimat, firesc, Denaturarile acestui tip de nationalism s-au produs in secolul al XIX-lea (al nationalitatilor) si in secolul XX, in doua sensuri, ambele politice si anticrestine, primul in sensul atentatului ateu ce a dus la disolutia imperiilor traditionale si la formarea statelor nationale independente sau autonome. Acest tip de nationalism ocult a fost abandonat odata cu disparitia de pe scena istorica a imperiilor traditionale, si inlocuit cu o vasta campanie antinationala si mondialista, declansata in perspectiva globalizarii ce avea sa fie pusa pe tapet mult mai tarziu, la inceputul mileniului III de existenta crestina. Cel de-al doilea este nationalismul de tip comunist, nascut in urma revolutiei sovietice si intretinut in statele socialiste. Secolul al XIX-lea s-a folosit de natiuni si de sensurile denaturate ale nationalismului pentru a pregati si instaura internationalismele secolului XX, ca ultime etape in pregatirea globalizarii.
II.6. Ideologia secolului XIX si materializarea acesteia in secolul XX.
Internationalismul si anularea traditiilor
Secolul XIX inseamna pentru orice analist istoric sfarsitul Renasterii umaniste, criza umanismului, procesul trecerii acestuia in opusul sau. Omul, departandu-se treptat de Dumnezeu, se autonomizeaza pierzand chiar si trasatura umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializate in existenta tehnologica a secolului XX. Accentul trece de la persoana si comuniune la individ si societate, definitiv. Cei doi seniori ai gandirii, practic cei care au cristalizat acest proces finalist al umanismului au fost Friedrich Nietzshe si Karl Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus la individualismul acut materializat in secolul XX. Totusi, ancorat la modul patimas in afirmarea individualitatii creatoare a omului, Nietzshe creioneaza un chip al supraomului in care exista in acelasi timp posibilitatea religiei, Nietzshe a negat omul in vederea realizarii unui supraom posibil religios.
Desi ganditor de exceptie, Marx neaga nu numai umanitatea omului cultivata in intreaga Renastere, dar si ideea unui supraom posibil religios. Mandria umana indreptata impotriva lui Dumnezeu a gasit in Marx un exponent capabil sa o exprime in forma cea mai de jos a negarii oricarei religii. Pentru Marx, omul este dumnezeu si destinat sa foloseasca natura dupa bunul sau plac. De aceea chipul omului (fara a mai vorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se pierde, ceea ce duce la intelegerea acestuia doar ca unealta subordonata colectivului. Colectivul va nega orice valoare in sine a omului, si ca atare in viziune marxista, arta si stiinta se vor dezvolta pe morala colectivista total opusa celei comunitare. In comunitatea crestina persoanele isi au propria valoare pe care o pun in slujba acestei comunitati. In doctrina colectivista individul nu are nici o valoare in sine, singur colectivul este destinat sa conduca existenta omenirii. Astfel, ideologiile secolului XIX duc la dezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la individualismul liberalist iar prin Marx la colectivismul socialist. Aceste doua ideologii se vor materializa in lumea secolului XX. Lasand la o parte S.U.A., ca model al integralismului ateu sau cel mult fals crestin dupa care se vrea si globalizarea lumii, vom spune ca liberalismul ca si expresie denaturata a libertatii in toate sensurile, adica a afirmarii unicei credinte in libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit baza societatilor occidentale. Regimurile liberale care afirma in permanenta drepturile omului (cerute dupa bunul lui plac) si uitand de orice indatoriri, stau la baza occidentului secolului XX. Astfel, o buna parte a lumii capitaliste s-a dezvoltat pe morala liberala (individualista) a dreptului la libera manifestare, ceea ce a condus la aparitia (in ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politica, in care absolut orice manifestare a omului, indiferent de moralitatea sau imoralitatea acesteia trebuie respectata. Astfel, absenta moralei crestine va fi caracteristica liberalismului atat in politica (ca stat liberal) cat si in viata de zi cu zi a umanitatii. Urmarea este inversarea valorilor fundamentale ale umanismului, crestinismul este adaptat nevoilor individuale si sociale si adus in forma in care sa justifice orice atitudine umana. In plan politic, economismul si eficienta cu orice pret vor fi notiunile care vor pune bazele viitoarelor curente internationaliste ale liberalizarii pietelor de munca, de capital, comerciale, ceea ce va conduce la ideea pietei globale, ca argument al globalizarii.
De cealalta parte, ideologia socialista reprezinta tot un fenomen integralist, dar centrat pe doctrina colectivista. Daca liberalismul s-a dezvoltat pe ideea progresului lumii in sensul progresului material si satisfacerii sub toate formele a individului, socialismul se dezvolta pe temeiul progresului material al colectivitatii, in care indivizii sunt anulati sub aspectul oricarei libertati prin subordonarea lor unui centru coercitiv prin organizare si regulamente de tot felul. Socialismul apare astfel ca o falsificare a spiritului comunitar crestin, practic o incercare de inlocuire a acestuia in constiinta umana, pentru ca omul a fost creat spre comuniune de la inceput. Desi in sarcinile propuse de miscarea socialista exista si o morala valorica in plan pur uman, ea nu a putut fi atinsa tocmai datorita caracterului brutal al impunerii acesteia. In fond, orice morala din care Dumnezeu este eliminat e sortita esecului. La nivelul secolului XX socialismul ideologic a condus la monstruoasa lume comunista, mai intai in Rusia, apoi in tarile satelit ale acesteia (printre care si Romania) si apoi si in alte parti ale lumii. Aspectul globalist al comunismului a fost evident, toate internationalele socialiste (ca organizatii) au premers organizatiilor mondialiste de azi. Deviza "proletari din toate tarile uniti-va", (prezenta si la noi pe absolut toate publicatiile propagandei comuniste) este dovada clara a intentiei de internationalitate a miscarii, de anulare a granitelor firesti ale natiunilor prin transformarea sentimentului national (fie el si denaturat in nationalism de tip comunist) intr-un surogat de sentiment globalist bazat pe o unitate de gandire, munca si bine colectiv, intr-un colectivism sans-frontieres. Intr-un anume sens, acest internationalism s-a realizat in fostul "lagar comunist" si la nivel politic si militar ( Tratatul de la Varsovia), si la nivel cultural (pentru ca nu mai era vorba de cultura ci doar de civilizatia socialista care trebuia sa se manifeste si in plan cultural), si la nivel economic (piata inchisa CAER, care asigura desfacerea productiei din intreg "lagarul"), si mai ales la nivel religios oficial. Folosesc termenul oficial, pentru ca religia, devenita optionala, s-a oficializat, existand culte permise si nepermise, iar la nivelul Bisericilor locale a fost impus si exercitat un control excesiv, politic, menit sa mentina religia la nivel formal, exterior, privand-o de orice urma de mistica. O caracteristica esentiala a internationalismului comunist a fost lupta constanta impotriva religiei, care a luat forme de la cele mai violente in Rusia si in Romania imediat postbelica (un numar impresionant de executii de episcopi, preoti si credinciosi, distrugeri de biserici), pana la cele mai perfide, ca izolarea si marginalizarea credinciosilor practicanti, infiltrarea de agenti si activisti in randurile clerului (situatie mentinuta si astazi in toata Romania) si educarea ateista, chiar violent anticrestina a tinerelor generatii, de la primii ani ai gradinitei si pana la studiile universitare (a se citi organizatiile de tip Soimii Patriei, Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, si perfida obligativitate a tuturor mintilor elitiste de a colabora cu regimul comunist in schimbul acordarii dreptului la studii universitare si doctorale externe).
Astfel, curentele internationaliste, atat cele derivate din liberalismul individualist cat si cele derivate din socialismul colectivist, au avut ca scop ascuns anularea traditiilor crestine. Omul de tip nou propus de acestea urma sa conlucreze (sa munceasca, in varianta comunista) pentru obtinerea fericirii definite ca bunastare materiala suprema. Fie ca era vorba de o colectivitate (alaturare) de bunastari individuale, private, in capitalismul occidental liberal, fie ca era vorba de o bunastare a colectivitatii maselor de indivizi depersonalizati, o bunastare "de stat" in societatea comunista din stanga Cortinei de Fier, ideologiile secolului XIX materializate in societatile statelor secolului XX propuneau utopia raiului pamantesc fara Dumnezeu. Aceasta idee a realizarii unui paradis terestru inteles ca viata dusa in sensul satisfacerii tuturor nevoilor naturii umane reprezinta o denaturare si o falsificare a ideii crestine de realizare a Imparatiei lui Dumnezeu.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1259
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
