Fortificatia de pamant de la Cetatea de Balta

     Din 1969 si pana in 1973 Muzeul National al Unirii din Alba Iulia a efectuat sapaturi arheologice la obiective antice si medievale de pe raza comunei Cetatea de Balta. Lucrarile au debutat in 1969 cu binecunoscuta cetate medievala ce a apartinut mai bine de o jumatate de veac domnilor Moldovei. Date fiind inundatiile din vara anului 1970 n-a mai fost posibila continuarea sapaturilor la cetatea medievala situata in lunca inundabila a Tarnavei Mici si din aceasta cauza s-au inceput investigatiile la o fortificatie de pamant situata in padurea de pe "Dealul Cetatii". Sapaturile s-au desfasurat in vara anilor 1970 si 1973*.

     Inaltimea pe care se afla fortificatia este situata pe malul drept al  Tarnavei Mici, intre comuna Cetatea de Balta si satul Santamaria, la altitudinea de 466 metri, incat domina o zona intinsa a acestei vai atat la vest catre Blaj, cat si spre est pana spre Tarnaveni.

     Informatii mai vechi, fara sa fi fost confirmate prin sapaturi arheologice, au presupus existenta pe Dealul Cetatii a unui castru roman de pamant. Informatiile se bazau pe descoperirea la inceputul secolului in satul Santamaria si in comuna Cetatea de Balta a unor inscriptii fragmentare romane precum si a unor fragmente de tigla si caramida din aceeasi perioada[1] .  Existenta unei asezari daco-romane a fost semnalata in apropierea satului Capalna (cca. 5 km) si confirmata de prezenta in colectiile Muzeului din Tarnaveni al unui bogat material arheologic fragmentar format din tigle, caramizi si multa ceramica daco-romana. Materialul provine din sapaturi arheologice executate, probabil prin anii 1950-1960, de un amator necunoscut,  din Tarnaveni, care a sapat si o mare groapa in perimetrul cetatii medievale, deranjand substantial situl arheologic fara sa fi fost consemnate unele rezultate.

Planul fortificatiei de la Cetatea de Balta

     Interesul care ne-a determinat sa executam cateva sondaje arheologice la fortificatia de pamant de pe Dealul Cetatii a fost presupunerea ca peste aceasta cetate veche s-ar fi putut amenaja o alta, in evul mediul timpuriu. Ne-am bazat si pe unele informatii documentare care atestau la Cetatea de Balta o fortificatie la inceputul sec. al XIII-lea perioada in care de obicei in Transilvania s-au construit numai cetati de pamant si de lemn[2] .

     Sapaturile de pe Dealul Cetatii n-au confirmat aceasta ipoteza, dar o fortificatie formata dintr-un val de pamant si santul respectiv am identificat-o in jurul bisericii reformate din centrul comunei. Ea inconjura la mica distanta vechea biserica in stil romanic si cu siguranta a precedat-o pe cea de piatra ridicata in lunca Tarnavei Mici la mijlocul sec. al XIII-lea.

     Fortificatia antica ocupa toata partea superioara a inaltimii impadurite de pe Dealul Cetatii, avand o forma ovala neregulata, incadrandu-se in situatia geografica existenta. Laturile de est, nord-est si sud sunt mai abrupte si n-au necesitat din partea constructorilor ridicarea unor valuri si santuri de dimensiuni mari, in schimb pe laturile de vest si nord-vest pantele sunt domoale necesitand lucrari de fortificare mai ample formate din doua santuri si un val de pamant mai inalt. Pe aceasta latura se afla si calea de acces spre fortificatie, un drum de camp utilizat si azi, care urca pe culmea inaltimii dinspre satul Santamaria. Fortificatia ocupa o suprafata totala de cca. 0,900 ha , iar interiorul propriu zis nu depaseste 0,400 ha. Axa principala situata pe directia sud-est / nord-vest are o lungime de 128 m, iar cea secundara, est-vest este de 120 m . In campaniile de sapaturi arheologice amintite s-au executat cinci sectiuni: trei in 1970 (S. I - III) si doua in 1973 (S. IV - V). Sectiunile s-au trasat cu dificultate, aflandu-se intr-o zona impadurita intrucat a trebuit cautate spatii libere printre copacii mari deoarece nu am obtinut autorizatie de defrisare. Sectiunea I (S. I) a fost trasata pe latura de vest-nord-vest. Lungimea 68 m, latimea 150 m, adancimea de la 0,50 m in interiorul fortificatiei si pana la 2 m in mijlocul valului. Zona fortificata, val si sant, se desfasoara pe o lungime de 19 m. Inaltimea actuala a valului fata de fundul santului este 4,50 m . Sectiunea II (S. II) s-a trasat pe latura est-nord-est, intr-o zona cu panta mai abrupta. Lungimea 35 m, latimea 1,20 m, adancimea de la 0,80 in interiorul fortificatiei si pana la 1,60 m in mijlocul valului. Lucrarile de fortificare, val si sant se desfasoara pe o lungime de 9,50 m. Diferenta actuala de nivel intre fundul santului si varful valului este de 4 m.

     Sectiunea III (S. III) a fost trasata pe latura de sud a fortificatiei cu pante mai abrupte. Lungimea 25 m, latimea 1,25 m, adancimea de la 0,50 m in interior si pana la 1,50 in mijlocul valului. Lucrarile de fortificare se intind pe lungimea de 22 m. Diferenta de nivel dintre fundul santului si partea superioara a valului actual este de 4,24 m . Sectiunea IV (S. IV) a fost trasata pe latura de vest a fortificatiei aproape paralela cu S I . Lungimea este de 59 m, latimea 1,50 m (29 m in interiorul fortificatiei prin val si sant si 31 in exteriorul acesteia identificandu-se un sant exterior plasat la 18 - 19 m de la contraescarpa primului sant). Adancimea sectiunii de la 0,50 pana 1,50 m. Diferenta de nivel dintre fundul santului si varful valului actual este de 4,50 m. Lucrarile de fortificatie se intind pe lungimea de 18 m (primul val si sant) si 2,50 m la santul exterior. Sectiunea V (S. V) a fost trasata pe latura de est a fortificatiei, lungimea 27 m , latimea 1,50 m. Datele tehnice sunt aproximativ aceleasi cu cele din S. II si S.V.

     Pe latura de sud in S. II s-a identificat o locuinta semiingropata. Pentru precizarea acesteia am trasat, pe aceeasi latura o sectiune paralela de 10 x 2,5 m si adanca de 0,80 -1 m. Semibordeiul a fost amenajat in spatele valului si avea o forma dreptunghiulara de 3,00 x 1,70 m, adancit fata de nivelul de calcare antic cu 0,50 m. A fost construita din lemn si incendiata, incat a rezultat o mare cantitate de cenusa si carbuni. La capatul de nord se afla o vatra formata din mai multe pietre de rau, iar in jurul ei s-au descoperit cateva fragmente ceramice, un fragment de rasnita si cateva bucati mici de tabla din cupru. Locuinta n-a putut fi cercetata in intregime din cauza existentei unor copaci foarte mari.

     Stratigrafia sectiunilor prezinta deosebiri esentiale intre lucrarile executate pe laturile de vest si nord-vest, unde, datorita accesibilitatii terenului constructorii au executat lucrari de fortificare mai ample fata de cele de pe laturile de est, nord-est si sud, din cauza pantelor accentuate lucrarile de fortificare au fost mai simple.

     Profilele sectiunilor I si IV sunt asemanatoare. Ca sa intelegem mai bine destul de complicata stratigrafie a acestor sectiuni trebuie sa facem cateva precizari. Fortificatia a avut doua faze de constructie formate din valuri de pamant, in prima faza cu palisada de lemn, ambele fiind abandonate prin incendiere. Aceste incendii, datorita utilizarii unei mari cantitati de lemn de stejar, au fost atat de puternice incat valul a devenit un morman de pamant ceramizat, carbune si cenusa. Stratul superior e format dintr-un humus vegetal de padure depus pe toata suprafata in grosime variabila intre 0,20 m pe pantele valului si 0,70 m in spatele valului. Valul se prezinta sub forma unui strat compact de arsura si cenusa, gros de cca. 0,60 m in ambele sectiuni si lat de 4 m in S. I si 2,50 in S. IV, reprezentand nucleul valului din faza a doua de constructie, ce  s-a aplatizat atat spre exterior cat si spre interiorul fortificatiei. La baza acestui val in interior s-a descoperit o zona pavata cu pietre de rau in S. I si cu pietre de lespezi in S. IV (o gresie friabila) ce indeplinea functia drumului de straja (via sagularis) pe care circulau luptatorii aflati in spatele valului. Latimea acestui drum era de 0,50 m in S. IV si probabil aceeasi distanta in S. I, dar aici pietrele (5 bucati) s-au distantat in decursul vremii pana la limita de 2 m. Sub acest val se afla un strat de pamant ars, ceramizat cu urme de carbuni si cenusa provenite dintr-un alt val din prima faza, depus pentru suprainaltarea celui din faza urmatoare. Stratul se prezinta sub forma unor lentile de pamant cu urme de arsura depus  peste primul val avand grosimea de la 0,25 - 0,50 m , iar latimea de 5 metri in ambele sectiuni (fig.2).

     Primul val se contureaza foarte bine atat in S. I cat si in S. IV. Are grosime de 0,80 m si o latime de 5-6 m. Acest val a avut o osatura formata dintr-o palisada, stalpi de lemn de stejar infipti direct in solul antic si dispusi pe mai multe randuri. In S. I stalpii grosi de cca. 0,15 - 0,20 m sunt dispusi in doua grupe, prima mai jos, formata din patru randuri de stalpi asezati pe o distanta de 0,75 m si un al doilea grup, de trei randuri care ocupa o zona de 0,50 m. In schimb in S. IV intalnim o palisada formata din patru randuri de stalpi mai grosi de la 0,25 - 0,30 m dispusi in rand la distanta de 0,40 - 0,60 m unul de altul, fiind insirati pe o latime de 2,50 m. Stalpii palisadei au fost infipti direct in solul vegetal si viu antic, care datorita marelui incediu a capatat si acesta o culoare inchisa pana la adancimea de 0,70 m. 

     Stratigrafia santului este mai simpla. La suprafata se afla un strat vegetal de 0,20 m, iar sub acesta un strat de umplutura cu pamant cu urme puternice de arsura, cenusa si carbuni rezultat din aplatizarea valului in timpul incendiului si dupa abandonarea fortificatiei. Santul a fost de asemenea sapat in doua faze. Avem un prim sant cu fundul plat situat la distanta de cca. 5 m in S. I si 4 m in S. IV de primul stalp al palisadei si un al doilea sant, a fost adancit si largit vechiul sant in forma de pana ( litera V) la distanta de 6 m in S I si 5,50 m in S IV de la primul stalp exterior al palisadei. Latimea totala a santului in ambele sectiuni este de 4,50 m si adancimea fata de nivelul de calcare actual de 1,25 m.

     In exteriorul valului si santului principal, pe aceasta latura a fortificatiei, la distanta de 18 - 19 m s-a identificat un sant exterior simplu adancit in forma de pana lat de 2 m si adanc de 1,25 m. Stratigrafia din santul interior si din cel exterior se prezinta sub forma unui strat vegetal de 0,15 m urmat de un nivel compact de sol galben, argilos rezultat din saparea santului exterior si a fazei a doua a santului interior, gros de 0,25 m si depus intre aceste doua lucrari.  Sub aceasta se afla un nivel gros de 0,40 m de sol negru cu urme de arsura rezultat din incendierea ultimului val al fortificatiei.

     Stratigrafia sectiunilor S. II, S. III si S. V situate pe laturile cu pante mai inclinate a fortificatiei sunt asemanatoare. In S. III si S. V am identificat partea inferioara a stalpilor de lemn de la palisada din prima faza, cate patru bucati, grosi de cca. 0,15 - 0,20 m dispusi in sir la distanta de 0,25 - 0,30 m pe latime de 1,25 m. In S. II nu am identificat varfurile acestor stalpi deoarece acestea au fost inlaturate cu ocazia amenajarii locuintei semiingropate. S-a identificat de asemenea atat in S III cat si in S V in partea interioara a valului acelasi drum de straja pavat cu lespezi de piatra locala avand o latime de 0,70-0,90 m (fig.3). In prima faza s-a ridicat un mic val cu palisada, iar in faza a doua s-a suprainaltat valul vechi si s-a sapat si pe aceste laturi un sant in forma de pana situat la 6 m fata de partea superioara a valului actual. Inaltimea maxima a valului in aceste sectiuni este de 1,25 m. Santurile surprinse de S. II si S. V au o latime de 1,30 si o adancime de 0,90 m. Valuri din ambele faze s-au scurs spre exterior incat au umplut total santurile situate pe pantele respective.

     Materialul arheologic recoltat este sarac. In  afara de cel descoperit in locuinta semiingropata, fragmente ceramice au mai fost identificate in jurul unor vetre deschise, doua  in S. I si cate una in S. IV si S. V, ce par sa fi fost folosite temporar de cei care au construit fortificatia din faza a doua. Restul materialului a fost recuperat din suprafetele sectiunilor atat din interiorul cat si din exteriorul fortificatiei. Materialul arheologic se poate bine imparti in trei grupe distincte: preistoric, dacic si roman. 

     Materialul arheologic din epoca preistorica se compune din ceramica de tip Cotofeni III, ornamentata cu decor incizat, impresiuni succesive, coada de peste si decor aplicat in tehnica boabe de linte. Alte fragmente dateaza din bronzul timpuriu (grupul Copaceni) au specific braurile aplicate, tortile semicirculare si pasta de culoare caramizie cu degresant din nisip si pietricele albe[1] .

     Materialele din perioada dacica se compun din ceramica lucrata la mana si la roata si din alte obiecte. Fragmentele lucrate la mana sunt din pasta grosiera de culoare caramizie-cenusie prevazute cu buton de prindere. Butonii sunt de trei tipuri: circular simplu, ornamentat cu impresiuni, oval si circular cu proeminente. Din aceeasi categorie s-a descoperit un picior de fructiera din pasta grosiera si un alt picior de la un vas miniatural. Din categoria ceramicii dacice lucrate la roata recunoastem un picior de fructiera din pasta fina lustruita de culoare caramizie deschisa, precum si cateva fragmente ceramice cu profilul buzelor simplu si usor rasfrant inafara . Tot de factura dacica este si fragmentul de bratara din sticla albastra cu incizii orizontale si cu pastile aplicate din sticla galbena. probabil si cele doua fragmente de cute din gresie cu profile rectangulare.

     Cel mai bogat material arheologic descoperit in fortificatia de pamant de la Cetatea de Balta apartine epocii romane. Alaturi de ceramica de diferite tipuri si forme s-au mai recuperat si cateva obiecte din metal, un fragment de tigla, un fragment dintr-o rasnita, precum cateva obiecte din fier.

     Cele mai controversate opinii asupra originii dacice sau romane se poarta asupra chiupului. In Cetatea de Balta s-au descoperit fragmente provenite din trei chiupuri de mari dimensiuni, unul dintre acestea partial intregibil . Considerate vase pentru provizii era normala prezenta lor intr-o fortificatie. Chiupul intregibil si fragmentele de buza provin de la vase de dimensiuni mari (chiupul are inaltimea de 55 cm). Toate au fost lucrate dintr-o pasta grosiera, arse oxidant, incomplet, capatand o culoare caramizie deschisa cu pete negricioase. Buzele pornesc direct din corpul vasului, rasfrante in afara, late si in doua cazuri usor inclinate spre exterior. Un fragment a fost ornamentat cu trei benzi paralele incizate, iar cel intregibil cu o singura banda. Arheologii sustin originea dacica a acestui tip de vas, desi I. H. Crisan semnaleaza putine exemplare  cu o forma mai zvelta si cu buze mai simple,  ce se deosebesc putin de cele de epoca romana si postromana[2] . I. Berciu dateaza toate chiupurile din pasta cenusie in perioada postromana (sec. IV-V) , iar S. Dumitrascu dateaza in epoca romana aceleasi tipuri de chiupuri dar descoperite in zona de vest a Transilvaniei locuita de dacii liberi . In aceeasi perioada romana I. Glodariu dateaza fragmentele de chiupuri descoperite la Slimnic si N. Gudea pe cele descoperite la Porolissum . Chiupul intregibil, ca si fragmentele descoperite la Cetatea de Balta, au analogii cu cele amintite si se dateaza in perioada stapanirii romane. Tot din perioada romana se dateaza si fragmentele ceramice provenite din vase de uz comun cu pasta de culoare negricioasa, caramizie si cenusie cu profile tipice, majoritatea descoperite langa vetrele amintite in interiorul fortificatiei si puternic erodate in solul acid de padure. Formele, atat cat s-a putut reconstitui, au fost oale de uz comun cu fundul plat alaturi de un ulcior decorat cu doua linii paralele sub gat si un fragment de toarta.

     Alte obiecte descoperite se dateaza de asemenea in epoca romana: un fragment dintr-o bucsa de fier ce provine probabil de la o roata de car sau de la o catapulta?, un fragment dintr-o tigla romana specifica si un fragment dintr-o rasnita. Din aceeasi perioada dateaza cateva obiecte marunte: trei piroane de fier de dimensiuni diferite cu profilul patrat si capete rectangulare, o placuta si o veriga dreptunghiulara de fier.

     In final pe baza analogiilor si a materialului arheologic descoperit s-a putut preciza ca fortificatia de pamant de pe Dealul Cetatii a fost edificata in doua faze distincte, prima in epoca dacica, iar a doua a fost o refacere romana.

     Prima faza de constructie din perioada dacica se caracterizeaza prin ridicarea unui val cu palisada de lemn si a sant cu fundul drept situat la distanta de 5 m fata de primul stalp exterior al palisadei. Primul val are inaltimea actuala de cca. 1 m. In general pe toate laturile fortificatiei palisada se compune din patru randuri de stalpi de stejar infipti direct in solul vegetal antic care a constituit osatura valului.  Presupunem ca stalpii erau legati intre ei prin loazbe de lemn orizontale, care nu au putut fi surprinse in sapatura arheologica fiind incendiate si deranjate de refacerea valului in epoca romana. Palisada face exceptie doar in S. I. Valul avea o grosime in S. I si S. IV de 2,50 m iar inaltimea fata de fundul santului de 3,50 m. Inaltimea initiala putea atinge 6-7 m fata de fundul santului.  In partea superioara valului trebuia sa existe un parapet de lemn si un drum de straja tot din lemn pe care se deplasau aparatorii. Analogii cu alte fortificatii dacice construite din valuri de pamant cu sau fara palisada s-au descoperit la Cugir, prima faza, Jigodin II, Odorhei, iar cu palisada asemanatoare cu cea de la Cetatea de Balta  la Arpasu de Sus, faza II si la Liubcova faza II, pe care I. Glodariu le dateaza la inceputul secolului al II-lea punandu-le in legatura cu razboaiele daco-romane[7] .

     Aceleasi concluzii atat in ce priveste tehnica de constructii cat si datarea se pot admite si in legatura cu prima faza a constructiei fortificatiei de pamant de la Cetatea de Balta. Presupunem ca aceasta a fost ridicata de mai multe comunitati dacice de pe cursul mijlociu al Tarnavei Mici cunoscuta fiind deocamdata cea de la Capalna. Fortificatia a fost abandonata si incendiata fara sa putem sti daca de catre invinsi sau de catre invingatori. In faza a doua constructorii romani au amenajat probabil un castru de mars utilizat in perioada de cucerire si in primii ani de organizare a provinciei Dacia. Acestia au refacut partial valul vechi incendiat suprainaltandu-l si retragandu-l spre interior cu cca. 1 m fata de ultimul stalp al vechii palisade. Inaltimea medie a acestui val este de 0,75 m, dar putea avea in antichitatea inaltimea de cca. 1,50 m . A fost cu siguranta inzestrat cu un parapet de lemn si un drum de straja pavat  cu bolovani de rau si lespezi de piatra ce avea latimea de la 0,50 - 0,90 m. In aceeasi faza s-a largit si adancit vechiul sant in forma de pana marindu-se distanta pana la val la cca. 8-9 m. Diferenta de nivel actuala intre fundul santului si varful valului este de 4 m, dar in antichitate aceasta putea atinge cca. 7-8 m. Pe latura de vest si nord-vest la distanta de 18-19 m de la contraescarpa santului principal a fost sapat un sant exterior cu acelasi profil, tehnica caracteristica intalnita atat la castre cat si la asezarile civile romane fortificate. Santul principal a fost intrerupt in zona de nord-est lasandu-se un pod de pamant lat de 4,50 m ce facea posibil accesul in cetate  printr-o  poarta ce avea aceeasi latime. Pe ambele laturi ale portii si in spatele valului se afla doua mari movile de arsura ce indica existenta in faza de utilizare romana a doua turnuri de lemn ce flancau poarta.

     Pe laturile de est, nord-est si sud cu pante mai abrupte valul roman a fost ridicat peste cel dacic prevazut cu drum de straja pavat si sant in forma de pana identificat in toate sectiunile.  Abandonarea fazei romane s-a facut prin incedierea structurii de lemn a valului fortificatiei transformandu-se totul intr-un strat de sol ceramizat cu urme de cenusa si carbune care s-a aplatizat si a curs de-a lungul secolelor  pe pante umpland cea mai mare parte a santurilor.

     In urma sapaturilor executate s-a constatat ca fortificatia nu a fost intens locuita nici in perioada dacica si nici in cea romana. In afara de locuinta semiingropata si vetrele mentionate nu s-au identificat alte constructii. Sondajele arheologice executate in anii 1970 si 1973 au contribuit decisiv la lamurirea originii si fazelor de constructie a fortificatiei de pamant de pe Dealul Cetatii situat in comuna Cetatea de Balta (jud. Alba). Mai raman de cercetat in viitor sistemul de amenajare a portii, cat de intens a fost locuita in cele doua faze de constructie si daca e posibila o datarea mai exacta a acestora.

* In timpul acestor campanii de sapaturi arheologice am fost asistat de d-nii arheologi M. Blajan si I. Serban carora  le aducem pe aceasta cale multumirile noastre.

A. Buday, Dolgozotok, III, 1912, p. 82; Idem, IV, 1913, p. 100 - 101; C. Daicoviciu, Dacia, VII - VIII/ 1937 - 1940, p. 312; V. Cristescu, Istoria militara a Daciei romane, p.120;  I. I. Russu, Inscriptiile Daciei romane, vol. III/4, Bucuresti, 1988, pp. 49, 90 - 96.

Ghe.Anghel, Fortificatii medievale din piatra din sec. XIII-XVI, 1986, pp. 88 - 89 (a se vedea bibliografia); H ermann Fabini, Siebenbrgisch Schsichen Kirchenburgen und Dorfkirchen, I, 1998, p. 240.

H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului in centrul si sud vestul Transilvaniei, Bucuresti, 1996, p. 41, fig, 53. Fragmentele ceramice provin din sapaturile noastre pe care le-am oferit autorului spre publicare.

H. Crisan, Ceramica daco-getica,Bucuresti, 1969, pp.184-186, Pl  LXXXVI, LXXXVII.

I. Berciu, Contributie la studiul chiupurilor de factura dacica din sec. al IV-lea. In Apulum , V, 1969, p.597-610.

Sever Dumitrascu, Dacia Apuseana, Oradea, 1993, fig.39, 40.

I. Glodariu, Asezari dacice si daco-romane la Slimnic, Bucuresti, 1984, fig.15-19, 68.

N.Gudea, Porolissum, Cluj-Napoca, 1996, pl. XXXVII.

I. Glodariu, Arhitectura dacilor,Cluj-Napoca, 1983, p.55-61, 96, 100, 103, fig, 22.