Problema Unirii Principatelor in dezbaterile tiei europene (1855-1856)

Problema Unirii Principatelor in dezbaterile diplomatiei europene

Pentru prima data problema Unirii Principatelor a intrat in discutiile diplomatiei europene cu prilejul Conferintei preliminare de pace de la Viena (martie-mai cu participarea reprezentantilor principalelor mari puteri angajate masiv in conflict: pe langa Rusia si Turcia, Franta, Anglia si Austria. Conferinta avea ca obiect precizarea conditiilor de pace care urinau sa fie impuse Rusiei, pornind de la textul Memorandumului englez din decembrie 1

in sedinta Conferintei din martie, propunerea de unire a Principatelor era adusa in dezbateri de catre reprezentantul Frantei, Franois-Adolphe de Bourqueney; anume, se propunea unirea Moldovei si a Tarii Romanesti sub un principe strain sau roman, punandu-se in lumina necesitatea transformarii noului stat intr-o bariera naturala in fata

unei noi eventuale agresiuni din partea Rusiei'³. Cu acest prilej, reprezentantul Rusiei a reactionat, propunand consultarea prealabila a populatiei celor doua provincii asupra viitoarei lor organizari, in timp ce delegatii Turciei si Austriei s-au opus in mod hotarat propunerii facuta de diplomatul francez. Singurul punct asupra caruia s-a cazut de acord a fost inlaturarea protectoratului rus asupra Principatelor si inlocuirea lui cu garantia colectiva a marilor puteri.

Desi dezbaterea asupra Unirii nu se incheia aici cu o rezolvare favorabila, lucrarile Conferintei fiind la un moment dat intrerupte, se recunoaste implicit insemnatatea Unirii Principatelor ca problema europeana. Desi aceasta nu va fi reluata in Conferinta ambasadorilor de la Constantinopol (ianuarie prin care se continuau lucrarile Conferintei de la Viena, ea urma sa intre in dezbaterile Congresului de pace, care urma sa aiba loc dupa incheierea razboiului.

Congresul de pace de la Paris (l februarie martie cu participarea celor sapte mari puteri (pe langa cele cinci de la Viena, Prusia si Sardinia), la capatul dezbaterilor avea sa se incheie cu decizii deosebit de importante pentru soarta Europei, inclusiv a Principatelor Romane.

Pentru romani, cum am anticipat, deschiderea lucrarilor Congresului coincidea cu momentul maxim al propagandei unioniste in Occident, al amplificarii legaturilor cu personalitati de seama ale vietii politice si culturale din Occident; coincidea cu un moment de viguroasa afirmare a solidaritatii opiniei publice europene cu cauza Unirii Principatelor (manifestata prin gazetele franceze, belgiene, engleze s.a., precum si pe alte cai).

Problema Unirii Principatelor este ridicata in dezbateri din nou de catre reprezentantul Frantei de data aceasta, ministrul de externe francez, Alexandre Walewski in sedinta din februarie/8 martie, cand s-au afirmat pozitiile diferite ale marilor puteri (propunerea viza, de data aceasta, formula Unirii sub un principe strain). Rusia se declara favorabila Unirii, interesata in dezbinarea fostilor aliati; Prusia si Sardinia sprijina

Unirea ca unele care erau interesate in realizarea propriilor unitati statale; cu unele ezitari, s-a pronuntat, in aceasta faza a evolutiei diplomatiei europene si Anglia. Pe o pozitie hotarat potrivnica s-au afirmat Turcia si Austria, prima, alarmata ca Unirea Principatelor urma sa fie un pas spre independenta; a doua, alarmata ca infaptuirea unui stat national roman putea sa ofere un model de urmat pentru alte popoare aflate sub stapanire austriaca si, in primul rand, un pol de atractie pentru romanii aflati sub aceasta stapanire. Pretextul invocat de aceste doua puteri, in sustinerea pozitiei lor, a fost acela ca romanii nu doresc Unirea, in aceasta situatie solutia consultarii dorintelor locuitorilor Principatelor venind de la sine, o decizie finala urmand a fi luata dupa aceasta operatiune.

Tratatul de pace din martie cu care s-au incheiat lucrarile Congresului, semnat, pe de o parte, de cele sase state invingatoare, pe de alta, de Rusia, a adoptat, deci, hotarari foarte importante privind statutul politic international al Principatelor, ele marcand o etapa importanta in evolutia acestuia, totodata, foarte importante in perspectiva viitoarei lor organizari, si anume:

Principatele Romane raman in continuare sub suzeranitatea
Portii, dar sub garantia colectiva a celor sapte mari puteri, desfiintandu-se
astfel protectoratul unilateral al Rusiei. Lua sfarsit, astfel, un protectorat al
Rusiei care devenise in ultimele decenii un grav pericol pentru existenta
Principatelor si afirmarea natiunii romane; totodata, in acest context,
Turcia era angajata sa respecte administratia independenta a Principatelor,
deplina libertate a credintei, a legislatiei, comertului si navigatiei; in caz
de tulburari interne, Poarta sau oricare alta putere nu putea interveni decat
cu aprobarea celorlalte mari puteri garante; totodata, era stipulat dreptul
Principatelor de a avea o ostire nationala pentru siguranta interna si paza
granitelor.

Se hotaraste, pe linia dezbaterilor din Congres, convocarea in
Principate de Divanuri ad-hoc (Adunari ad-hoc), pentru exprimarea
dorintei populatiei asupra Unirii si altor principii fundamentale de
organizare a statului.

in timp ce alegerea Adunarilor ad-hoc era lasata sub "grija'
Portii, se instituia la Bucuresti o Comisie europeana, constituita din
reprezentantii celor sapte mari puteri, cu misiunea de informare asupra
situatiei din Principate si de a face propuneri pentru viitoarea lor
organizare; acesteia ii reveneau, totodata, misiunea de a prelua hotararile

rezultate din dezbaterile Adunarilor ad-hoc si de a le transmite, impreuna cu propriile propuneri, viitoarei Conferinte a marilor puteri, acesteia apartinandu-i deciziile finale asupra organizarii Principatelor.

Din punct de vedere teritorial, in vederea inlaturarii Rusiei de la gurile Dunarii, se hotaraste restituirea pentru Moldova a sudului Basarabiei (judetele Cahul, Belgrad si Ismail), rapit in 1812¹⁶.

Se hotaraste reglementarea navigatiei pe Dunare si la gurile ei, precum si neutralizarea Marii Negre (deci, interdictia vaselor de razboi rusesti); se stipuleaza principiul libertatii navigatiei pe fluviu, pe toata intinderea sa, pentru toate statele. S-a hotarat, totodata, infiintarea a doua Comisii:

a) Comisia permanenta a Dunarii (alcatuita din reprezentantii statelor riverane suverane Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman si din comisarii Principatelor Romane si Serbiei), aceasta avand o dubla misiune: de a elabora regulamentele de navigatie si politie fluviala, pe de o parte, de a efectua lucrarile de amenajare pe toata intinderea fluviului, pe de alta parte; b) Comisia europeana a Dunarii, cu sediul la Galati, constituita din reprezentantii celor sapte mari puteri, care urma sa functioneze temporar ani), ea avand numai o misiune limitata, anume de a efectua lucrarile mai dificile, de la gurile Dunarii, pe sectorul de la Isaccea pana la varsarea in Mare. Or, in realitate, se stie ce va urma: datorita tendintei Austriei de control asupra intregului fluviu, Comisia permanenta (a statelor riverane) nu va mai lua fiinta, ulterior, avand sa se permanentizeze mandatul Comisiei europene, odata cu extinderea jurisdictiei sale asupra intregului fluviu, o atare situatie inscriindu-se pe linia intereselor marilor puteri (de a controla, in primul rand, gurile fluviului).

Desi hotararile Congresului nu satisfaceau pe deplin sperantele patriotilor romani, odata cu mentinerea suzeranitatii Portii, "grija' convocarii Adunarilor ad-hoc fiind lasata pe seama acesteia (cu deosebire, aceasta prevedere din urma starnind serioase temeri!), ele consacrau problema Unirii Principatelor ca problema europeana si lasau, in acelasi timp, camp liber luptei interne pentru Unire.