ROMANIA INTREGITA: CURENTE INTELECTUALE SI POLITICA DE PARTID (1918-1938)

ROMANIA INTREGITA: CURENTE INTELECTUALE SI POLITICA DE PARTID (1918-1938)

Cuvinte cheie:

Introducere:

Obiective operationale:

Sinteza cursului:

Cursul:

Curentele intelectuale ale perioadei interbelice

Taranimii, categoria sociala majoritara in Romania, ii erau indiferente doctrinele politice, iar revendicarile ei derivau din interese concrete nemijlocite. Exista insa un public intelectual, redus din punct de vedere numeric, nu in totalitate foarte harnic in a se informa (tirajele cartilor arareori depaseau 10.000 de exemplare), dar care totusi, pe baza cunoasterii si a capacitatii sale de organizare, a influentat in mod hotarator politica tarii, solicitand un cadru de orientare complex. Ideologiile politice erau discutate vehement, iar in ziare si reviste apareau numeroase articole. Se editau carti, se organizau simpozioane. Temele s-au desprins uneori din contextul lor, devenind lozinci. In perioada interbelica, mai ales incepand cu anii 1930, acest public va simpatiza mai ales cu Legiunea Arhanghelului Mihail. De altfel, Legiunea a preluat ceea ce altii pregatisera. Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Traian Braileanu si Mihail Manoilescu i-au conferit respectabilitate intelectuala, iar influenta lor a adus organizatiei lui Codreanu noi grupuri sociale.

Perioada interbelica a fost dominata de trei mari curente politico-ideologice: taranismul, neoliberalismul si gandirismul (de la numele revistei Gandirea condusa de Crainic) sau trairism, pe care, in lipsa altui termen, istoricul german Heinen il denumeste neonationalism.

Taranismul era doctrina ordinii taranesti. Aceasta si-a gasit radacinile in poporanismul lui Stere. Temele politico-economice erau tratate mai detaliat decat inainte de razboi, in schimb, a fost mentinuta declaratia fundamentala privind faptul ca in agricultura o cale de dezvoltare necapitalista e posibila, avand ca element de plecare proprietatea privata a micii taranimi. Taranismul s-a pronuntat mai putin asupra unor principii estetico-literare decat poporanismul. De asemenea, s-au pierdut si nationalismul si antisemitismul accentuat ale lui Stere, care trebuie intelese prin prisma situatiei romanesti antebelice. Daca neonationalismul si neoliberalismul resping mai voalat sau mai radical institutiile democratice, taranismul se declara pentru intarirea regimului democratic.

La inceputul anilor 1920, taranistii s-au simtit incurajati si confirmati de reformele agrara si electorala. Constrangerile politicii pragmatice si-au pus amprenta si asupra Partidului Taranesc, fortat, pentru a ajunge la guvernare, la o alianta cu Partidul National Roman, ulterior la o ajustare a principiilor sale programatice. Pozitiile fundamentale ale taranismului pareau sacrificate in favoarea unor lucruri politice marunte si a unor tentative zadarnice de a potoli spaima produsa de criza economica mondiala. Odata cu sfarsitul ultimului guvern Vaida, stanga agrariana a castigat o noua libertate de miscare. Virgil Madgearu si Gh. Zane au dezvoltat taranismul, elaborand o teorie despre o modernizare si industrializarea armonioasa. In acelasi timp, P.N.T. a luat initiativa unei miscari de amploare, opusa tuturor tendintelor autoritare.

Taranismul milita in favoarea mentinerii structurii fundamentale agrare a economiei si societatii romanesti. Neoliberalismul descria industrializarea ca o necesitate imperativa, fara alternativa. Stefan Zeletin considera chiar ca "liberalismul roman trebuie privit ca un curent obiectiv, cristalizat in insasi structura noastra sociala."[1] Ideologul neoliberalismului considera ca intreaga istorie romaneasca nu reprezenta altceva decat o repetitie intarziata a evolutiilor europene. Zeletin considera chiar ca dictatura capitalului financiar trebuie privita ca oferind un maximum de rationalitate, acesteia trebuind sa i se subordoneze toate celelalte grupari.

Daca Zeletin a ramas ancorat in conceptia neoliberala, Manoilescu a trecut granita dintre neoliberalism si neonationalism cu o usurinta dezarmanta. Manoilescu considera ca - spre deosebire de liberalismul clasic - neoliberalismul recunostea realitatea claselor sociale si lua in considerare necesitatea ca aceasta sa fie exact reprezentate in alcatuirea puterii publice, in scopul de a se ajunge la echilibru social. Pe de alta parte, avand in vedere tendinta de dezagregare naturala a societatii, prin interventii prudente, statul trebuie sa contribuie la mentinerea egalitatii sanselor. Manoilescu credea in axioma liberala conform careia interesele individuale si nationale se compenseaza reciproc, iar suma energiilor fiecaruia in urmarirea intereselor sale personale constituie masura maxima a bunastarii societatii. De la sfarsitul anilor 1920 Manoilescu va aluneca spre corporatism si neonationalism.

Taranismul si neoliberalismul constituiau teorii ale dezvoltarii economice. Ele se deosebeau in ceea ce priveste costurile necesare modernizarii. Pentru Zeletin era evident ca tranzitia spre o economie industriala trebuie sa produca o grava criza, atat materiala, cat si cu privire la modul de viata al marii majoritati taranesti. Taranismul afirma ca, in cadrul realitatilor romanesti, dezvoltarea este posibila fara a pretinde majoritatii sa plateasca prin suferintele sale pretul acesteia.

Neonationalismul reprezenta mai putin o teorie a dezvoltarii economice, cat suportul unei critici culturale. Acesta a apelat, pe de o parte, la teze formulate inca de nationalismul romanesc al perioadei antebelice, pe de alta parte insa, acesta a lua, de asemenea, pozitie impotriva noilor influente din filozofia occidentala. Continuitatea cu nationalismul antebelic a fost enuntata de Crainic si Ionescu. Cu toate acestea, mai degraba schimbarea decat continuitatea a marcat tezele neonationalismului. Acesta raspundea la schimbarile sociale care avusesera loc: razboiul mondial, schimbarile tehnice, cele sociale etc.

Neonationalismul considera civilizatia tehnica ca fiind subreda, in vreme ce exclusivitatea rationalismului era serios pusa la indoiala. Neonationalistii romani credeau chiar ca civilizatia spirituala romaneasca, cu ortodoxia sa, reprezenta singura salvare a Occidentului, prin oferirea unei solutii catre o viata eliberata de monotonia vulgarizanta a materialismului apusean. In acest sens, se facea referire la operele unor ganditori occidentali precum Spengler, Maurras sau Kierkegaard. Prin urmare, intelectualii neonationalisti cautau, in operele lor, un raspuns la problema identitatii culturale a romanilor si la chestiunea reinnoirii culturii europene.

Nae Ionescu va deveni patriarhul acestei generatii. Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Mihail Polihroniade l-au urmat pe calea neonationalismului. Ca si Nae Ionescu, acestia erau de parere ca teoriile goale trebuiau inlocuite cu viata concreta, cu realitatea nemijlocita. Ortodoxia era filtrul spiritual de primenire a civilizatiei europene. Ionescu descria protestantismul ca imagine opusa unei astfel de atitudini spirituale deschise, indreptate catre fortele suprasensibile. Pentru Ionescu, acesta era sinonim cu rationalismul, individualismul, liberalismul si socialismul. Nici catolicismul nu a scapat criticii acerbe a acestuia.

Pentru Ionescu lumea era ceva absurd. El afirma ca aceasta este dominata de puteri care se sustrag capacitatii umane de cunoastere. Astfel ramane doar credinta. Numai increderea in existenta lui Dumnezeu si a interventiei divine in procesele naturale si istorice poate elibera lumea de caracterul ei contradictoriu; in locul explicatiei cauzale intervine cunoasterea intuitiva.

Tot de esenta spirituala, dar ajungand la cu toate alte concluzii se afla filozofia lui Lucian Blaga. Acesta explica si el ca posibilitatile de cunoastere ale omului sunt limitate, facand trimitere la ceea ce numea el "censura transcendenta". "Marele Anonim" ar fi impus, pentru a face posibila actiunea creatoare, pentru a asigura stabilitatea individului si a mediului sau si, in final, pentru a obtine propria pozitie de putere. "Marele Anonim" al lui Blaga se asemana mai mult cu un demon decat cu Dumnezeul credintei crestine. Omul, arata el in continuare, trebuie sa se foloseasca de toata puterea sa, de toata mintea sa. Daca totusi nu inainteaza, trebuie sa se integreze in mistere, sa accepte dogmele ca ajutor. Prin "dogma" Blaga nu intelegea ca Ionescu o intelepciune evidenta, ci depasirea filozofica a granitelor logicii. In Trilogia culturii, Blaga a stabilit o corelatie intre stil si inconstient. Cultura specific romaneasca era vazuta ca un rezultat al influentei marcante a regiunilor deluroase si al unei combinatii de mituri locale si ortodoxie.

Implicatiile politice ale neonationalismului au condus la refuzul democratiei parlamentare si al dezvoltarii industriale a Romaniei. Neonationalismul nu era un curent de gandire unitar si rupt de experientele spirituale cele mai diverse. Eliade sublinia ca noua generatie a Romaniei dispune de sansa unica de a pune totul sub semnul intrebarii si de a culege experientele cele mai diverse. Spre deosebire de samanatoristi si de Octavian Goga, neonationalistii considerau ca esenta romanismului era reprezentata de ortodoxie. Crainic si Ionescu considerau ca, a fi roman, presupunea sa traiesti in traditia credintei ortodoxe. Solidaritatea mistica cu pamantul patriei si cu spiritele stramosilor este exprimata de neonationalisti, fiind intalnita, de asemenea, la liderii legionari, precum Corneliu Zelea Codreanu. Ionescu si Crainic justificau atitudinile tinerilor prin experienta razboiului si printr-o traire profunda si tragica. Crainic a coordonat influenta revista culturala Gandirea, in vreme ce Ionescu a fost director la Cuvantul, unul dintre cele mai cunoscute cotidiene ale Capitalei, ai carui cititori proveneau, in special, din randul intelighentiei si al studentimii.

Incepand cu anii 1930 neonationalismul si-a alaturat noi sustinatori si a dezvoltat noi teme de meditatie. In plus, aceasta critica intelectuala s-a implicat in politica. Critica de factura culturala neonationalista s-a transformat intr-o ideologie politica. Goga insusi a devenit mai critic. Era vizibila, in cazul intelectualului transilvanean, dorinta sa de a reconfigura spiritualitatea nationala in sensul atasamentului fata de idealurile nationale romane. In opinia acestuia, materialismul si internationalismul urmau sa patrunda tot mai adanc in popor, sentimentul de apartenenta nu mai exista, situatie la care contribuiau si ziarele si revistele evreiesti. Goga revendica constituirea unui nou idealism.

Criza economica pare a fi jucat o influenta asupra gandirii lui Manoilescu. In noile conditii, acesta considera ca daca se ia in considerare comertul exterior, interesul privat si cel national se anuleaza reciproc. Manoilescu explica ca comertul dintre statele industriale si agrare sau, mai general spus, dintre tarile cu nivel mediu diferit de productivitate conduce la un schimb inegal al timpului de munca, timp folosit pentru fabricarea produsului. Manoilescu considera ca progresul natiunilor mai inapoiate era posibil numai in conditiile adoptarii corporatismului. Acesta foloseste energiile individuale si le integreaza intr-un tot functional.

Ideologii si partide politice in Romania interbelica

Partidul Comunist din Romania

Conceptia comunista (marxist-leninista) se inspira din tezele Internationalei a III-a, care aprecia ca oranduirea capitalista era depasita din punct de vedere istoric si trebuia lichidata pe calea revolutiei socialiste. Unele contributii pe linia adaptarii acestei conceptii la situatia din Romania au adus Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Petre Constantinescu-Iasi, Lucretiu Patrascanu. Dar esenta doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca Romania era o "veriga slaba a lantului imperialist"; de aceea, trebuia pregatita revolutia in vederea inlaturarii de la putere a burgheziei si mosierimii, instaurarii dictaturii proletariatului, nationalizarii principalelor mijloace de productie in scopul edificarii societatii socialiste, o societate a oamenilor egali, in care nu mai exista Dobrogeanu-Gherea exploatarea omului de catre om.

Partidul Comunist din Romania, care reprezenta in plan politic extrema stanga, internationalista si antinational, era dominat de minoritatile nationale. Potrivit datelor statistice, in 1933, P.C.R. avea l.665 membri, dintre care 440 maghiari, 375 romani, 300 evrei, 140 bulgari, 100 rusi, 70 ucraineni, 70 "moldoveni", 170 de alte nationalitati. Desi romanii constituiau 72% din populatia tarii, ei aveau o pondere de numai 26% in cadrul acestui partid. Acest partid milita nu numai pentru lichidarea regimului democratic si instaurarea dictaturii proletariatului, dar si pentru desprinderea Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei si Dobrogei din cadrul statului roman, obiectiv urmarit si de unii "radicali" ai minoritatilor nationale. De aceea, el a fost scos in afara legii in anul 1924. Acest factor explica, evident, si slaba sa aderenta la grupurile sociale defavorizate care, in alte state, formau baza sociala a acestui partid. Si conducerea sa reflecta slaba sa insertie in realitatile romanesti, datorata preluarii necritice a lozincilor Cominternului. Secretarii sai generali, in aceasta perioada, au fost Gheorghe Cristescu (octombrie 1922 - aprilie 1924), Kbls Elek (aprilie 1924-iunie 1928), Vitali Holostenko (iulie 1928-decembrie 1931), Alexandru Daneliuk-Stefanski (decembrie 1934-toamna anului 1940).

Partidul a fost fondat in urma Congresului Partidului Socialist din 8-12 mai 1921 de la Bucuresti sub titulatura initiala de Partid Socialist-Comunist, pentru ca din 1922 sa-si asume denominatia de Partidul Comunist din Romania. La acest congres, majoritatea celor prezenti a votat in favoarea afilierii partidului la Internationala a III-a. O parte dintre acestia a fost arestata in plin congres, fiind ulterior implicati in asa-numitul proces din Dealul Spirii din 1922. O amnistie decretata de monarh va avea ca efect eliberarea majoritatii celor arestati. La 3-4 octombrie 1922, la Ploiesti, a avut loc cel de-al doilea congres al P.C.R. Congresul a adoptat programul statutul care arata fara echivoc ca aceasta formatiune politica era o sectiune a Internationalei Comuniste, fara alte scopuri decat ale acesteia. Partidul se obliga sa respecte intru totul directivele Cominternului.

Date fiind pretentiile teritoriale ale Rusiei Sovietice la adresa Romaniei, aceasta prevedere va afecta foarte serios sansele acestei formatiuni de a capta nemultumirea romanilor exploatati social. Astfel, in decembrie 1923, Federatia Comunista Balcanica (organism care reunea partidele din aceasta zona geografica afiliate la Internationala a III-a) a adoptat o rezolutie care stabilea pentru P.C.R. sarcina de a lupta pentru despartirea de stat a unor provincii ale statului roman (Basarabia, Dobrogea, Transilvania). Inscrierea acestei lozinci in programul P.C.R. i-a creat o situatie foarte dificila, situandu-1 pe pozitii antinationale, cu consecinte grave pentru insasi credibilitatea sa. Mai mult, in timpul tratativelor dintre reprezentantii Romaniei si ai Uniunii Sovietice, desfasurate Ia Viena (28 martie-2 aprilie 1924), Partidul Comunist din Romania s-a plasat de partea delegatiei sovietice, care nu recunostea legitimitatea unirii Basarabiei.

In acest context, guvernul Bratianu a luat masuri de impiedicare a activitatii comunistilor. La 5 aprilie 1924 a aparut Ordonanta Corpului 2 Armata, pe baza careia s-a trecut la efectuarea de perchezitii la sediile Partidului Comunist, la domiciliul unor militanti, la redactiile ziarelor comuniste. In zilele urmatoare a fost suspendata presa comunista, iar localurile P.C.R. si ale organizatiilor conduse de acesta au fost sigilate; la 23 iulie 1924 au fost publicate doua ordonante ale Corpului 2 Armata, prin care se decidea dizolvarea Partidului Comunist din Romania si a altor organizatii aflate sub influenta sa. Rebeliunea de la Tatar-Bunar, organizata de Comintern in septembrie 1924, a grabit decizia guvernului roman de a scoate P.C.R. in arara legii. Prin legea Marzescu, adoptata in decembrie 1924, activitatea P.C.R. a fost interzisa.

Comunistii au reactionat prin fondarea Blocul Muncitoresc-Taranesc (B.M.T.). Cu prilejul alegerilor comunale din februarie 1926 s-a realizat un cartel electoral intre Blocul Muncitoresc-Taranesc, Partidul Socialist, Sindicatele Unite, Partidul Taranesc, Partidul National si Partidul Poporului. Pe aceasta baza, in consiliile orasenesti si comunale au fost alesi aproape 200 de comunisti, socialisti si social-democrati. Cominternul a criticat pozitia Partidului Comunist din Romania, afirmand ca participarea in alegerile comunale alaturi de partidele burgheze a fost cea mai grava greseala politica. Acuzat de oportunism, fostul secretar general Gheorghe Cristescu a fost exclus din Partidul Comunist din Romania.

Peste doi ani, in iunie 1928, Cominternul a convocat la Harkov, in Ucraina, o conferinta, care a fost declarata Congresul al IV-lea al P.C.R. Cu acest prilej au fost impuse rezolutii privind autodeterminarea pana la despartirea de statul roman a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei si Dobrogei. Se mai cerea nationalizarea pamantului, inclusiv a celui apartinand taranimii. Erau etichetate ca reactionare, "fasciste', Partidul National (N. Iorga) si Partidul Taranesc (dr. N. Lupu), iar Partidul Social-Democrat era calificat ca fiind "social-fascist". Intreaga conducere a P.C.R. a fost blamata; in functia de secretar (general) al partidului a fost desemnat Vitali Holostenko (Barbu), membru al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineana.

Dupa 1928, in cadrul Partidului Comunist din Romania s-a desfasurat o lupta intre fractiunea Vitali Holostenko (Barbu) si cea a lui Marcel Pauker (Luximin), fiecare pretinzand ca reprezinta adevarata conducere a acestui partid. Printr-o decizie a Cominternului cei doi au fost destituiti si sanctionati, fiind numita o conducere provizorie, care sa pregateasca un nou congres al partidului. Un moment important in activitatea P.C.R. 1-a constituit Congresul al V-lea, desfasurat in zilele de 3-24 decembrie 1931, langa Moscova. Congresul a apreciat ca Romania se afla in fata desavarsirii revolutiei burghezo-democratice, al carei tel il constituia inlaturarea de la putere a burgheziei si mosierimii si instaurarea puterii politice a proletariatului si taranimii, rolul de hegemon revenind in revolutie clasei muncitoare. In functia de secretar general al Partidului Comunist din Romania a fost ales (de fapt numit la indicatia organelor Cominternului) Alexandru Danieliuk Stefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist din Polonia.

Momentul de glorie al P.C.R., care actiona in ilegalitate, l-au constituit in aceasta perioada implicarea sa in grevele si conflictele sociale ale anilor crizei economice. Conducatorilor miscarii greviste din ianuarie-februarie 1933, in total 108 persoane, li s-a intentat un proces, judecat la Bucuresti in iulie-august 1933. Sentinta a fost casata de Curtea Superioara de Justitie Militara, iar procesul s-a rejudecat la Craiova, in iunie-iulie 1934; de aceasta data sentintele au fost ceva mai moderate, intre cei condamnati s-au aflat Dumitru Petrescu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica.

La jumatatea anilor 1930, P.C.R. si-a schimbat tactica; aceasta era urmarea preluarii puterii de catre Hitler in Germania si a temerilor sovietice ca Reichul planuia atacarea Uniunii Sovietice. Congresul al VII-lea al Internationalei Comuniste (desfasurat in august 1935) a cerut sectiilor sale sa militeze pentru realizarea unui Front Popular Antifascist prin colaborarea cu partidele social-democrate si cu partidele burgheze democratice. Dupa 1933, P.C.R. a evitat sa mai foloseasca lozinca autodeterminarii pana la despartirea de statul roman a Transilvaniei si Bucovinei. In decembrie 1935 comunistii au fost implicati in incheierea unui acord, la Tebea, cu alte organizatii de stanga, prin care se angajau pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti si impotriva razboiului. Pactul era considerat un prim pas in directia infaptuirii unui mai larg front popular.

Ca de obicei, autoritatile au intervenit in forta pentru a pune capat planurilor comuniste. O serie de militanti comunisti au fost, ulterior, arestati: Ana Pauker, Petre Constantinescu-Iasi, Gheorghe Apostol. Acest comportament al autoritatilor a fost considerat un abuz de Partidul National-Taranesc, partid important in strategia comunista de front popular. Ulterior, circa 500 de voluntari romani - in mare parte comunisti - s-au inrolat in Brigazile internationale, luptand in Spania alaturi de republicani, impotriva trupelor conduse de generalul Franco.

Pana la 23 august 1939, P.C.R. a militat pentru o politica externa a Romaniei alaturi de Franta si Marea Britanie, pentru intarirea Micii Intelegeri, a Intelegerii Balcanice si a Societatii Natiunilor. Aceasta pozitie s-a schimbat ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. De acum, Germania era considerata o tara pasnica, in timp ce pericolul razboiului era dat de atitudinea agresiva a Frantei si Marii Britanii. La 8 mai 1940, P.C.R. a primit din partea Cominternului indicatia de a actiona pentru rezolvarea "pe cale pasnica a chestiunii Basarabiei si a problemelor litigioase cu tarile vecine, pe baza autonomiei teritoriale pentru toate regiunile ocupate si recunoasterea dreptului la autodeterminare pana la despartirea de stat a nationalitatilor asuprite".

Partidele socialiste

Partidul Social-Democrat din Romania si-a luat numele, inca din noiembrie 1918, de Partidul Socialist, adoptand si un nou program, intitulat "Declaratie de principii". Publicat la 9/22 decembrie 1918, documentul preciza ca Partidul Socialist "este un partid de clasa care, inspirandu-se de la ideile socialismului stiintific, urmareste desfiintarea exploatarii muncii sub orice forma prin trecerea mijloacelor de productie si de schimb in stapanirea societatii", ca lupta pentru cucerirea puterii politice si instaurarea dictaturii proletariatului "in vederea realizarii idealului comunist". Din Comitetul Executiv al Partidului Socialist faceau parte: Ilie Moscovici, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu. Organul central de presa al partidului era "Socialismul".

Imediat dupa l decembrie 1918 s-a pornit pe calea unificarii politice si organizatorice a miscarii socialiste. In februarie 1919, Comitetul Executiv al Partidului Socialist din Vechiul Regat a publicat o declaratie prin care "saluta cu bucurie dezrobirea nationala a poporului roman din provinciile subjugate pana acum" si facea apel la "toate fortele proletare si socialiste din Basarabia, Bucovina si Transilvania pentru unificarea lor". Stabilirea unui program politic si electoral unic in mai 1919, constituirea Consiliului General in decembrie 1919 - care cuprindea reprezentanti ai tuturor partidelor socialiste regionale - si adoptarea Statutului Partidului Socialist in octombrie 1920 marcheaza principalele etape ale procesului de unificare.

Programul electoral adoptat in mai 1919 prevedea: votul universal pentru toti cetatenii, fara deosebire de religie, neam si sex de la 18 ani in sus; suprimarea Senatului; deplina egalitate a femeii cu barbatul; libertatea presei; dreptul de intrunire si de organizare; descentralizarea administrativa cu autonomie judeteana si comunala; invatamantul obligatoriu si gratuit pana la 18 ani; despartirea bisericii de stat; recunoasterea sindicatelor ca reprezentante legale ale muncitorimii; impozit progresiv pe avere si pe mosteniri; exproprierea totala a solului, lasandu-se micului proprietar numai atat cat poate munci el si familia sa; pamantul sa fie dat in arenda la obsti, formate din tarani fara pamant sau cu loturi mai mici de 2 ha; socializarea industriilor de stat si particulare, precum si a mijloacelor de transport si a institutiilor de credit si de asigurare.

Partidul Socialist s-a implicat in miscarile sociale din anii 1918-1920. Greva generala, declansata la 20 octombrie 1920, ca urmare a respingerii memoriului de catre guvern, a cuprins toate sectoarele vietii economice, a afectat principalele capacitati de productie. Interventia guvernului, care a trecut la inchiderea sediilor Partidului Socialist, suspendarea ziarelor muncitoresti, arestarea conducatorilor partidului si ai sindicatelor, a unui mare numar de grevisti, a facut ca dupa o rezistenta de cateva zile muncitorii sa reia lucrul.

In toamna anului 1920, o delegatie a Partidului Socialist din Romania s-a deplasat in Rusia Sovietica, unde a discutat problema afilierii la Internationala a III-a. Socialistii romani au formulat obiectii in legatura cu aprecierea Cominternului privind caracterul statului roman, rolul lor in infaptuirea Unirii din 1918, precum si cu obligativitatea respectarii stricte a directivelor primite de la Moscova. Dupa intoarcerea in tara a delegatiei, a fost convocat Consiliul General al Partidului Socialist si al Sindicatelor, in zilele de 3Q ianuarie-3 februarie 1921. Consiliul a aprobat cu majoritate de voturi motiunea gruparii de stanga care cerea convocarea congresului general si asezarea partidului pe baza principiilor comuniste. Pusa in minoritate, gruparea de dreapta (social-democrata) s-a declarat in afara randurilor Partidului Socialist.

Din initiativa militantilor care s-au retras in februarie 1921 din Partidul Socialist s-a constituit, in iunie 1921, Federatia Partidelor Socialiste din Romania. Aceasta era alcatuita din: Partidul Social-Democrat din Bucovina, Partidul Socialist din Banat, Partidul Socialist din Transilvania; in februarie 1922 a aderat la Federatie si Partidul Socialist din Romania, creat de socialistii centristi, care votasera pentru afilierea cu rezerve Ia Internationala a III-a. Aceste partide isi pastrau independenta organizatorica, organele proprii de conducere, fiind insa obligate sa se calauzeasca in activitatea lor dupa programul Federatiei Partidelor Socialiste.

Congresul general al Federatiei, care s-a desfasurat la 7-9 mal 1927, a hotarat organizarea unui singur partid, cu un program, un statut si o conducere proprie. Pe aceasta baza, Federatia s-a autodizolvat, constituindu-se Partidul Social-Democrat, din conducerea caruia faceau parte: Ilie Moscovici, Constantin Titel-Petrescu, Lothar Radaceanu, loan Flueras, losif Jumanca. Organul central de presa al Partidului Social-Democrat era "Socialismul". In programul de actiune al Partidului Social-Democrat, adoptat cu acel prilej, se arata ca se doreste "desfiintarea exploatarii economice, a asupririi politice si nationale, precum sl a inapoierii culturale sub orice forma, prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de productie, de transport si de schimb si transformarea statutului de clasa burghezo-capitalist in societate democratica socialista". Apreciind ca succesul revolutiei in Romania nu era posibil decat dupa victoria acesteia in tarile capitaliste dezvoltate, Partidul Social-Democrat respingea ideea dictaturii proletariatului si a cali violente de cucerire a puterii; el isi propunea sa educe masele in spiritul ideilor socialiste, sa obtina satisfacerea unor revendicari economice, sociale si politice in cadrul oranduirii existente.

Conducerea Partidului Social-Democrat aprecia ca democratizarea vietii politice reprezenta conditia esentiala pentru desfasurarea cu succes a luptei de clasa si pentru educatia politica si culturala a muncitorimii; realizarea acestui deziderat impunea in primul rand inlaturarea liberalilor de la putere, in vederea atingerii acestui obiectiv, Partidul Social-Democrat a decis colaborarea cu Partidul National-Taranesc in toamna anului 1928.

Partidul Social-Democrat s-a remarcat prin consecventa cu care a militat pentru apararea drepturilor si libertatilor democratice, impotriva oricarei dictaturi, prin combaterea fascismului. Partidul nu a acceptat propunerile facute de Partidul Comunist din Romania in vederea realizarii Frontului Unic Muncitoresc si pe aceasta baza, a Frontului Popular Antifascist. El considera ca Frontul Popular era o "manevra a Moscovei", iar colaborarea cu un partid ilegal putea avea consecinte negative pentru insusi statutul politic al Partidului Social-Democrat.

Partidul National-Taranesc

Intr-o tara in care majoritatea populatiei locuia in agricultura si era ocupata cu munca campului a fost normal ca pe firmamentul politic sa apara si un partid taranesc. Partidul Taranesc si, apoi, Partidul National-Taranesc au acordat o atentie mai mare gospodariei taranesti si agriculturii. Taranismul sustinea primatul taranimii, ca o clasa omogena si independenta, cu un rol deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. El preconiza imbunatatirea situatiei taranimii, ridicarea ei Ia o viata materiala si spirituala corespunzatoare unui stat civilizat. Grija pentru situatia gospodariei taranesti, pentru cooperatie sub diferite forme, pentru acordarea de credite ieftine, pentru inzestrarea cu vite si unelte, pentru alimentatia si sanatatea taranului raspundeau unor necesitati stringente ale satului romanesc. Se afirma ca, prin aplicarea doctrinei taraniste si, apoi, a "statului taranesc" se putea realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". In acest context, interventia statului era considerata o necesitate.

Pornind de la conceptia ca Romania trebuia sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale. Insa reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de capital suficient si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" fata de capitalul strain.

Intr-o prima etapa a existentei acestui partid, taranistii au sustinut lupta de clasa a taranimii si muncitorimii impotriva "burgheziei oligarhice". Apoi (din 1924), au preconizat apararea de clasa impotriva agresiunii la care taranimea era supusa din partea marii burghezii. Motiunea adoptata de Congresul Partidului National-Taranesc din aprilie 1935 insista asupra ideii de colaborare a tuturor fortelor sociale din cadrul statului national-taranesc, pe baza unei reale democratii. Partidul Taranesc s-a constituit la doar cateva zile dupa unirea de la 1918. Procesul-verbal de constituire al Partidului Taranesc stabilea, intre obiectivele programatice: "1) Intrarea tuturor mosiilor in mainile taranilor care-1 muncesc, pe preturi care sa le inlesneasca, iar nu sa le ingreuneze instarirea lor; 2) Restabilirea vechilor drepturi ale taranilor la pamant si islazuri; 3) Subsolul - proprietatea statului; adica toate minele de orice fel, carbuni, sare, pacura, sa fie ale statului". In Declaratia de principii a Partidului Taranesc, din octombrie 1919, se cerea "inscrierea in Constitutie a principiului de expropriere fara nici o marginire ti folosirea exproprierii pentru improprietarirea satenilor, in scopul ca intregul pamant al tarii sa ajunga in stapanirea numai a celor care il muncesc'. Pentru usurarea taranimii, se cerea ca statul sa preia asupra sa o jumatate din pretul de rascumparare datorat mosierilor. Partidul isi mai propunea, de asemenea, introducerea impozitului progresiv pe venit, trecerea bogatiilor subsolului in proprietatea statului, legiferarea autonomiei comunale, inlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii fata de stat, raspandirea stiintei de carte la sate, adoptarea unei legi pentru justificarea averii functionarilor publici si a acelora facute in timpul razboiului.

Initial, elita acestui partid, constituit la 5/18 decembrie 1918, era alcatuita mai ales din intelectuali din lumea satelor, invatatori, preoti, tarani. Ulterior, compozitia sociala atat a elitei cat si a bazei partidului s-a diversificat. Partidul Taranesc a dobandit rapid popularitate; in alegerile parlamentare din noiembrie 1919 acest partid a castigat 61 de mandate, situandu-se pe locul al doilea in Vechiul Regat si pe locul al patrulea pe tara, fapt ce i-a permis sa intre in guvernul Blocului parlamentar (decembrie 1919 - martie 1920). In iulie 1921, s-a realizat fuziunea cu o grupare a Partidului Taranesc din Basarabia, avand in frunte pe Pantelimon Halippa, in octombrie 1921 s-a constituit organizatia Partidul Taranesc din Transilvania, Maramures si Banat, iar in iunie 1922 s-a intemeiat organizatia regionala a Partidului Taranesc din Bucovina. Astfel, partidul se extindea la scara intregii tari.

Conducerea Partidului Taranesc era asigurata de Ion Mihalache (ales in 1925 presedinte), Constantin Stere, Virgil Madgearu, dr. Nicolae Lupu, Grigore Iunian, Pantelimon Halippa. Organul central de presa al Partidului Taranesc a fost "Tara noua", pana in 1921, si apoi "Aurora".

In alegerile parlamentare din martie 1922, Partidul Taranesc a obtinut 40 de mandate, situandu-se pe locul al doilea pe tara, fiind principalul partid de opozitie fata de guvernul liberal. Din aceasta pozitie, partidul a cautat sa incurajeze o democratizare a societatii romanesti, precum si o respectare a regulilor si jocului democratic in ceea ce priveste momente importante din viata tanarului stat, precum, de exemplu, adoptarea noii constitutii.

Formatiunea politica taranista a incercat o prima fuziune cu Partidul National Roman, in iunie 1924, aceasta esuand datorita pretentiilor excesiv de mari ale transilvanenilor. Vazandu-se inlaturati, in martie 1926, de la o succesiune la care aspirasera cu indreptatit temei, taranistii au hotarat sa accepte propunerea de fuziune facuta de Partidul National. Acordul, realizat in septembrie 1926, avea la baza cele zece puncte din iunie 1924, la care se adauga sacrificarea lui C. Stere, care nu mai figura in organele permanente de conducere a noului partid. Fuziunea a fost ratificata la 10 octombrie 1926, cand a luat fiinta Partidul National-Taranesc.

In programul noului partid se inscriau, ca puncte programatice importante, "sporirea productiei tarii prin normalizarea conditiilor de functionare a vietii economice asezate pe temeliile ei naturale"; "cea mai larga protectie a proprietatii taranesti" si "ridicarea productiei agricole"; "libertatea circulatiei pamantului taranesc - dupa o epoca de tranzitii si protectii - in scop de selectionare naturala a cultivatorilor seriosi"; "credit rural care prin imprumuturi usoare si ieftine sa faca posibil taranilor, de o parte, inzestrarea proprietatilor lor cu vite si instrumente agricole, iar pe de alta parte sa cumpere pamant atat de la taranii care vor voi sa vanda partea lor, cat si de la proprietarii care intentioneaza a instraina mosia lor"; dezvoltarea vietii cooperatiste "atat in scopul valorificarii produselor agricole, cat si pentru procurarea masinilor, instrumentelor si tuturor uneltelor necesare gospodariilor agricole"; organizarea de ferme model; fondarea de camere agricole; "dezvoltarea industriei mijlocii si mici, indeosebi a aceleia in legatura cu valorificarea produselor agricole"; "egalitatea de tratament a capitalurilor straine ca si a capitalurilor romanesti in fata legii si administratiei"; "sistem complet de asigurari muncitoresti impotriva bolilor, accidentelor, invaliditatii si batranetii pe baza unor institutii autonome si cu colaborarea muncitorilor, patronilor si statului".

Partidul National-Taranesc era urmat de largi categorii sociale (burghezi, tarani, intelectuali, muncitori), dornice sa puna capat dominatiei politice a Partidului National-Liberal si sa vada infaptuite promisiunile facute de national-taranisti. Presedintele Partidului National-Taranesc era Iuliu Maniu, iar vicepresedinti: Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Pavel Bratasanu; functia de secretar general a fost ocupata de Virgil Madgearu, iar cea de casier de Mihai Popovici. Organul central de presa al partidului era ziarul "Dreptatea".

Desi devenit curand cel mai popular partid politic romanesc, P.N.T. a avut de facut fata a numeroase disidente: aceasta se datora disputei dintre aripa de dreapta si cea de stanga a partidului. Cand partidul a fost orientat mai mult spre dreapta, se desprindeau grupari de stanga, iar cand acesta era orientat mai mult spre stanga, grupari de dreapta. Mai tarziu, actiunea regelui va incuraja astfel de sciziuni. Deja in februarie 1927 o grupare in frunte cu dr. Nicolae Lupu a parasit Partidul National-Taranesc, punand bazele Partidului Taranesc, care-si propunea sa reia firul vechiului partid, intrerupt prin fuziunea cu Partidul National.

La 4 noiembrie 1927, Partidul National-Taranesc a anuntat organizarea primului sau congres general in ziua de 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia; acesta era conceput sub forma unei mari adunari populare menite sa demonstreze forta partidului, pentru a determina Regenta sa demita guvernul liberal si sa-1 cheme pe Iuliu Maniu la putere. Guvernul a interzis adunarea sub pretextul ca partidul nu avea o atitudine lipsita de echivoc cu privire la chestiunea monarhica. La 18 martie 1928 a avut loc o mare adunare la Bucuresti unde s-a solicitat demisia guvernului.

In fata refuzului guvernamental, la 6 mai 1928 a avut loc o adunare nationala la Alba Iulia, la care au luat parte peste 100.000 de cetateni. La Congresul P.N.T. ce a avut loc in aceeasi zi nu s-a facut risipa de acuze la adresa guvernului liberal, acuzat de agresiune impotriva natiunii. Congresul a reiterat cerinta P.N.T. de demitere a guvernului Vintila Bratianu. Un juramant luat pe Campul lui Horea de la Alba Iulia a solidarizat multimea cu solicitarile national-taraniste.

Satisfacerea pretentiilor national-taraniste a putut fi doar amanata pana in toamna. La alegerile din decembrie 1928, P.N.T., recent numit la guvernare de regenta, a incheiat carteluri electorale cu Partidul Social-Democrat, Partidul German, Partidul Popular Maghiar si a inscris pe listele sale mai multi ziaristi. Campania electorala s-a desfasurat pe fondul unei adevarate "psihoze colective", oamenii fiind convinsi ca, odata cu venirea national-taranistilor la putere, in istoria Romaniei va incepea o "era noua". Alegerile s-au incheiat cu o uriasa victorie a Partidului National-Taranesc, care a obtinut 77,76% din totalul voturilor si 348 mandate in Adunarea Deputatilor. P.N.T. a guvernat Romania pentru cea mai mare parte a viitoarei jumatati de deceniu. In fruntea guvernelor taraniste s-au aflat: Maniu (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930, 13 iunie - 8 octombrie 1930 si 20 octombrie 1932 - 12 ianuarie 1933), Gheorghe Mironescu (7 - 8 iunie 1930, 10 octombrie 1930 - 4 aprilie 1931) si Vaida-Voevod (6 iunie - 10 august 1932, 11 august - 17 octombrie 1932, 14 ianuarie - 9 noiembrie 1933).

Alegerile parlamentare din 17 iulie 1932 au fost castigate cu multa dificultate de national-taranisti, care au obtinut 40,30% din totalul voturilor. Demisia guvernului Vaida-Voevod la 9 noiembrie 1933, ce avea sa semnifice finalul jumatatii de decade taraniste, a insemnat si o schimbare la varful P.N.T. unde, dupa demisia lui Maniu, in urma conflictelor cu Carol al II-lea cu privire la rolul Elenei Lupescu si al camarilei in viata publica, Vaida exercitase presedintia. Vaida-Voevod a trebuit sa-si dea demisia si din aceasta pozitie, in locul lui fiind ales Ion Mihalache (21 noiembrie), act ce marca predominarea gruparii taraniste in conducerea Partidului National-Taranesc. Ajutat de o serie de tineri cu o solida pregatire intelectuala (Armand Calinescu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Mihai Ghelmegeanu), noul lider a depus o staruitoare activitate pentru reasezarea partidului pe temeliile "taranismului" si elaborarea unui nou program, cuprinzator si realist in vederea recastigati! increderii electoratului. In noile alegeri din decembrie 1933 P.N.T. a obtinut un scor de 13,92%.

Ulterior, P.N.T. va fi marcat de conflictele din sanul gruparii ardelene, mai ales dintre Maniu si Vaida. Chestiunea care-i despartea pe cei doi era mai ales cea a atitudinii fata de monarhie. In cele din urma, Vaida va fi fortat sa paraseasca partidul in urma insistentelor sale ca in programul formatiunii politice sa fie inscrisa clauza nationalista denumita de el numerus valahicus. Aceasta cerea ca functiile publice sa fie ocupate in raport cu procentul pe care fiecare natiune il detinea in totalul populatiei tarii, solicitand pentru romani un procentaj de 80%. Institutiile de conducere ale partidului au respins acest program. In consecinta, la 25 februarie 1935 Vaida a anuntat constituirea organizatiei de dreapta Frontul Romanesc.

Congresul general al Partidului National-Taranesc desfasurat in zilele de 22-23 aprilie 1935 a fost dezbatut si aprobat noul program al partidului. Programul recunostea rolul industriei in dezvoltarea economiei nationale, renuntase la politica "portilor deschise" si preconiza interventia statului in dirijarea vietii economice, in program s-a introdus conceptul de "democratie dirijata", care insemna limitarea "abuzului de democratie", de pe urma careia profitau fortele extremiste. Noul program solicita, de asemenea, modificari institutionale importante, precum desfiintarea Senatului, reducerea numarului de deputati si "disciplinarea" acestora.

Conducerea Partidului National-Taranesc, in frunte cu Ion Mihalache, a adoptat o tactica de "asteptare", apreciind ca regele, care in noiembrie 1935 ii promisese succesiunea la guvernare, se va tine de cuvant. Aceasta stare de spirit a fost intretinuta mai ales de "centristi", in frunte cu Armand Calinescu, precum si de unii membri ai camarilei regale, care nu pierdeau nici o ocazie pentru a-i inocula lui Ion Mihalache ideea ca, dupa expirarea celor patru ani de guvernare liberala, va primi mandatul de formare a unui nou cabinet.

La 12 noiembrie Carol al II-lea a incredintat mandatul de constituire a noului guvern lui Ion Mihalache, punandu-i urmatoarele conditii: colaborare de guvern cu Al. Vaida-Voevod; garantii de continuitate prin numirea catorva ministri de catre rege, din afara Partidului National-Taranesc; garantii de siguranta impotriva lui Maniu; aprobarea prealabila a regelui pentru numirile de prefecti. Biroul Partidului National-Taranesc a respins aceste conditii, socotindu-le jignitoare. In ziua de 14 noiembrie, Ion Mihalache a depus mandatul primit din partea regelui, act ce marca esuarea tentativei sale de a aduce Partidul National-Taranesc la putere. Noua zile mai tarziu in fruntea P.N.T. a fost readus Maniu.

Primul obiectiv urmarit de Maniu era infrangerea guvernului Tatarescu in alegeri, deoarece acesta era considerat un instrument in mainile regelui. Dupa trei intalniri succesive, in ziua de 25 noiembrie, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu si Gheorghe Bratianu au semnat un pact de neagresiune electorala care isi propunea: apara libertatii si a asigurarea corectitudinii alegerilor, prevenirea "actelor si limbajului de violenta si de denigrare", afirmarea "ideologiei proprii si discutia de buna credinta". Pactul si-a atins obiectivul prin prevenirea posibilitatii ca P.N.L. sa castige cele 40% necesare in vederea castigarii primei majoritare, dar a creat si o deruta a electoratului, dand totodata o legitimitate in plus legionarilor. Pe de alta parte, mai multi dintre liderii taranisti in frunte cu Nicolae Costachescu si Armand Calinescu au fost foarte nemultumiti de acest act al lui Maniu, pe care-l interpretau ca fiind indreptat impotriva regelui.

P.N.T. a obtinut un scor ridicat in alegeri, 20,4%, cel mai mare obtinut de vreun partid de opozitie din iulie 1927. Surprinzator, rezultatul l-a incurajat pe rege sa faca apel la un partid nationalist pentru a forma guvernul, in noul guvern condus de Goga intrand si o serie de personalitati national-taraniste. Cei patru "tradatori", in frunte cu Calinescu si Virgil Potarca, vor fi exclusi din P.N.T. Ulterior, data fiind ingrijorarea mai generala cu privire la ascensiunea extremei drepte, regele a dat o lovitura de stat si a instaurat propriul regim de autoritate.

Maniu a declarat ca actul de dizolvare a partidelor politice era neconstitutional si, ca atare, nu era aplicabil. El a decis ca toti cei care acceptau demnitati din partea regelui sa fie considerati exclusi din Partidul National-Taranesc. Intre acestia s-au aflat Petre Andrei si Mihai Ralea, membri ai Comitetului Executiv al Partidului. Intr-un memoriu adresat regelui, la 27 aprilie 1938, Maniu afirma: "Partidele politice sunt expresiunea unei comunitati de vederi, de drepturi civile si de interese materiale si morale, de aspiratii nationale si sociale si sunt o forma de organizare, care permite curentelor de opinii ale unei natiuni sa se manifeste, fara a intrebuinta violenta Partidele sunt expresia necesitatii organice a vietii de stat moderne. Curentele de ideinu sunt un produs artificial al vointei omenesti, ci stadiul evolutiei nationale, sociale si economice." Liderul national-taranist critica, astfel, edificiul autoritar cladit de monarh pentru a suprima partidele politice democratice.

Partidul National-Liberal

Partidul National-Liberal era, in esenta, exponentul burgheziei industriale si bancare, a carei putere economica s-a intarit considerabil dupa primul razboi mondial. El stapanea, in fapt, Banca Nationala a Romaniei si alte institutii financiare, avea puternice pozitii in majoritatea marilor intreprinderi industriale. Presedintele partidului era Ion I. C. Bratianu, iar dintre fruntasi se distingeau: Vintila Bratianu (fratele sau), Alexandru Constantinescu, Gheorghe Marzescu, dr. Constantin Angelescu, Ion G. Duca, Organul central de presa al Partidului National-Liberal era "Viitorul".

P.N.L. se considera principalul artizan al unirii de la 1918 si al reformelor electorala si agrara, asteptandu-se, ca bonus, sa primeasca sprijinul populatiei in cadrul primelor alegeri postbelice. Partidul National-Liberal a lansat un Manifest-program la 2 decembrie 1918, in care se pronunta pentru aplicarea reformei agrare si a celei electorale, descentralizarea administrativa, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea invatamantului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de munca, ocrotirea muncii femeilor si copiilor, asigurari sociale), imbunatatirea situatiei functionarilor.

Partidul a trebuit sa plateasca insa tribut dorintei cetatenilor de schimbare si propagandei lui Averescu cu privire la responsabilii pentru nepregatirea de razboi si esecurile clasei conducatoare romanesti din anii razboiului. In alegerile parlamentare din noiembrie 1919, desi a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, partidul n-a obtinut decat 103 din cele 568 mandate in Adunarea Deputatilor, iar in cele din mai-iunie 1920 a castigat doar 16 mandate. Importante categorii sociale cu orientare de stanga, care inainte de razboi urmasera Partidul National-Liberal, s-au indreptat spre noile partide, in special spre Liga Poporului si spre Partidul Taranesc.

Un nou program, adoptat la Congresul din 27 noiembrie 1921, preconiza: elaborarea unei noi Constitutii, unificarea administrativa si legislativa, refacerea si dezvoltarea economica a tarii, stabilizarea financiara, limitarea penetratiei capitalului strain in economia Romaniei si aplicarea doctrinei "prin noi insine", inlaturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicarii reformei agrare, impozit progresiv pe venit, imbunatatirea situatiei clasei muncitoare (ziua de lucru de 8 ore, contract colectiv de munca, participarea la beneficii etc.), dezvoltarea invatamantului si lichidarea analfabetismului.

Pentru a reajunge la putere, partidul a recurs la sprijinul reginei Maria si al regelui Ferdinand. Pe aceasta cale, la 19 ianuarie 1922 s-a format al doilea guvern liberal din "decada bratienista" si, totodata, cel mai lung din perioada interbelica: guvernul Ion I.C. Bratianu. Vor urma, pana in 1928, si alte doua guverne liberale: Ion I.C. Bratianu (22 iunie - 24 noiembrie 1927) si Vintila Bratianu (24 noiembrie 1927 - 3 noiembrie 1928).

Dupa ajungerea la putere, in ianuarie 1922, Partidul National-Liberal a depus staruitoare eforturi pentru a-si extinde organizatia la scara intregii tari. In acest scop, in ianuarie 1923 a fuzionat cu Partidul Taranesc din Basarabia, condus de Ion Inculet si cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. De asemenea, a reusit sa atraga in randurile sale o serie de oameni politici din Transilvania si Banat, intre care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma si Avram Imbroane.

In martie 1922, la alegerile pentru Adunarea Nationala Constituanta. Partidul National-Liberal a obtinut 222 de mandate, care-i asigurau posibilitatea adoptarii unei noi legi fundamentale. Noua Constitutie va fi votata si promulgata in martie 1923. Moartea lui Ion I.C. Bratianu, la 24 noiembrie 1927, a lasat in conducerea Partidul National-Liberal un imens gol. Sef al partidului a fost ales Vintila Bratianu, care nu era inzestrat cu calitati politice deosebite. Dupa numai un an, la 3 noiembrie 1928, Partidul National-Liberal a trebuit sa se retraga de la putere.

Din mai 1930 P.N.L. a urmarit un nou program, la a carui realizare I.G. Duca si-a adus o contributie deosebita. Problematici precum mentinerea sistemului democratic, a regentei, "descentralizarea si descongestionarea serviciilor publice in cadrul Constitutiei", precum si crearea unui corp de "functionari stabili, selectionati, bine remunerati si corespunzatori nevoilor reale ale serviciilor" au fost subliniate in programul liberal.

Restauratia carlista a intampinat opozitia deschisa a liderilor liberali, in frunte cu Vintila Bratianu si I.G. Duca. Deoarece era de asteptat ca Partidul National-Liberal sa aiba o atitudine ostila, Carol a recurs la o manevra, urmarind sa loveasca in acest partid si, in acelasi timp, sa aiba de partea sa un membru al familiei Bratianu: a chemat in audienta pe Gheorghe Bratianu, membru in Comitetul Executiv al acestui partid si presedintele organizatiilor liberale din Moldova. Acesta s-a prezentat la Cotroceni, unde Carol a sustinut necesitatea ca toate partidele sa se stranga in jurul tronului; de asemenea, el si-a exprimat dorinta de a conlucra cu Partidul National-Liberal, iar daca nu era posibil sa se realizeze acest obiectiv intregul partid, atunci sa aiba cel putin sprijinul tineretului liberal. In incheiere, Carol 1-a incredintat ca indata ce va fi proclamat rege va cere formarea unui guvern de concentrare, in care ar dori sa-1 includa si pe Gheorghe Bratianu.

La 7 iunie, Comitetul Executiv al P.N.L. a analizat situatia creata prin revenirea lui Carol. Cu acest prilej s-au tinut discursuri foarte dure la adresa lui Carol. Pentru a-si dovedi devotamentul fata de Vintila Bratianu, I.G. Duca s-a mentinut pe o pozitie transanta impotriva lui Carol. Gheorghe Bratianu, pus in fata intransigentei conducerii formatiunii, a constituit la 15 iunie un nou partid liberal sub conducerea sa, provocand astfel o sciziune. Aceasta va face situatia lui Vintila Bratianu tot mai dificila. Pe de o parte, tinerii liberali cereau primenirea programului si ideologiei, democratizarea organizatiei partidului; pe de alta parte, exponentii marii burghezii industriale si bancare isi exprimau temerea ca noul rege va adopta masuri impotriva institutiilor economice liberale.

Presat de principalii sai colaboratori, dar si de noua realitate constitutionala, Vintila Bratianu a trebuit sa ceara audienta la regele Carol al II-lea, care i-a fost acordata in ziua de 9 iulie 1930. Peste o saptamana, la 15 iulie, a fost primit in audienta si I.G. Duca, act ce sublinia normalizarea relatiilor dintre principalul partid de opozitie si Carol al II-lea. Aceasta nu a impiedicat scindarea partidului inca o data, la 12 noiembrie 1931, cand Ioan Th. Florescu a creat Partidul Liberal-Democrat.

La 22 decembrie 1930 a incetat din viata Vintila Bratianu, conducerea Partidului National-Liberal revenind lui I.G. Duca. Duca a cautat sa dea vigoare Partidului National-Liberal printr-o temeinica organizare, prin promovarea in functii de conducere a unor cadre tinere, printr-o mai mare elasticitate politica, astfel incat sa dobandeasca atat increderea electoratului, cat si a regelui.

Duca a depus eforturi serioase sa vina in intampinarea dorintelor monarhului, pentru a se face uitata atitudinea anterioara a partidului sau fata de restauratie. La sugestia regelui, Constantin Argetoianu a purtat discutii cu I.G. Duca, ajungandu-se la acordul ca Parridul National-Liberal sa candideze pe listele Uniunii Nationale, urmand sa primeasca 80 de locuri in Adunarea Deputatilor si 20 in Senat. Hotararea lui I.G. Duca a suscitat vii discutii si controverse, de la aprecierea ca a fost un act de mare inteligenta politica, la acuzatia ca a abandonat steagul Partidului National-Liberal.

Alegerile parlamentare din 17 iulie 1932 au fost castigate cu multa dificultate de national-taranisti, pe locurile urmatoare clasandu-se Partidul National-Liberal - 13,63%, Partidul National-Liberal (Gh. Bratianu) - 6,53%. Cele doua formatiuni liberale, reunite, ar fi putut reprezenta o forta politica remarcabila.

In iunie 1933, presedintele Partidului National-Liberal a facut un turneu in tarile occidentale unde a promis ca, indata ce va ajunge la putere, va asigura plata datoriilor externe ale Romaniei catre bancile occidentale. De asemenea, presedintele liberal a declarat ca va mentine in mod ferm orientarea politicii externe a Romaniei spre Franta si Marea Britanic; el s-a angajat sa ia masuri drastice impotriva Garzii de Fier, suspectata ca ar urmari antrenarea tarii intr-o alianta cu Germania.

Carol al II-lea a avut reticente serioase in a aduce la putere un partid ce-i fusese ostil si o personalitate pe care o numarase printre inamicii sai personali. In plus, liberalii alcatuiau un partid puternic, cu numeroase personalitati, organizat si cu o puternica baza economica. Mai mult, partidul constituia o opozitie veritabila la orice incercare a lui Carol de a-si intari pozitia pe scena politica romaneasca. Faptul ca Partidul National-Liberal si Duca personal aveau intinse relatii in strainatate, mai ales la Paris si Londra, era insa un fapt demn de luat in seama. De asemenea, Carol era interesat in initierea unor actiuni eficiente pentru redresarea economiei, pentru rezolvarea unor probleme presante si asigurarea stabilitatii in tara, iar Partidul National-Liberal dispunea de cadrele si forta necesare indeplinirii acestor obiective. Pe de alta parte, Carol nu dorea sa-si atraga ostilitatea marii burghezii liberale, ci urmarea un plan mult mal dibace, si anume cointeresarea acesteia in intreprinderile de stat si colaborarea ei cu monarhia. Carol a decis in cele din urma si, la 14 noiembrie 1933, se forma guvernul Duca, cu Titulescu la afacerile straine si generalul Uica la ministerul apararii.

Deja la 3 octombrie 1933 fusese dat publicitatii Programul de guvernare al Partidului National-Liberal. In document se promitea aplicarea regimului constitutional-parlamentar, prin respectarea prevederilor constitutionale si eliminarea exceselor care au scazut prestigiul Parlamentului; intarirea autoritatii de stat; "combaterea fara sovaire a tuturor curentelor sprijinite pe ura de clasa si de rasa, si care lasare libere si uneori sustinute de ajutor strain, ar putea primejdui unitatea statului, pacea sociala si libertatile publice"; rezolvarea conversiunii datoriilor agricole, prin reducerea creantelor, tinand seama de capacitatea de plata a debitorilor si de scaderea preturilor bunurilor agricole. Mai erau prevazute o serie de masuri vizand simplificarea aparatului administrativ. Partidul National-Liberal era convins ca reducerea impozitelor, paralel cu stimularea productiei si cu sustinerea rationala a preturilor produselor agricole, nu va reduce, ci va spori veniturile statului; "plata datoriilor externe va fi executata in limita capacitatii de plata a tarii', cu grija apararii creditului sau in afara. In privinta agriculturii se preconizau masuri care sa duca la rationalizarea si sporirea cantitativa si calitativa a recoltelor, precum si la industrializarea productiei agricole. Pentru indrumarea vietii economice se prevedea constituirea unui Mare Consiliu Economic, compus din conducatorii asociatiilor industriale, comerciale, agricole.

Asa cum era de asteptat, alegerile parlamentare au fost castigate de Partidul National-Liberal, care a obtinut 52% din totalul voturilor. Partidul National-Liberal-Gh. Bratianu a obtinut numai 4,96%. Presa si liderii politici comentau pe larg rezultatul alegerilor, cand s-a aflat ca, in ziua de 29 decembrie 1933, Duca a fost asasinat pe peronul garii din Sinaia, de trei legionari. Vestea uciderii presedintelui Consiliului de Ministri al Romaniei a provocat o vie emotie atat in tara, cat si in strainatate.

Carol al II-lea va gasi insa, in noua conjunctura, prilejul sa slabeasca P.N.L. La 4 ianuarie 1934, regele a numit in fruntea Consiliului de Ministri pe Gheorghe Tatarescu, unul dintre principalii exponenti ai "tinerilor" liberali. Aceasta numire s-a facut fara consultarea forurilor de conducere ale Partidului National-Liberal, fapt ce a generat grave si puternice nemultumiri in tabara "batranilor" liberali. Din acest grup va fi ales la 5 ianuarie 1934 presedintele P.N.L., in persoana lui Constantin (Dinu) I.C. Bratianu. "Batranii' (Dinu Bratianu, dr. Constantin Angelescu, Constantin Alimanisteanu, Alexandru Lapedatu, Constantin Xeni, Ion Manolescu-Strunga) se bazau pe capitalul privat si pe Banca Nationala, erau pentru mentinerea regimului democratic intemeiat pe Constitutia din 1923, se declarau impotriva organizatiilor extremiste, precum si impotriva tendintelor autoritare ale regelui. Pe de alta parte, "tinerii" (Gheorghe Tatarescu, V.P. Sassu, Petre Bejan, Mircea Cancicov, Richard Franasovici) s-au integrat tot mai mult in noua grupare a marii burghezii, concentrata in jurul Bancii de Credit; interesele acestei grupari se impleteau strans cu cele ale regelui care, prin participati! crescande in industrie si banci, a devenit unul din pilonii vietii economice.

Marcat de lipsa unui minim de principii consensuale, P.N.L. s-a prezentat foarte slabit la alegerile din 1937, intrunind numai 35,92% din voturi. Intr-o incercare de intarire a pozitiilor gruparii Bratianu din partid, Partidul National-Liberal prezidat de C.I.C. Bratianu a fuzionat, la 10 ianuarie 1938 cu Partidul National-Liberal condus de Gh. Bratianu. In urma fuziunii, Gh. Bratianu a fost ales vicepresedinte al partidului si loctiitorul presedintelui in caz de forta majora. Astfel se diminua rolul lui Gh. Tatarescu, supus unor critici vehemente pentru pierderea alegerilor si pentru politica urmata mai ales in ultimul an de guvernare.

Dinu Bratianu, a adoptat initial o atitudine pozitiva fata de regimul de autoritate monarhica. El a admis ca fostii presedinti ai Consiliului de Ministri, provenind din Partidul National-Liberal, sa faca parte, cu titlu personal, din guvernul de Ia 10 februarie 1938. Dar, dupa publicarea decretului din 30 martie 1938, privind dizolvarea partidelor politice, Bratianu a inteles ca suveranul nu se limita doar la actiuni impotriva Garzii de Fier, ci era decis sa permanentizeze noul regim, distrugand sistemul democratic. In consecinta, el a protestat impotriva decretului-lege din 30 martie. Mai mult, conducerea Partidului National-Liberal a hotarat excluderea din acest partid a celor care au semnat decretul de dizolvare, intre acestia numarandu-se si Tatarescu. Au fost exclusi si Mircea Cancicov si Victor lamandi, ministri in guvernul Miron Cristea.

Partidul Poporului

La 3/16 aprilie 1918 generalul Averescu a infiintat Liga Poporului, o organizatie politica eterogena, care a lansat cateva lozinci, cu un mare impact in randul populatiei: "Munca, cinste, legalitate", "tragerea la raspundere a celor vinovati de pierderile inutile din timpul razboiului", "fiecare familie de tarani sa aiba 5 ha de pamant". Dintr-un document programatic din decembrie 1918 aflam ca Liga Poporului cerea: "asezarea organizatiei politice a Romaniei pe noi temelii democratice', improprietarirea imediata a taranilor pentru ca fiecare familie rurala sa stapaneasca cel putin 5 ha teren arabil, inscrierea in Constitutie a dreptului statului de a expropria mosiile mai mari de 500 ha si a oricarei parcele de pamant mai mici de 3,5 ha; descentralizarea administrativa pe baza autonomiei locale; impozit progresiv pe venit; crearea unui minister al muncii, care sa se ocupe de rezolvarea problemelor muncitoresti.

Popularitatea generalului Averescu, care s-a transferat initial partidului sau, a fost o psihoza a frontului pe care demobilizatii au adus-o in sate. In conducerea organizatiei se aflau conservatori (intre care Constantin Argetoianu, Constantin Garoflid), generali (Gheorghe Valeanu, Gheorghe Cantacuzino-Granicerul), precum si unii intelectuali (Petre P. Negulescu, Grigore Trancu-Iasi). Organul de presa al Ligii Poporului era Indreptarea. In esenta, Liga Poporului reprezenta interesele unei parti a burgheziei si mosierimii, fiind urmata de o buna parte a taranimii, care-si punea mari sperante in generalul Alexandru Averescu. In ziua de 13 martie 1920, Alexandru Averescu a devenit presedintele Consiliului de Ministri. La 17 aprilie 1920, Liga Poporului a fuzionat cu o grupare a Partidului National Roman (in frunte cu Octavian Goga), cu o fractiune a Partidului Taranesc din Basarabia (condusa de Sergiu Nita) si cu una bucovineana (reprezentata de Dori Popovici). Cu acel prilej, Liga Poporului si-a luat numele de Partidul Poporului; aceasta a fost prima formatiune politica a Romaniei care si-a extins organizatia la scara intregii tari.

Partidul Poporului a castigat alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, obtinand 199 de mandate, din cele 368, in Adunarea Deputatilor. Aflat la guvern (martie 1920-decembrie 1921), Partidul Poporului a realizat unele reforme esentiale, intre care cea agrara, dar sentimentul public a fost acela ca si-a onorat doar in parte programul afisat in opozitie. Cetatenii, deziluzionati, au parasit in mare numar acest partid. In 1922-1923, partidul era macinat de contradictiile dintre Averescu si Argetoianu. Apreciind ca steaua generalului Averescu isi pierduse stralucirea de altadata, Argetoianu s-a autoproclamat, la 15 decembrie 1923, presedinte al Partidului Poporului. Dar Partidul Poporului insemna inainte de toate Alexandru Averescu, astfel ca gruparea lui Argetoianu s-a grabit sa fuzioneze cu Partidul Nationalist-Democrat condus de Iorga (mai 1924).

La scurt timp, Alexandru Averescu a organizat o mare intrunire publica, in ziua de 3 iunie 1924, la Arenele Romane din Bucuresti. Incitati de discursurile rostite, cei 50.000 de cetateni si-au exprimat hotararea de a merge la Palatul Regal pentru a cere demisia guvernului liberal si aducerea Partidului Poporului la putere. In aceste conditii a avut loc o intrevedere secreta intre Alexandru Averescu si Ion I. C. Bratianu, care s-a incheiat cu un acord: presedintele Partidul National-Liberal va sprijini, "la momentul oportun", aducerea lui Averescu la putere, iar seful Partidul Poporului va promova la guvern o politica de "continuitate". Apoi, Averescu s-a deplasat la Arenele Romane, cerand multimii sa se imprastie in liniste, deoarece scopul urmarit "a fost atins"

La 15 iunie 1925, Partidul Poporului a fuzionat cu resturile Partidului Conservator-Progresist, act ce a avut ca rezultat intarirea pozitiilor gruparii mosieresti in organizatia condusa de generalul Averescu. Preocupat sa-si mentina legaturile cu Ion I.C. Bratianu, Averescu a imprimat Partidului Poporului o linie de sustinere a politicii guvernului liberal. La randul sau, Ion I.C. Bratianu a manevrat astfel incat, la 30 martie 1926, Alexandru Averescu a fost investit de regele Ferdinand cu formarea noului cabinet. Alexandru Averescu si-a asigurat colaborarea la guvern a doi ardeleni, Vasile Goldis si Ioan Lupas, care au parasit Partidul National. In timpul guvernarii s-a declansat conflictul dintre principalul teoretician al Partidului Poporului, Mihail Manoilescu, subsecretar de stat, si Ion Lapedatu, ministru de Finante, "omul" liberalilor in guvern, in legatura cu orientarea politicii economice a cabinetului.

Intervenind, Alexandru Averescu a cerut lui Ion Lapedatu sa se inscrie in Partidul Poporului pentru a se supune disciplinei si liniei politice a partidului, dar acesta a preferat sa-si dea demisia din guvern (in martie 1927). Se parea ca Partidul Poporului isi recapatase independenta fata de liberali. Acest fapt a determinat gruparea Goldis - Lupas sa se inscrie in Partidul Poporului, in martie 1927, iar o luna mai tarziu, in aprilie, sa adere la acest partid o alta grupare, desprinsa din Partidul National-Taranesc, in frunte cu Grigore Filipescu. Dar, prin interventia lui Ion I.C. Bratianu, guvernul Averescu a fost demis de regele Ferdinand la 4 iunie 1927, dupa care Partidul Poporului a intrat in deriva, nemaiputand reveni pe primul plan al vietii politice. In alegerile parlamentare din iulie 1927, acest partid n-a intrunit nici macar 2% din totalul voturilor, astfel ca, din partid politic de guvernamant, a ajuns in situatia de a nu mai fi prezent in Adunarea Deputatilor.

Partidul Poporului a trecut, ulterior, prin mari convulsiuni interne, in februarie 1929 Constantin Garoflid a parasit acest partid si a intemeiat Liga Agrara, organizatie politico-profesionala, care-si propunea sa promoveze interesele marilor proprietari agricoli. La randul sau, Filipescu a infiintat, in iunie 1929, Liga Vlad Tepes. In iunie 1931 Partidul Poporului a reusit sa obtina un scor mai bun, de 4,82%. Ulterior, partidul va continua sa scada, pana ce, in decembrie 1937, acesta a obtinut numai 0,83% din voturi.

In februarie 1934 maresalul Averescu va reveni in prim-plan intr-o incercare de constituire a unui guvern sub conducerea liderului Partidului Poporului. Dar asupra obiectivelor si a componentei acestuia existau serioase deosebiri intre suveran si maresal, fiecare cautand sa fie, in ultima instanta, principalul beneficiar al schimbarii ce se preconiza. Pentru a forta mana regelui, la 11 mai 1934 ziarul "Indreptarea" a publicat un comunicat prin care Partidul Poporului si Partidul National-Liberal - Gh. Bratianu, luand in considerare "evenimentele politice din ultimul timp si posibilitatea unor imprejurari grave ce se pot ivi in viata noastra politica", se angajau sa colaboreze strans, in vederea adoptarii unor hotarari comune. Avandu-se in vedere faptul ca documentul fusese pregatit inca din octombrie 1933 si era indreptat impotriva amestecului camarilei in viata publica, se poate lesne observa ca, de fapt Averescu recurgea la un santaj politic, mai ales ca se vorbea de o eventuala aderare a lui Iuliu Maniu la acest acord.

Dupa indelungi tatonari, la 19 mai Carol a trimis o schita de program, in care se preconiza un rol foarte mult sporit al suveranului: acesta va prezida Consiliul de Ministri; ministrii vor fi raspunzatori numai fata de rege; reducerea numarului de membri ai Adunarii Deputatilor, care sa aiba numai rolul de a vota proiectele de legi, iar nu si dreptul de a interpela si controla activitatea guvernului; sesiunile parlamentare sa nu mai aiba un termen, ele urmand a fi convocate si inchise prin decret regal. Totodata, Carol a cerut ca modificarea Constitutiei sa se efectueze in momentul constituirii noului guvern. Dar Averescu nu intelegea sa fie un simplu executant, astfel ca a intocmit si el un proiect de program in care se propunea modificarea Constitutiei pe cale parlamentara, iar guvernul sa se sprijine pe un partid politic, adica pe Partidul Poporului. In acest spirit el a cerut includerea in guvern a unui numar mare de membri ai partidului sau. Dupa indelungi tratative, atat Averescu, cat si regele au renuntat la ideea constituirii unui nou guvern. La 29 mai relatiile intre cei doi au fost rupte.

Un alt partid, altadata puternic, Partidul Poporului, ducea o existenta precara, facandu-si simtita prezenta doar prin unele atacuri ale lui Averescu impotriva camarilei regale. Tot mai multi membri au parasit acest partid, iar unele organizatii, inclusiv judetene, si-au incetat activitatea. De altfel, insusi Averescu era convins ca nu-si mai putea revitaliza partidul, drept care a propus, fara succes, fuziunea cu Partidul National-Liberal (Gheorghe Bratianu).

Dreapta conservatoare

Partidul Nationalist-Democrat

Partidul Nationalist-Democrat, constituit in aprilie 1910 de Nicolae Iorga si Alexandru C. Cuza, reprezenta interesele unei parti a intelectualitatii cu convingeri democratice, precum si ale unor categorii ale micii burghezii rurale si urbane. In programul partidului erau inscrise deziderate precum: exproprierea tuturor mosiilor mai mari de 100 ha, largirea dreptului de vot si asupra femeilor, descentralizarea administrativa, impozit progresiv pe venit, drepturi pentru muncitori similare celor din tarile occidentale.

In 1920 intre Cuza si Iorga s-a produs o ruptura. In timp ce primul promova o politica antisemita, cel de-al doilea punea un accent deosebit pe ridicarea nivelului de cultura a romanilor si pe factorul moral. Aceasta ruptura va duce la despartirea celor doi lideri, A.C. Cuza fondand Liga Apararii National Crestine.

Partidul Nationalist-Democrat s-a aflat in umbra personalitatii covarsitoare a lui Nicolae Iorga. Din Comitetul Executiv faceau parte admiratori ai marelui savant precum Dimitrie Munteanu-Ramnic, Constantin Cihodariu, Nicolae Butureanu, oameni care nu-si permiteau initiative proprii, asteptand de fiecare data cuvantul magistrului. Organul central de presa al partidului era "Neamul romanesc", editat de Iorga inca din 1906. Partidul Nationalist-Democrat a sprijinit guvernul "Blocului parlamentar" (1919-1920), prezidat de Alexandru Vaida-Voevod si a fost o importanta forta de opozitie in anii urmatori. In mai 1924, a fuzionat cu gruparea lui Argetoianu desprinsa din Partidul Poporului, luandu-si numele de Partidul Nationalist al Poporului. In martie 1925 acesta a fuzionat cu Partidul National prezidat de Maniu Neacceptand fuziunea Partidului National cu Partidul Taranesc, Iorga a decis reinfiintarea vechiului sau partid sub numele de Partidul National (septembrie 1926).

In alegerile din iulie 1927 Partidul National a obtinut un procent de numai 1,02%. Cu toate acestea, Iorga, tot mai deziluzionat de democratia parlamentara si atasat sentimentului sau monarhic, s-a mentinut in jocul politic si chiar, surprinzator, a ajuns la guvernare intre 18 aprilie 1931 si 31 mai 1932. In conditiile unui joc de aliante foarte elaborat, Uniunea Nationala, formata pentru a-l sprijini pe Iorga, a obtinut in alegerile din iunie 1931 47,49% din voturi (castigand 289 de fotolii de deputati si 113 de senatori). Guvernul lui Iorga izvora din dorinta regelui de a guverna pe deasupra partidelor politice. Acesta a fost lipsit de coeziune, iar lipsa sa de performanta, evidentiata si de expertii financiari straini, a dus la esecul sau si la demisia cabinetului. In alegerile din iulie 1932 Uniunea Nationala a obtinut numai 2,28% din voturi. In septembrie 1932 partidul lui Iorga si-a recapatat numele de Partidul Nationalist-Democrat. Partidul va continua o existenta marginala, popularitatea sa neingaduindu-i sa mai revina la guvernare in timpul regimului democrat.

Liga Apararii National Crestine

La 4 martie 1923 a luat fiinta Liga Apararii National Crestine de sub conducerea lui A.C. Cuza, la fundarea careia Codreanu a jucat un rol important. In spatele fondarii LANC se ascundea si intentia de a lansa miscarea studenteasca impotriva noului proiect de constitutie care se discuta in Parlament. In programul acestei organizatii figurau: apararea monarhiei constitutionale, combaterea curentelor luptei de clasa, eliminarea completa a evreilor din Romania, educatie nationala si crestina, cresterea rolului bisericii ortodoxe in viata statului. Treptat, L.A.N.C. a inceput sa se declare impotriva partidelor politice, pentru diminuarea pozitiei Parlamentului si cresterea rolului monarhiei in viata de stat. Formatiunea politica va deveni partidul clasic al antisemitismului in Romania.

L.A.N.C. nu avea o conceptie clara privind organizarea statului roman, iar baza sa teoretica era fragila. Esafodajul ideologiei cuziste se intemeia pe antisemitism. A.C. Cuza aprecia ca L.A.N.C. avea menirea sa creeze un curent de opinie pentru excluderea evreilor din viata economica, sociala si politica a Romaniei. L.A.N.C. si-a creat o organizare paramilitara: lancierii; acestia purtau uniforme albastre, umblau inarmati si recurgeau adesea la acte de violenta, mai ales impotriva evreilor. Organul central de presa al L.A.N.C. era "Apararea nationala". Printre fruntasi, alaturi de A.C. Cuza, se numarau: Gheorghe A. Cuza, Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu. In alegerile parlamentare din mai 1926, L.A.N.C. a obtinut 4,76% din totalul voturilor si 10 locuri in Adunarea Deputatilor.

In anii 1930 extremismul de dreapta a inceput sa castige teren. Inca din aprilie 1933, L.A.N.C. a stabilit contacte si a obtinut sprijin din partea liderilor Germaniei. Dupa o vizita efectuata in aceasta tara, la invitatia lui Hitler, in fruntea unei delegatii a L.A.N.C., Cuza declara ca Fhrerul urma a acorda ajutor concret miscarii pe care o conducea si ca a cerut ca L.A.N.C. sa intreprinda masurile necesare pentru a indeparta Romania de Franta si de a o orienta spre Germania, care ii va asigura integritatea teritoriala. L.A.N.C. a reusit sa reintre in Parlament (obtinand opt mandate in 1931, unsprezece mandate in 1932 si noua mandate in 1933, dintr-un total de 389 locuri in Adunarea Deputatilor).

Partidul National-Agrar si Partidul National-Crestin

Partidul avea o orientare de dreapta si cerea revizuirea Constitutiei din 1923. Partidul, condus de poetul Octavian Goga, sustinea intentiile regelui Carol al II-lea de a instaura un regim autoritar. La sugestia regelui si a camarilei sale, Goga a intrat in tratative cu A.C. Cuza in vederea fuziunii Partidului National-Agrar cu L.A.N.C. O contributie in acest sens pare sa fi avut si Partidul Nazist. Fuziunea s-a realizat la 14 iulie 1935.

In acest fel a luat nastere Partidul National-Crestin. Noul partid nu era rodul unor reale afinitati ideologice si programatice intre cele doua organizatii; de altfel, relatiile dintre A.C. Cuza si Goga nu erau dintre cele mai bune, deoarece liderul L.A.N.C. il atacase in repetate randuri pe seful Partidului National-Agrar pentru colaborarea sa cu evreii in consiliile de administratie ale unor mari intreprinderi industriale si bancare. Partidul National-Crestin avea o structura hibrida; Cuza a fost ales presedinte de onoare, iar Goga presedinte activ. Ca organe centrale de presa a folosit "Apararea nationala" si "Tara noastra".

Programul noului partid prevedea: modificarea Constitutiei in vederea reducerii numarului de deputati si a cresterii rolului Senatului, intarirea puterii executive; "numerus clausus" (proportionalitate numerica in sens etnic) in toate intreprinderile si institutiile din Romania, revizuirea cetateniei acordate evreilor; combaterea luptei de clasa; intarirea educatiei religioase a tineretului. Partidul recunostea aliantele facute de Romania, dar punea un accent special pe colaborarea cu Germania si Italia. In activitatea practica, Partidul National-Crestin a recurs la violente, folosind in acest scop formatiunile paramilitare, numite lancieri.

Partidul National-Crestin s-a manifestat ca o forta prohitlerista, avand o legatura permanenta cu cercurile conducatoare de la Berlin. Goga s-a intretinut cu Hitler si a asistat la unele manifestatii ale NSDAP; de altfel, el era considerat ca un om politic de incredere al Germaniei. National-crestinii au criticat politica externa promovata de Nicolae Titulescu, mai ales eforturile acestuia de a incheia un pact de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica. Goga a avut o contributie importanta la crearea atmosferei care a dus la inlaturarea lui Titulescu din fruntea Ministerului Afacerilor Straine in august 1936.

Partidul National-Crestin a fost folosit de rege si de guvern ca masa de manevra impotriva fortelor democratice, mai ales a P.N.T. Astfel, atunci cand national-taranistii anuntasera o mare adunare antiguvernamentala la 14 noiembrie 1935 in Bucuresti, Carol al II-lea si Tatarescu au sugerat lui Goga sa organizeze in aceeasi zi in Capitala o intrunire a Partidului National-Crestin. Acesta a acceptat, dar cand liderii national-taranisti au anuntat amanarea intrunirii lor, Goga a renuntat si el la adunarea proiectata.

In alegerile din decembrie 1937 partidul a obtinut 9,15% din voturi si 39 de mandate de deputati. Continuand sa faca jocul monarhiei, partidul a acceptat sa formeze noul guvern de dupa alegeri, in speranta de a castiga prima majoritara in cadrul viitoarelor alegeri parlamentare. In cadrul guvernului, au intrat si oameni de incredere ai monarhului.

Partidul a incercat sa-si puna in aplicare programul electoral antisemit. La 22 ianuarie 1938 a aparut decretul-lege privind revizuirea cetateniei acordata evreilor, prin care se cerea ca in termen de 30 de zile primarii comunelor sa alcatuiasca un tabel al evreilor inscrisi in registrele de nationalitate ale comunei urmand ca, dupa 20 de zile de la afisare, toti cei trecuti pe aceste tabele sa aduca actele doveditoare ale intrunirii conditiilor legale pentru obtinerea cetateniei romane. Decretul nu s-a aplicat, datorita faptului ca acest guvern s-a mentinut la putere numai 44 de zile. Masurile antisemite nu au avut amploarea preconizata in opozitie de Partidul National-Crestin, fapt ce 1-a nemultumit pe Cuza (secretar de stat in acest executiv), care s-a retras in mod ostentativ la Iasi, refuzand sa mai participe la activitatea guvernului dupa 6 ianuarie 1938.

Nici in domeniul politicii externe guvernul nu a putut urma linia Partidului National-Crestin. In momentul instalarii sale, Octavian Goga a trimis telegrame lui Hitler si Mussolini, prin care isi exprima dorinta dezvoltarii relatiilor Romaniei cu Germania si Italia. Dar, regele Carol al II-lea a tinut sa declare ca Romania ramanea ferm atasata aliantelor existente, iar Istrate Micescu a facut un turneu european in cursul caruia a depus mari eforturi pentru a convinge guvernele de la Paris si Londra, precum si Consiliul Societatii Natiunilor, ca guvernul Goga nu va schimba orientarea politicii externe a tarii. Deoarece guvernul nu avea o baza parlamentara, regele a decis, la propunerea lui Goga, sa dizolve Parlamentul la 18 ianuarie 1938, chiar inainte de a se intruni; era un act fara precedent in istoria romanilor, care arata cat de departe mergea abuzul regelui in folosirea dreptului de dizolvare a Corpurilor leguitoare. Prin decret-regal s-au anuntat noi alegeri in ziua de 2 martie pentru Adunarea Deputatilor si intre 4-6 martie pentru Senat'.

Pentru a atrage electoratul - mai ales pe tarani - guvernul a anuntat ieftinirea preturilor la unele produse de prima necesitate: sare, chibrituri, petrol lampant, precum si la tigarile de calitate inferioara. Din initiativa lui Goga a fost modificata legea electorala, inlocuindu-se vechile semne electorale, cunoscute de cetateni, cu puncte. Astfel se miza pe o confuzie politica, alegatorii care nu se puteau orienta dupa noile semne, urmand sa voteze lista numarul unu (un punct) care, conform traditiei, apartinea guvernului.

Dreapta radicala si neonationalismul

Viitorul lider al legiunii, Corneliu Zelea Codreanu si-a facut debutul in Garda Constiintei Nationale fondate la Iasi in anul 1919. In esenta sa, gruparea era una proletara, cu o aditie de studenti si cativa indivizi din clasele de mijloc. Activitatea acesteia era axata pe prozelitism si incaierari cotidiene cu stangistii. Ulterior, Codreanu si studentii radicali care-l sustineau au facut parte din L.A.N.C. pana in 1927.

Incepand din 1923 Codreanu a inceput sa gandeasca un plan de agitare a spiritelor prin intermediul unor actiuni teroriste. Planul acestora a fost deconspirat si complotistii au fost arestati in octombrie 1923. Aceasta a fost prima experienta concentrationara a lui Codreanu si a adeptilor sai: acestia au hotarat sa transforme inchisoarea in vederea organizarii si propagandei. In martie 1924 procesul complotistilor s-a transformat intr-un mare miting de propaganda. In ajunul procesului, Ion Mota, unul dintre acesti studenti radicali, l-a asasinat pe studentul care se infiltrase in randurile miscarii si care-i denuntase politiei. Procesul a dus la achitarea tuturor celor arestati cu exceptia lui Mota. Acesta din urma va fi achitat si el in septembrie 1924. Grupul acestora va purta de acum inainte numele de vacaresteni, de la numele inchisorii Vacaresti, din apropiere de Bucuresti.

Codreanu va intra, la eliberarea din inchisoare, in conflict cu prefectul politiei din Iasi, Constantin Manciu. Codreanu era decis sa se rafuiasca cu Manciu. "Ziua fatala', cum a numit-o Codreanu, s-a ivit la 25 octombrie 1924, in timpul procesului intentat de un tanar lui Manciu. La acest proces, Codreanu s-a prezentat in calitate de avocat al partii vatamate. In timpul dezbaterilor, intre Codreanu si Manciu s-a produs o altercatie verbala. La sfarsitul sedintei, Codreanu l-a impuscat pe prefectul Politiei, punand astfel capat conflictului. Expertiza medico-legala, efectuata Ia 25 octombrie la morga din Iasi, a constatat ca Manciu a fost impuscat in cap, ca "Proiectilul a strabatut complet creierul de la stanga la dreapta" si ca "dupa orificiul de intrare a proiectilului, se vede ca victima, in momentul cand ucigasul a descarcat focul de arma, nu se gasea cu fata spre acesta, ci lovitura a fost data pe la spate. Codreanu a fost arestat si acuzat de "omucidere cu vointa si intentie".

Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu a inceput la Focsani, in ziua de 15 martie 1925 dar, datorita manifestatiilor de simpatie organizate de studenti - care se soldau adesea cu devastarea unor locuinte si pravalii evreiesti - acesta a fost mutat la Turnu Severin. Si aici s-au desfasurat ample actiuni de solidaritate cu Codreanu, fapt ce a influentat decizia justitiei, care a hotarat achitarea inculpatului. Presa relata ca la pronuntarea verdictului, in ziua de 26 mai 1925, "Juratii purtau zvastica si tricolorul pe piept, iar Codreanu a primit jerbe de flori din partea juratilor din Putna si a negustorilor din Focsani, precum si a publicului". In drumul de intoarcere spre Iasi, lui Codreanu i s-au adus omagii in toate statiile, care erau impodobite cu flori; el era insotit de logodnica sa si de mai multi studenti.

Actiunile lui Mota si Codreanu au fost asociate in mintea multora cu stereotipuri haiducesti. Imaginea disperatului care spala in sange nedreptatile suferite de el si confratii sai, infruntand chiar vardistii si boierii, in general stapanirea, corespundea cu un anumit comportament acceptat de taranii romani, adesea aflati sub opresiune straina sau a celor de acelasi sange, cu "adevarata" justitie, asa cum o intelegeau acestia. Evreul era, in noul context, invadatorul strain modern, asa cum fusesera, la vremea lor, turcii sau oligarhia fanariota. Impotriva lor se ridica noul haiduc, precum in secolele trecute o facuse impotriva turcilor sau fanariotilor, ca un adevarat luptator national in slujba poporului.

Codreanu a infiintat, la 24 iunie 1927, organizatia Legiunea Arhanghelului Mihail. Membrii acesteia isi ziceau legionari, purtau uniforme de culoare verde si umblau inarmati. Seful Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, s-a autointitulat "capitan'. Prezentandu-se in alegerile parlamentare din iulie 1927, sub numele de "Gruparea Corneliu Zelea Codreanu", Legiunea a obtinut abia 0,39% din totalul voturilor pe tara, ceea ce arata ca nu.se bucura de influenta politica. La randul sau, L.A.N.C. a castigat doar 1,90% din totalul voturilor, astfel ca nu a mai putut intra in Adunarea Deputatilor.

Legiunea Arhanghelului Mihail a inceput sa se impuna in viata politica romaneasca din 1929. In acest an, au fost organizate mai multe marsuri de propaganda in diferite zone ale tarii. Pentru atragerea unui numar cat mai mare de tineri, Codreanu a decis in aprilie 1930 infiintarea unei organizatii politice, numita Garda de Fier. Totusi, Garda de Fier nu se distingea de Legiunea Arhanghelul Mihail. Cele doua organizatii sfarsisera prin a se suprapune, Garda de Fier nefiind decat o alta denumite a Miscarii.

Garda de Fier a anuntat, in decembrie 1930, un program politic care continea o virulenta critica la adresa situatiei economice, sociale si politice din Romania. In document se propuneau unele solutii, precum: stergerea datoriilor facute la camatari si banci, carora li s-au aplicat dobanzi mai mari decat permitea "legea morala", starpirea hotiei si introducerea cinstei si respectului in averea tarii si a oricarui particular; "afirmarea unei ferme politici agrare ca baza a intregii economii nationale"; crearea unui Parlament corporativ; "asigurarea existentei muncitorului roman si a familiei sale".

La 2 ianuarie 1931, Consiliul de Ministri a hotarat interzicerea acestei organizatii, pe motivul ca urmarea schimbarea prin violenta a formei de guvernamant; Ministerul de Interne, in fruntea caruia se afla Ion Mihalache, a fost imputernicit sa inchida sediile, sa ridice arhiva si sa-i aresteze pe conducatori. Trimisi in fata instantei, fruntasii legionari au fost achitati.

Alegerile din 1931 au fost castigate de Uniunea Nationala. Gruparea Corneliu Zelea Codreanu a inregistrat doar 1,05% din voturi. Intr-o alegere partiala desfasurara in judetul Neamt, in august 1931, Codreanu a iesit invingator, devenind deputat. Cautand sa mascheze esecul guvernarii "peste partide', Carol al II-lea a initiat un cabinet de alegeri. In acest scop, s-a format guvernul condus de Alexandm Vaida-Voevod (6 iunie-10 august 1932), care in fond, apartinea Partidului National-Taranesc. Alegerile parlamentare din 17 iulie 1932 au fost castigate cu multa dificultate de national-taranisti, care au obtinut 40,30% din totalul voturilor. Pentru prima data, Gruparea Corneliu Zelea Codreanu a depasit pragul electoral, obtinand 2,37% din totalul voturilor (revenindu-i cinci mandate). Accentul era pus pe confruntarea directa cu adversarii si pe spiritul de jertfa al legionarilor. In mai 1933, s-a constituit prima "echipa a mortii', alcatuita din tineri care erau gata sa-si dea viata pentru biruinta Miscarii Legionare. Garda de Fier a salutat instaurarea hitlerismului la putere in Germania, ca o victorie a spiritului nationalist impotriva democratiei si a criticat tot mai energic Societatea Natiunilor. Organizatia condusi de C.Z. Codreanu folosea in mod curent numele Miscarea Legionara.

Din initiativa lui I.G. Duca, sprijinit de ministrul de externe Nicolae Titulescu, la 9 decembrie 1933, a fost adoptat Jurnalul Consiliului de Ministri, prin care Garda de Fier era scoasa in afara legii, deoarece aceasta urmarea instaurarea "unui regim social si politic contrar celui statornicit atat prin Constitutie, cat si prin tratatele de pace''. A doua zi, guvernul a constatat ca nici Legiunea Arhanghelul Mihail, nici Garda de Fier si nici Gruparea Corneliu Zelea Codreanu (care se lansase in cursa electorala) nu erau inscrise la Tribunal si deci nu puteau fi dizolvate; de aceea, a adoptat un nou jurnal prin care preciza ca hotararea din 9 decembrie se aplica "si Gruparii Corneliu Zelea Codreanu'.

Dizolvarea Garzii de Fier in ultima zi de depunere a listelor de candidati a torpilat orice incercare a legionarilor de a participa la alegerile parlamentare sub o alta denumire sau pe lista altor partide. Acest act a fost urmat de arestarea mai multor fruntasi ai Garzii de Fier; Corneliu Zelea Codreanu nu a putut fi gasit, el fiind ascuns la o ruda a Elenei Lupescu, figura centrala a camarilei regale. Actul dizolvarii Garzii de Fier a fost primit cu ostilitate de fortele politice din opozitie.

Procesul a inceput la 17 martie 1934. Pe lista inculpatilor figurau, alaturi de cei trei asasini, principalele capetenii legionare: Corneliu Z. Codreanu - care se predase de bunavoie autoritatilor, in ziua de 14 martie, si Gh. Cantacuzino-Granicerul, acuzati de complot impotriva ordinii de guvernamant existente. In Ordonanta definitiva se arata ca asasinatul din 29 decembrie 1933 n-a fost actul individual al celor trei (Caranica, Belimace, Constantinescu), deoarece ei au executat o hotarare luata de conducerea Garzii de Fier, care, prin intreaga ei activitate, urmarea subminarea statului, instaurarea unui regim dictatorial in Romania. Faptul ca intre acuzati se afla si generalul Gh. Cantacuzino-Granicerul a impus ca in completul de judecata sa fie inclusi numai generali (Ignat, Costandache, Comanescu, Dona, Filip, Petrovicescu - ultimul, in calitate de comisar regal). Erau judecate 53 de persoane, care au propus 809 martori, intre care se aflau toti liderii politici ai vremii. Aproape toti martorii au considerat actul dizolvarii Garzii de Fier ca ilegal, astfel ca cei trei legionari au actionat pentru ca au fost provocati. In desfasurarea procesului s-a implicat insusi regele Carol al II-lea. Comisarul regal Petrovicescu a declarat ca renunta la acuzatiile aduse generalului Cantacuzino, lui Corneliu Zelea Codreanu si celorlalti fruntasi ai Garzii de Fier, cerand achitarea lor, deoarece a ajuns la concluzia ca singurii vinovati erau cei trei autori ai atentatului. Procesul s-a incheiat la 5 aprilie prin condamnarea la munca silnica pe viata a lui Nicolae Constantinescu, Doru Belimace si Ion Caranica.

La 10 decembrie 1934, cand se implinea un an de la dizolvarea Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu i-a adresat o scrisoare generalului Gh. Cantacuzino-Granicerul prin care-i cerea formarea unui partid, in care legionarii sa poata activa legal. Noua organizatie, numita "Totul pentru Tara", avand ca presedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Granicerul, s-a inscris la tribunal in ziua de 20 martie 1935; cu acest prilej si-a ales semnul electoral: un patrat cu doua puncte in centru. Prin crearea acestui partid, ierarhia in conducerea Miscarii Legionare nu s-a schimbat.

In aprilie 1936, s-a desfasurat la Targu Mures congresul studentilor legionari. Legionarii adunati la Targu Mures au adresat critici virulente la adresa democratiei si a partidelor politice, precum si a "fortelor oculte care intuneca Coroana regala'. S-a subliniat necesitatea sacrificiului pentru salvarea tarii si a romanismului, au fost constituite "echipe ale mortii', care au depus urmatorul juramant: "Jur, cu pretul sangelui, ca voi apara onoarea si voi pedepsi pe tradatori. Daca voi da un pas inapoi, asupra mea sa cada blestemul neamului intreg. Asa sa-mi ajute Dumnezeu'. Aceste echipe aveau misiunea de a lichida adversarii politici, intre acestia numarandu-se doi membri de baza ai camarilei regale: Elena Lupescu si Gabriel Marinescu. La 5 noiembrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu adresa regelui si oamenilor politici o scrisoare pe un ton ultimativ, prin care le cerea sa declare ca "raspund cu capul' pentru linia pe care o promovau in politica externa si care ducea Romania spre dezastru.

In a doua jumatate a anului 1936, "capitanul' a inceput o ampla actiune de atragere in Miscarea Legionara a unui numar cat mai mare de membri, indeosebi din randul ofiterilor si de consolidare a Garzii de Fier. Aceste fapte demonstrau faptul ca legionarii nu mai acceptau tutela regelui, ci urmareau sa-si impuna propria lor linie politica in conducerea tarii. La randul sau, Carol al II-lea a inceput sa-si revizuiasca atitudinea fata de Garda de Fier. Imediat dupa Congresul de la Targu Mures, Eugen Titeanu a fost inlaturat din guvern, iar in august 1936, Ion Inculet a fost inlocuit din fruntea Ministerului de Interne. Au fost luate unele masuri de limitare a activitatii legionarilor, dar fara energie, deoarece Carol al II-lea nu renuntase la speranta ca va putea sa dirijeze activitatea Garzii de Fier.

Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor in randul populatiei a fost aceea a taberelor de munca. In 1936, legionarii aveau tabere de munca in aproape toate judetele tarii. Cea de la Carmen Sylva (judetul Constanta), unde lucra si capitanul, precum si generalul Gh. Cantacuzino-Granicerul, a fost vizitata de Nae lonescu si alti oameni de cultura. De asemenea, in cartierul Bucurestii Noi s-a ridicat noul sediu al Miscarii Legionare - Casa Verde -, care a fost inaugurat la 8 noiembrie 1936.

In octombrie 1936 a fost creat Corpul Muncitoresc legionar sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. Din initiativa acestuia s-au infiintat cantine pentru muncitori, s-au organizat actiuni recreative, de educatie in spirit legionar. Traian Herseni scria: "in statul legionar nu exista exploatarea omului de catre om. Statul burghez se intemeiaza pe avere si pe bani. Statul legionar se intemeiaza pe credinta, jertfa si munca. O luna mai tarziu, in noiembrie 1936, Codreanu a decis crearea asociatiei Prietenii legionarilor, in care "membrii nu se cunosc intre ei si nu se intalnesc niciodata'

Convinsi ca aveau de indeplinit o misiune sacra, aceea de a apara valorile nationale si crucea, amenintate de spiritul iudeo-masonic, in noiembrie 1936, opt legionari au plecat in Spania pentru a lupta in armatele lui Franco impotriva guvernului Frontului Popular. Doi dintre ei, Ion Mota si Vasile Marin, au murit, in ziua de 13 ianuarie 1937, pe campul de lupta de la Majadahonda. Cu prilejul aducerii corpurilor lor in tara, trenul mortuar a facut ocolul tarii; in toate statiile de cale ferata au fost organizate procesiuni religioase. La catafalcul celor doi au fost depuse coroane de flori din partea lui Adolf Hitler si Benito Mussolini, iar la ceremonia inmormantarii, desfasurata in Bucuresti la 13 februarie 1937, au participat reprezentantii diplomatici ai Germaniei, Italiei si Portugaliei. Mota si Marin au fost proclamati eroi ai Miscarii Legionare.

Pe masura ce se apropia momentul schimbarii de guvern, se inregistra o activizare a Miscarii Legionare, care beneficia de un climat politic favorabil. In cei patru ani de activitate, guvernarea Tatarescu a contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a parlamentului, a partidelor politice. Multi cetateni isi indreptau sperantele spre "baieti', acei tineri care intrau in sate cantand imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau scoli, inaltau biserici si troite, ajutau la strangerea recoltei, cantau in strana in zilele de sarbatoare sau participau la hora, imbracati in costume nationale. Faptul ca acesti "baieti' erau impotriva democratiei, a partidelor, ca promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natura sa-i sperie pe tarani si nici pe multi intelectuali. Dupa trei intalniri succesive, in ziua de 25 noiembrie, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu si Gheorghe Bratianu au semnat un pact de neagresiune, prin care Partidul National-Taranesc, Miscarea Legionara si Partidul National-Liberal georgist se angajau sa apere "libertatea si corectitudinea alegerilor'. La acest pact a aderat si Constantin Argetoianu, presedintele Partidului Agrar.

O adevarata surpriza a oferit partidul Totul pentru Tara, care a obtinut 478 378 voturi, adica 15,58% din totalul acestora. Cifra in sine nu semnifica o victorie, dar, in fapt, legionarii au fost principalii beneficiari ai starii de confuzie in care s-au desfasurat campania electorala si alegerile parlamentare. Pe locul al patrulea s-a clasat tot o organizatie de extrema dreapta, si anume Partidul National-Crestin, cu 9,15% din totalul voturilor.

Dupa alegerile parlamentare s-a inregistrat o puternica ascensiune a Miscarii Legionare. Din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu s-a constituit o comisie pentru elaborarea Constitutiei Romaniei legionare, s-au infiintat "scoli' de primari si prefecti legionari, ceea ce a creat impresia ca Garda de Fier se pregatea sa preia puterea. La 13 ianuarie s-a infiintat "Corpul militar Mota-Marin".

Carol al II-lea era convins ca sansele sale de reusita erau maxime, astfel ca a decis sa dea o lovitura de stat. Miscarea Legionara (Garda de Fier) s-a aflat, dupa l0 februarie 1938, intr-o situatie extrem de grea. Regimul insusi a fost o reactie impotriva ascensiunii Miscarii Legionare. Corneliu Zelea Codreanu a sesizat pe deplin sensul actiunii lui Carol al II-lea, drept care, la 21 februarie 1938, a publicat o circulara in care arata: "Noi am inteles sa actionam in cadrul legii, manifestandu-ne credintele noastre. Lovitura de stat nu voim sa dam. Prin esenta insasi a conceptiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea insemneaza o atitudine de bruscare, de natura exterioara, pe cand noi asteptam biruinta noastra de la desavarsirea in sufletul natiunii a unui proces de perfectiune omeneasca. Nu vom intrebuinta aceste mijloace, pentru ca tineretul de astazi are prea adanc infipta constiinta misiunii sale si a raspunderii sale pentru a face acte necugetate care sa transforme Romania intr-o Spanie insangerata".

Ulterior, regele Carol al II-lea a trecut la represiune impotriva legiunii: in aprilie Codreanu a fost condamnat pentru prima oara, la 27 mai pentru a doua oara (la 10 ani munca silnica), iar in noaptea de 29/30 noiembrie 1938 acesta si alti legionari au fost asasinati.

La 21 septembrie 1939, in plina zi si in centrul Bucurestilor, a fost asasinat Armand Calinescu, implicat, ca ministru de Interne ori ca premier, in toate actiunile din 1938-1939 decise de Carol al II-lea si de sfetnicii sai impotriva Garzii de Fier: judecarea si condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu, lichidarea acestuia si a principalilor sai colaboratori; arestarea si internarea in lagare a sute de legionari.

Asasinarea lui Armand Calinescu, al doilea dintre premierii Romaniei care cadea rapus de gloantele legionarilor, dupa Ion G. Duca, a avut efectul unui soc asupra regimului de guvernare autoritara al lui Carol al II-lea. Dupa asasinarea lui Armand Calinescu, la 21 septembrie, a urmat o crunta represiune ordonata de noul guvern, prezidat de generalul Gh. Argesanu, in timpul careia au fost ucise peste 300 de persoane, intre care aproape toti fruntasii Miscarii Legionare.

Miscarea legionara a devenit, ulterior, doar o grupare terorista, fara priza la public. In aceste conditii va ajunge la guvernare in septembrie 1940, sub conducerea lui Horia Sima.