Regimuri politice: statele totalitare si dictatoriale

Regimuri politice: statele totalitare si dictatoriale

Italia

La sfarsitul primului razboi mondial Italia se afla in grupul tarilor invingatoare. In anul 1920 aceasta s-a confruntat cu o acuta criza economica: a scazut volumul productiei industriale, a crescut numarul somerilor, a sporit inflatia. Viata politica era dominata de Partidul Liberal, care detinea majoritatea locurilor in parlament si forma guverne. In ianuarie 1919 s-a constituit Partidul Popular Catolic, creat la initiativa Vaticanului si urmarea scopul de a contracara influenta fortelor de stanga.

In primavara anului 1919 fostii veterani ai primului razboi mondial au creat primele bande de fascisti. Unul dintre ideologii miscarii era poetul Gabiel d'Annunzio, iar lider Benito Mussolini. Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat in fruntea detasamentelor "Fasci di combatimento", care atacau cu violenta organizatiile muncitoresti, devastau sediile Partidului Socialist. La prima intrunire a fascistilor, ce a avut in martie 1919 la Milano, a fost adoptat un program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea nationalismului.

In 1920, Italia a fost cuprinsa de mari greve nationale. Guvernul Italian in frunte cu Giovanni Giolitti a reusit sa canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odata cu activizarea fortelor de stanga s-au inviorat si cele de extrema dreapta. La 24 octombrie 1922 Mussolini a strans 40.000 de Camasi negre, iar la 28 octombrie a organizat un mars asupra Romei. Desi lui Mussolini ii lipseau mijloacele armate necesare pentru a ocupa capitala Italiei iar guvernul Facta elaborase un decret cu privire la declararea starii de asediu, regele Victor Emanuel al III-lea a refuzat sa faca acest lucru si doua zile mai tarziu l-a insarcinat pe Mussolini sa formeze guvernul. Initial, a fost un guvern de coalitie in care numai trei ministri erau fascisti, fiind reprezentate toate gruparile politice parlamentare cu exceptia extremei strangi. Treptat, s-a impus caracterul dictatorial. In noiembrie 1922 Mussolini a obtinut din partea Parlamentului deplinele puteri refuzate anterior de rege lui Facta. In decembrie a luat nastere Marele Consiliu Fascist si Militia voluntara pentru securitatea nationala (M.V.S.N.). In anul urmator, in februarie, fascistii au reusit sa-i determine pe nationalisti sa se alature Partidului National Fascist. In cateva luni acesta va ajunge sa numere 500.000 de membri. Mussolini a modificat legea electorala de tip majoritar pentru a invinge la viitoarele alegeri: in iulie 1923 Legea Acerbo acorda doua treimi dintre mandatele parlamentare partidului care castiga un sfert din sufragiile populare. Mussolini obtine si un succes extern prestigios in urma semnarii conventiei de la Nettuno (ianuarie 1924) care acorda Italiei posesia orasului Fiume. La alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, in bloc cu alte forte de dreapta, a castigat 65% din voturile alegatorilor, in conditiile presiunilor deosebite exercitate impotriva adversarilor politici. Lipsa de corectitudine a procesului electoral a fost de altfel acuzata de opozitie la deschiderea parlamentului, solicitandu-se chiar respingerea validarii acestora. Socialistul Giacomo Matteotti a fost in fruntea acestui curent. La data de 10 iunie Matteotti a fost asasinat din ordinul fascistilor ceea ce a alimentat opozitia la adresa regimului mussolinian. Mussolini a fost izolat iar opozitia a decis sa paraseasca camera constituind Blocul Aventin. Mussolini a depasit aceasta criza obtinand un vot de incredere din partea forului legislativ la 24 iunie.

Incepand chiar din ultima zi a anului 1924, fascistii au trecut la ofensiva. Ziarele opozitiei sunt sechestrate. Functionarii care nu prezinta suficiente garantii politice pot fi concediati. Legea asociatiilor limiteaza dreptul de asociere. Mussolini, prin legile din 24 decembrie 1925 si 31 ianuarie 1926, a obtinut imputerniciri suplimentare: se desfiinteaza initiativa parlamentara si votul de incredere, guvernul poate legifera dupa bunul sau plac. Atributiile prefectilor au fost extinse. Consiliile municipale au fost desfiintate, acestea fiind inlocuite de podesta numiti. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisa doar activitatea sindicatelor fasciste. Incepand chiar din toamna anului 1926, ca urmare a unui atentat esuat la viata Ducelui, au fost adoptate o serie de legi care vizau dizolvarea tuturor partidelor politice cu exceptia partidului fascist, pierderea mandatului de parlamentar al unor membri ai opozitiei, deportarea prin hotarare administrativa, fie chiar si pentru intentia de comite un delict, recensamantul cetatenilor "rau famati", crearea O.V.R.A. (Organizatia voluntara pentru represiunea antifascismului), instituirea unui Tribunal special de aparare a statului si reintroducerea pedepsei cu moartea. Profesorii insisi sunt inregimentati regimului fascist si obligati sa-i jure supunere. La 30 decembrie 1926 fascia lictorului a devenit emblema oficiala a statului fascist. Astfel, in Italia s-a instaurat dictatura fascista. Mussolini insusi definea regimul sau: "Totul in stat, nimic in afara statului, nimic impotriva statului."

Fascismul a fost o reactie la miscarea de extrema stanga, dar si o reactie la ideile liberale. In centrul sistemului a fost plasat conducatorul partidului, numit "Il Duce". Legea electorala, adoptata in 1928, prevedea ca alegerile parlamentare sa se desfasoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii Partidului National Fascist. Lista era alcatuita de Marele Consiliu Fascist din randul sindicatelor patronilor si muncitorilor. Alegatorii erau chemati sa voteze numai prin da sau nu aceasta lista. Definitia nationalitatii italiene se baza pe militarism si pe ideea "omului nou". Italienii loiali trebuiau sa scape de individualism si autonomie si sa devina parte componenta a Statului, gata sa-si sacrifice viata pentru Italia. Ideologia fascista este alcatuita mai ales din respingeri: respingerea socialismului, democratiei, luptei de clasa. Retorica acesteia subliniaza virtutile actiunii, violentei, virilitatii si practica cultul Ducelui si al statului. Lozincile sale afirma ca: "Ducele are intotdeauna dreptate" sau "Sa crezi, sa te supui, sa lupti". Unul dintre succesele politicii sociale a fascistilor a fost crearea in 1925 a Opera Nazionale Dopolavoro (OND - Programul National pentru Timpul Liber) care va ajunge sa numere 1,8 milioane de membri. OND a fost cea mai mare organizatie sponsorizata de stat pentru petrecerea timpului liber de catre italienii adulti si a devenit foarte populara.

Fascismul a aspirat sa creeze omul nou. De aceea., indoctrinarea incepea de la o varsta foarte mica: de la 8 la 12 ani copiii erau cuprinsi in organizatia balilii escursionisti, de la 12 la 14 ani in balilii moschettieri, apoi avangardistii moschettieri (de la 14 la 16 ani) si mitraglieri (de la 16 la 17 ani). Acesti ballila se intalneau in fiecare an la Campo Dux, langa Roma, in Forul Mussoloni, pentru a participa la adunarea nationala a tinerilor. Tinerii erau educati sa lupte pentru viata, pentru natiune. Unui tanar ballila i se dadea sa invete Crezul unui ballila: "Cred in geniul ducelui si in fascismul atotputernic, Cred in comunitatea martirilor fascismului. Doamne, tu care aprinzi orice flacara, Doamne, tu care opresti orice inima, Reinnoieste in mine, zi de zi, Dragostea mea pentru Italia." Mussolini a dus de altfel si "batalia demografica" prin care se urmarea sporirea populatiei Italiei. La 30 noiembrie 1933, in cursul unei mari ceremonii, 2.620 de perechi, reunite la Roma, s-au casatorit primind un dar din partea Ducelui.

Fascistii au promovat o politica de creare a unei economii nationale inchise, numita autarhie, ce va putea asigura independenta economica a tarii. Economia Italiei a suferit deosebit de mult in anii crizei economice mondiale: guvernul a promovat corporatismul - sindicatele patronatului impreuna cu sindicatele salariatilor din economie alcatuiau corporatii. La 3 aprilie 1926 a fost elaborata Legea corporatiilor alcatuita de Alfredo Rocco care organiza corporatismul italian. In anul 1927 s-a publicat Carta muncii care proclama munca o indatorire sociala. In 1934 au fost decretate prin lege 22 de corporatii care cuprindeau diferite ramuri ale industriei. Corporatiile erau prezentate drept un model de depasire a disensiunilor dintre salariati si patroni ce s-au unit in vederea servirii "intereselor generale ale natiunii". Acesta ar fi trebuit sa fie o fuziune a capitalismului si socialismului intr-un nou sistem economic, care ar fi pastrat ierarhia sociala si de clasa, dar ar fi permis muncitorilor sa fie capabili sa negocieze pe baze egale cu proprietarii afacerilor in problemele salariilor, programului si conditiilor de munca etc. In 1935, a fost publicata sub semnatura lui Mussolini "Doctrina fascismului", al carei real autor pare a fi fost Giovanni Gentile. Doctrina descria rolul statului in economie in noile conditii corporatiste. Pana in acel moment, fascismul fusese mai favorabil pastrarii libertatii fortelor pietii decat interventiei statului in economie. "Statul corporatist considera ca intreprinderea privata din sfera productiei este cel mai eficient si mai folositor instrument in interesul natiunii. Luand in consideratie faptul ca organizatia privata de productie este o functie de interes national, organizatorul intreprinderii este responsabil fata de stat pentru orientarea data productiei. Interventia statului in productia economica apare numai cand initiativa privata lipseste sau este insuficienta, sau cand sunt implicate interesele politice ale statului. aceasta interventie poate lua forma controlului, asistentei sau a conducerii directe". Fascistii au pretins ca acest sistem nou va fi egalitar si traditional in acelasi timp. Politica economica a corporatismului a dat rapid faliment: prevederile de stanga ale manifestului fascist au trezit opozitia industriasilor si marilor proprietari de pamant, care il sprijinisera pe Mussolini pentru ca acesta promisese ca va apara Italia de socialism si comunism. Ca urmare, sistemul corporatist a ajuns sa fie dominat de interesele industriasilor. In intreaga perioada a dictaturii mussoliniene, legislatia economica a favorizat clasa marilor industriasi si a mosierilor prin privatizari, liberalizari ale legilor arendei si prin desfiintarea sindicatelor nefasciste. Sindicatele fasciste nu puteau apara muncitorii de consecintele economice, fiind responsabile pentru distribuirea ajutoarelor de asistenta sociala, platilor compensatiilor de concediere si, in unele cazuri, fiind imputernicite sa negocieze contracte de munca.

Dupa ce Marea criza economica a lovit economia mondiala incepand din 1929, regimul fascist a urmat exemplul altor tari care au introdus tarife protectioniste si au incercat sa intervina in stabilirea de directii de dezvoltare economica. In deceniul al patrulea, guvernul italian a sprijinit cresterea productiei de grau (Batalia graului), ceea ce a dus la asigurarea necesarului din productia interna si incetarea importurilor din Canada si Statele Unite. In schimb, schimbarea destinatiei unor terenuri arabile (Batalia pentru ameliorarea pamanturilor) a dus nu doar la cresterea productiei de grau, dar si la scaderea productie de zarzavaturi si de fructe. In ciuda cresterii productiei de grau, situatia taranilor nu s-a imbunatatit. Aproximativ 0,5% din populatia italiana detinea 42% din pamanturile agricole, iar veniturile taranilor nu au crescut, in vreme ce taxele de tot felul s-au marit. Criza economica cauzase o crestere a somajului de la 300.000 la 1 milion de oameni in 1933. Tot criza economica a facut ca veniturile reale ale populatiei sa scada cu 10% si exporturile sa se prabuseasca. Italia a traversat mai usor perioada crizei economice mondiale decat alte state occidentale. Serviciile de asistenta sociala au reusit intr-o mai mare masura decat in alte tari sa reduca impactul crizei. Cresterea industriala italiana din perioada 1918 - 1938 a fost mai mare decat cea a Germaniei in aceiasi perioada.

Acordurile de la Laterano.

Papa de la Roma se afla intr-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentantii statului italian. Mussolini era interesat in obtinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist. In 1929, la Palatul Lateran au fost semnate cateva acorduri prin care s-a consfintit "impacarea". Acestea includeau un tratat intre Italia si Vatican, un concordat si o conventie financiara. Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfantul Scaun, la randul sau, a recunoscut Italia in frunte cu dinastia de Savoia. Concordatul stabilea drepturile Vaticanului in statul italian: casatoria religioasa, predarea religiei in scoala, neamestecul statului si a partidului fascist in afacerile interne ale organizatiei "Actiunea catolica", menita sa propage principiile catolicismului.

Politica externa a Italiei in perioada interbelica

In anii '30 politica externa italiana a suferit unele modificari, fiind dominata de tendinte expansioniste. La 3 octombrie 1935, fara a declara razboi, Italia a inceput operatiunile militare impotriva Etiopiei. Negusul Etiopiei a declarat Italia stat agresor. Societatea Natiunilor a declarat Italia stat agresor si a instituit un embargou economic si financiar. La 5 mai 1936 italienii au intrat in Addis-Abeba. Printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a incetat sa existe ca stat independent, impreuna cu Eriteria si Somalia, formand "Africa de Est Italiana". Regele Italiei a fost investit cu titlul de imparat.

Razboiul etiopian a dus la o apropiere intre Roma si Berlin. In octombrie 1936 au semnat un acord politic, numit de Mussolini Axa, prin care au stabilit formele de comportament in cadrul relatiilor internationale; au impartit sferele de influenta in Balcani. In noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o luna mai tarziu a parasit Societatea Natiunilor. In anii razboiului civil din Spania Mussolini l-a sustinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus Anschluss-ului din martie 1938, spre deosebire de pozitia adoptata in anul 1934. Italia a sustinut deschis pretentiile Germaniei fata de regiunea Sudeta din Cehoslovacia si a participat la Acordul de la Mnchen. In aprilie 1939, fortele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupata si anexata la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat "Pactul de otel" dintre Germania si Italia, conform caruia daca una dintre parti va intra in razboi urma sa fie sustinuta imediat de cealalta.

Germania in perioada interbelica

La sfarsitul primului razboi mondial Germania, prin semnarea armistitiului cu delegatii Puterilor Antantei, a recunoscut infrangerea sa. Sub presiunea valului revolutionar, declansat de revolta marinarilor din portul Kiel, imparatul Wilhelm al II-lea a abdicat si s-a refugiat in Olanda la 10 noiembrie 1918. Social-democratii germani au constituit la 10 noiembrie un nou guvern - Consiliul Imputernicitilor Poporului, in frunte cu Fredrich Ebert si Hugo Haase. Noul guvern a proclamat Reich-ul german Republica libera. Social-democratii vor tine in perioada imediat urmatoare balanta puterii intre conservatori si radicali, intre armata si comunistii din gruparea Spartacus. Intr-adevar, la sfarsitul lunii decembrie 1918 la Berlin s-a constituit partidul comunist german, nucleul fiind alcatuit de Spartacus in frunte cu Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg, care s-a situat pe pozitii sectariste - au boicotat alegerile in Adunarea Constituanta, au refuzat sa colaboreze cu sindicatele. In vederea consolidarii pozitiilor sale, Consiliul Imputernicitilor Poporului a trecut la actiuni ferme. Au fost arestati si ucisi liderii miscarii comuniste Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg, iar comunistii au trecut in ilegalitate. In aprilie 1919, o alta tentativa de a declansa o revolutie se produce in Bavaria dar esueaza si de aceasta data.

In ianuarie 1919, au avut loc alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta. Acestea au fost castigate de PSD cu 37,9% din voturi, urmat de Partidul Popular Crestin - de centru - cu 19,7% si de Partidul Democrat German - liberali de stanga - cu 18,5%. Aceste partide vor fi cunoscute de acum inainte drept "coalitia din Weimar". Acestea vor pierde insa in cadrul primelor alegeri parlamentare din 6 iunie 1920 o treime din voturi obtinute in anul anterior, prilej cu care comunistii vor intra pentru prima oara, desi modest, in Parlament. La sedinta din 11 februarie 1919, Friedrich Ebert (1919-1925) a fost ales in functia de presedinte al Germaniei iar conducerea guvernului a fost incredintata lui Philipp Scheidemann.

In orasul Weimar, ulterior in capitala, Adunarea nationala a Germaniei a adoptat Constitutia, document cunoscut drept "Constitutia de la Weimar" (11 august 1919), iar suprastructura politica instituita - regimul de la Weimar sau republica de la Weimar - sistem republican federal de guvernamant, bazat pe noua Constitutie. Conform Constitutiei Germania era o republica parlamentara. Parlamentul - Reichstag-ul - a devenit organul legislativ suprem. Constitutia consfintea drepturile si libertatile democratice ale cetatenilor. Sistemul constitutional prevedea impartirea puterii, in ciuda rolului important al Parlamentului. Cancelarul si cabinetele depindeau de majoritatea parlamentara, dar, in contrapartida, era creata si o contraputere, Presedintele,. Acesta era ales direct de popor, legitimat pe cale proprie si inzestrat in caz de criza cu puteri discretionare, inclusiv anula pe o durata determinata drepturile fundamentale, in intregime sau in parte. Presedintele era si seful armatei.

In Germania s-au constituit sute de societati militare si civile, organizatii, partide ce exprimau opinii extremiste, revansarde. In 1919 s-a constituit Partidul Muncitoresc National-Socialist German (NSDAP), in fruntea caruia ceva mai tarziu se va situa Adolf Hitler. Nazistii propovaduiau teoria pseudo-stiintifica a inegalitatii raselor umane si a superioritatii rasei ariene, rolul deosebit al germanilor in Europa si in lume. In viziunea lor, Germania trebuia sa lupte pentru a-si ocupa un loc sub soare, sa reuneasca toti germanii intr-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma sa fie condus de Fhrer iar in plan extern, germanii trebuiau sa se razbune pe Franta apoi sa-si largeasca spatiul vital din contul Europei de Est si Sud-Est.

Din 1921, Germania a inceput sa plateasca reparatiile de razboi. La sfarsitul anului 1922, a cerut sa i se ofere un moratoriu in privinta achitarii reparatiilor. Actiunile francezilor si belgienilor in bazinul Rhur si regiunea Rinului au agravat situatia economica si financiara. Guvernul Wilhelm Cuno a initiat o politica de rezistenta pasiva fata de interventia militara franco-belgiana. Confruntat insa cu adancirea crizei interne si agravarea situatiei economice si financiare a Germaniei, acesta a demisionat la 12 septembrie 1923. Criza economica a atins apogeul in toamna anului 1923 cand inflatia a distrus toate economiile. Preluarea functiei de cancelar de catre Gustav Stresemann a fost impusa de necesitatea numirii unui politician care sa fie pregatit sa ia decizii dificile in incercarea de a rezolva situatia economica a Germaniei. Guvernul Stresemann a micsorat cheltuielile guvernului si a creat o moneda noua: "Rentenmark" (15 noiembrie). Rezultatele au fost imediate, inflatia s-a oprit, moneda s-a stabilizat. Realizarile au fost percepute bine si pe plan international, Aliatii admitand sa analizeze situatia financiara a Germaniei. Asa a aparut Planul Dawes care a redus cifra reparatiilor si a corelat-o cu capacitatea economica a tarii, fixand, totodata, conditiile acordarii unui imprumut international. Stabilizarea economica s-a datorat ajutorului financiar acordat de S.U.A. si alte state occidentale. Planul Dawes prevedea acordarea de credite, imprumuturi, investitii de capital, in scopul restabilirii potentialului industrial al Germaniei, precum si esalonarea platii reparatiilor. La renasterea potentialului economic al Germaniei si-a adus contributia si U.R.S.S. La 16 aprilie 1922, la Rapallo, a fost semnat tratatul de colaborare economica sovieto-german ce a marcat iesirea din izolare a celor doua tari.

Acordul dat de Conferinta de la Londra din iulie 1924 ca Germania sa primeasca un imprumut de 800 de milioane marci-aur a avut efecte benefice asupra economiei si finantelor tarii. Emiterea noii monede, "Reichsmark", ce s-a definit prin raportarea la etalon-aur, a dus la stabilizarea economiei si finantelor; intre 1924-1929 s-au facut investitii de 40 miliarde de marci. S-au aplicat masuri de innoire de rationalizare a productiei. S-au aplicat metode moderne ca munca pe banda. Somajul si conflictele de munca s-au diminuat, iar nivelul de trai s-a imbunatatit ca urmare a cresterii salariilor. Productia industriala a crescut, trecand de la indicele de 64 in 1924 la indicele 100 in 1928. La aceasta data, Germania ajungea pe primul loc in lume in privinta productiei in domeniul chimiei, industriei electrice, optice. Dupa modelul holdingurilor din Statele Unite, si in Germania se formeaza asa-numitele Konzern-uri, legate intre ele prin participarea financiara, cum au fost grupurile Stinnes sau Krupp care aveau sute de mii de angajati. Fenomenul de cartelare care a vizat impartirea pietelor este vizibil si in economia germana prin Kohlen-Syndicat Cartel al industriei carbonifere si Cartelul otelului realizat in anul 1926 de siderurgisti germani, francezi, luxemburghezi si belgieni.

Republica a supravietuit si loviturilor de stat organizate de dreapta, precum cea a lui Wilhelm Kapp din 1920 care a durat patru zile. In noiembrie 1923, la Mnchen, Adolf Hitler si generalul Ludendorff au incercat sa realizeze o lovitura de stat. Ei intentionau sa organizeze in mars spre Berlin, dar fortele de ordine au respins aceasta tentatva. "Puciul de la berarie" a esuat insa.

Criza economica mondiala a avut urmari deosebit de grave asupra economiei germane, care depindea de investitiile straine. Productia s-a oprit, statul si orasele au intrat in criza financiara, numarul somerilor a crescut de la 1,6 milioane (octombrie 1929) la 6,1 milioane (februarie 1932). Veniturile salariatilor s-au diminuat, salariul saptamanal s-a redus de la 42,20 marci (1929) la 22,10 (1932). Numeroase banci au dat faliment si guvernul a fost nevoit sa inchida provizoriu toate bancile. In mediul rural, datorita scaderii cererii mondiale de bunuri, criza s-a accentuat simtitor, conducand la o saracire generalizata, multi fermieri fiind nevoiti sa-si paraseasca pamanturile pe care le detineau de generatii.

In urma alegerilor din 1928 s-a format guvernul de coalitie Herman Mller care a legiferat ziua de munca la 10 ore, a marit impozitele, tarifele la gaze si electricitate, a redus cheltuielile sociale si a sporit alocatiile militare. La 27 martie 1930, guvernul Mller a demisionat. Urmatorul guvern al cancelarului Heinrich Brning, liderul Centrului Catolic, a fost tot de coalitie. Acesta si-a propus sa depaseasca efectele crizei economice prin marirea impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale, a alocatiilor de somaj, a salariilor functionarilor. Masurile guvernului au fost impuse cu ajutorul unei ordonante intrucat Reichstagul a respins bugetul in iulie 1930. In Parlament s-a votat pentru retragerea ordonantei. S-a ajuns la o criza politica, guvernul solicitand organizarea de alegeri anticipate in septembrie 1930. Scrutinul s-a desfasurat intr-o stare de tensiune. Pentru apararea republicii s-a lansat formula "Mai bine Brning decat Hitler". Nazistii au obtinut 18,3% din voturi, iar la alegerile din 31 iulie 1932 37,3%. Concomitent, sporuri semnificative au inregistrat si comunistii.

Brning si-a mentirmt postul de cancelar, dar a remaniat guvernul. A continuat politica deflationista. Prin celelalte masuri politice a facilitat "slabirea decisiva a Reichstagului si aparitia nazistilor ca forta politica nationala". Nemaifiind sustinut de presedinte, la sfarsitul lunii mai 1932, Brning a fost nevoit sa-si prezinte demisia. S-a format cabinetul condus de conservatorul Fritz von Papen. Acesta a fost considerat guvernul marilor proprietari de pamant si industriasi fiind denumit in epoca "cabinetul de baroni". Noul guvern s-a orientat spre modelul corporatist italian cu intentia de a se crea "Statul nou" bazat pe un regim nationalist, autoritar si antiparlamentar. Confruntat cu o motiune de neincredere in septembrie 1932, a propus "un program de lupta" incercand sa dizolve Parlamentul cu sprijinul armatei si al politiei. Nemaibucurandu-se de sprijinul cercului prezidential, a predat in decembrie 1932 functia de cancelar generalului Kurt von Schleicher. Generalul a incercat o politica de reconciliere, dar manevrele sale politice n-au avut efectele dorite si au creat un sentiment de neincredere; in strada aveau loc ciocniri violente intre fortele parlamentare.

In martie 1932 au avut loc alegeri prezidentiale unde este ales, pentru un al doilea mandat, feldmaresalul Paul von Hindenburg (acesta fusese ales intr-un prim mandat dupa decesul lui Ebert in februarie 1925), in dauna lui Hitler. In toamna aceluiasi an au loc alegeri pentru Reichstag. Cele mai multe voturi au fost obtinute de partidul nazist (11,7 milioane), pentru social-democrati au votat 7,2 milioane, iar pentru comunisti - 5,9 milioane. Comunistii nu au dorit sa se coalizeze cu social-democratii, fapt ce a permis ascensiunea nazistilor.

Dupa anul 1930, Republica s-a transformat efectiv dintr-un sistem parlamentar in unul prezidential, presedintele Hindenburg numind cabinete lipsite de majoritate parlamentara. In cele din urma aceasta a netezit calea pentru ascensiunea national-socialismului, numirea liderului partidului Adolf Hitler pe postul de cancelar la 30 ianuarie 1933 si suspendarea constitutiei de la Weimar. Astfel, pe cale legala, la putere in Germania au venit fortele dictatoriale de extrema dreapta. Numirea lui Hitler s-a realizat si cu ajutorul lui Fritz von Papen care a mediat o intelegere intre viitorul Fhrer si bancherul Schleicher. Marele patronat german s-a decis sa-l sprijine pe dusmanul declarat al democratiei, in speranta de a-1 putea manevra dupa voie si eventual sa-l inlature. In aceste conditii, Hindenburg i-a oferit postul de cancelar lui Hitler.

Ajunsi la putere, nazistii au luat masuri pentru a-si consolida pozitiile. Nazistii detineau in noul guvern doar trei posturi: W. Frick, ministru de Interne, Gring, ministru fara portofoliu si Hitler insusi. Guvernul a fixat data alegerilor pentru 5 martie 1933. Nazistii au lansat un amalgam de promisiuni demagogice, dar atractive, angajandu-se ca nu vor insela poporul, ca doresc sa lucreze pentru binele acestuia, vizand restabilirea unitatii spirituale a germanilor, reorganizarea economiei prin realizarea a doua planuri de cate patru ani fiecare; obligativitatea muncii; spatiu vital pentru colonizari; anularea reparatiilor si Tratatului de la Versailles; lupta impotriva comunismului si dezarmare. Documentul nazist s-a incheiat cu apelul: "Popor german, da-ne timp patru ani si apoi judeca-ne". Hitler avea sa sublinieze: "Dati-ne patru ani si desfiintez somajul, redau proprietatea de altadata agricultorilor, asigur dezvoltarea intreprinderilor. Patru ani de guvernare si Germania unita, bine inarmata, isi va lua locul in fruntea natiunilor". Insusi Hitler a coordonat activitatea electorala, s-a implicat direct, promovand o activitate alerta, demonstrata de discursurile tinute in mai multe orase, de articole publicate si de interviurile acordate.

In februarie 1933, a fost incendiata cladirea Reichstag-ului, fiind invinuiti comunistii, pentru a-i inlatura de la putere. A urmat interzicerea activitatii Partidului Comunist, Partidului Social-Democrat, a fost suspendata activitatea sindicatelor. Au fost curatate si randurile Partidului Muncitoresc National-Socialist, fiind inlaturati cei care nu impartaseau politica promovata de Hitler.

Desfasurat intr-o atmosfera de teroare, de ciocniri violente intre adversari, de arestari, scrutinul a adus NSDAP-ului cu 43,9% din voturi ceea ce a insemnat 288 de mandate. PSD a obtinut 18,4% si 121 de mandate, iar comunistii 12,3% si 81 de locuri in Parlament. La indicatia Cominternului din martie-aprilie 1931, social-democratii au fost caracterizati drept "social-fascisti", ceea ce a impiedicat unitatea stangii. Moscova a impus comunistilor germani tactica sprijinirii national-socialistilor, pe considerentul ca victoria nazismului ar favoriza apropierea victoriei comunismului prin declansarea revolutiei socialiste.

Deputatii noului Reichstag s-au reunit in prima sedinta la 21 martie 1933 in biserica garnizoanei din Potsdam, ceremonie orchestrata de Gbbels. La 24 martie Reichstagul i-a acordat lui Hitler puteri depline in domeniul politic, legislativ si constitutional prin asa-numita "Lege de imputernicire". Desi Constitutia de la Weimar n-a fost abrogata, noul act normativ a reprezentat, dupa aprobare, fundamentul constitutional al celui de-al treilea Reich. Trecerea la statul de tip nazist, ce a dus la distrugerea ramasitelor a ceea ce fusese odata o societate deschisa, liberala si pluralista, a fost denumita Gleichschaltung (coordonare). In practica politica si administrativa aceasta a insemnat nazificarea societatii germane. Pana in mai 1933 s-a impus landurilor sa-si aleaga guverne nationale in fruntea carora au fost numiti oamenii loiali regimului nazist. Prin Legea din 7 aprilie asupra reorganizarii administrative de stat s-a prevazut excluderea din functii a tuturor celor ce nu erau agreati de guvern ori nu aveau sorginte ariana. Lichidarea sistemului pluripartidist a fost o alta preocupare imediata a nazistilor. Prin Legea contra formarii de noi partide din 14 iulie 1933 s-a stipulat, in articolul l, ca in Germania "exista ca unic partid politic partidul national-socialist german al muncitorilor". A urmat in decembrie 1933 Legea pentru garantarea unitatii partidului si statului care a insemnat un moment decisiv in directia fuziunii dintre partid si stat. La baza contopirii a stat principiul conducatorului ("Fhrerprinzip").

Dupa moartea presedintelui von Hindenburg, functia de cancelar si presedinte au fost unificate; prin decretul din 2 august 1934, Hitler si-a asigurat puteri depline numindu-se Fhrer si cancelar al Reichului. La referendumul organizat la 19 august 1934 asupra noilor schimbari, din 45,5 milioane de votanti care s-au prezentat la urne, peste 38 de milioane au votat "Da". Noua realitate avea sa fie exprimata in celebra formula: "Ein Volk, ein Reich, ein Fhrer" ("un popor, un singur stat, un singur conducator").

Preocupat sa canalizeze energiile poporului german pentru dezvoltare, Hitler a precizat intr-un discurs tinut la 6 iulie 1933 in fata guvernatorilor Reichului "incheierea procesului revolutionar". Din randurile "SA"-ului, care numara doua milioane si jumatate de nazisti fanatici, s-au lansat apeluri de continuare a actiunilor revolutionare. Insusi liderul SA, Ernst Rhm, a opinat ca era nevoie de a duce cat mai departe posibil "revolutia national-socialista" si a cerut integrarea Armatei germane cu SA-ul si constituirea unei mari forte armate dominate de "camasile brune". Aceasta l-a determinat pe Hitler sa lichideze organizatia si sa-i elimine pe conducatorii ei. La 30 iunie 1934, in asa-numita "Noapte a cutitelor lungi", Rhm si principalii sai colaboratori au fost impuscati. Dupa estimari numarul celor care si-au pierdut viata a fost de 400 de persoane.

Regimul nazist a creat un sistem de politii si unitati paramilitare nemaiintalnit in istorie. Chiar din cea de-a doua zi de putere s-a decis extinderea razei de actiune a Gestapoului (Geheimestatpolizei), creata de Goring in Prusia. Gestapoul (Politia Secreta de Stat) nu s-a ocupat de infractiuni sau activitati criminale, ci de suprimarea oricaror idei politice independente, precum si eliminarea tuturor celor care se opuneau regimului. Dupa indepartarea "SA"-ului, "SS"-ul i-a luat locul. Folosit pentru mentinerea ordinii si linistii la manifestarile de masa, atributiile SS-ului s-au largit printr-un ordin al Fuhrerului in asigurarea securitatii interne. Drept recompensa pentru rolul jucat in "Noaptea cutitelor lungi", "SS"-ul a fost ridicat la rangul de unitate independenta a partidului. Sub conducerea lui Himmler efectivele au sporit de la 280 de membri, inainte de preluarea puterii, la 52.000 in 1933, pentru ca in anul 1939 corpul sa numere 240.000 de oameni. Din voluntari "SS" s-au creat unitatile "Cap de mort" si "Waffen-SS". Spre sfarsitul razboiului, efectivele au sporit la 40 de divizii, ceea ce a insemnat numeric 580.000 de militari. Hitler a permis "SS"-ului sa se implice in afaceri de productie prin propriile firme in prelucrarea materiilor prime, producerea textilelor, armament si bunuri de larg consum. Selectati dupa criterii severe si riguroase in ceea ce priveste calitatile fizice si psihice, indoctrinati in spiritul ideologiei rasiste, al supraomului german si al fidelitatii absolute fata de Conducator, militarii incadrati in "SS" au devenit centrul de iradiere al asa-zisei rase nordice "pure". Pentru a deveni "suvoiul celui mai bun sange german", s-a acceptat pentru unii din membrii "SS"-ului, selectati si ei dupa anumite criterii, practicarea poligamiei controlate cu tinere germane alese de asemenea conform unor instructiuni riguroase.

In anul 1933 s-a creat "SD"-ul (Scherheitsdienst), ca serviciu de securitate si spionaj al partidului, a carui conducere a fost incredintata lui Reinhard Heydrich. Din dispozitia lui Himmler s-a creat in martie 1933, la Dachau, primul lagar de concentrare, urmat de altele in care au inceput sa fie internati cei suspecti de actiuni "daunatoare" statului. Au fost create circa 50 de lagare, aflate mai intai sub controlul "SA". Cu exceptia catorva dintre ele, acestea au fost inchise de Gring. Dupa 1936, sub conducerea "SS"-ului, lagarele au fost reinstalate. Prin metodele brutale aplicate adversarilor regimului, prin influenta in domenii vitale ale societatii si armatei, sistemul politienesc a constituit elementul principal de represiune pe care s-a bazat regimul nazist.

Un rol de mare importanta pentru nazisti l-a avut si propaganda pusa sub conducerea lui J. Gbbels. S-a constituit o puternica masinarie de propaganda care a actionat prin diferite mijloace, indeosebi prin presa si radio. Regimul s-a preocupat sa transforme radiofonia. Prin intermediul difuzoarelor instalate in locuri publice s-a pus in aplicare conceptul de audieri colective. Nici presa n-a fost neglijata, desi controlul ei s-a realizat mai greu, intrucat numeroase publicatii erau proprietate privata. Pana in anul 1939 nazistii au reusit sa controleze presa in proportie de doua treimi. Filmul, muzica, literatura, arta si editurile au fost supuse, de asemenea, controlului statului. Regimul nazist a creat un nou ritual social vizibil, intre altele, in salutul impus, "Heil Hitler", in cantecul "Horst Wesel", in organizarea demonstratiilor si manifestarilor publice, in stabilirea unor noi zile in calendarul sarbatorilor oficiale.

Politica economica si sociala

Dupa preluarea puterii, abordarea problemelor economice de catre nazisti s-a schimbat. La 27 februarie 1934, Ministerul Economiei a fost autorizat sa realizeze grupari economice pe ramuri. S-au pus, astfel, printr-o lege speciala, bazele organizarii corporatiste ale economiei. S-au constituit sase grupe - "Reichsgruppen' - importante: industrie, comert, mestesuguri, banci, asigurari si energie. Cu toata aceasta structurare, statul nazist nu a fost apreciat ca fiind corporatist. Controlul economic a fost realizat de stat prin intermediul Camerei economice a Reichului si al celor 18 camere regionale. Rolul principal in coordonarea economiei a revenit Bancii Reichului si Ministerului Economiei care au fost conduse mai multi ani de Hjalmar Schacht. In septembrie 1934, Schacht a lansat "Noul Plan", un program de masuri economico-financiafe pe care autorul ii numea "New-Deal-ul german".Prin aplicarea planului s-a urmarit indeplinirea mai multor obiective, intre care echilibrarea balantei comerciale si valutare; depasirea dificultatilor resimtite in materie de devize; realizarea alimentarii populatiei si asigurarea materiilor prime necesare ramurilor industriale ce lucrau pentru inarmarea tarii s.a. Ca procedeu, Schacht a aplicat sistemul conventiilor bilaterale de comert, schimbul bazat pe "clearing" (blocarea schimburilor valutare).

Rezultatele aplicarii programului nu s-au lasat asteptate. In aproape trei ani Germania a reusit sa inregistreze o crestere la productia globala de 49,5% fata de 1933, somajul a scazut, iar surplusul comercial a fost in crestere. In cursul anului 1936 a aparut o criza economica determinata de deficitul bugetelor in balanta de plati. Criza a fost depasita prin introducerea "Planului de patru ani", anuntat de Hitler la 9 septembrie 1936 si coordonat de Gring. Obiectivul esential era pregatirea Germaniei in timp de patru ani pentru razboi. Prioritatile erau o crestere a productiei agricole, perfectionarea sectoarelor-cheie ale fortei de munca, reglementari guvernamentale asupra importurilor si exporturilor si, mai presus de toate, obtinerea unei independente economice in ceea ce priveste materiile prime, precum petrolul, metalele si cauciucul. Beneficiarii afacerilor economice si comerciale au fost gigantii industriei carbunelui, otelului si chimiei germane. "I.G. Farben", care s-a ocupat de substituentii sintetici, si-a triplat profiturile de la 71 milioane marci in 1935 la 240 milioane marci in anul 1939. Gring a coordonat o mare societate publica pentru exploatarea minereurilor de fier si pentru produse metalurgice care i-a adus mari profituri.

Sectorului agricol i s-au fixat ca sarcini hranirea populatiei germane prin realizarea autarhiei in domeniul productiei alimentare si asigurarea rentabilitatii exploatarilor agricole. S-au facut lucrari de imbunatatiri funciare care au marit suprafetele cultivate. Pentru a impiedica faramitarea proprietatii rurale s-au creat proprietati inalienabile pana la 125 ha, ce puteau fi transmise ereditar numai primului nascut. O a doua forma de organizare a fost asa-numita "Corporatie de hrana", realizata printr-un sistem de legi elaborate in cursul anului 1933 care organizau pe baza teritoriala productia agrara. Corporatia de hrana era impartita pe trei sectiuni: "Sectiunea fermei" ce se ocupa de conditiile tehnice ale productiei; "Sectiunea personal" ce se interesa de problemele de personal si "Sectiunea pietei" care, pe grupuri de produse, stabilea cantitatile ce trebuiau livrate si stocate, precum si preturile.

Succesele economice s-au reflectat si in plan social. Daca in septembrie 1933 Germania inregistra circa 8 milioane de someri, in cativa ani somajul a fost eradicat. Locul de munca stabil si asigurarea salariului regulat au fost elemente care au determinat ca o mare parte a poporului german sa accepte regimul nazist. Prin organizatia "KdF" ("Kraft durch Freude" - "Forta prin bucurie") milioane de muncitori au fost antrenati in activitati comune: excursii, intreceri sportive, petrecerea concediilor. Sindicatele erau insa controlate de stat. Incepand din 1933 muncitorii au fost obligati sa se inregistreze in Frontul Muncitoresc German ("Deutsche Arbeitsfront" - "DAF") care a fixat conditiile de munca. In general, salariile au crescut, iar saptamana de lucru s-a marit de la 43 de ore in 1933 la 47 de ore in 1939.

Statul rasist si antisemit

In conceptia lui Hitler, exprimata in "Mein Kampf", nazistii trebuiau sa instaureze un stat rasist al carui scop suprem "trebuie sa fie acela de a veghea la pastrarea reprezentantilor de rasa primara, care raspandesc civilizatia si care fac frumusetea si valoarea unei umanitati superioare". Educatia a vizat indoctrinarea tineretului conform cu principiile national-socialismului. Printr-o lege din 1934 sistemul de educatie a fost centralizat si pus sub controlul Ministerului Educatiei si Stiintei. O parte din cadrele didactice "cu un trecut politic necorespunzator" au fost indepartate. 97% din profesori au fost obligati sa se inscrie in Liga Profesorilor National-Socialisti. S-a pus accent mai mare pe educatia fizica, pe studiul biologiei, limbii germane si istoriei. Obiectivele urmarite prin noile planuri de invatamant erau de a intari sanatatea fizica a tinerilor, de a le insufla constiinta germanitatii, spiritul nationalist si martial. S-au creat diferite scoli de elita destinate pregatirii celor mai buni tineri germani pentru viitoare activitati politice. Intr-un manual de biologie nazist din 1942 se arata: "Am cazut de acord ca toate creaturile, atat plate cat si animale, se afla intr-o batalie continua pentru supravietuire. Plantele se strang in zona unde au nevoie sa creasca. Fiercare planta care esueaza in incercarea de a-si asigura suficient spatiu si lumina va muri cu certitudine. Fiecare animal care nu-si asigura suficient teritoriu si nu-l strajuieste impotriva altor pradatori sau caruia ii lipseste forta necesara si viteza sau prevederea si inteligenta va cadea prada inamicilor sai. Batalia pentru existenta este dificila si fara mila, dar reprezinta singura cale de a mentine viata. Aceasta batalie elimina orice este nepotrivit pentru viata si selecteaza orice este capabil sa supravietuiasca."

Tineretul german a fost cuprins in patru organizatii care au devenit instrumente prin care regimul national-socialist le folosea pentru pregatirea pe grupe de varsta, prin activitati fizice si de tip militar a baietilor si prin sarcini domestice a fetelor. Hitler afirma: "Dati-mi tineretul, iar Germania va domina lumea."

Fata de biserica, regimul nazist a adoptat la inceput o linie concilianta, in 1933 Germania a semnat cu Vaticanul un Concordat prin care Bisericii Catolice i s-a asigurat libertatea activitatii; treptat, prevederile au fost incalcate. O data cu infiintarea Ministerului Afacerilor Bisericesti s-au luat variate masuri care au zdruncinat statutul bisericilor. S-au inchis scolile confesionale; clerul a fost calomniat; numerosi preoti au fost arestati In schimb, s-a cultivat un paganism rasial si teutonic prin "Miscarea Credinciosilor Germani". Pentru Hitler crestinismul era inventia evreilor, iar ultima lucrare din viata lui avea sa fie, dupa razboi, rezolvarea "problemei religioase".

Nazistii au adus o noua viziune asupra rolului femeii si familiei. In conceptia lor, femeia trebuia sa se dedice celor trei "K' - "Kinder, Kche, Kirche" ("copii, bucatarie, biserica"). Dupa preluarea puterii, au actionat pentru reducerea numarului femeilor angajate. Dupa introducerea serviciului militar obligatoriu si marirea efectivelor armate, regimul a fost nevoit sa apeleze intr-o masura mai mare la forta de munca feminina. Activitatea politica a femeilor a fost limitata, iar accesul spre functii politice interzise. Regimul a creat doua organizati;. "Femeile National-Socialiste" si "Asociatia Femeilor Germane" prin intermediul carora au desfasurat programe culturale, educative si sociale.

In conceptia lui Hitler, cauza principala a prabusirii Germaniei in timpul Primului Razboi Mondial a fost "necunoasterea problemelor legate de rase si indeosebi a pericolului evreiesc". Daca statul german trebuia construit pe principii rasiste, evreii trebuiau eliminati si exterminati mai intai din Germania si ulterior din Europa. Politica antievreiasca a regimului nazist a trecut prin mai multe faze, de la proscriere la Holocaust. La l aprilie 1933 s-a trecut la boicotarea oficiala a magazinelor evreiesti si a profesiilor practicate de evrei. Peste cateva zile evreii au inceput sa fie exclusi din functiile guvernamentale, iar prin alte legi s-a interzis practicarea unor profesii de catre evrei. Persecutiile au determinat emigrarea intre 1933-1938 a aproximativ 150.000 de evrei, dar majoritatea au ramas in Germania pentru a-si apara proprietatile.

La 15 septembrie 1935 s-au adoptat legile rasiale de la Nrnberg prin care evreii capatau statutul juridic al unor elemente apartinand unei rase inferioare. Erau considerati cetateni germani numai cei de origine pur germana. Casatoriile dintre evrei si cetatenii germani erau interzise. Anul 1938 a marcat o cotitura in abordarea problemei evreiesti. La 9 noiembrie a avut loc asa-numita "Noapte de Cristal" in timpul careia s-a trecut la distrugerea magazinelor si a caselor evreiesti, precum si a sinagogilor. 100 de evrei au fost omorati iar 20.000 au fost internati in lagare. Persecutiile antievreiesti au capatat caracter colectiv. Elevii evrei au fost dati afara din scoli. Afacerile evreilor au fost lichidate, iar posesiunile acestora au fost confiscate. Inca din luna ianuarie 1939 Hitler anunta ca, in cazul declansarii razboiului, se va trece la asa-numita faza finala a problemei evreiesti exterminarea evreilor din Europa.

Pregatirea pentru razboi

Germania avea o traditie militara puternica, armata fiind in centrul vietii politice. Elitele militare s-au bucurat de un statut social privilegiat. Dupa numirea in functia de Cancelar, Hitler a continuat si intensificat inarmarea si pregatirea armatei. La 9 februarie 1933 Hitler a aprobat o lege prin care tinerii de 21 de ani erau obligati sa indeplineasca serviciul militar timp de 12 luni. In primele sase luni, recrutii erau incadrati in "armata de munca"; iar in celelalte luni se instruiau in batalioanele de asalt care aparent nu intrau in efectivele armatei. Juramantul militar a fost modificat, continutul sau obligandu-i pe militari la ascultare neconditionata fata de Hitler. Inca din primul an de guvernare a nazistilor, efectivele militare si; bugetul destinat armatei au crescut spectaculos, in anul 1934 efectivele sporisera la 240.000 de oameni. Un moment decisiv in pregatirea Germaniei pentru razboi si inlaturarea stipulatiilor Tratatului de la Versailles s-a consemnat la 16 martie 1935 cand Hitler a dictat legea prin care s-a introdus serviciul militar obligatoriu. Actul normativ stipula, de asemenea, ca armata avea 12 comandamente de corp de armata si 36 de divizii, ceea ce insemna o crestere a efectivelor la circa 4.500.000 de militari. Decizia reintroducerii serviciului militar obligatoriu a provocat pe plan international reactii de protest care au ramas insa la nivel formal. In schimb, presa germana s-a intrecut in articole elogioase la adresa politicii lui Hitler. Invatamantul militar s-a reluat si organizat. S-au inaugurat trei r institutii de invatamant superior militar: Academia de razboi, Academia aviatiei de razboi si Academia tehnica de aviatie.

Un alt succes remarcabil al lui Hitler, care a contribuit decisiv la inarmarea Germaniei, a fost semnarea, la 18 iunie 1935, a acordului naval anglo-german. Germania a primit dreptul de a construi o flota de 420.000 tone fata de 144.000 tone cat prevedea Tratatul de la Versailles. La scurt timp, guvernul german a dat programul de constructii navale care, de altfel, "fusese inceput si aplicat inainte de semnarea acordului cu Anglia". Introducerea serviciului militar obligatoriu, acordul naval anglo-german si alipirea Saar-ului au fost cele trei mari evenimente de mare succes al politicii faptului implinit promovate de Hitler cu impact direct pe linia politicii de inarmare. O atentie speciala s-a acordat programului de motorizare a armatei. Pana la l septembrie 1939 cateva divizii au fost modernizate, capatand o mare mobilitate, ceea ce le-a amplificat puterea de soc.

Ingrijorati de planurile de expansiune ale lui Hitler, feldmaresalul von Blomberg, ministrul de Razboi, si generalul von Fritsch, comandantul suprem, si-au exprimat rezerve in ceea ce priveste pregatirea militara a armatei pentru a realiza obiectivele stabilite de Hitler. In luna februarie 1938 cei doi au fost obligati sa-si dea demisia, iar Hitler a preluat comanda fortelor armate. S-a creat Oberkommando der Wehrmacht (OKW) - Inaltul Comandament al Wehrmachtului, condus de generalul Keitel, un fidel al lui Hitler. 16 generali au fost trecuti in rezerva, iar alti 44 mutati pe alte functii. Cativa generali nemultumiti de politica lui Hitler au intocmit in vara anului 1938 un plan ce viza inlaturarea dictatorului, intentie nefinalizata.

Politica externa a Germaniei interbelice

Obiectivul fundamental al politicii externe a Germaniei interbelice a fost revizuirea Tratatului de la Versailles. Ceea ce departajeaza Republica de la Weimar de Germania Nazista au fost modalitatile prin s-a urmarit realizarea acestei tinte. In prima etapa (1918-1933) s-au manifestat doua puncte de vedere. Pe de o parte, o asa-numita "aripa dura" care s-a pronuntat vehement impotriva aplicarii prevederilor Tratatului de la Versailles. Cealalta parte considera ca Germania trebuia sa adopte o politica de dezvoltare economica pe plan intern si de reconciliere pe plan extern". Se spera, prin aplicarea acestei linii politice, recastigarea influentei tarii in politica internationala si reformarea economiei prin colaborarea cu Antanta. Aceasta politica de revizionism moderat a fost numita "politica de realizari", artizanii ei fiind Josef Wirth (cancelar in perioada mai 1921 - noiembrie 1922) si indeosebi Gustav Stressemann (cancelar intre august - noiembrie 1923 si ministru de Externe pana in 1929), un abil om politic si diplomat. In conceptia lui Stresemann, politica externa germana trebuia sa rezolve trei probleme importante: reparatii intr-o maniera acceptabila pentru Germania, protejarea germanilor care locuiau in afara granitelor si, in al treilea rand, recuperarea Danzigului, a coridorului polonez, revizuirea granitei din Silezia Superioara si, in perspectiva, unirea cu Austria.

Pentru diplomatia germana problema prioritara in primii ani de dupa primul razboi mondial a fost scoaterea tarii din izolarea internationala, in aceasta directie s-au facut cativa pasi semnificativi. La 6 mai 1921 Germania a incheiat cu Rusia Sovietica un acord comercial si financiar, ceea ce a insemnat recunoasterea publica de facto a regimului bolsevic. Documentul a fost precedat de acorduri militare semnate intre Berlin si Moscova, la 17 aprilie 1919 si 25 martie 1921, care au creat cadrul unei colaborari profitabile intre armatele celor doua tari si in ceea ce priveste productia de armament. A urmat incheierea tratatului de pace germano-american, semnat la 25 august 1921, la Berlin, care reproduce clauzele principale ale Tratatului de Pace de la Versailles. Problematica economica internationala, dar mai ales dificultatile prin care treceau statele europene au determinat convocarea Conferintei de la Genova din 9 aprilie 1922, la care au fost invitate pentru prima data Germania si Rusia Sovietica. Gustav Stresemann a vazut in Conferinta de la Genova posibilitatea de a intari pozitiile sale in problema eludarii Tratatului de la Versailles. Profitand de reuniune, delegatiile celor doua tari paria ale sistemului international au semnat, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, Conventia de colaborare. Cele doua state restabileau relatiile diplomatice, isi acordau clauza natiunii celei mai favorizate, renuntau mutual la rambursarea datoriilor de razboi, consimteau la o larga colaborare economica pentru usurarea dificultatilor economice. Tratatul era rezultatul concretizarii tezei lui Wirth, conform careia Germania ar putea avea un punct de sprijin in Rusia Sovietica, cancelarul subliniind in Reichstag "perfecta loialitate fata de Reich de care sovietele au dat intotdeauna dovada".

Cancelarul Stresemann a inscris ca punct principal pe agenda politicii externe problema reparatiilor, una dintre cele mai complexe si stresante pentru opinia publica si pentru politicienii germani. A adoptat tactica rezistentei pasive fata de ocuparea Ruhr-ului si a reluat aplicarea vechiului principiu al politicii externe germane, "Drang nach Osten" ("Marsul spre rasarit"). A actionat insa prin neutralizarea politicii occidentale, indeosebi a Frantei, fata de Germania. Din ciocnirea intereselor Frantei si Marii Britanii, dar mai ales datorita sprijinului SUA fata de rezolvarea problemelor economiei germane s-a nascut "Planul Dawes", care a reprezentat pe termen scurt un succes. Problemele financiare ale Germaniei au obtinut o recunoastere internationala, s-au primit pentru economia germana si s-a impus francezilor promisiunea de a se retrage din Ruhr.

In perioada decembrie 1924 - ianuarie 1925, diplomatia germano-engleza a elaborat memorandumul privind "Securitatea pe Rin", lansat la 20 ianuarie 1925 si adresat Marii Britanii, Frantei, Italiei si Belgiei. Germania era dispusa sa accepte statu-quo-ul in Vest, refuzand categoric sa recunoasca frontierele sale in est, sperand la revizuiri. De aici se va naste Pactul de la Locarno si "spiritul de la Locarno". Planul Young a redus anuitatile Germaniei. Era un castig, desi cercurile guvernamentale l-au socotit de la inceput drept o solutie provizorie si susceptibil de revizuire, o etapa si nimic mai mult. Dupa 1929, treptat, politica externa a Germaniei a capatat o nuanta mai dura care ulterior a culminat cu revizionismul si expansionismul agresiv ale celui de-al Treilea Reich.

Hitler avertizase in Mein Kampf ca misiunea national-socialista era de a scoate poporul german din aria de locuit in care s-a aflat dupa primul razboi si sa-l conduca spre noi teritorii, oprind marsul spre sudul si vestul Europei: "Ne vom indrepta spre Rasarit", preciza Hitler, intrucat "daca vorbim astazi de noi pamanturi, noi nu ne putem gandi decat la Rusia si la tarile limitrofe care depind de ea". Dupa ce a fost numit cancelar, Hitler l-a mentinut in postul de ministru de Externe pe Constantin von Neurath, "fapt ce sugera mai degraba continuitate decat schimbare" intrucat prioritatile lui Hitler erau legate de consolidarea dictaturii, pe plan extern s-a limitat, pentru inceput, la cultivarea prieteniei cu Marea Britanie si Italia pentru a evita izolarea tarii si a slabi influenta Frantei. Motivand ca Conferinta pentru dezarmare nu aduce Germaniei egalitate in drepturi cu celelalte puteri la inarmare, Hitler a decis parasirea lucrarilor si iesirea din Societatea Natiunilor la sfarsitul anului 1933.

Anii urmatori ii vor aduce lui Hitler succese diplomatice rasunatoare. S-a inceput cu realipirea regiunii Saar prin plebiscit pe care Germania l-a castigat cu zdrobitorul procent de 90% (1935). A urmat un nou succes: ocuparea zonei demilitarizate Renania (7 martie 1936), Berlinul acuzand Franta si URSS care, la 2 mai 1935, semnasera un pact de garantii mutuale, ca urmaresc incercuirea Reichului. Diplomatia germana urmarea astfel sa dovedeasca ca Pactul de la Locarno era incalcat de catre Franta si Marea Britanie. Totusi, Hitler a propus imediar reluarea negocierilor cu Franta si Belgia si semnarea unui pact de neagresiune pe 25 de ani, ce urma sa fie garantat de Marea Britanie si Italia. Hitler mai propunea semnarea unui pact aerian anglo-franco-german, iar vecinilor din est semnarea unor tratate similare cu cel existent cu Polonia, precum si revenirea Germaniei in Societatea Natiunilor. Prin reocuparea zonei renane, Hitler a pus statele europene in fata unui nou fapt implinit, Germania nazista marcand un nou pas in subminarea Tratatului de la Versailles si a acordurilor de la Locarno.

Evenimentele internationale au venit in sprijinul politicii externe promovate de Hitler. Interventia militara a Germaniei si Italiei in razboiul civil din Spania a apropiat si mai mult cele doua tari. La 25 octombrie 1936 ele au semnat un tratat de colaborare pe baza caruia s-a creat Axa Berlin-Roma. A urmat semnarea, la 25 noiembrie 1936, de catre aceleasi tari a Pactului Anti-Comintern la care a aderat, la 6 noiembrie acelasi an, si Japonia, creandu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokyo.

Un moment important si controversat pentru politica externa a Germaniei a avut loc la 5 noiembrie 1937. In cadrul unei reuniuni restranse la care au participat ministrul de Externe, Neurath, ministrul de Razboi, Blomberg, si trei importanti comandanti: Fritsch, comandantul armatei terestre, Raeder, comandantul marinei, si Gring, comandantul aviatiei. La intalnire a mai participat si colonelul Hossbach, aghiotantul Fhrerului, care a notat principalele idei exprimate de acesta. Hitler a prezentat cu acest prilej prioritatile imediate de politica externa. Prezentat public pentru prima data la Nrnberg de catre acuzatorii nazistilor implicati in proces, documentul a intrat in istorie sub mai multe denumiri: "Conferinta Hossbach", "Protocolul Hossbach" sau "Memorandul Hossbach". Hitler a precizat ca solutionarea "problemei germane" presupune cucerirea de teritorii in Europa. Ca obiective imediate a fixat incorporarea, mai intai, a Austriei si apoi a Cehoslovaciei. Incorporarea Austriei era vazuta ca prioritara intrucat a estimat o minima rezistenta pe plan international, iar pe plan intern se astepta la faptul ca poporul german nu putea primi actul decat cu entuziasm, intrucat satisfacea nazuintele nationale de unificare a lumii germanice.

Pe 12 februarie 1938, cancelarul Austriei, Schuschnigg, a fost convocat de Hitler la resedinta sa de la Berchtesgaden. Fhrerul i-a cerut imperativ sa accepte numirea lui Seyss-Inquart ca ministru de Interne si libertate deplina pentru nazistii austrieci. In cazul acceptarii conditiilor, Hitler a precizat lui Schuschnigg va va garanta independenta Austriei. La 20 februarie 1938 Hitler a afirmat in Reichstag decizia ferma "de a aduce in cuprinsul hotarelor Reichului sub obladuirea sa 10 milioane de germani: sapte milioane de austrieci si trei milioane de germani din regiunea sudeta". Intrucat Schuschnigg a fixat un referendum prin care austriecii erau chemati sa se pronunte asupra independentei tarii, iar estimarile aratau ca acestia se vor pronunta pozitiv, Hitler a ordonat invadarea Austriei. La 11 martie trupele germane au trecut frontiera germano-austriaca, marsaluind spre Viena, Sosit la Linz la 12 martie, Hitler a proclamat a doua zi oficial Anschluss-ul, aprobata de 98% din populatia Germaniei. Anschluss-ul a reprezentat un triumf spectaculos al politicii externe a lui Hitler.Balanta geostrategica in Europa Centrala s-a modificat brusc in favoarea Germaniei.

Pentru subminarea statului cehoslovac, Hitler a pus la cale, prin Partidului sudet german nazist, agitatii printre cei in regiunea sudeta. Cand criza din aceasta regiune a atins, in luna septembrie 1938, punctul culminant, trupele germane si cehoslovace fiind masate la frontiera, Hitler s-a hotarat pentru solutia diplomatica, insistand insa asupra pericolului pe care-l reprezenta Cehoslovacia in forma existenta. Sub presiune internationala s-a ajuns la Conferinta de la Mnchen la care au participat Hitler, Mussolini, Chamberlain si Daladier. Acordul semnat la 29 septembrie 1938 preciza ca cele patru state "tinand cont de aranjamentele deja realizate in principiu pentru cedarea catre Germania a teritoriilor germanilor din Sudet" au convenit asupra aspectelor tehnice ale transferului. Incepand cu 1 octombrie, trupele germane au trecut la ocuparea regiunii sudete. La 30 septembrie 1938, Hitler si Chamberlain au convenit sa dea publicitatii o declaratie, la solicitarea premierului britanic, demers si text salutat si acceptat cu entuziasm de Hitler. O declaratie de neagresiune a fost semnata si cu Franta la 6 decembrie 1938, documentul fiind denumit "Bonnet-Ribbentrop". Acordurile de la Mnchen au adus Germaniei, pe langa avantaje economice, si noi consolidari strategice. Cu toate acestea, Hitler nu a abandonat ideea distrugerii totale a statului cehoslovac. La 2 noiembrie 1938, la Viena, Germania si Italia au impus primul arbitraj (dictat) prin care 12.000 km2, cu peste l milion de locuitori, au fost atribuiti Ungariei.

La inceputul anului 1939, profitand de criza interna din Cehoslovacia, Hitler a decis desfiintarea definitiva a vecinului estic. Profitand de miscarea autonomista slovaca a Monseniorului Jozef Tiso, Hitler l-a convocat la 14 martie 1939 pe presedintele Cehoslovaciei, Hacha, cerandu-i sa solicite ajutorul trupelor germane, altfel va distruge Praga. Trupele germane au ocupat la 15 martie Cehia. Slovacia, proclamata formal "independenta", a devenit un satelit al Germaniei, iar Boemia si Moravia au fost incluse de Hitler intr-un protectorat subordonat in totalitate Reichului.

Ulterior, Hitler si-a intors atentia spre Polonia. La 21 martie a revendicat ultimativ anexarea Danzigului (Gdansk) si dreptul de extrateritorialitate pentru o cale ferata si una rutiera ce trebuiau sa lege orasul de Prusia Orientala, prin asa-numitul "coridor polonez". Criza poloneza era declansata. La 22 martie trupele germane au ocupat portul lituanian Memel (azi Klaipeda). Un nou pas in strangerea relatiilor dintre Germania si Italia s-a consemnat la 22 mai 1939 cand Ribbentrop si Ciano au semnat Pactul de Otel, un tratat de alianta militara germano-italian prin care cele doua tari se angajau, dupa cum se preciza in Preambul, "sa actioneze de comun acord si sa-si uneasca fortele pentru a-si dobandi spatiul lor vital si pentru a apara pacea".

Refuzul Poloniei de a se conforma cererilor Berlinului l-a determinat pe Hitler sa rezolve problema pe cale militara. La 3 aprilie 1939 a ordonat pregatirea planului de ocupare a Poloniei. A urmat denuntarea, la 27 aprilie, a Acordului naval cu Marea Britanie si a Pactului de neagresiune semnat cu Polonia la 26 ianuarie 1934. Agresiunea impotriva Poloniei putea produce reactii majore in plan international motiv pentru care Hitler a gasit de cuviinta sa reia contactele directe cu URSS, cu atat mai mult cu cat negocierile anglo-franco-sovietice au intrat in impas. La 20 august 1939 s-a semnat conventia germano-sovietica pentru credit si comert. Pasul urmator 1-a constituit acordul politic, initiativa apartinand partii germane, dupa cum reiese din dispozitiile transmise de Ribbentrop ambasadorului Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg. La 23 august 1939, la Kremlin, in prezenta lui Stalin, Ribbentrop si Molotov au semnat pe zece ani, cu posibilitatea de prelungire, tratatul de neagresiune si anexa sa secreta. Documentul a intrat in istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. In primul document ce a fost dat publicitatii partile contractante "se angajau sa se abtina de la orice violenta, de la orice actiune agresiva una contra celeilalte". In cazul cand una dintre parti era antrenata in razboi, cealalta nu acorda sprijin inamicilor partenerului, de asemenea sa nu participe la nici o coalitie indreptata contra celeilalte parti, sa se consulte, iar problemele litigioase sa le rezolve prin arbitraj. Protocolul secret rezultat "in cadrul unor convorbiri strict confidentiale" a realizat impartirea zonelor de interes in Europa Rasariteana. Hitler si-a intensificat pregatirile pentru declansarea operatiunilor militare de invadare a Poloniei.

La 22 august 1939, la vila lui Hitler, "Adelhorst" ("Cuibul Vulturilor") din localitatea Obersalzberg, Fhrerul a avut o intalnire cu cei mai importanti comandanti militari, in total 40 de ofiteri superiori si generali, intre care s-au aflat Wilhelm Keitel, Gustav Alfred Jodl si Wilhelm Canaris. Hitler a facut o analiza politica si militara pe timpul careia a precizat ca Polonia trebuie lovita fara mila Le-a precizat comandantilor ca vor sarbatori victoria la Varsovia. Data atacului era 26 august 1939, ora 4.40. Ulterior, data operatiunilor a fost stabilita pentru 1 septembrie 1939.

Spania

In anii primului razboi mondial, Spania a adoptat o pozitie de neutralitate, ceea ce i-a permis sa aiba relatii comerciale avantajoase cu ambele tabere beligerante. Situatia economiei era totusi contradictorie. Sectorul industrial era dominat de industria usoara, in special cea textila in care se inregistrasera cresteri. Aceeasi situatie s-a consemnat si in ramuri ca industria chimica, metalurgica si constructii navale. De precizat ca in industria spaniola importante pozitii erau detinute de capitalul englez, urmat de cel francez, iar in agricultura predomina marea proprietate. Circa 12 milioane hectare erau detinute de 150.000 de mari proprietari. Mai mult de jumatate din tarani practicau arendasia pentru a-si asigura existenta.

Conform Constitutiei din 1876, Spania a devenit monarhie ereditara constitutionala in care regele impartea puterea executiva cu Consiliul de Ministri si pe cea legislativa cu Cortesul, parlament format din deputati alesi si de drept. Pana in 1918 viata politica a fost dominata de Partidul Liberal si de Partidul Conservator. Alegerile din 1918 au prefigurat schimbari in configuratia vietii politice spaniole. Cele mai multe mandate au fost castigate de Partidul Socialist si de Partidul Republican care au prezentat programe antimonarhice. Partidul Republican s-a afirmat nu numai prin antimonarhism, ci si prin anticlericalism, curente la care a aderat si Partidul Autonomistilor Catalani. "Stanga" vietii politice era dominata de Partidul Socialist si Partidul Comunist. Formatiunea comunista a fost creata in aprilie 1920. O anumita influenta in randul muncitorilor spanioli a avut-o si curentul anarhist. Viata politica agitata s-a reflectat in instabilitatea guvernamentala, numeroasele greve, unele de lunga durata, cum a fost cea din regiunea Catalonia, desfasurata intre lunile februarie si aprilie 1919, precum si in atentatele organizate de anarhisti.

Societatea spaniola a fost afectata si de consecintele razboiului purtat de trupele expeditionare cu populatia marocana din regiunea muntilor Rif din Marocul spaniol, unde bastinasii condusi de Abd el-Kerim au obtinut o victorie rasunatoare la 13 aprilie 1921, la Anoual. In aceste circumstante, generalul Miguel Primo de Rivera, capitanul general al Cataloniei, a instaurat, in urma unei lovituri de stat, dictatura militara in regiunea pe care o controla. Impreuna cu generalii si amiralii care il sustineau a creat "Directoratul", organism care a avut un rol decisiv in impunerea masurilor cu caracter dictatorial. Prin intermediul unei scrisori, Primo de Rivera si-a exprimat atasamentul fata de regimul monarhic si hotararea de a pune capat tulburarilor revolutionare. Regele Afonso al XIII-lea 1-a numit in fruntea guvernului, pe care 1-a condus pana in 1930. Constitutia a fost suspendata Parlamentul dizolvat, s-a interzis activitatea partidelor politice, iar in fruntea administratiei provinciilor au fost numiti guvernatori militari. Pana in anul 1926, Spania a cunoscut un reviriment economic. Noul regim a aplicat masuri protectioniste, a initiat mari proiecte de amenajari funciare, a construit noi cai rutiere si a sustinut cresterea productiei industriale. Pentru a-si consolida dictatura, Primo de Rivera a fondat partidul Uniunea Patriotica si "a incercat sa creeze un stat corporatist". Divizata din punct de vedere social, cu o intelectualitate ce s-a manifestat deschis impotriva regimului, cu nemultumiri tot mai deschise ale bascilor care doreau autonomie, imn si drapel propriu pentru regiunea lor, Spania a cunoscut o amplificare a crizei interne. O expresie a acestor stari a constituit-o si infiintarea unor noi formatiuni politice precum Uniunea Republicana, condusa de Alejandro Lerroux, si Actiunea Populara, al carei lider a fost Manuel Azana. Luari de atitudine ostile si critice la adresa regimului s-au inregistrat si in randurile armatei.

Pe acest fond de nemultumiri, la 28 ianuarie 1930, Primo de Rivera a demisionat, ceea ce a dus la caderea regimului militar-monarhic. Cu formarea guvernului a fost insarcinat generalul Damaso Berenguer. S-a restabilit Constitutia din 1878, a fost legalizata activitatea partidelor politice si a sindicatelor, au fost amnistiati detinuti politici. Noul premier spera sa restabileasca, prin masurile politice adoptate, prestigiul monarhiei si sa puna capat valului de nemultumiri. Obiectivele sale politice nu si-au atins scopul. Starea de nemultumire a persistat, fiind amplificata si de efectele crizei economice din anii 1929-1933. Activitatea industriala s-a restrans, iar productia agricola s-a diminuat. Preturile la produsele de prima necesitate au crescut cu 40%. Efectele sociale au fost imediate, numarul somerilor a atins in sectorul industrial cifra de 500.000, iar in agricultura s-a ridicat la peste un milion.

Pe acest fond, actiunile sociale si politice s-au amplificat. La 17 august 1930 partidele republicane au pus la San Sebastian bazele Comitetului revolutionar la care au aderat si socialistii. Obiectivul politic principal urmarit de coalitie a fost instaurarea republicii in Spania. Comitetul revolutionar s-a orientat, pentru inceput, spre tactica comploturilor militare. Primul a fost organizat in decembrie 1930 in orasul Jaca, unde garnizoana s-a rasculat si a proclamat republica. Autoritatile au dat o riposta dura, revolta a fost inabusita, iar conducatorii ei arestati si executati. Cea de-a doua revolta cu caracter republican s-a produs la Madrid, dar si aceasta a esuat. Cu toate masurile represive adoptate si reintroducerea cenzurii, guvernul Berenguer n-a reusit sa controleze situatia, fiind obligat sa demisioneze la 15 februarie 1931. Dupa mai multe incercari ale regelui de a forma un nou guvern, tentative esuate datorita opozitiei republicanilor, s-a reusit formarea cabinetului generalului Azanar. Campania electorala a relevat dorinta spaniolilor de a instaura republica. Alegerile municipale din 12 aprilie 1931 s-au transformat "intr-un referendum asupra monarhiei". Scrutinul a fost castigat de republicani. Pe 13 aprilie, la Barcelona s-a proclamat Republica Catalana. A doua zi, regele Afonso a abdicat, parasind tara. Spania a revenit pentru a doua oara la republica, deviza noului regim fiind ordinea, libertatea, maretia si justitia.

Liderul Partidului Liberal, Alcala Zamora y Tores, a preluat conducerea noului guvern provizoriu de coalitie. Alegerile pentru Adunarea Constituanta s-au stabilit pentru iulie 1931. Republicanii au obtinut 150 de mandate, iar Partidul Muncitoresc Spaniol, 116. Adunarea Constituanta a adoptat la 9 decembrie 1931 Constitutia celei de-a doua Republici Spaniole, care a proclamat o serie de libertati cetatenesti si politice si a inlesnit, prin prevederile sale, activitatea partidelor politice si organizatiilor muncitoresti. Se prevedeau separarea bisericii de stat, o reforma agrara partiala, votul universal, casatoria civila, reforma armatei s.a. Conducerea guvernului a fost preluata, din luna octombrie 1931, de Manuel Azana, iar la 9 decembrie presedinte al Republicii a fost ales Alcala Zamora y Tores ( 11 decembrie 1931-7 aprilie 1936).

Noile autoritati au initiat o legislatie in conformitate cu prevederile Constitutiei. Printr-o lege speciala din 18 mai 1932 s-a separat biserica de stat. Averile manastirilor au intrat in proprietatea natiunii, iar "Ordinul iezuitilor" a fost desfiintat. S-a trecut la aplicarea reformei agrare dorite de tarani, desfasurata intr-un ritm destul de lent datorita disputelor dintre socialisti, comunisti, liberali si radicali. Efectele crizei din anii 1932-1933 au fost cele mai grele pentru salariatii spanioli care au raspuns prin ample actiuni greviste cum a fost greva generala din Granada, grevele minerilor din Asturia. Actiuni greviste s-au mai desfasurat la Sevilla, Valencia si Salamanca. Au vut loc si actiuni ale taranilor. Guvernul a fost nevoit sa introduca o lege pentru apararea Republicii.

Dreapta nu a renuntat la lupta pentru preluarea controlului asupra Spaniei. La 22 noiembrie 1932, cateva partide si grupari se aliaza constituind Confederatia Autonoma a Dreptei (CEDA), condusa de Gil Robles. Devenita principala forta a opozitiei in interiorul sistemului politic republican, CEDA a militat initial pentru privilegiile celor bogati si ale bisericii. La 2 noiembrie 1933 a fost fondata Falanga Spaniola ale carei baze ideologice au fost puse de Jose Antonio Primo de Rivera, fiul fostului dictator, in jurul caruia s-au reunit in primele luni aproximativ 2.000 de membri.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1933 au fost castigate de conservatori, CEDA obtinand 267 de mandate. Guvernul de dreapta a suspendat reforma agrara si libertatile democratice. Pentru a bloca intentia taranilor de a intra in greva, mii de locuitori ai satelor au fost deportati la sute de kilometri de casele lor. La inceputul lunii octombrie, criza social-politica se accelereaza. Muncitorii din Asturia au declansat o adevarata insurectie, instaurand "Comuna din Asturia", care a rezistat un timp fortelor armate conduse de generalul Francisco Franco. S-au inregistrat peste 4.000 de morti si 30.000 de oameni arestati.

Instabilitatea politica s-a accentuat, in cursul anului 1935, la conducerea Spaniei succedandu-se sapte cabinete. "Cortesurile" au fost dizolvate si s-au stabilit alegeri generale pentru data de 16 februarie 1936. Anuntarea scrutinului a determinat o reconfigurare a vietii politice spaniole. La 15 ianuarie 1935, pe baza unei platforme de compromis, s-a semnat "Pactul Frontului Popular" de catre Partidul Socialist, Partidul Republican de Stanga, Partidul Comunist, Uniunea Republicana, Confederatia Generala a Muncii s.a. Programul coalitiei viza restabilirea si consolidarea democratiei, amnistierea detinutilor politici, condamnarea celor vinovati de atrocitatile comise in Asturia, reforma agrara, legislatie muncitoreasca, scaderea arenzilor, reducerea impozitelor, sprijinirea intreprinderilor mici si mijlocii s.a. CEDA a participat la alegeri cu un program ce viza zdrobirea marxismului, francmasoneriei si tendintelor separatiste. Se atragea atentia electoratului ca victoria stangii insemna distrugerea proprietatii si jafuri.

La 19 februarie 1936, liderul republicanilor, Manuel Azana, conducatorul Frontului Popular, a format guvernul de coalitie. Manuel Azana a fost ales la 10 mai presedinte al Republicii. S-a trecut la indeplinirea programului stangii. Au fost restabilite libertatile democratice, detinuti politici au fost amnistiati, s-a reluat reforma agrara, s-a intocmit si a inceput aplicarea unui program social ce a vizat acordarea de concedii de odihna si de boala platite, pensii, asigurari s.a.

Viata politica insa nu s-a stabilizat. In Parlament, deputatii CEDA au fost atacati de cei de Sstanga, invinuiti de diverse nereguli pentru a fi privati de mandate. Formatiunile Frontului Popular n-au reusit sa realizeze o strategie comuna. Comunistii doreau instaurarea dictaturii proletariatului, iar Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol era scindat in doua factiuni. Cea condusa de Francesco Largo Caballero milita "pentru bolsevizarea socialistilor". In interiorul partidului se desfasura un adevarat razboi intern care a constituit una dintre cauzele razboiului civil spaniol. Cresterea influentei comuniste s-a datorat si activitatii liderei carismatice a partidului, Dolores Ibarruri, cunoscuta sub numele de "La Pasionaria". In luna mai 1936, anarhistii si membrii noii formatiuni Partidul Muncitoresc al Unificarii Marxiste (POUM) au trecut la ocuparea fabricilor, iar taranii au luat in stapanire mari proprietati si au inceput sa le imparta. Bande ucigase republicane cu nume atractive pentru tineri: "Lincsii Republicii", "Leii Rosii", "Spartacus" au asasinat circa 55.000 de civili, din care 11 episcopi, 12% din calugari, 13% din preoti.

Conform unui plan, comandantii "Legiunii straine spaniole" au declansat la 17 iulie 1936 rebeliunea in Maroc si in primele ore ale zilei de 18 iulie in garnizoane din Peninsula. Generalul Francisco Franco, comandantul trupelor din Maroc, a debarcat in Spania, incepea razboiul civil care a durat pana in martie 1939. Poporul spaniol s-a divizat in doua tabere: "nationalist", constituita din Armata, Biserica, fortele catolice, si "republicana", din care au facut parte guvernul si stanga, altfel destul de divizata. Guvernul a controlat la inceput 20 din cele 50 de provincii. 16 au trecut de partea insurectiei, iar 14 au oscilat intre cele doua tabere. Dintre cei 209.978 de militari, 116.501 au ramas loiali guvernului, iar 93.467 pentru insurgenti. Toate efectivele din Maroc, in numar de 47.027 de militari, au trecut de partea nationalistilor. Marina in totalitate si fortele aeriene au ramas de partea republicanilor. La 19 iulie 1936, guvernul a demisionat, formandu-se un nou cabinet de stanga. Datorita faptului ca o parte a armatei a sprijinit pucistii, problema esentiala a noului cabinet a constituit-o reorganizarea unitatilor militare. S-a creat militia populara, in care s-au inrolat circa 300.000 de voluntari.

La inceputul lunii august 1936, rebeliunea fusese izolata in nordul si sudul tarii. Decisiva pentru tabara nationalista a fost insa interventia straina. Razboiul civil spaniol s-a transformat intr-o miza internationala. Germania si Italia au pus la dispozitia lui Franco trupe care s-au implicat direct. Cu ajutorul avioanelor germane si italiene, generalul Franco a alimentat cu munitie pe generalul Mola care comanda revolta la Burgos si a trecut in Peninsula intr-o singura zi 3.000 de militari. La 11 august Franco a reusit jonctiunea armatelor de sud si nord, a despresurat Academia de ofiteri-cadeti de la Alcazar-Toledo si a fost numit sef al statului si generalissim cu puteri depline in noul stat. Sediul si 1-a stabilit la Salamanca. Germania a furnizat circa 10.000 de oameni, o unitate experimentala de tancuri si aviatie, instructori care au pregatit rapid ofiteri si piloti, 200 de tancuri, 600 de avioane si eficacele tunuri antiaeriene de 88 mm care au neutralizat superioritatea aeriana a republicanilor. In Spania a fost dislocata "Legiunea Condor", o mare unitate de aviatie. S-au deplasat si avioane de vanatoare "Messerschmitt" care au jucat un rol important in stabilirea superioritatii aeriene pentru tabara franchista. Implicarea militara a Italiei a fost mult mai substantiala. Efectivele s-au ridicat la 40.000-50.000 militari, 150 tancuri, 660 avioane, 800 piese artilerie, mitraliere, pusti s.a. Generalul Franco a mai fost sprijinit de mii de portughezi, irlandezi, francezi, rusi albi, britanici, americani s.a. URSS s-a implicat masiv in razboiul civil de partea republicanilor, acordand asistenta militara constand din armament, specialisti si consilieri militari care au instruit si reorganizat armata loiala guvernului. Conform unor surse rusesti, in razboiul civil din Spania au luptat peste 2.000 de sovietici, din care 772 piloti, 351 tanchisti, 222 consilieri si instructori, 77 marinari, 100 artileristi s.a. Uniunea Sovietica a pus ia dispozitia taberei republicane 806 avioane de lupta, 120 de vehicule blindate, 1.555 piese de artilerie, 500.000 de pusti, 110.000 bombe 500.000 grenade s.a. Cominternul a dirijat constituirea brigazilor internationale care au luptat pentru republica si care s-au ridicat la circa 50.000 oameni. Din Franta au luptat 10.000 de voluntari, 5.000 germani, 5.000 polonezi, 3.350 italieni, 2.500 din Marea Britanie si SUA, 1.500 din Iugoslavia si Cehoslovacia, contingente mai mici din 53 de state inclusiv Romania. La inceput si Franta a acordat ajutor fortelor guvernamentale. Aviatia franceza si cea sovietica au asigurat o perioada controlul aerian pe intreg frontul, iar tancurile sovietice au salvat Madridul. Marea Britanie si Franta au creat la Londra Comitetul de neinterventie la care au aderat 27 de state.

La 4 septembrie guvernul a demisionat, noul cabinet in care au intrat si reprezentanti ai "Frontului Popular' a fost condus de L. Caballero. Noul guvern republican a emis la 10 octombrie un decret pentru constituirea "Armatei populare", a carei comanda a fost preluata de Caballero, reusind sa provoace esecul falangistilor care luptau pentru cucerirea Madridului. Incepand cu luna octombrie 1936, in randurile republicanilor au aparut grave disensiuni care le-au slabit forta de rezistenta. La 26 aprilie 1937, avioane germane din Legiunea Condor au bombardat orasul basc Guernica, ucigand circa 1.000 de locuitori si distrugand 70% din cladiri. Evenimentul a fost exploatat din plin sub aspect propagandistic de catre "Comintern". Drama oraselului Guernica a devenit cunoscuta in intreaga lume si prin intermediul unui celebru tablou pictat de Pablo Picasso. Pe parcursul iernii lui 1937-1938, Franco a desfasurat un razboi de uzura, reusind in aprilie 1938 sa rupa Spania republicana in doua. La sfarsitul anului 1937 Stalin a dispus incetarea ajutorului pentru guvernul republican, iar Franta a inchis granita cu Spania, oprind circulatia catre Peninsula. Masurile au afectat capacitatea de rezistenta si riposta a republicanilor, care se mai bazau pe doua puncte forte: Madrid si Barcelona. In ianuarie 1938 franchistii au patruns in Barcelona.

Republicanii mai detineau controlul asupra Madridului si a zonei de centru si sud a Spaniei, cu o populatie de circa 9 milioane si armate cu un efectiv de 700.000-800.000 de militari, precum si flota maritima. Deteriorarea situatiei 1-a determinat pe premierul republican Juan Negrin sa convoace Parlamentul. A propus un program minimal ce viza incetarea razboiului si independenta Spaniei, consultarea poporului printr-un plebiscit in vederea autodeterminarii si excluderea masurilor represive. Parlamentul a acordat, la 19 ianuarie 1939 votul sau de incredere guvernului Juan Negrin.

Trupele franchiste si-au concentrat operatiile militare impotriva Madridului. La 27 februarie 1939 Franco a fost recunoscut de catre Marea Britanie si Franta ca unic reprezentant al Spaniei. A doua zi, presedintele Republicii Spaniole, Manuel Azana, si-a anuntat demisia din Franta, unde se refugiase. In seara zilei de 1 martie 1939, Juan Negrin si o parte din membrii cabinetului s-au refugiat la Alger. Madridul a fost predat fara lupta la 28 martie 1939. La l aprilie, dupa 986 de zile de lupte dure, Franco a anuntat sfarsitul ostilitatilor.

Razboiul civil a provocat Spaniei pierderi materiale si umane apreciabile: 183 de orase au fost devastate, peste 500.000 de case distruse, 61% din parcul de vagoane de calatori, 22% din cel de marfa si 27% din locomotive au fost distruse, productia agricola si septelul s-au diminuat ingrijorator. Dupa unele estimari, numarul mortilor s-a ridicat la 400.000. Circa 500.000 de republicani au fost inchisi, iar 400.000 obligati sa ia drumul exilului. Din cei inchisi, in urma sentintelor pronuntate, 192.000 au fost executati, cateva mii au decedat in detentie. In baza unui decret dat publicitatii in luna august 1939 au avut loc epurari din diverse functii publice ale republicanilor, acestora inchizandu-li-se practic ea profesiei si accesul spre anumite functii.

In ianuarie 1938 Franco constituise propriu-zis primul sau guvern, portofoliile au fost repartizate membrilor importanti ai "Falangei", monarhistilor, militarilor si unor civili apropiati de generalissim. Statutul "Falangei' a fost modificat; prin articolul 47 Franco este Caudillo suprem al Miscarii, personifica toate valorile si toata gloria acesteia. Ca autor al Erei Istorice in care Spania a dobandit posibilitatea de a-si infaptui destinul si, ca urmare, cele mai profunde aspiratii ale Miscarii, Seful detine in mod total cea mai absoluta autoritate. Seful raspunde in fata lui Dumnezeu si a Istoriei. Falanga a constituit "mai mult decat un simplu partid de guvernamant". A fost o miscare militarista, inspiratoare si baza a statului spaniol, riguros ierarhizat. Franco a instaurat un regim autoritar fara a fi de esenta fascista. S-a modificat regimul muncii prin editarea "Cartii muncii". S-a trecut la punerea in practica a principiilor organizarii corporatiste. S-a constituit o institutie speciala pentru refacerea regiunilor devastate de razboi, in 1939 s-a creat "Institutul National al Locuintelor" care a inceput constructia de blocuri de locuinte pentru familiile cu venituri modeste.

Politica economica a regimului franchist a fost marcata, dupa preluarea puterii, atat de propria orientare doctrinara, cat si de conjunctura internationala, indreptandu-se spre o dezvoltare strict autarhica a industriei si agriculturii, dirijata de stat si reglementata printr-un sistem bancar concentrat in mainile marelui capital. In plan extern, Franco a beneficiat de sprijinul Germaniei. Guvernul de la Berlin a acordat la 22 martie 1939 un ajutor consistent lui Franco pentru ajutorarea familiilor ostasilor cazuti in lupta cu fortele republicane. A urmat semnarea, la 31 martie acelasi an, a unui tratat de prietenie. Spania a aderat la Pactul Anti-Comintern si a parasit Societatea Natiunilor la 8 mai 1939. La inceputul razboiului, Franco a declarat ca Spania opteaza pentru o politica de neutralitate.

Portugalia

Devenita republica parlamentara la 5 octombrie 1910, Portugalia a cunoscut in urmatorii 16 ani framantari si crize politice. Pana in anul 1926 tara a fost condusa de opt presedinti, din care unul a fost asasinat, la conducerea administratiei s-au perindat 40 de guverne, s-au organizat 20 de pronunciamente si 125 de atentate. In urma unei lovituri de stat, la 5 decembrie 1917 puterea a fost preluata de generalul Sidonie Paes care a inaugurat asa-numita "Republica Noua" ce a constituit in fapt "un regim dictatorial, cezarist si consular, verificat necontenit prin plebiscite", dupa aprecierile lui Mircea Eliade. Generalul Paes a detinut functia de presedinte al Republicii si sef al guvernului, practic intreaga putere politica si administrativa a tarii fiind concentrata in mana sa. In plan politic, generalul Paes a acceptat activitatea a doua noi miscari politice: "integralismul" organizat de tinerii din elita portugheza si "Centrul Catolic" ce sustinea interesele membrilor si simpatizantilor catolici. Presedintele a fost preocupat insa de integrarea tuturor fortelor politice intr-un partid unic. De altfel, Paes s-a manifestat deschis ca adversar al fortelor democrat-revolutionare care, nemaiavand dreptul de a actiona in tara, au organizat in strainatate, in special la Paris, centre de rezistenta. Opozitia a pus la cale mai multe comploturi si atentate la viata lui Paes. Cel organizat la 14 decembrie 1918 si-a atins tinta, presedintele fiind asasinat. In acest context a avut loc o lovitura de stat monarhista care a reusit sa preia controlul orasului Porto intre 14 ianuarie si 14 februarie 1919, in timp ce la Lisabona rebeliunea a fost inabusita.

Portugalia a trecut dupa 1918 printr-o acuta criza economica si financiara, cheltuielile depasind resursele. Deficitul bugetar s-a ridicat la 5 milioane lire sterline. Cateva afaceri scandaloase precum falimentul transporturilor maritime au provocat si intretinut in randul populatiei o stare de agitatie si nemultumire. Numarul grevelor a crescut. Incepand din primavara anului 1925, in viata politica a Portugaliei a intrat un nou actor important - armata - de care toate fortele politice au trebuit sa tina seama. Au avut loc tot mai multe revolte in garnizoanele portugheze, ce anuntau hotararea comandantilor militari de a indeparta regimul. Cea mai importanta s-a organizat la 18 aprilie 1925.

Lovitura de stat de la 28 mai 1926

Datorita framantarilor politice si dezastrului financiar, criza interna a atins apogeul. Sef al insurgentilor militari a fost ales generalul Gomes da Costa. Organizatorii insurectiei au hotarat ca actiunea sa fie declansata in nordul tarii in localitatea Braga, unde generalul da Costa a obtinut sprijinul unei divizii. Generalul a lansat un manifest catre portughezi chemandu-i la arme pentru libertate si onoare. S-a format un triumvirat din generalii Cabecadas care a preluat Presedintia si Internele, Gomes da Costa - ministerele de Razboi si Colonii si Oscar Carmona - Afacerile Straine. La 31 mai 1926, presedintele Bernadino Machado a renuntat la functia sa si a transmis puterea guvernului militar. Ca membru al guvernului apare un nume nou: dr. Oliveira Salazar, ministru de Finante. Acesta a fost acceptat de Cabecadas ca urmare a recomandarilor facute privind profesionalismul profesorului de economie politica al Universitatii din Coimbra. Guvernul a suspendat Constitutia si a inchis Parlamentul. Neintelegerile dintre generalii Cabecadas si Gomes da Costa au dus la formarea unui nou guvern prezidat de Gomes da Costa, din care Salazar n-a mai facut parte. Masurile adoptate de generalul Gomes da Costa au provocat retragerea sprijinului armatei. Acesta a fost demis, arestat, inchis la 9 iulie 1926 si apoi exilat in insulele Azore. La 9 iulie 1926 s-a format un nou guvern prezidat de generalul Oscar Carmona. Situatia interna nu s-a stabilizat. Au izbucnit noi rebeliuni carora generalul Carmona a reusit sa le faca fata, La 10 iulie 1927 generalului Gomes da Costa i s-a permis sa se intoarca in Portugalia, fiind inaltat la gradul de maresal. La 26 noiembrie 1926 generalul Carmona este ales presedinte ad-interim, pastrand si functia de sef al Consiliului de Ministri. S-au organizat alegeri prezidentiale, iar generalul Carmona a fost ales la 25 martie 1928 presedinte cu 740.230 voturi. Portofoliul Finantelor este reincredintat lui Oliveira Salazar.

Situatia financiara a tarii era deosebit de grava. Datoria publica se ridica la 2.065 milioane escudos. Portugalia era lipsita de credite. Pentru a obtine ajutor financiar dictatura militara s-a adresat Societatii Natiunilor. Forumul de la Geneva a conditionat ajutorul numai dupa efectuarea unui studiu si exercitarea controlului finantelor portugheze. Conditiile Societatii Natiunilor au fost respinse de autoritatile militare portugheze. Salazar nu considera indispensabil imprumutul extern ca o conditie sine qua non pentru redresarea financiara a tarii. Articolele sale pe aceasta tema sustineau "ca echilibrarea bugetului si stabilizarea monedei se pot face fara nici un ajutor extern, prin simpla insanatosire a vietii economice si financiare a tarii". Salazar a acceptat sa preia conducerea Ministerului Finantelor numai dupa ce i s-au acordat puteri dictatoriale si dreptul de control asupra bugetelor celorlalte ministere (27 aprilie 1928). Puterile acordate lui Salazar la preluarea mandatului au constituit pasul decisiv spre dictatura care va dura pana la 9 septembrie 1968, data mortii acestuia. Impunandu-si un program auster, de munca, profesorul universitar Salazar s-a inchis in cabinetul sau de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi si noapte sa reduca, sa echilibreze, sa economiseasca. Reforma financiara initiata si aplicata de Salazar a inceput sa-si arate roadele. Incepand cu anii financiari 1928-1929 deficitele bugetare au disparut, Portugalia cunoscand in perioada marii recesiuni economice internationale bugete echilibrate. Astfel, in anul financiar 1928-1929 a reusit sa obtina chiar un excedent financiar. Practic, Salazar nu a fost un inovator in materie de finante. Ceea ce a reusit el sa impuna a fost redimensionarea cheltuielilor potrivit cu veniturile, reasezarea sistemului impozitelor, astfel incat greutatea sarcinilor fiscale sa fie suportata proportional cu veniturile fiecarui cetatean, imbunatatirea sistemului de colectare a impozitelor de catre stat. A desfiintat functiile de tip sinecura, cumulul de functii, a introdus modificari in regimul contabilitatii si creditului, asigurand stabilitatea monedei nationale. In anul 1934 datoria publica a fost stinsa. Cu sumele excedentare Oliveira Salazar a initiat un vast plan de lucrari publice, de refacere de drumuri, porturi, s-au efectuat lucrari hidraulice, s-a dezvoltat marina de razboi s.a. Succesele l-au propulsat pe Salazar in primul plan al vietii politice, acesta devenind seful spiritual si politic al regimului instaurat de miscarea de la 28 mai.

Regimul politic al Portugaliei se baza pe trei elemente: 1. Presedintele Republicii; 2. Salazar; 3. Armata. Fara sprijinul presedintelui Carmona, care a preferat sa ramana in umbra, Oliveira Salazar n-ar fi putut sa-si puna in aplicare ideile si programul politic. Armata a constituit, de asemenea, celalalt element major de sprijin si rezistenta al lui Salazar. La 25 iunie 1932, cu sprijinul militarilor, Salazar a fost desemnat presedinte al Consiliului de Ministri, pastrand in continuare portofoliul Finantelor si interimatul Ministerului de Razboi.

S-a alcatuit o noua lege fundamentala care a proclamat Portugalia "Estado Novo" (Statul Nou). Constitutia a avut ca izvoare cateva enciclice papale si principii pentru care militase Salazar. Statul portughez a fost definit ca republica unitara si corporatista. Temelia statului, in conceptia lui Salazar, era familia careia ii acorda o importanta covarsitoare in organizarea natiunii. Pentru Salazar Statul Nou era stat de tip corporatist, o totalitate de profesiuni, de calificari sociale in munca, avand la baza asa-numitele gremios (breslele) de lucratori si salariati, plus asociatiile patronale. Breslele se reuneau in federatii regionale. La nivel national se organizau corporatiile care erau organizatii unitare ale productiei. In mediul rural, toate activitatile legate de productie, desfacerea produselor, instructie, sanatate reveneau Caselor poporului. . Prin structurile create, O. Salazar urmarea sa impace interesele patronilor cu ale angajatilor si sa armonizeze interesele nationale. Constitutia a acordat puteri nelimitate lui O. Salazar care conducea politica interna si externa a Portugaliei. Ca presedinte al Consiliului de Ministri contrasemna actele sefului statului, emitea decrete-legi si aproba conventiile internationale pe care le semna Portugalia. Indiferent de votul din Adunarea Nationala, guvernul nu-si dadea demisia. Drept de vot aveau numai cetatenii de sex masculin, majori, stiutori de carte, dar si cei nestiutori care plateau un impozit de 100 de escudos. Candidatii erau inscrisi pe o singura lista, din se alegeau 90 de deputati. Conform Constitutiei, puterea legislativa apartinea Adunarii si Camerei Corporative, organizata conform configuratiei economiei portugheze: cereale, animale, vinuri, produse farmaceutice s.a. Practic, cele doua adunari au avut numai rol consultativ.

In anul 1935 s-a introdus un sistem de asigurari sociale. S-a initiat un program de constructie de locuinte pentru muncitori si functionari. La initiativa lui Salazar s-a creat Institutul National pentru Munca si Planificare ce veghea la aplicarea legislatiei corporatiste si la functionarea tribunalelor muncii. Legislatia muncii a introdus obligativitatea repausului duminical, durata muncii, salariul minim si plata orelor suplimentare. S-a creat fondul de asigurari sociale, la care cotizau salariatii si patronii.

Un alt act normativ important, adoptat de regim la 8 iunie 1940, a fost "Actul colonial" care a statuat un nou raport juridic intre coloniile portugheze si metropola. Coloniilor li s-a fixat pozitia de provincii dependente de guvernul de la Lisabona.

Politica si ideile afirmate de O. Salazar n-au intrunit consensul total al societatii portugheze. Intelectuali, unii oameni politici si ofiteri au criticat reformele lui Salazar. N-au lipsit incercari de rasturnare a guvernului, greve si alte manifestari contra regimului. Adversarii politici au fost inlaturati din functii, arestati si de multe ori deportati in colonii. Salazar a interzis masoneria, functionarii statului si militarii au fost obligati sa declare in scris ca nu fac parte din societati secrete interzise. Regimul si-a intarit mijloacele coercitive; intre acestea un rol important 1-au jucat temuta politie secreta (PIDE) si militia speciala "Legiunea Portugheza". Sub aspect politic s-a admis activitatea Centrului Catolic si a Partidului Monarhist. La 30 iulie 1930, Salazar a creat Uniunea Nationala, menita sa asigure o baza regimului si sa organizeze natiunea. O alta formatiune politica creata in decembrie 1932 a fost Sindicalismul national, al carei scop si principal obiectiv a fost "acela de a ralia clasa muncitoare la dictatura salazarista".

In plan extern, Portugalia a promovat in perioada interbelica o politica prudenta. Deviza lansata de Salazar a fost: "Portugalia nu tulbura pacea lumii si nu poate permite nimanui sa i-o tulbure pe a sa". Salazar a continuat o constanta majora a politicii portugheze: echilibrul iberic. Izbucnirea razboiului civil din Spania a fost perceputa de Salazar ca o amenintare directa din partea comunismului, situandu-se din primele momente alaturi de generalul Franco si impotriva stangii, fara sa se implice in razboiul civil. Portugalia a recunoscut intre primele tari guvernul lui Franco. La 27 martie 1939 Portugalia a semnat Tratatul de prietenie si neagresiune cu Spania. Lisabona a avut relatii de buna colaborare cu Roma si Berlin, dar si-a pastrat neutralitatea, mai degraba favorabila Aliatilor, dupa declansarea razboiului mondial. In baza unor mai vechi traditii filo-engleze, Salazar a pastrat alianta speciala cu Marea Britanic inclusiv in anii razboiului. Portugalia a facut tot ceea ce s-a putut pentru a-si pastra caile maritime din Oceanul Atlantic care ii asigurau legatura cu posesiunile de peste mari.