| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
Barbarii dunareni in literatura crestina a secolelor IV-V d. Hr.
Barbarii dunareni au intrat in atentia scriitorilor crestini ai secolelor IV-V d.Hr. mai ales din prisma ororilor savarsite de acestia in incursiunile lor asupra Imperiului roman. In conditiile in care faptele istorice prezentau relevanta pentru observatorii epocii, in masura in care aveau un impact asupra sistemului politic roman se poate aprecia ca barbarii dunareni s-au bucurat de o pozitie "privilegiata" in literatura crestina a secolelor IV-V d.Hr. In capitolul de fata nu vom incerca sa prezentam mai in special maniera in care autorii crestini si legislatia religioasa din veacurile IV-V au reflectat impactul barbar.
Termenul uzitat in perioda precrestina atat ca substantiv, cat si ca adjectiv pentru a denumi populatiile "necivilizate" din proximitatea spatiului cultural elenistic a fost preluata de gandirea politica romana. Conform acesteia, tot ceea ce apartinea Imperiului reprezenta umanitatea, populatiile extra fines constituind, involuntar, lumea barbara . Generalizarea termenului barbaria asupra neamurilor din afara lui orbis terrarum devenise in secolul al IV-lea atat de fireasca, incat germanicii, care spre sfarsitul veacului amintit formasera deja state pe teritoriul imperial, nu se considerau altceva decat barbari, adica neromani, straini . Marturiile istoricilor pagani - Aurelius Victor , Pseudo-Aurelius Victor , Eutropius , Festus , autorul anonim al micului tratat De rebus bellicis , cel al lui Expositio totius mundi et gentium , Claudius Mammertin , Libanios , Ammianus Marcellinus , Claudian , realizatorul culegerii de biografii imperiale cunoscuta sub numele de Historia Augusta , Eunapios - sunt relevante in acest sens; ele nu fac obiectul lucrarii noastre decat in mod tangential.
O data cu legalizarea crestinismului, semnificatia termenului "barbar" a suferit anumite modificari, dar mobilitatea populatiilor aflate sub incidenta vocabulei respective face aproape imposibila stabilirea unei cronologii exacte a evolutiei acesteia. Vom avea in vedere insa, ca repere importante, evenimentele militare de la Hadrianopolis (378), Roma (410) si Nedao (454) si cele religioase de la Constantinopol (381) si Chalcedon (451).
In zona dunareana, barbarii erau despartiti de orbis Romanus de fluviu[17], ceea ce, in mod firesc, a determinat o anumita indiferenta a legislatorului fata de acestia. Prima mentiune a termenului barbarus intr-un text juridic roman dateaza din 290 d.Hr., fiind echivalent cu hostis ("dusman, strain") . Dupa Lactantius, gotii si sarmatii, adversari ai Imperiului la sfarsitul secolului al III-lea , erau "primitivi" si "inumani" ("inhumanam et feram gentem") , pe cand romanii - chiar si cei necrestini - apareau ca umani, blanzi si instruiti. Schimbarea acestui comportament s-a produs in urma crestinarii . Din aceasta perspectiva, fiecare succes al suveranilor romani asupra barbarilor a fost celebrat ca o izbanda a civilizatiei asupra salbaticiei. Amintirea victoriilor contra barbarilor s-a pastrat in titulatura imperiala, in arta si in emisiunile monetare. Sub Constantin cel Mare barbari erau persanii care acordasera adapost crestinilor persecutati in vremea Tetrarhiei , sarmatii care se opusesera romanilor in anul 305 , dar si gotii care se impotrivisera armatelor imperiale la Dunare (332) . Pentru pacea cu gotii imparatul "si-a asigurat in randul neamurilor barbare o recunostinta nemasurata pentru binefacerile sale" .
In evolutia semnificatiei termenului "barbar" un factor decisiv l-a constituit integrarea acestora in armata romana si acordarea de loturi de pamant in regiunile de granita ale Imperiului, actiune inceputa de imparatul Marcus Aurelius (160-180). Intrarea masiva a germanicilor in randul armatei romane - in timpul imparatului Iulian (361-363) mai mult de jumatate din efective era formata de germanici, din secolul al V-lea devenind cvasimajoritari - a facut ca "barbar" sa devina similar cu "soldat"[26]. Legislatia imperiala interzicea insa, in jurul anului 370, conubium romano-barbar , dar in cazul ofiterilor de rang superior prevederile respective nu erau respectate. De asemenea, se aplicau masuri severe celor gasiti vinovati de colaborarea cu barbarii (barbaris scelerata fa(c)tione facultatem depraedationis in Romano(s) ) sau celor care ar fi comercializat ad barbaricum vin, ulei si bauturi . Incepand cu imparatul Constantin cel Mare, suveranii romani si-au atribuit rolul de protectori ai crestinatatii in fata pericolelor externe, cum ar fi grupurile barbare eretice .
Intr-un panegiric rostit in cinstea imparatului Theodosius se facea apel retoric la vremea cand "toate neamurile scitice /gotice - n.n./ se revarsau de pretutindeni in roiuri atat de mari, incat se parea ca recrutarea, de care i-ai dispensat pe ai tai, ai impus-o barbarilor"[31]. Importanta pe care au capatat-o conducatorii barbari in evenimentele de la sfarsitul secolului al IV-lea se datora, nu in ultimul rand, masurilor complexe de reorganizare a armatei intreprinse de suveranii romani. Theodosius consfintea o tendinta existenta inca din vremea lui Constantinus II (317-340) si anume aceea de a micsora puterea generalilor sai, institutionalizand prezenta in capitala a doi magistri equitum et peditum praesentales si a trei comandanti regionali, respectiv magistri militum per Illyricum, per Thracias, per Orientem . Politica theodosiana in acest sens era de a crea o pluralitate a comandamentelor si de a insista pe stricta colegialitate a primilor doi generali, intr-un moment in care Merobaud primea de la Gratianus titlul de magister peditum praesentalis, adica primul rang in armata si in stat . Asa se explica si dominatia in Occident a unor conducatori barbari - Arbogast, Stilicon, Aetius, Ricimer -, pe cand in Orient s-a reusit respingerea tutelei gotului Gainas .
Procesul de adaptare a migratorilor din provinciile dunarene la realitatile politice, sociale si economice ale statului roman s-a intins pe durata a mai multor decenii si nu a fost niciodata pe deplin incheiat. Factorul decisiv care a contribuit la schimbarea de optica a opiniei despre barbari a fost crestinarea acestora in prima jumatate a secolului al IV-lea.
Nu lipsita de relevanta este reprezentarea numismatica a barbarului primit, invitat in Imperiu in mod pasnic, asa cum apare pe emisiunile prilejuite de aniversarea fondarii Romei (348)[35]. Desi o initiativa izolata, ea reflecta stabilirea unui status-quo intre romanii si gotii de la Dunarea de Jos; pentru acestia din urma, ea presupunea o "coxistence avec Rome, lui fournissent nombre de soldats, et essayent de s'organiser entre Karpathes et le Don" . Intre formele de convietuire cu barbarii de la Dunare se numara si existenta unor puncte comerciale comune situate de-a lungul fluviului[37]. Practic, putem aprecia ca in provinciile dunarene nu mai exista, dupa aproximativ un secol de la primele incursiuni gotice in spatiul balcanic, fobia fata de barbari, acestia devenind o prezenta obisnuita in peisajul cotidian. In sprijinul acestei afirmatii poate fi adusa marturia istoricului Orosius privitoare la persecutiile lui Athanaric asupra crestinilor din Gothia la jumatatea secolului al IV-lea d. Chr.: "cei mai multi dintre ei /crestinii goti de la nordul Dunarii - n.n./, pentru credinta lui Hristos, au fugit pe pamantul roman, fara sa tremure de frica, ca si cum [ar trece] la dusmani, ci cu incredere, deoarece [mergeau] la niste frati" . La aceasta realitate a contribuit si adoptarea de catre goti a crestinismului sub forma sa ariana.
Revenind la goti, echilibrul politic stabilit prin foedus-ul din anul 332 s-a mentinut in provinciile dunarene pana in timpul uzurpatorului Procopius (356-366), care s-a bucurat de sprijinul barbarilor in campania sa contra lui Valens[39]. Conflictele din 367-369 s-au finalizat printr-o intelegere cu regele vizigotilor, Athanaric, la Noviodunum , considerata un adevarat tropaion al politicii imperiale "nu din piatra, nici de arama sau din aur si care sa aiba un loc fix, ci acest trofeu poate fi gasit in inima tuturor barbarilor si tuturor romanilor" . Pentru mentinerea pacii incheiate, Valens, sustinator fervent al arianismului, a trebuit sa se incline in fata unui mare aparator al simbolului niceean, episcopul tomitan Bretanion. Exilarea acestuia de catre suveranul roman ar fi provocat o rascoala a indigenilor "asezati ca un zid in fata presiunii barbarilor" .
Pe urmele apostolului Paul, Grigorie de Nazianz remarca intr-un discurs din 368 ca in crestinism nu mai exista "barbatesc sau femeiesc, barbar, scit, sclav, om liber"[43]. Din aceasta perspectiva nu se pot constata diferente majore de interpretare a surselor literare crestine referitoare la paganismul barbarilor. Astfel, in preajma evenimentelor legate de incursiunile germanicilor anterioare bataliei de la Hadrianopolis (378), Eusebius constata ca prefectura Illyricum fusese distrusa mai intai de prefectul ei, Probus, si apoi pustiita de barbari . Autorul face referire si la arealul geografic unde se aflau "barbarii" inainte de conciliului de la Constantinopol (381): superatis in congressione Romanis Gothi funduntur in Thracia .
In conditiile infrangerii armatelor romane la Hadrianopolis (378), s-a pus problema gasirii unui modus vivendi cu barbarii ce au penetrat diocezele sud-dunarene. Atacurile violente asupra provinciilor, jefuirea oraselor si distrugerea bisericilor devenisera endemice[46]. Literatura contemporana evenimentelor tradeaza necesitatea unei schimbari de mentalitate fata de "barbarii" ce triumfasera prin forta armelor, pledand pentru integrarea lor in structurile imperiale. Se facea apel la calitatile morale ale romanilor - clementa, filantropia -, singurele in masura sa invinga primitivismul barbarilor . Din acest punct de vedere, un exemplu pozitiv era cel al galatilor din provincia Asia, care devenisera cetateni prin acceptarea modului de viata specific roman, plata taxelor, acceptarea administratiei imperiale si efectuarea serviciul militar .
Integrarea barbarilor in statul roman - fie pasnic, prin incheierea de foedera, fie pe cale militara - a generat extinderea sferei geografice "barbare" spre zonele ocupate de externes gentes in interiorul provinciilor imperiale; asa se explica caracterizarea drept solum barbaricum a regiunii Rinului[49] sau campi barbarici a tinuturilor mlastinoase dintre Roma si Terracina si desemnarea Irlandei ca stabiliment al barbarilor crestini sau a unei manastiri din Gallia secolului al V-lea ca o "insula barbara" .
Relatia Stat-Biserica in Imperiul roman de Rasarit a accelerat procesul de integrare a barbarilor. Un element important, in acest sens, l-a constituit recunoasterea la cel de-al doilea conciliu ecumenic din 381 a primatului de onoare al episcopului de Constantinopol, pana atunci simplu sufragan al scaunului de Heraclea si extinderea treptata a autoritatii lui asupra provinciilor Pontus, Asia si Thracia[54]. Pentru istoria romanitatii dunarene si a barbarilor din provinciile balcanice (anexa 3) de importanta majora este precizarea din canonul 2 al conciliului dupa care "Ecclesias autem Dei in barbaricis gentibus constitutas gubernari convenit iuxta consuetudinem, quae est patribus instituta "Bisericile lui Dumnezeu aflate printre (in mijlocul) popoarelor barbare trebuie sa se guverneze dupa obiceiul introdus de Parinti")[55]. Prin termenul barbarikos sinodalii desemnau si pe acei migratori din interiorul Imperiului care formasera deja un adevarat "stat" intre Dunare si Balcani . Prevederea conciliara amintita are in vedere un caz particular de jurisdictie ecleziastica, anume asupra crestinilor aflati printre "barbarii" din interiorul statului roman, care pustiiau provinciile "incetul cu incetul" . Asadar, aplicabilitatea sa era generata de conditii politice si sociale aparte. Un edict imperial din anul 386 intarea aceasta realitate istorica, mentionand pe barbarii luati drept sclavi non solum in barbaris, sed etiam in provincialibus servis .
Misionarii barbarilor dunareni avea sa-si dedice activitatea ecleziastica la sfarsitul secolului al IV-lea episcopul Constantinopolului, Ioan Hrisostomul . Intr-una din omiliile sale apostolul "gotilor" il numeste pe Abraham "barbar" (βάρβαρος)[60]. Motivatia acestei afirmatii curioase era sa-si flateze auditoriul care era "barbar", respectiv got . Interesul pentru convertirea gotilor "insetati de mantuire"[62] s-a concretizat in cladirea unei biserici in Constantinopol, sfintirea de diaconi si lectori cunoscatori ai limbii gotilor, episcopul insusi predicand regulat acestora si, cu ajutorul lui Leontius de Ancyra (Galatia Minor), trimiterea unor misionari printre barbarii de la Dunare , intrati in Imperiu in urma tratatului din 382. Episcopul constantinopolitan s-a angajat direct in confruntarea cu barbarii purtatori ai ereziei ariene, respectiv gotii lui Gainas, fiind sustinut in initiativa sa si de imparat . Totodata, a beneficiat de concursul episcopului Theotimus de Tomis, cu care se afla in relatii speciale, derivate din statutul de eparhie subordonata canonic al Scythiei Minor[66]. Prestigiul de care s-a bucurat Theotimus in randul barbarilor de la Dunarea de Jos i-a adus renumele de "zeu" al romanilor[67]. Termenul in sine este magulitor pentru un cleric daco-roman si este rezultatul unei activitati misionare intense printre triburile de barbari din apropierea fluviului. In istoriografia romana exista opinia unei legaturi mai mult sau mai putin directe intre episcopia Constantinopolului, cea a Tomis-ului si teritoriul nord-dunarean prin activitati misionare comune in randul barbarilor . In acest punct al expunerii sunt necesare doua precizari: nu putem delimita strict spatiul geografic la care se refera sursele istorice cand ii mentioneaza pe "barbari"; la sfarsitul secolului al IV-lea d.Hr. nu exista conceptul de misiune in intelesul ei modern, ceea ce face ca ideea unui "plan" misionar comun sa fie caduca. Activitatea pastorala a episcopului tomitan in randul barbarilor se inscrie intr-un ansamblu de actiuni similare cu ale altor prelati ai secolului al IV-lea, precum Niceta de Remesiana (Dacia Mediterranea) , Victricius de Rouen (Gallia) sau Amantius de Jovia (Pannonia Superior) .
Marturia tardiva a lui Iordanes readuce in prim plan misionarea nu numai a hunilor si gotilor din Imperiu, ci si a vizigotilor din afara granitelor: "cum filio Vitiricho ab Ostrogothis, qui adhuc in Scythiae terras Hunnorum oppressionibus subiacebant, ad Vesegotharum regnum migravit" . Aceasta situatie nu trebuie sa surprinda. Dupa anul 313, Bisericile din interiorul Imperiului si-au extins autoritatea lor si asupra destinelor crestinilor din afara granitelor administrative[73]. La aceasta trebuie adaugata si vocatia universala a Bisericii lui Hristos. In acest sens sunt cunoscute mai multe activitati de misionarism: Biserica din Alexandria in tinuturile Etiopiei si Arabiei de sud ; clericii din Mesopotamia au constituit liantul religios intre romani si persani ; Grigorie, apostolul Armeniei, era atasat Bisericii din Cezareea Capadociei .
Revenind la goti, sa remarcam aprecierea lui Synesius de Cyrene (370-413), care insista in anul 399 asupra pericolului pe care il reprezentau "scitii" /gotii - n.n./ pentru romanitatea orientala si sustinea reintoarcerea la integritatea armatei romane. Totodata, elogiind calitatile lui Theodosius, care s-a dovedit prea ingaduitor cu gotii, remarca: "barbarii nu pricep ce inseamna virtute"[77].
In jurul anului 400, Hieronymus lega succesele militare ale gotilor de apartenenta lor la crestinism: "Scythae frigora fervent calore fidei; Getarum rutilus et flavus exercitus ecclesiarum circumfert tentoria; et ideo fortasse contra nos aequa pugnant acie, quia pari religione confidunt"[78]. La fel, Prudentius remarca impaciuitor in Apotheosis: "Laxauit Scythicas uerbo penetrante pruinas uox euangelica, Hyrcanas quoque feruida brumas - soluit, ut exutus glaciae iam mollior amnis Caucasea de cote fluat Rhodopeius Hebrus. Mansueuere Getae" . Si, enumerand diferentele religioase dintre cele doua lumi, crestina si pagana, conchidea: "Tantum distant Romana et barbara" . La randul sau, episcopul de Nola, Paulinus, sublinia importanta asimilarii de catre barbarii dunareni a valorilor crestine: "Orbis in muta regione per te / barbari discunt resonare Christum / corde Romano placidamque casti / vivere pacem" . Marturiile amintite au condus pe drept cuvant pe J. Straub la concluzia: "In dieser rmischen Christenwelt hat der von aussen eindringende Barbar solange keinen Platz, als er sich ihrer Kultur noch nicht erschlossen hat, d. h. bevor er nicht durch den von den andern bereits durchgemachten Assimilationprozess zum rmischen Christen bzw. christlichen Rmer geworden ist"[82].
La sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul celui urmator, razbat si in literatura crestina resentimentele antigermanice; Orosius, Gelasius si Ambrosius[83] condamnau barbaria conducatorilor germanici. Episcopul milanez, referindu-se la dezastrele provocate de gotii ce invadasera Thracia si Illyricum, sublinia pericolul pe care-l reprezentau acestia pentru intreaga romanitate: "Praecipua est igitur liberalitas, redimere captivos, et maxime ab hoste barbaro, qui nihil deferat humanitatis ad misericordiam, nisi quod avaritia reservaverit ad redemptionem" Provinciile Thracia, Dacia Ripensis, Moesia, Pannonia au fost invadate, jefuite, umplute de victime umane tocmai pentru ca nu s-a respectat credinta dreapta, cazandu-se in erezie[85]. De aceea, "dreptcredinciosii" nu trebuie sa se amestece cu "paganii" prin nici un fel de legamant si, cu atat mai putin, prin casatorii cu acestia . Se intelege astfel ca Imperiul roman trebuia sa ramana un atribut exclusiv al crestinilor, barbarii neavand acces. Surprinzator, episcopul Auxentius de Durostorum (Moesia Secunda) era si el inclus in randul "scitilor" nu numai pentru ca era un adept al ereziei ariene, ci pentru ca se afla in "partile Scitiei", care, in viziunea episcopului milanez, desemna intreaga regiune dunarena ocupata de barbari la sfarsitul secolului al IV-lea . Lupta contra gotilor era comparata cu cea a poporului evreu si a lui Ezechiel contra lui Gog, cel ce venea din nord; soarta partii adverse, distrugerea fizica a acesteia, trebuia sa o impartaseasca si gotii care atacau Imperiul roman condus de Gratianus .
Atat in Occident, cat si in Orient, edictele imperiale denota starea de nervozitate creata de ascendenta tot mai pronuntata a germanicilor in chestiunile politice romane. Astfel, in anii 397, 399 si 416, Honorius interzicea cu strictete romanilor sa poarte vestimentatie germanica[89]. Cei care nu ar fi respectat edictele imperiale erau pasibili de perpetuum exilium , deportatio si extrema solitudino .
Conceptia ambroziana relativa la sinonimia "barbari" - "pagani" se regaseste in scrierea unui alt prelat occidental, Salvianus din Massilia (Gallia) (cca. 400-480). Martor al distrugerilor provocate de germanici in Gallia, autorul s-a folosit de exemple biblice pentru a evidentia barbaria migratorilor ; uzitarea unor astfel de mijloace stilistice pentru sublinierea unei idei facea parte din "arsenalul" autorilor crestini[94]. Expresiile referitoare la ferocitatea barbarilor (barbaricae feritatis) nu constituiau o mentiune aparte, ci se incadrau, dupa cum am observat, intr-un spectru literar mai amplu, caracteristic secolelor IV-V . Mai mult, in incercarea sa de a releva criza sistemul politic roman, prelatul gallic stabilea ca adevarata cauza a raporturilor tensionate dintre romani si barbari o constituia insasi degradarea morala a romanilor .
La sfarsitul secolului al IV-lea si-a facut aparitia la Dunare un popor barbar necunoscut pana atunci, hunii[97]. De la nordul Gurilor Dunarii, unde isi aveau salasele, au atacat statul roman in 395 sii 404/5 , provocand distrugeri importante provinciilor sud-dunarene. Diplomatia romana a reusit sa devieze linia atacurilor barbare spre partea occidentala a Imperiului, unde s-a lovit de rezistenta armatei "romane" (un amalgam de barbari si sclavi eliberati) condusa de vandalul Stilicon (359-408) . Acesta a fost, pe timpul minoratului lui Honoriu (393-423), pana in 408, adevaratul conducator politic si militar al Imperiului occidental. Din aceasta postura s-a confruntat cu gotii lui Alaric, pe care i-a folosit drept contrapondere la politica militara a romanilor orientali in Illyricum . Despre substraturile politico-militare ale actiunilor lui Stilicon in aceasta regiune, care vizau, in ultima instanta, readucerea partii estice a acesteia sub autoritatea suveranilor occidentali, s-a speculat relativ mult in istoriografie . Nu se poate aprecia insa ca actiunile militare ale lui Stilicon in provinciile dunarene, intreprinse cu ajutorul barbarilor , au facut parte, asa cum apreciaza unii istorici, dintr-un plan de lupta comun cu cel al pontifului roman de redobandire a unor teritorii aflate sub jurisdictia sa, dar anexate de Imperiul roman de Rasarit . Se pot sesiza aici mai degraba reminiscente ale concurentei politice existente intre Occident si Orient inca din secolul al IV-lea pentru controlul Illyricumului.
Actiunile hunilor in sud-estul Europei la sfarsitul secolului al IV-lea, descrise de Ammianus Marcellinus[105], au provocat panica generala in randul scriitorilor crestini. In conditii destul de grave pentru Imperiu, numai Dumnezeu putea sa-si arate "grija prevazatoare" fata de romani . Astfel, o parte dintre huni, fascinati de statul roman si de dragostea de oameni a suveranului Theodosius II (408-450) - dupa cum relateaza Sozomenus -, l-au parasit pe Uldin si s-a aliat cu romanii . Chiar daca substraturile acestei actiuni trebuie sa fi fost cu totul altele, renuntarea la barbarie in schimbul romanitatii nu constituia o noutate. In continuarea politicii theodosiene, barbarii intrati in Imperiu la inceputul secolului al V-lea care au imbratisat invatatura Mantuitorului au fost priviti ca parte integranta a corpului Bisericii . O data cu imparatul Theodosius II se schiteaza ideea unui "plan" misionar printre barbari, coordonat de suveran prin intermediul aparatului ecleziastic . Acesta completa politica de integrare a grupurilor barbare promovata de conducatorul roman sub forma acordarii dreptului de colonat instituit in 409 . De asemenea, Curtea imperiala dispunea de un aparat diplomatic specializat in promovarea legaturilor cu externes gentes. Astfel, ca subordonati ai unui magister officiorum, existau mai multi scriniarios barbaricariorum - responsabili financiari care se ocupau in special cu primirea si trimiterea ambasadelor din si in Barbaricum si care, dupa Notitia Dignitatum, erau repartizati astfel: "Orientis unus, Asianae unus, Ponticae unus, Thraciarum et Illyrici unus"
Prezenta permanenta a barbarilor la Dunarea de Jos a marcat o "sincopa" in procesul de dezvoltare fireasca a provinciilor dunarene[113], astfel incat evolutia politica, economica si sociala a acestora a fost afectata. Practic, administratia romana a alternat cu dominatia barbara, astfel incat nu se mai poate vorbi de existenta unui limes, a unui sistem defensiv in sensul sau clasic. Teritoriul din interior era protejat doar de castrele romane gandite ca refugium pentru populatia locala .
Relatiile dintre barbari si romani au imbracat in secolele IV-V mai multe forme: contactul nemijlocit din timpul incursiunilor, vanzarea ilegala de arme si produse prohibite catre barbari si refugiul romanilor din Imperiu in barbaricum[115], convietuirea in teritoriul controlat de barbari. Marturia lui Priscus Panites, membru al unei solii romane la curtea regelui hun, este relevanta in acest sens: un comerciant grec din Viminacium (Kostolac, Serbia) luat prizonier de huni a reusit sa se rascumpere si sa se casatoreasca cu o "barbara", declarand ca viata lui printre huni este mult mai buna decat cea din Imperiu . Faptul in sine este spectaculos prin prisma imaginii pe care ne-o ofera un "roman" aclimatizat in regatul barbar: "strainii care raman la sciti /huni - n.n./ in urma razboiului isi petrec viata in liniste, fiecare se bucura de ceea ce are" . In aceste conditii, nu mai surprinde ca Attila avea ca secretari pe un Rusticius sau un Constantius, trimisi de Aetius, comandantul romanilor din Occident
In cadrul intelegerilor incheiate intre romani si huni au existat si "brese", cauzate de initiativele izolate ale unor romanici dunareni. In anul 442, episcopul din Margus (Morava, Serbia) "a trecut in tinutul lor /al hunilor - n.n./, a cautat unde se aflau averile regilor si a pradat tezaurele ascunse"[119]. Acelasi episcop a predat barbarilor orasul Margus, care "a fost jefuit si pustiit, iar puterea barbarilor a crescut si mai mult" .
Noul suveran al Orientului, Marcianus (450-457), continuand politica religioasa a predecesorului sau, a decis sa pacifice barbarii prin implicarea pastorala a Bisericii constantinopolitane. Mai exact, in cadrul conciliului ecumenic de la Chalcedon (451) s-a hotarat instituirea jurisdictiei ecleziastice a scaunului de Constantinopol asupra diocezelor imperiale Asia, Thracia si Pontus si a episcopilor etiam qui in barbaricis sunt episcopi a sede suprascripta paroecias suprascriptas ordienentur" ("din tinuturile barbare ale diocezelor numite mai inainte")[121]. Traducerea canonului 28, nerecunoscut de legatii papali, a stabilit autoritatea ecleziastica de facto asupra barbarilor iar interpretarea lui a generat numeroase controverse in randul istoricilor . Dincolo de implicatiile religioase ale hotararilor conciliare, trebuie remarcat ca ele se inscriau pe o linie politica menita sa asigure pacea si linistea cetatenilor imperiului: "id die ac nocte prospicimus, ut universi, qui sub nostro imperio vivunt, et armorum praesidio ab hostili impetu muniantur et in pace libero otio ac securitate potiantur" .
Barbarii huni de la Dunarea de Jos, responsabili cu dezordinile din Imperiu in prima jumatate a secolului al V-lea, au suferit doua lovituri din care nu si-au mai revenit: moartea lui Attila (453) si esecul militar de la Nedao (454). Fiii lui Attila au cerut romanilor infiintarea - in baza unei traditii deja existente - a unor locuri de schimb pe linia Dunarii, dar cererea le-a fost respinsa[125]. Mai mult, suveranul era decis sa nu mai tolereze incursiunile barbare in statul roman, initiate adeseori, cu armament roman. Din acest motiv Marcianus a decretat: "barbarilor din afara, de orice neam nimeni sa nu cuteze a le vinde zale, scuturi, arcuri, sageti, sabii sau orice alt soi de arme si nici un fel de proiectile si sa nu fie instrainata de catre cineva nici macar o bucata de fier, lucrat sau inca nelucrat; caci e lucru vatamator pentru imparatia romana si foarte vecin cu tradarea ca sa inzestram pe barbari cu arme, de care se cade sa duca lipsa, spre a-i face mai puternici" . Urmarind consecvent anihilarea barbarilor, conducatorii romanii au reusit sa infranga ultimele grupe de huni in 469, moment din care au si disparut din istoria regiunilor dunarene .
Caderea Imperiului Roman de Apus (476) si inceputul grecizarii structurilor imperiale rasaritene au constituit factorii care au condus la crearea unei identitati religioase proprii orientalilor, rezultata din noua postura a Imperiului roman de Rasarit de unic descendent al statului roman. Din acest motiv, bizantinii s-au considerat a fi "romani" iar occidentalii au fost catalogati treptat drept "barbari"[128]. Termenul tendentios de "barbari" atribuit occidentalilor in cadrul conciliului Trullan (691) tradeaza existenta deja a unui imaginar colectiv bizantin, in care romanicii din Apus mai detineau doar un rol marginal.
In concluzie, se poate observa in literatura crestina a secolelor IV-V o evolutie diferentiata a termenului "barbar", datorata unui complex intreg de factori - militari, politici, sociali, religiosi, economici. Aflati in interactiune directa cu statul roman, barbarii dunareni au aparut in izvoare inca inainte de "pacea constantiniana" (313). Perceputi initial ca un factor distructiv, ca o cauza a crizei generalizate in care se afla Imperiul roman, acestia au devenit - o data cu masurile de pacificare luate de suveranii romani - o prezenta permanenta la Dunarea de Jos. Bisericile locale, marile centre ecleziastice - Roma si Constantinopol - s-au implicat in gasirea unui modus vivendi cu barbarii pagani, fapt reflectat de actele sinoadelor ecumenice. La nivel regional, au existat initiative izolate ale unor clerici, menite sa realizeze apropierea intre doua lumi total diferite: romana si barbara. Invazia hunilor de la sfarsitul secolului al IV-lea a impiedicat finalizarea procesului de integrare a populatiilor barbare in civilizatia romana de la Dunarea de Jos.
F. Winkelmann, Die Bewertung der Barbaren in den Werken der ostrmischen Kirchenhistoriker, in Das Reich und die Barbaren, hrsg. von E.K. Chrysos und A. Scwarcz, Wien-Kln, 1989, 221-236.
J. Vogt, Kulturwelt und Barbaren. Zum Menschheitsbild der sptantike Gesselschaft (Abhandlungen der Geistes- und Sozialwissenschaftlichen Klasse 1), Wiesbaden, 1967, 7; S. Rugullis, Die Barbaren in den sptrmischen Gesetzen. Eine Untersuchung des Terminus barbarus (Europische Hochschulschriften 3, Geschichte und ihre Hilfswissenschaften, 513), Frankfurt am Main-Bern-New York-Paris, 1992, 21-23.
Pentru sensul notiunii "barbar" inainte de "pacea Bisericii" vezi J.Ph. Krebs, Antibarbarus der lateinischen Sprache, siebte, genau durchgesehene und vielfach umgearbeitete Auflage von J.H. Schmalz, Basel, 1905, 232-233; J. Jthner, Hellen und Barbaren (Das Erbe der Alten, 8), Leipzig, 1923; R. Egger, Von Rmern, Juden, Christen und Barbaren, in Sitzungsberichte der sterreichischen Akademie der Wissenschaften. Philosophisch-historische Klasse, Wien, 247, 1965, 3, 1-33; I. Opelt, Barbar I, in RAC I (Suppl.), col. 881.
J. Vogt, op. cit., 9. Perceptia romanilor relativa
la germanicii din proximitatea granitelor era, la sfarsitul secolului al
IV-lea, relativ identica, indiferent de localizarea geografica a acestora. Vezi, de exemplu, pentru provincia Gallia R.W. Mathisen, Roman aristocrats in barbarian Gaul. Strategies for survival in an
age of transition,
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., 29, 3; 47, 3 asociaza adeseori denominatia barbarus cu cea de externus.
Eutr., VI 16, 1; VI, 21, 1; VII, 9; IX, 4; IX, 22, 1 diferentiaza intre lumea in intregul ei - orbis terrarum - si exteriorul Imperiului, barbaricum, ceea ce reprezinta pentru A. Chauvout, op. cit., 213 o dovada ca "le terme tait certainement d'un usage courant chez les habitants et les soldats des provinces du Rhin et du Danube, au moins depuis le dbut du IIIe siècle après J.-C.".
Fest., 8 arata ca limes-ul se afla inter Romanos ac barbaros ab Augusta Vindelicum per Noricum, Pannonias ac Moesiam iar barbarii sunt identificati ca fiind migratorii din apropierea fluviilor Rin si Dunare.
De rebus bellicis VI, 1. Vezi S. Mazzarino, Aspetti sociali del quarto secolo, Roma, 1951, 72-109; H. Brandt, Zeitkritik in der Sptantike. Untersuchungen zu den Reformvorschlgen des Anonymus De Rebus Bellicis, Mnchen, 1988, 136-137; A. Girardina, Anonimo. Le cose della guerra, Milano, 1989; A. Chauvot, op. cit., 219-233.
Expositio, LVII. Barbarii aflati in partea occidentala a Imperiului roman nu se bucura de atentia deosebita a autorului. Barbarii se afla in apropierea granitelor imperiale "quae adiacet trans flumen Danuvium"; vezi si Y.A. Dauge, Le Barbare. Recherches sur la conception romaine de la barbarie et de la civilisation (Collection Latomus 176), Bruxelles, 1981, 358-360 ; F. Martelli, Introduzione alla Expositio totius mundi et gentium. Analisi etnografica e tematiche politiche in un 'opera anonima' del IV secolo, Bologna, 1982.
Paneg., XI, 8, 4. Expresia barbaricum solum, prezenta in contextul luptelor de la Dunare din timpul lui Iulianus (361-363), desemna teritoriile transdanubiene - vezi A. Chauvot, op. cit., 247. Alte referiri analoge la barbari nu intalnim in acest panegiric; ele pot fi doar deduse din context.
Lib., Or. LIX 89-93. Elogiind faptele de cutezanta, intelepciunea suveranilor romani Constantius si Constans, autorul ii aduce in prim plan pe oponentii barbari ai Imperiului - "scitii", adica germanicii, si "persii". Nu de putine ori insa, chiar istoricii contemporani evenimentelor nu distingeau cu claritate migratorii prezenti in afara granitelor imperiale, astfel incat se crea confuzia intre "sciti", "goti", "geti" (sic!) si alte neamuri barbare. Totusi, generalizarea termenului de "sciti" pentru toti barbarii de la Dunarea de Jos persista la Libanios, asa cum o arata scrisorile sale catre diferiti magistrati. Vezi si J. Palm, Rom, Rmertum und Imperium in der griechischen Literatur der Kaiserzeit, Lund, 1959, 84-98; V. Tapkova-Zaimova, Quelques remarques sur les noms thnique chez les auteurs byzantins, in Studien zur Geschichte und Philosophie des Altertums, Budapest, 1968, 400-405; N. Miteva, Some Ethocultural Problems in the Evidence of the Authors during the Late Antiquity about Thracian Lands, in Thracia, 8, 1988, 13.
Amm., XXVII, 4, 9 precizeaza ca Thracia era ocupata din vechime (priscis temporibus) de catre barbari cu limbi si obiceiuri diferite. In capitolul XXXI, 8 autorul se refera la numarul mare al "barbarilor" condusi de gotul Fritigern care patrunsesera in Thracia - "innumerae gentium multitudines per provincias circumfusae". Cu toate acestea, mentiunea lui Ammianus referitoare la barbarii din interiorul Imperiului este una izolata, in toate celelalte cazuri autorul referindu-se la populatiile din afara Imperiului. Vezi: A. Demandt, Zeitkritik und Geschichtsbild im Werk Ammians, Berlin, 1965, 28-39; T.E.J. Wiedemann, Between men and beasts: barbarians in Ammianus Marcellinus, in Past Perspectives. Studies in Greek and Roman historical Writing. Papers presented at a conference in Leeds, April 1983, edited by I.S. Moxon, J.D. Smart, A.J. Woodman, Cambridge, 1986, 189-211; A. Chauvot, op. cit., 383-406.
Claud., Ruf., I, 305-315 il acuza pe Rufinus, magister officium, ca i-ar fi chemat pe barbarii de peste Dunare in Imperiul roman. Opinia sa referitoare la barbarii din partea rasariteana a Imperiului (cf. in Eutropium, II 177-217) era una complet negativa. In De Bello Gothico, 81, 524 Alaric este prezentat ca fiind originar de la Dunare (Ister, Danuuius). Vezi A. Chauvot, op. cit., 329-341.
T.S. Burns, Studies in Latin Literature and Roman History, I (Collectio Latomus 164), Bruxelles, 1979, 521-540; A. Chauvot, op. cit., 406-419.
Eunap., 55 relateaza etapele si metodele de care s-au folosit "barbarii" pentru a trece la sudul Dunarii in timpul imparatului Valens. Vezi Fr. Paschoud, Zosime, Eunape et Olympiodore tmoins des invasions barbares, in Das Reich und die Barbaren, 181-201; A. Chauvot, op. cit., 419-428.
J. Jthner, Barbar, in RAC, I, col. 1175. Kingdoms of the Empire. The Integration of Barbarians in Late Antiquity (The transformation of the Roman world 1), ed. by W. Pohl, Leiden, New York, Kln, 1997 urmatoarele articole: W. Pohl, The Empire and the integration of barbarians, 1-11; G. Wirth, Rome and its Germanic partners in the fourth century, 13-55; P. J. Heather, Foedera and foederati of the fourth century, 57-74; J. Durliat, Cit, impt et intgration des barbares, 153-179. Si vocabula "brav", in sensul de "curajos", "viteaz", intalnita in diverse limbi europene ("bravo" - italiana si spaniola, "brave" - engleza; "brav" - germana) este o deviere lexicala de la termenul in discutie si care s-a impus definitiv in vocabularul comun european in timpul razboiului de 30 de ani (1618-1648) - vezi S. Rugullis, op. cit., 25, cu note.
J. Vogt, op. cit., 35: "Die Aktivitt der christlichen Fhrungsschicht ging im 4. Jahrhundert darauf aus, innerhalb des Reiches das Christentum zu festigen, das heit die Hresien zu bewltigen und die letzten Heiden unter den Rmern und Griechen zu bekehren. Je enger diese Verbindung von Kirche und Reich wurde, desto mehr drang auch das rmische Selbstverstndnis gegenber den Barbaren in christliches Denken ein".
Zos., IV, 27, 1-2; A. Hoepffner, Les magistri militum praesentales au IVe siècle, in Byzantion, 2, 1936, 496-498
G. Dagron, Naissance d'une capitale. Constantinople et ses institutions de 330 à 451 (Bibliothèque byzantine 7), prface par P. Lemerle, Paris, 1984, 108.
G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates (Byzantinisches Handbuch I/2), zweite, durchgearbeitete Auflage, Mnchen, 1952, 45; G. Dagron, op. cit..
Eus., Chron., 246: "Probus praefectus Illyrici iniquissimis tributorum exactionibus ante provincias quas regebat, quam a barbaris vastarentur, erasit".
Hier., Ep. LX, 16, 2-3: "Scythiam, Thraciam, Macedoniam, Thessaliam, Dardaniam, Daciam, Epiros, Dalmatiam cunctasque Pannonias Gothus, Sarmata, Quadus, Alanus, Huni, Uandali, Marcomanni uastant, trahunt, rapiunt. quot matronae, quot uirgines dei et ingenua nobiliaque corpora his beluis fuere ludibrio! capti episcopi, interfecti presbyteri et diuersorum officia clericorum, subuersae ecclesiae, ad altaria Christi, stabulati equi, martyrum effossae reliquiae: ubique luctus, ubique gemitus et plurima mortis imago. Romanus orbis ruit et tamen ceruix nostra erecta non flectitur
Them., Or. XV bc, XVI bc. Philantropia ca metoda de imblanzire a firii barbarilor a fost una din caracteristicile discursurilor oratorului grec catre imparatii Constantius, Valens, Valentinian sau Teodosius. Vezi J. Vogt, op. cit., 18-24.
Them., Or. XVI, 211c. Referindu-se la dezastrul provocat de diferite grupari etnice in interiorul Imperiului isi manifesta increderea in personalitatea imparatului XIV, 181: " privim la tine, in loc la toti ceilalti: decat sa fim la daci, la traci, la illiri, la ostasi si la orice unealta de razboi, care au fost sterse de pe fata pamantului, mai repede ca o umbra. Acum alungam si-i punem pe fuga invalmasiti pe cei care nu de mult ne urmareau. () suntem incredintati ca vom opri pe sciti din goana lor dupa bunastare si succese si vom stinge incendiul ce mistuie totul si pe care nu l-a oprit nici Haemusul, nici hotarele tracilor si ale illirilor, greu de trecut chiar si pentru un calator".
Prosp., De gratia dei et libero arbitrio contra collatorem XXI, 2: "ordinato Scotis episcopo [scilicet Palladio], dum Romanam insulam studet servare catholicam, fecit etiam barbaram Christiam".
Greg. Tur., Liber in gloria confessorum 22: "quid occulere quod erat cupiens, apud Insulam Barbaram monasterii Lugdunensis peregrinari expetiit ...".
K. Mller, Kanon 2 und 6 von Konstantinopel 381 und 382, in Festgabe fr Adolf Jlicher zum 70. Geburstag 26. Januar 1927, Tbingen, 1927, 190-202; E. Herman, Chalkedon und die Ausgestaltung des konstantinopolitanischen Primats, in Das Konzil von Chalkedon, II, hrsg. von A. Grillmeier, H. Bacht, Wrzburg, 1954
Can. 2 (COD I, 31-32) Problematica acestui canon nu se restrange numai la traducerea corecta a lui, ci presupune si incadrarea spatio-temporala a termenilor uzitati. Din bogata bibliografie referitoare la acest subiect mentionam cateva opinii mai recente: E. Popescu, Christianitas Daco-Romana. Florilegium studiorum, Bucuresti, 1994, 67: prin "tinuturile barbare" se intelegeau zonele de la nordul Dunarii, al Marii Negre si Caucazului; Zugravu, Geneza, 242, 293, 298 considera ca o implicare a episcopiei constantinopolitane la nordul Dunarii mai devreme de conciliul de la Calcedon ca fiind nefondata si identifica pe "barbari" cu germanicii din afara Imperiului.
E. Herman, op. cit., 474; A. Piganiol, L'Empire chrtien, Paris, 1972, 235; G. Dagron, op. cit., 485.In afara migratorilor de la granita dunareana, canonul se mai refera si la acei barbari din zona frontaliera cu Armenia, Persia, Etiopia.
P. Andres, Der Missionsgedanke in den Schriften des Johannes Chrysostomus, Hnau, 1935; L. Schmidt, Ostgermanen, Mnchen, 1969, 273, nota 3: barbarii destinati misionarii episcopului constantinopolitan "knnten Ostgoten gewesen sein, wahrscheinlich aber waren es Hunnen"; W. Speyer, Die Euphemia-Rede des Asterios von Amaseia. Eine Missionsschrift fr gebildete Heiden, in JAC, 14, 1971, 39-47; V.S. Sibiescu, Activitatea misionara a Sfintului Ioan Hrisostom printre goti. Omilia a VIII-a, in GB, 32, 1973, 3-4, 375; C. Mihoc, Sfintul Ioan Gura de Aur in spiritualitatea Bisericii ortodoxe Romane pina la sfirsitul secolului al XIX-lea, in BOR, 107, 1990, 11-12, 112-131; E. Popescu, Die Mission des heiligen Johannes Chrysostomus auf der Krim und an der unteren Donau, in Ab Oriente et Occidente (Mt 8, 11). Kirche aus Ost und West. Gedenkschrift fr Wilhelm Nyssen, hrsg. M. Schneider, W. Berschin, St. Ottilien, 1996, 345-360; Zugravu, Geneza, 242.
Ibidem, V, 30; V. Grumel, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, I/1, Les actes de patriarches. Les regestes de 381 à 715, Paris, 1972, p. 15, N. 15a.
ASS, Apr.: "barbari Hunni, accolae Istri, Deum Romanorum appelabant: nam sane divinitas in eo virtutes experti fuerant".
C. Mihoc, op. cit., 112-131; E. Popescu, op. cit., 194; N. Zugravu, Geneza, 242 accentueaza asupra ideii obedientei episcopiei de Tomis fata de cea de Constantinopol si a extinderii ariei jurisdictionale a Bisericii imperiale asupra comunitatilor situate in afara granitelor Imperiului oriental prin intermediul titularului scaunului tomitan, respectiv Theotimus. Unul din argumentele pentru care nu poate fi acceptata o "misiune" a episcopului constantinopolitan in spatiul daco-roman este unul de natura logico-istorica: in conditiile in care gotii devastasera teritoriul sud-dunarean si ocupasera la modul propriu diocezele illyrice dupa batalia de la Hadrianopolis (378) nu era mai normal ca misiunea episcopului constantinopolitan sa se indrepte spre un pericol imediat decat sa treaca peste "bariera" gotica si sa incerce o misionare la nordul Dunarii?
Genn., Vir. ill., 22; Paul. Nol., Carm. XVII, 245-264; idem, Ep. XXIX, 14; Isid., Etym., IX, 2, 90; Cassiod., Inst., XVI, 3.
CIL V, 1623. E.A. Thompson, Christianity and the Northern Barbarians, in The Conflict between Paganism and Christianity in the fourth Century, essays edited by A. Momigliano, Oxford, 1954
Socr., HE, I, 19; Theod., HE, I, 23; E.A. Thompson, op. cit., 60, 61; H.G. Beck, Christliche Mission und politische Propaganda im byzantinischen Reich, in La convesione al cristianismo nell'Europa dell'alto medioevo. Settimane di studio del Centro italiano di Studi sull'alto medioevo, 14, Spoleto, 1967, 649-674; G. Dagron, op. cit., 485.
J. Straub, Christliche Geschichtsapologetik in der Krisis des rmischen Reiches, in Historia, 1, 1950, 62.
Oros., VII, 35, 11 despre Arbogast: "ipse acturus imperium vir barbarus"; Gelas., Ep. XCV, 63 despre Odoacru: "nos quoque Odouacri barbaro haeretico nullatenus paruisse manifestum est"; Ambr., Ep. 2 (61), 1 despre acelasi conducator germanic: "quo Romanum imperium a barbari latronis immanitate et ab usurpatoris indigni solio vindicares".
Idem, Expositio Evangelii secundum Lucam II, 7, 10. Episcopul din Milano puncteaza evolutia incursiunilor barbare, care vor conduce, inevitabil, spre Apocalipsa - ibidem, X, 10: "verborum autem caelestium nulli magis quam nos testes sumus, quos mundi finis inuenit. Quanta enim proelia, et quas opiniones accepimus proeliorum! Chunni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurrexerunt, nos quoque in Illyrico exules patriae Gothorum exilia fecerunt, et nondum est finis Ergo quia in occasu saeculi sumus praecedunt quaedam aegritudines mundi".
Idem, De fide ad Gratianum Augustum II, 16, 140: "Nonne de Thraciae partibus per ripensem Daciam et Mysiam, omnemque Valeriam Pannoniorum totum illum limitem sacrilegis pariter vocibus et barbaricis motibus audivimus inhorrentem? Quid poterat nobis vicinia tam feralis invehere, aut quemadmodum res Romana tali tuta poterat esse custodia?
Ibidem, XXI, 22 ; M. Meslin, Les Ariens d'Occident. 335-430, Paris, 1967, 47; A. Chavout, op. cit., 278, n. 149.
Ambr., De fide II, 16, 138: Gog iste Gothus est, quem iam videmus exisse, de quo promittitur nobis futura victoria".
A.G. Sterzl, Romanus-Christianus-Barbarus. Die germanische Landnahme im Spiegel der Schriften des Salvian von Massilia und Victor von Vita, Erlangen, 1950, 7-75.
Salv., Gub., V, 14: "omnes autem isti de quibus loquimur, aut Wandali sunt aut Gothi; nam de Romanis haereticis, quorum innumera multitudo est, nihil dicimus, neque aut Romanis eos aut barbaris comparamus, quia et infedilitate Romanis sunt deteriores et foeditate uitae barbaris turpiores () Vnde intellegere possumus quid mereatur omnis Romana respublica, cum pars Romanorum offendat deum uita, pars et infdelitate pariter et uita; saluo eo quod etiam ipsae quondam haereses barbarorum de Romani magisterii prauitate fluxerunt, ac perinde etiam hoc nostrum crimen est quod populi barbarorum haertici esse coeperunt"
H. Delbrck, Geschichte der Kriegskunst, II, Berlin, 1909, 227: "Ein rmisches Heer existierte nicht mehr die rmische Legionen sind von den Barbaren nicht endlich besiegt und berwunden, sondern sind durch die Shne des Norden ersetzt worden".
J.H.W.G. Liebeschuetz, Barbarians and Bischops. Army, Church, and State in the Age
of Arcadius and Chrysostom,
M. Cesa, Rmisches Heer und barbarische Fderaten: Bemerkumgen zur westrmischen Politik in den Jahren 402-412, in L'arme romaine et les Barbares du IIIe au VIIe siècle. Actes du Colloque International organis par le Muse des Antiquits Nationales et l'URA 880 du CNRS (Saint-Germain-en-Laye, 24-28 fvrier 1990), texte runis par F. Vallet et M. Kazanski, Paris, 1993, 21-31.
Stilicon a fost acuzat ulterior ca ar fi acordat subsidii barbarilor, spre a-i imbogati - vezi Cod. Theod. IX, 42, 22; Marcell. Com., Chron., 408.
H. Sivan, Nicetas of Remesiana Mission and Stilicho's Illyrican Ambition: Notes on Paulinus of Nola 'Carmen' XVII ('Propemticon'), in RA, 41, 1995, 79-90.
Oros., VII, 8: "quod vulgo per Orientem et Occidentem ecclesiae Christi Hunis Suebis Vandalis et Burgundionibus diversisque innumeri credentium populis replentur, laudanda et adtollenda misericordia Dei videretur".
M. Clauss, Der magister officiorum in der sptantike (4.-6. Jahrhundert). Das Amt und sein Einflu auf der kaiserliche Politik, Mnchen, 1980, 65.
N. Zugravu, Geneza, 70 neaga barbarizarea tinutului dintre Dunare, Balcani si Marea Neagra, scoaterea lui din sfera civilizatiei romane.
M. Mirkovi, The Legionary Camps at Singidunum und Viminacium in the Defensive
System in the fourth-fifth and sixth centuries: Romans and Barbarians, in The Roman Frontier at the
Prin sfintirea episcopilor din randul barbarilor imparatii romani au creat un nou instrument politic destinat controlului teritoriului din afara granitelor imperiale; vezi E. Herman, op. cit., 474.
ACO II, 1, 3, 88-89; Hefele, II 2, 818 si nota 1 : Constantinopolul primea "droit d'ordination dans les diocèses /les Eglises/ tablis chez les barbares" ; V. Grumel, op. cit., 94, N. 128: "les vêques des parties de ces diocèses situs en pays barbare"; F. Dvornik, Byzance et la primaut romaine (Unam Sanctam, 49), Paris, 1964, 42 adauga: "ainsi que les territoires qui, par la suite, pouvaient être acquis par les missionnaires"; E. Herman, op. cit., 474: " wurde dem Bischof von Konstantinopel auch das Recht auf die Weihe der Bischfe jener Dizesen zugestanden, die ihren Sitz in den Barbarenlndern hatten'; G. Dagron, op. cit., 484: "ainsi que les vêques en terres barbares qui relèvent des diocèses indiqus ci-dessus", respectiv provinciile Pontus, Asia si Thracia . Trebuie remarcata aici atentia de care s-a bucurat canonul 28 in istoriografia moderna mai ales din perspectiva relatiilor ecleziastice Roma - Constantinopol. Problema barbarilor inclusi in prevederile canonului a fost relativ neglijata si, cand a fost pusa in discutie, a fost tratata subiectiv, fara temeiuri stiintifice.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3140
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
