Dacia Felix - Provinciile Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia si Imperiul Roman

Dacia Felix

In mai putin de 40 de ani (din timpul domniei lui Vespasian pana la 106) Imperiul Roman reuseste, printr-o politica decisa, sa inglobeze o buna parte a tinuturilor locuite de daco-geti. Unele teritorii vor intra treptat in componenta provinciei Moesia (infiintata in anul 15 d.Hr.), apoi (dupa anul 86 d.Hr.) in provincia Moesia Inferior. Altele vor forma, in anul 106, o noua provincie romana - Dacia. Aceste regiuni vor apartine Imperiului Roman (sau Imperiului Bizantin) rastimpuri diferite: Dobrogea - sase secole; o fasie din sudul Olteniei si al Banatului - vreo patru secole si jumatate, restul Olteniei, al Banatului si Transilvania - 16 decenii si jumatate, in timp ce sudul Moldovei, Muntenia si - poate - vestul Banatului abia ceva mai mult de un deceniu. Asemenea diferente nu au ramas fara urmari sensibile in gradul de penetratie al civilizatiei si culturii romane in regiunile respective.

La durata diferita a apartenentei la Imperiu se adauga si unele particularitati din evolutia anterioara care lasa amprente in perioada romana. Este cazul mai cu seama al Dobrogei, unde litoralul colonizat de greci apartinea lumii clasice de vreo sapte secole si unde contactele cu lumea elenistica si cu statul roman fusesera mult mai intense. Cu toate acestea, pana spre sfarsitul veacului al III-lea, un destin asemanator in trasaturile sale esentiale leaga diferitele regiuni carpato-danubiene. Civilizatia epocii principatului se raspandeste din Dobrogea pana in Transilvania, unificatoare si nivelatoare, trecand peste granitele provinciale, aducand si aici, ca pretutindeni in Imperiul Roman, impresia "uniformitatii sale coplesitoare' (F. Lot).

Impingand granitele Moesiei de-a lungul ultimului segment al Dunarii inferioare, prin incorporarea Dobrogei, Imperiul isi desavarsea o frontiera naturala. Dimpotriva, prin crearea provinciei Dacia aceeasi granita naturala era depasita extrem de mult, cum nu s-a intamplat pe Rin sau pe Dunarea superioara (o provincie Marcomania a ramas un proiect!). Nici o provincie europeana a Imperiului nu a avut o frontiera atat de lunga cu lumea barbara, ceea ce explica unele particularitati ale Daciei romane, in primul rand importanta elementului militar. Ca ultima cucerire de durata si apoi cea dintai abandonata, a fost oare crearea provinciei nord-dunarene o "aventura dacica'? Prin inglobarea Daciei se rezolva radical un conflict indelungat, iar aurul din Carpatii Occidentali nu era o bogatie de neglijat pentru Imperiu.

Daca timpul istoric este discontinuu si inegal, daca exista epoci de exceptie, "culmi ale trecutului' (K. Jaspers), atunci perioada romana in Dobrogea si in Dacia a fost o asemenea vreme de prefaceri cu totul deosebite, un moment-cheie in dezvoltarea acestor regiuni. Prin implantarea unei civilizatii si culturi superioare, prin maxima deschidere spre universalitate, prin sinteza etnica realizata, prin samanta roditoare a limbii latine, epoca romana a avut cele mai insemnate consecinte pentru evolutia istorica ulterioara.

Provinciile Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia si Imperiul Roman.

Sub control roman inca din vremea cand guvernatorul Macedoniei M. Li-cinius Crassus patrunsese profund in Dobrogea (29-28 i.d.Hr.), teritoriul dintre Dunare si Mare va fi anexat dupa aproximativ un secol. in 46 d.Hr., cand Tracia devine provincie romana, Dobrogea isi pastreaza organizarea tipic preprovinciala intr-o praefectura. Primele trupe auxiliare romane se instaleaza durabil in Dobrogea sub Vespasian, fapt care, coroborat cu unele stiri literare (Iordanes, Getica, XIII, 76; Suetoniu, Vespasianus, VIII, 4) ar indica anexarea Dobrogei abia acum, la Moesia. Dupa 86, cand Moesia este impartita, Dobrogea va face parte din provincia imperiala Moesia Inferior, care se intindea din Balcani la Dunare si Marea Neagra, iar in vest se invecina (pe raul Tibrita, in Bulgaria) cu Moesia Superior.

La inceputul veacului al II-lea, datorita razboaielor daco-romane, unele orase dobrogene au suferit distrugeri. in legatura cu aceleasi evenimente legiunea a V-a Macedonica a fost mutata de la Oescus (azi Ghighen, Bulgaria) in Dobrogea, la Troesmis (azi Iglita, jud. Tulcea).

Prin pacea din anul 102, in urma primului razboi dintre Traian si De-cebal, alte teritorii locuite de daco-geti intra in posesia Romei: Muntenia, sudul Moldovei, poate si estul Olteniei si sud-estul Transilvaniei vor fi anexate aceleiasi Moesia Inferior, din care vor face parte pana la sfarsitul domniei lui Traian.

Probabil tot in anul 102 Banatul, vestul Olteniei si sudul Transilvaniei constituiau un district militar roman, sub conducerea lui Longinus, aflat in fruntea trupelor de ocupatie. Capturarea lui Longinus de catre Decebal si evenimentele celui de-al doilea razboi au oprit, temporar, aceasta evolutie.

In vara anului 106 razboiul era incheiat, iar regatul lui Decebal isi inceta existenta. in felul acesta, dupa ce inglobase Dobrogea, Imperiul Roman se intindea acum si in Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banat si Transilvania. De asemenea, o prezenta militara romana sigura sub Traian e semnalata in sudul Basarabiei, de la Orlovka (in raionul Ismail, Ucraina) pana la Tyras, vechea colonie milesiana de la gurile Nistrului (azi Bjel-gorod Dnestrovskij, Ucraina).

Vestul Olteniei, Banatul si cea mai parte a Transilvaniei vor forma, in anul 106, provincia Dacia. Celelalte teritorii nord-dunarene cucerite - Crisana, Maramures, nordul si centrul Moldovei - nu vor fi inglobate Imperiului Roman, ramanand in stapanirea dacilor.

Dacia a fost organizata de Traian ca provincie imperiala, condusa de un delegat al imparatului - legatus Augusti pro praetore. Acesta era membru al ordinului senatorial si, inainte de a primi guvernatoratul Daciei, trebuia sa fi indeplnit cea mai inalta magistratura la Roma, sa fi fost consul. Cel dintai guvernator al Daciei al carui nume il cunoastem pare a fi Iulius Sabinus, de prin anii 106-107 pana prin 109, daca il excludem pe Longinus si actiunea sa de a organiza o "provincie' Dacia avant la lettre.

impartirea, dupa 106, a teritoriilor nord-dunarene cucerite intre Moesia Inferior si nou infiintata provincie Dacia este o consecinta a participarii la razboaiele daco-romane a mai multor grupe de armate, inclusiv armata Moesiei Inferior.

Din 106 la Apulum (azi Alba Iulia) e instalata Legiunea a XIII-a Gemina. in Banat, la Berzobis (azi Berzovia, jud. Caras-Severin) se afla legiunea a IV-a Flavia Felix. Aceasta legiune fusese cantonata anterior - poate din 102 - intr-un castru construit in depresiunea Hategului, transformat o data cu mutarea la Berzobis intr-un oras - viitoarea metropola a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (azi Sarmizegetusa, judetul Hunedoara), numita astfel in onoarea imparatului-ctitor. La Apulum ori la Ulpia Traiana Sarmizegetusa isi avea sediul guvernatorul consular al Daciei.

Primul deceniu de stapanire romana in Dacia a fost relativ linistit; perioada a stat sub semnul autoritatii si masurilor luate de optimus princeps - Traian. Cu marele sau talent de carmuitor, acesta reuseste organizarea provinciei chiar din primul an, iar in anii urmatori pacificarea deplina si incadrarea Daciei in structurile romane. In anul 112 legenda monedelor imperiale Dacia capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia.

In felul acesta un razboi cu sarmatii iazigi la granita de vest a Daciei, prin anii 107-108, a trecut, probabil, abia remarcat. Dar aceiasi iazigi din campia dintre Tisa si Dunare, ca si neamurile lor din est - roxolanii - se vor revolta din nou, imediat dupa moartea lui Traian (11 august 117). Moesia Inferior si mai ales Dacia sunt puse in mare pericol. in aceste conditii vitrege isi incepe domnia Hadrian (117-138). Venind imediat la Dunare, el ii imbuna pe roxolani cu subsidii. Unui general inzestrat - Q. Marcius Turbo - desi doar cavaler, i se acorda o comanda exceptionala, in fruntea Daciei si Pannoniei Inferior. Iazigii sunt prinsi astfel intr-un cleste si infranti (HA, vita Hadriani, 6, 6-8; Dio Cassius LXVIII, 13, 6). Totusi, contextul de nesiguranta de la inceputul domniei il determina pe imparat (care avusese intentia, in primul moment, sa renunti la provincia Dacia toata) sa abandoneze sudul Moldovei, Muntenia si - probabil -- vestul Banatului. Fara asezari importante si fara sa fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi in continuare controlate de romani; capetele de pod de pe malul stang al Dunarii, de la Barbosi, langa Galati, si de la Orlovka, vor fi mentinute pe mai departe, ca puncte strategice de interes. Zonele abandonate din provinciile Moesia Inferior si Dacia reprezentau foarte putin in comparatie cu imensele teritorii cucerite de Traian in Orient si la care acelasi Hadrian renunta acum, readucand granita imperiului pe Eufrat.

In afara cedarii acestor regiuni, Hadrian intreprinde si. o reorganizare administrativa, infiintand provincia Dacia Inferior, din teritorii care pana atunci apartinusera Moesiei Inferior - estul Olteniei si, probabil, sud-estul Transilvaniei. Provincia traiana Dacia se va chema de acum incolo Dacia Superior, in componenta ei aflandu-se Transilvania, Banatul si vestul Olteniei. Apartenenta coltului sud-estic al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este controversata. Oricum, Dacia Inferior apare ca o provincie tampon intre Dacia Superior si barbaricum.

Deodata cu aceste inovatii in organizarea teritoriilor nord-dunarene, sau foarte curand dupa aceasta (nu mai tarziu, probabil, de anul 119) se creaza si Dacia Porolissensis, prin desprinderea din Dacia Superior a zonei nordice, pana la linia Ariesului si a Muresului superior.

Cum cel tarziu prin 117-118 legiunea a IV-a Flavia Felix e transferata la Singidunum (azi Belgrad), in Dacia Superior va ramane o singura legiune, a XIII-a Gemina; prin urmare, guvernatorul provinciei va fi de acum inainte de rang pretorian. Sub Hadrian si Antoninus Pius acest guvernator va rezida la Apulum, fiind totodata legat al legiunii de acolo. Lipsite de legiuni, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis vor fi conduse de cate un procurator Augusti care isi aveau sediile la Romula (azi Resca, jud. Olt), respectiv Napoca (azi Cluj-Napoca).

Dupa modificarile teritoriale de la 118-119 granitele Daciei vor ramane, in linii mari, neschimbate pana in vremea imparatilor Gallienus si Aurelian. Despre lungimea frontierelor provinciei relateaza (pe baza unui izvor mai vechi, necunoscut noua) Eutropius (VI, 2, 2) si Rufius Festus (VIII, 2). Dacia avea, potrivit acestor surse, un perimetru de 1 000 mile romane sau un milion de pasi, adica 1 479 km. Aceste cifre se refera, probabil, la teritoriile dacice sub Hadrian, deci se intelege Dacia Superior, Inferior si Porolissensis.

Dunarea constituia granita dintre Dacia si provinciile Moesia Inferior si Moesia Superior, dupa cum Dobrogea romana era despartita prin Dunare de getii si roxolanii din Muntenia si sudul Moldovei. Apararea liniei Dunarii prin Dobrogea se sprijinea in sud pe castrul legiunii a Xl-a Claudia de la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria), iar in nord pe castrul legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis. intre acestea se plasau numeroase castre ale unitatilor auxiliare, mai importante fiind cele de la Sacidava (azi Dunareni, jud. Constanta), Capidava (azi Capidava, judetul Constanta), Carsium (azi Harsova, jud. Constanta) etc. Baze ale flotei dunarene existau la Axiopolis (azi Cernavoda, jud. Constanta), dar si la intrarea in Delta, la Aegyssus (azi Tulcea) si, mai ales, la Noviodunum (azi Isaccea, jud. Tulcea) - unde se afla sediul principal al flotei.

Fata de contactul pe care Dacia romana il avea - pe linia Dunarii - cu Imperiul, granitele sale de vest, nord si rasarit (care o pazeau de iazigi, de daco-getii liberi, de costoboci, carpi, roxolani etc.) erau de o lungime considerabila. Granita de vest a Daciei, prin Banat, urma un traseu inca neclarificat: pe Tisa sau, mai curand pe linia castrelor de la Lederata, pe Dunare (azi Banatska Palanka, in Iugoslavia), pana la Berzobis. Probabil ca dupa Traian granita din Banat a fost retrasa mai spre rasarit, pe culoarul Timis-Cerna, cu puncte importante pe granita Dierna (azi Orsova, jud. Mehedinti), Mehadia, marele castru auxiliar de la Tibiscum (azi Jupa, langa Caransebes). Pe valea Muresului granita era strajuita de alt castru de mare valoare strategica, la Micia (azi Vetel, langa Deva). De aici, granita vestica urca spre nord, urmand un traseu deocamdata destul de neclar; oricum, era inglobata zona aurifera din Carpatii Occidentali. Din valea Crisului Repede, cu castrul de la Bologa (jud. Cluj), granita prinde iarasi un contur mai limpede ajungand, printr-un sir de castre, pana la Porolis-sum (azi Moigrad, langa Zalau), cel mai important punct strategic din nordul Daciei. Apoi granita urmarea in general linia Somesului, cu castrul de la Samum (azi Caseiu, jud. Cluj). De la Ilisua (jud. Bistrita-Nasaud) mai multe castre marcheaza frontiera estica, pe la poalele Carpatilor Orientali, pana in fata pasului Oituz unde castrul de la Angustia (azi Bretcu, jud. Covasna) marca punctul cel mai rasaritean al Daciei romane. Incluzandu-se Tara Barsei, Oltul constituia mai departe granita naturala a provinciei, pana la Dunare. Acest limes alutanus, lung de vreo 260 km, era intarit cu peste 15 castre. Dupa abandonarea Munteniei, pentru intarirea apararii Daciei sudice, s-a constituit inca o linie de aparare, la rasarit de Olt, asa-numitul limes transalutanus, lung de 235 km. in portiunea sa sudica, de la Dunare (castrul de la Flamanda, jud. Teleorman) pana la intersectarea raului Vedea, exista un val de pamant. Limesul transalutan avea 14 puncte fortificate cu castre, pana dupa pasul Bran, la Cumidava (azi Rasnov, jud. Brasov), de unde se facea legatura cu Angustia. Aceasta opera defensiva, care a functionat pana in timpul lui Filip Arabul, isi are inceputurile, probabil, sub Hadrian sau sub Antoninus Pius, fara sa insemne, practic, o extindere a provinciei la rasarit de Olt, caci asezari civile n-au existat in acest teritoriu.

Domnia lui Antoninus Pius (138-161) a fost considerata "secolul de aur' al Imperiului. Imobilismul politicii sale a trezit admiratia contempo' ranilor si chiar a posteritatii, paradoxal, in mai mare masura decat optiunile politice precedente, fundamentate pe miscare (Traian) si stabilitate (Hadrian). Pacea din timpul domniei sale nu a fost totusi netulburata. Prin 142-143 ar fi avut loc un razboi cu "getii' (Aelius Aristides, Orationes, XXVI, 70) sau mai curand, cu sarmatii roxolani de la rasaritul Daciei. Ciocniri cu dacii liberi si cu costobocii se inregistreaza si prin 157-158; in urma izbanzii, insusi legatul Daciei Superior dedica un altar zeitei Victoria (CIL, III, 1416) la locul "Sub Cununi', in apropierea Sarmizegetusei Regia. Poate ca exista acolo un monument comemorativ al razboaielor lui Traian, iar gestul de a depune ofranda tocmai in acel loc sublinia importanta victoriei, amintind de biruintele imparatului intemeietor, cu jumatate de veac inainte.

Oricum, exceptand criza din 117-118, primele sase decenii de viata romana au insemnat pentru provincia Dacia o etapa de acumulari certe, sub semnul stabilitatii. in Dobrogea, de asemenea, primul veac de stapanire romana fusese tulburat doar de luptele desfasurate pe teritoriul dobrogean in iarna anului 101-102, in timpul razboaielor daco-romane.

Doar primii ani din domnia lui Marcus Aurelius (161-180) au corespuns dorintelor imparatului-filosof, mare reprezentant al neostoicismului: ani de pace si prosperitate, in care problemele militare le-a lasat in seama asociatului sau la tron, Lucius Verus (161-169). Cu anul 166 se deschide una din cele mai grele perioade pentru Imperiu caci "au conspirat toate neamurile, de la granita Illyricului pana in Gallia' (HA, vita Marci, 22, 1), incepand astfel razboaiele marcomanice, la care au luat parte si cvazii, lacringii, burii, roxolanii, costobocii si altii. Toate provinciile dunarene au suferit, ca si nordul Italiei si Grecia. Pax romana instaurata de Augustus se dovedise a nu fi vesnica, iar relativul echilibru al lumii romane a fost adanc zdruncinat.

Prin pozitia lor, Dacia si Dobrogea nu au fost crutate, raidurile iazigilor, lacringilor si burilor in cazul Daciei, ale costobocilor si bastarnilor in cazul Dobrogei, afectandu-le timp de mai multi ani, incepand cu a doua jumatate a anului 167. Teritorii intinse sunt devastate, atat in Dacia Porolissensis, cat si in regiunile centrale si sud-transilvanene. "Cheia de bolta' a apararii nordice a provinciei - Porolissum - nu reuseste sa opreasca invazia. Cele doua castre de aici sufera distrugeri; dupa trecerea acestui obstacol, neamurile* barbare se indreapta spre zona aurifera (unde au patruns, poate, si pe valea Muresului, dinspre Tisa). Populatia de la Alburnus Maior (azi Rosia Montana, jud. Alba), cuprinsa de panica, isi ascunde actele - tablitele cerate - in galeriile minelor de aur (data ultimei tablite este 29 mai 167 - IDR, I, TabCerD XIII). Distrugeri cauzate de invazie se remarca la Apulum si, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel putin in zona extramurana ( la villa suburbana de langa amfiteatru, la templul lui Liber Pater, incendiat acum - potrivit inscriptiei de refacere - de catre dusmani - hostes). in sfarsit, mai multe tezaure monetare sunt ingropate in diferite locuri din provincie, dovedind starea de nesiguranta.

Atacurile reusite asupra Daciei au demonstrat neajunsurile militare si organizatorice ale provinciei: o singura legiune cantonata in Dacia s-a dovedit insuficienta, chiar daca existau numeroase trupe auxiliare; de asemenea, partajarea comenzii militare in cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o solutie acceptabila. Prin urmare, in anul 168, legiunea a V-a Macedonica e transferata in Dacia, la Potaissa (azi Turda, jud. Cluj), in cadrul seriei de masuri care urmarea intarirea frontierelor provinciilor dunarene periclitate, inclusiv prin crearea de noi legiuni (II Italica si III Italica) stabilite pe Dunare.

In contextul dictat de evenimentele politico-militare se produce si o reforma a administratiei Daciei. Ca odinioara, la inceputul domniei lui Hadrian, si acum, prin anii 168-169, i se acorda unui alt mare general - M. Claudius Fronto - o succesiune de comenzi exceptionale, in fruntea Moesiei Superior, a Daciei, sau asupra ambelor provincii simultan. La inceputul anului 169 el devine primul guvernator consular al celor trei Dacii, in cadrul noului sistem organizatoric. in fruntea armatelor din Dacia si Moesia Superior Fronto lupta impotriva iazigilor, reusind sa opreasca, temporar, invazia, dar moare pe campul de lupta.

In Dobrogea, pe la 170 ataca neamul costobocilor din nordul Moldovei. Urmele acestui atac sunt sesizabile arheologic la Tropaeum Traiani (azi Adamclisi, jud. Constanta), Independenta (jud. Constanta), Noviodunum, Dinogetia (azi Garvan, jud. Tulcea), Capidava. Bastarnii se indreapta spre vechile cetati grecesti Histria, Tomis si Callatis. Incintele de la Callatis si Tomis vor fi refacute dupa aceste atacuri. Castrele de pe artera danubiana, de la Arrubium (azi Macin, jud. Tulcea), Carsium, Axiopolis etc. vor fi ulterior restaurate.

In Dacia, urmasul lui Fronto, guvernatorul Sex. Cornelius Clemens trebuie sa faca fata noilor atacuri ale semintiilor germanice si dacice, mai ales la frontiere. Se poarta tratative, se platesc subsidii, sunt aszate in provincie grupuri de populatii din barbaricum. Dupa 172 luptele impotriva marcomanilor, cvazilor si iazigilor continua. intreg deceniul opt cunoaste neincetate framantari, caci dupa infrangerea unor grupuri de barbari si incheierea pacii, luptele reincepeau. Astfel, iazigii sunt infranti iar in 175 se incheie o pace, ca peste doi ani luptele la Dunare sa reinceapa. In 179 se incheie un tratat-conventie cu iazigii, care primesc dreptul de a face comert cu roxolanii traversand provincia Dacia, cu acordul guvernatorului (Dio Cassius, LXXI, 19, 2). Drumul lor trecea prin Porolissum, localitatile din estul provinciei, ajungea la Angustia, trecand prin pasul Oituz in teritoriile roxolanilor, iar de acolo ducea pana la Tyras. Dupa moartea lui Marcus Aurelius (17 martie 180), fiul si urmasul sau Commodus (180-192) a incheiat pacea cu marcomanii si cvazii. La inceputul domniei acestui imparat se mai duc lupte la nord de Dacia cu burii, de catre guvernatorul provinciei, C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes. Pacea incheiata prevedea, printre altele, asigurarea unei fasii de 40 de stadii (peste 7 km) la granitele nordice ale Daciei, in care populatiile din barbaricum nu aveau acces. Totodata Sabinianus "a adus sub ascultare 12 000 de daci marginasi' carora le-a promis pamant - acelora care ar fi dorit sa se stabileasca in provincie (Dio Cassius, LXXII, 3, l-3). Nu stim insa daca proiectata colonizare s-a petrecut efectiv.

Asadar, printr-un efort militar deosebit, atacurile barbarilor de dincolo de limesul renan si danubian au fost, pana la urma, respinse, dar este evident ca razboaiele marcomanice au marcat un moment de cotitura in evolutia relatiilor externe ale Romei. Epoca politicii ofensive se sfarseste, insasi marea criza parand a se profila pe un orizont inca indepartat, dar implacabil, al istoriei Imperiului.

Esenta reorganizarii Daciei intreprinsa sub Marcus Aurelius consta in refacerea, din punct de vedere militar, administrativ si juridic a unui organism unitar - provincia Dacia (numita si tres Daciae). Guvernatorul - consularis trium Daciarum - are comanda unica a armatelor din provincie; lui i se subordoneaza comandantii celor doua legiuni. "Cele trei Dacii' - mai curand niste districte financiare - insemneaza Dacia Apulensis (Transilvania si Banatul), Dacia Malvensis (intreaga Oltenie) si Dacia Porolissensis (in vechile limite). Este insa posibil ca organizarea trupelor auxiliare sa respecte in continuare vechile districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolisensis. Consularul Daciilor va rezida intr-un praetorium, la Apulum.

Asadar, de la Marcus Aurelius Dacia redevine o provincie consulara - rangul consularis al guvernatorului e cerut de existenta in provincie a doua legiuni - aflandu-se in aceeasi situatie cu Moesia Inferior (dupa plecarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea, in Moesia Inferior ramasesera inca doua legiuni). in general legatii consulari erau mentinuti in fruntea Daciei doi-trei ani. Desi conducerea Daciei nu reprezenta (precum cea a Britanniei, Pannoniei Superior sau a Siriei) o "incununare' a carierei, totusi, importanta strategica a provinciei si complexitatea problemelor de aici faceau ca guvematoratul Daciei sa se acorde numai consularilor cu experienta de guvernator intr-o alta provincie.

Deceniul noua n-a fost lipsit nici el de framantari. Lupte impotriva dacilor liberi de la nordul Daciei au mai avut loc prin 183-184.

In ultima noapte a anului 192 Commodus este ucis si dupa cateva luni de domnie a imparatilor P. Helvius Pertinax (fost consular al Daciilor prin anii 177-180) si Didius Iulianus, tronul revine lui P. Septimius Severus (193-211). Cu acesta se instaureaza dinastia Severilor, ultima perioada de prosperitate a Daciei. Domnia lui Septimius Severus coincide cu refacerea provinciei dupa razboaiele marcomanice. imparatul e mare ctitor de orase: sub carmuirea sa numarul localitatilor cu statut urban din Dacia se dubleaza fata de epoca anterioara. Evident, inflorirea Daciei, economic si cultural, sub Septimius Severus, se sprijina pe starea de pace care a domnit in Dacia si la granitele sale. Trupele din Dacia participa la lupte duse in teritorii indepartate, fiindu-i fidele lui Septimius Severus. in anul 193 ve-xilatii din cele doua legiuni dacice il urmeaza in campania din Italia impotriva pretendentului Didius Iulianus si, in acelasi an, la luptele impotriva lui Pescennius Niger. O vexillatio Daciiscarum contribuie la infrangerea altui contracandidat imperial, Clodius Albinus, fiind prezenta probabil si la batalia hotaratoare de la Lugdunum (azi Lyon, Franta), din februarie 197. Grija lui Septimius Severus fata de provincia Dacia este rasplata acestei fidelitati.

Fiul sau, Caracalla (211-217) va acorda o deosebita atentie armatei si sistemului de fortificatie, interesandu-se indeaproape de starea frontierelor Daciei. imparatului si mamei sale, Iulia Domna, care se bucura de multa influenta in conducerea imperiului, li se inchina numeroase monumente in castre, statui si altare, la Porolissum, Ilisua, Buciumi, Inlaceni, Casei, Potaissa, Micia etc. Se pare ca prin 213 sau 214 Caracalla a vizitat Dacia (Dio Cassius, LXXVIII, 13, 2: HA, vita Caracallae, 5, 4), prilej de inaltare a monumentelor mentionate. Se amintesc si lupte purtate atunci cu populatii de la granita de nord a provinciei, precum si tratative cu dacii liberi, cu cvazii si vandalii. Gabriomarus, regele cvazilor, adus in fata tribunalului lui Caracalla, este ucis (Dio Cassius, LXXVII, 20, 3). Dramaticul episod s-a petrecut, poate, in castrul de la Porolissum.

Sub Severus Alexander (222-235) Dacia va cunoaste ultima perioada linistita. La hotare imparatul a luat masuri de supraveghere a teritoriilor limitrofe prin stationes (de exemplu, la Samun). Acum este atestat epigrafic concilium trium Daciarum, a carui aparitie trebuie insa sa o presupunem intr-o epoca mult anterioara. Aceasta adunare reprezentativa, reunind delegatii oraselor si ai districtelor rurale , se intrunea anual in capitala Daciei, sub conducera marelui preot al cultului imperial - numit in acest caz coronatus Daciarum trium - prilej de dezbatere a principalelor probleme ale provinciei si de exprimare a loialitatii fata de dinastie.

In Dobrogea, un concilium provinciae se intrunea probabil la Troesmis, ceea ce conferea acestui oras rolul de "capitala a partii romane' din Moesia Inferior. O functiune similara indeplinea, pentru orasele grecesti "comunitatea celor cinci orase' (Pentapolis) ori "comunitatea celor sase orase' (Hexapolis), forme de structurare a "comunitatii grecilor' (Koinon ton Hellenon) cu sediul la Tomis, sub conducerea unui pontarh. Si acest or-ganism este de data mai veche, el functiona in Moesia cel putin din sec. II.

Cu domnia lui Maximinus Thrax (235-238) incepe perioada anarhiei militare cand armata, adevaratul stapan al destinelor Imperiului, proclama si detroneaza imparati. Din stirile pe care le detinem reiese ca armatele din Dacia si Dobrogea au avut, in general, o atitudine loiala fata de imparati. Maximinus, care avea. sa poarte titlurile triumfale Sarmaticus Maximus si Dacicus Maximus, a purtat intr-adevar razboaie in vecinatatea Daciei cu aceste populatii, prin 236-238.

Dar dificultatile prin care vor trece Dacia si Dobrogea se maresc considerabil in acesti ani. Acum incepe epoca marilor atacuri carpice si gotice la Dunarea de Jos, amenintare cvasi-permanenta, sub care se desfasoara ultimele decenii de viata romana provinciala in Dacia.

In anul 238 au loc atacuri combinate, ale carpilor si gotilor, in Moesia Inferior. Carpii revin cu noi invazii in Moesia si Tracia in anul 242. Este posibil ca acum, sub Gordian al III-lea (238-244), actiunea carpilor sa fi afectat si zonele rasaritene si meridionale ale Daciei.

Dar marele atac al carpilor se va produce sub Filip Arabul (244-249), cand provinciile sufera distrugeri ca pe vremea razboaielor marcomanice. Zosimos (sec. V) relateaza (I, 20) ca imparatul insusi a venit la Dunare, unde carpii invadasera teritoriul roman. in urma luptelor carpii se retrag intr-o fortificatie, care e supusa asediului. Batalia decisiva s-a dat in anul 247. Numeroase tezaure monetare ingropate acum atesta patrunderea violenta a carpilor, insotita de jafuri si inrobiri. Un personaj din Apulum mentioneaza ulterior pe un altar ca a scapat din captivitatea carpilor - a Carpis liberatus (CIL, III, 1054). Situatia grava a determinat masuri suplimentare de securitate si in castrul de legiune de la Potaissa, unde e blocata partial o poarta (va fi redeschisa la trecerea pericolului). Limesul transalutan este abandonat, apararea repliindu-se pe linia Oltului.

Toate centrele urbane din Dobrogea sufera mari pradaciuni la mijlocul secolului al III-lea. Histria a fost complet distrusa de goti (HA, vita Maximi et Balbini, XVI, 3), viata revenind aici abia la sfarsitul secolului. Pretutindeni, la Tropaeum Traiani, Noviodunum, Dinogetia, Capidava, Sacidava etc. se constata mari distrugeri cauzate de invadatori.

Dupa victoria impotriva carpilor Dacia depune eforturi pentru inlaturarea urmarilor razboiului. Filip Arabul sprijina provincia prin diferite mijloace; in anul 248 reface fortificarea unor localitati, mai ales in Dacia Malvensis. Monumente de recunostinta nu intarzie sa apara pentru restitutor orbis totius (Romula, IDR, II, 324).

Aceasta politica e continuata de Decius (249-251), caruia la Apulum i se spune restitutor Daciarum (CIL, III, 1176). Dar razboiul la Dunarea de Jos continua, culminand cu dezastrul armatelor lui Decius, insusi imparatul cazand pe campul de lupta impotriva gotilor condusi de Kniva, undeva in sudul Dobrogei.

Pana in anii domniei comune a lui Valerianus si Gallienus (253-259), in pofida amenintarilor externe care nu dispar, prin eforturi conjugate din partea populatiei si armatei, prin politica imparatilor, Dacia este salvata si mentinuta in cadrul Imperiului. Cele doua legiuni, comandate dupa reforma lui Gallienus de praefecti, se afla la posturile lor. In anul 252 colonia Aurelia Apulensis e supranumita intr-o inscriptie Chrysopolis ("orasul de aur'); in municipii si colonii se ridica monumente in onoarea lui Gallienus si a familiei sale. La Potaissa, prin anii 256-258 se termina construirea unui templu inchinat lui Deus Azizus (CIL, III, 875). Se gaseau inca resurse materiale si imbolduri sufletesti pentru inaltarea unor asemenea edificii.

Totusi, la sfarsitul, deceniului sase si pe tot parcursul deceniului urma' tor in Dacia si Dobrogea situatia politica penduleaza intre speranta si incertitudine, pe fondul unei crize generalizate a Imperiului. Atacurile barbarilor (goti, cvazi, sarmati, alamani, franci, persi) nu puteau fi nesocotite, chiar daca unele se produceau in zonele mai indepartate. Probabil ca inainte de 257 Gallienus poarta lupte la granitele Daciei impotriva dacilor liberi din vest. in Dobrogea insecuritatea se mentine mai ales datorita incursiunilor gotilor, care soseau adesea pe mare. In 259 limesul din Germania Superior este strapuns de alamani, imparatul Valerianus cade in captivitate sasanida, in timp ce vestul Imperiului isi proclama secesiunea.

Gallienus incearca, printr-un suprem efort, sa mentina Imperiul atacat din afara si subminat din interior de numerosii pretendenti la tron. Prin 258 legiunile pannonice si moesice proclama imparat pe Ingenuus, iar in 260 apare un nou uzurpator - Regalianus. Spre a face fata situatiei Gallienus e nevoit sa aduca trupe din alte provincii (HA, vita Claudii, 9, 1). Cum trupele din Dacia pareau a-i fi credincioase, o vexilatie compusa din detasamente ale celor doua legiuni dacice e trimisa in Pannonia Superior, la Poetovio (azi Ptuj, in Slovenia), unde aceasta formatiune militara e atestata epigrafic dupa august 260. Posibilitatea de a lua efective din Dacia pentru a face fata in alte provincii a fost interpretata drept semn ca sub Gallienus situatia la nordul Dunarii era inca buna. Totusi, plecarea acestor detasamente legionare a slabit capacitatea de aparare a provinciei, a creat confuzii si a sporit starea de nesiguranta.

Dupa anul 260, in timp ce Moesia Inferior e amenintata in continuare mai ales de goti, situatia din Dacia devine tulbure. Inscriptii databile in deceniul sapte nu se cunosc in provincia nord-dunareana; circulatia monetara e in scadere vertiginoasa, corespunzator crizei politice dar si economice a Imperiului. Unele stiri literare vorbesc de "lasarea' (amissa) provinciei Dacia in anii domniei lui Gallienus (Aurelius Victor, 33, 3; Orosius, 7, 22, 7). Alte izvoare, asijderea tarzii, amintesc o prima "lasare' a Daciei (in afara hotarelor Imperiului) sub acest imparat si o a doua "evacuare' sub Aurelian (Eutropius, 9, 8, 2 si 15, 1; Festus, 8; Iordanes, Rom. 217). Un singur izvor (HA, vita Aureliani, 39, 7) pune "lasarea deoparte' a Daciei numai pe seama lui Aurelian. Stirile potrivit carora a avut loc o "dubla' abandonare pot fi interpretate, eventual, ca ecou al renuntarii la unele teritorii ale provinciei Dacia sub Gallienus, act completat cativa ani mai tarziu, sub Aurelian, cu abandonarea intregii provincii. Aceleasi stiri ar putea sa reflecte insa si alte evenimente posibile: o separare temporara si fortata a Daciei de Imperiu sub Gallienus, in urma unei secesiuni militare, ori in urma unor atacuri gotice. De altfel, se pare ca detasamentele din legiunile dacice si-au schimbat atitudinea fata de Gallienus la sfarsitul domniei sale, trecand in Gallia de partea uzurpatorilor Postumus, apoi Victorinus. Sub Aurelian s-a produs mai intai o "recuperare' a Daciei de catre puterea centrala, pentru a fi apoi organizata o evacuare in conditii normale si nu o retragere precipitata. Data acestui eveniment este necunoscuta; cei mai multi istorici il plaseaza la inceputul (270-271) ori la sfarsitul (274-275) domniei lui Aurelian (269-275). A fost retrasa armata si administratia, ceea ce inseamna ca au parasit provincia si familiile militarilor, precum si alti civili legati prin diverse interese de armata ori de alte structuri ale statului roman. Motivele retragerii armatelor romane din Dacia sunt limpezi: o scurtare considerabila a frontierelor Imperiului asaltate de barbari, o repliere tactica pe granita naturala a Dunarii, mai usor de aparat, pentru salvarea teritoriilor sud-dunarene ale Imperiului. Pretul - abandonarea Daciei - a parut imparatului si Imperiului acceptabil. Precum dupa anul 106 aurul Daciei contribuise la redresarea economica a Imperiului Roman, acum in folosul linistii aceluiasi Imperiu Dacia era sacrificata.

Aurelian aseaza legiunea a XIII-a Gemina la Ratiaria (azi Arcar, in Bulgaria), iar legiunea a V-a Macedonica in mai vechiul sau castru (dinaintea razboaielor dacice ale lui Traian) de la Oescus. O data cu ele si uneori chiar in aceleasi castre de pe malul drept al Dunarii sunt stabilite si unele trupe auxiliare din Dacia abandonata. Asa se creaza noua Dacie a lui Aurelian, la sudul fluviului, in zona apuseana a Moesiei Inferior si in partile rasaritene si meridionale ale Moesiei Superior. in Dacia lui Aurelian se vor fi stabilit si o parte din elementele civile care au parasit provincia traiana, asteptand evolutii militar-politice mai favorabile: imperiul considera abandonarea Daciei traiane mai degraba ca solutie temporara, din moment ce si-a pastrat suficiente capete de pod pe malul stang al Dunarii, la Drobeta, Sucidava etc.

Pentru Dobrogea, situatia incerta din vremea lui Gallienus (cand s-a pierdut poate si aici controlul de catre armatele romane) s-a rezolvat altfel: presiunea gotilor a fot slabita, macar temporar, prin zdrobitoarea victorie obtinuta impotriva lor la Naissus (azi Nis, in Serbia) de catre Claudius II "Gothicus', in anul 269.

Integrarea provinciilor romane in vastul angrenaj al Imperiului s-a impus prin institutii specifice si exemplar organizate: administratia provinciilor si districtelor provinciale, armata, fiscul imperial.

Din paginile anterioare s-a conturat deja rolul armatei nu doar in istoria politica, unde este decisiv, ci si in complexele probleme ale administrarii provinciilor.

Armata romana a contribuit din plin la stabilirea, consolidarea si apararea vietii romane la Dunarea de Jos. Securitatea granitelor Dobrogei si Daciei - si, implicit, securitatea unui intreg sector al granitelor Imperiului - a putut fi mentinuta numai prin masarea a numeroase trupe si printr-o buna organizare a sistemului defensiv.

In Dacia mai cu seama, un bastion inaintat al Imperiului, infipt in lumea barbara, importanta armatei este coplesitoare. Mai intai, prin multimea trupelor si, prin urmare, numarul mare al militarilor. Legiunea a XIII-a Gemina a stationat la Apulum cat timp Dacia a facut parte din Imperiu; sub Traian, inca o legiune, a IV-a Flavia Felix, e stabilita intr-un castru pe locul viitoarei Ulpia Traiana Sarmizegetusa si apoi la Berzobis. Dupa 168-169 si pana la sfarsitul stapanirii romane in Dacia legiunea V-a Ma-cedonica se afla in castrul de la Potaissa. Prin urmare, cand la cumpana secolelor II si III Imperiul roman dispunea de 33 de legiuni, doua din acestea erau cantonate in Dacia. Dar nu numai atat: in provincia nord-danu-biana stationau si numeroase trupe auxiliare, in total 16 alae (unitati de cavalerie), vreo 50 cohortes (unitati de pedestrasi), 15 numeri (unitati auxiliare etnice) si formatiunile de singulares (garda guvernatorului). Aceasta inseamna ca in perioada de dupa Marcus Aurelius se aflau in Dacia (in legiuni si in trupe auxiliare laolalta) vreo 50-55 000 de militari.

In Dobrogea, legiunea V-a Macedonica a stationat la Troesmis incepand cu epoca razboaielor dacice ale lui Traian si pana la plecarea in Orient, in 162. Detasamente din legiunile I Italica si XI Claudia existau de-a lungul Dunarii si chiar pe litoral. La acestea se adauga sapte alae si vreo 10-11 cohortes, ca si unitatile flotei dunarene (ciassis Flavia Moesica). Asadar, vreo 7-8 000 de militari in trupele auxiliare pentru epoca Flaviilor, vreo 15 000 de militari in prima jumatate a veacului al II-lea si vreo 10 000 dupa plecarea legiunii.

Castrul legionar de la Troesmis n-a fost cercetat arheologic. Castrul de la Berzobis a fost putin cercetat; la Ulpia Traiana Sarmizegetusa o parte din castru si instalatiile sale au fost preluate, altele au fost distruse de orasul antic. Castrul legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum este doar partial cunoscut, cercetarile de aici fiind ingreunate de plasarea cetatii medievale, apoi a cetatii de tip "Vauban' de la inceputul sec. XVIII. in schimb, cercetarile arheologice de la Potaissa au scos la lumina un castru legionar tipic, de peste 23 hectare suprafata. Castrele trupelor auxiliare - aproape 100 de fortificatii in Dacia, aproape 20 in Dobrogea - se insiruie mai ales de-a lungul granitelor. Cele mai mari castre auxiliare au suprafata de aproape 8 hectare (Porolissum), respectiv 6,5 hectare (Micia). Cele mai mici, din Dacia Inferior, au suprafata sub o jumatate de hectar.

Amplasarea castrelor in Dobrogea urmeaza linia Dunarii, fara a lipsi in zona de interior (Libida, azi Slava Rusa, jud. Tulcea, Tropaeum Traiani etc). Fortificatii mai mici, de tip castellum, burgus sau tunis jaloneaza litoralul Pontului Euxin.

Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat inca de Traian, apoi a fost completat si imbunatatit de imparatii urmatori, pana in secolul al III-lea. Conceptia de aparare a provinciei a tinut seama in mare masura de configuratia geografica: podisul central transilvanean, inconjurat de munti, dispunea de o aparare naturala. Aceasta era completata prin blocarea cailor de acces de la marginea podisului prin fortificatiile de pe limes. Castrul legionar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa era situat (in anul 102!) probabil pe linia care reprezenta atunci demarcatia dintre Imperiu si "barbari'. Castrul de la Berzobis este situat, de asemenea, in punct de frontiera. Pozitia castrelor legionare de la Apulum si Potaissa creaza impresia ca ar fi in interiorul provinciei, constituind un nucleu central de aparare. Este adevarat ca ambele legiuni puteau trimite, in caz de pericol, forte importante spre orice zona a frontierelor care prezentau pe o intindere considerabila castre si turnuri dispuse ca un evantai in jurul celor doua castre de legiuni. La aceste posibilitati de manevra contribuia o retea de drumuri pentru legaturile dintre castre, precum si crearea unei linii de fortificatii intermediare intre castrele de pe frontiere si castrele legionare. Totusi, castrele de la Apulum si Potaissa pot fi considerate ca aflandu-se la granita vestica a provinciei, asa cum sunt plasate mai toate castrele legionare in Imperiul Roman, pe frontiere sau in imediata lor apropiere: spre vest de Apulum ori Potaissa urmele romane sunt putine, iar zona aurifera ne apare ca o excrescenta a provinciei, pazita de ambele castre legionare.

Armata a contribuit la cresterea demografica simtitoare in localitatile unde a fost cantonata. Acest spor de populatie se realiza nu doar prin fa-miliile militarilor, ci si prin alte elemente civile care urmau, ca pretutin-deni, trupele in peregrinarile lor. Dezvoltarea preurbana accentuata a unor localitati - de pilda Micia - se datoreaza armatei; altele - cazul Po-taissei - devin dupa numai doua-trei decenii de la instalarea armatei, orase infloritoare. Militarii insisi, apoi populatia civila care ii urmeaza, au contribuit la dezvoltarea economiei si culturii provinciale. Din productia caramidariilor militare se ridicau si edificii civile; elementul militar e prezent pecunia sua la construirea unor edificii publice, a templelor, a termelor folosite si de civili etc. Cu forta de munca remarcabila de care dispunea, armata a construit drumuri, poduri, a fortificat orase (cazul Romulei), a intreprins lucrari de captare si aductiune a apei potabile.

Organizarea teritoriului in Dacia este putin cunoscuta. Municipiile si coloniile isi delimitau teritoriile urbane; legiunile posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel - probabil - se intampla si in cazul trupelor auxiliare. Regiones par a fi teritorii aflate sub control militar, cum se intampla in nordul Daciei, pe Somes, sub Gordian al III-lea. in sfarsit, o serie de "territoria' au fost trecute in patrimoniul imparatului (patrimonium Caesa-ris), beneficiile exploatarii lor revenind fiscului imperial. Din aceasta categorie fac parte regiunea aurifera din Carpatii Occidentali, zonele cu mine de fier, pasunile si salinele. S-au constituit si teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-l Sucidava (azi Celei, jud. Olt), care era, in veacul al III-lea, centrul unui asemenea teritoriu.

Paralel cu organizarea provinciilor a fost introdusa organizarea fiscala: administrarea finantelor si perceperea impozitelor cuvenite fiscului imperial, adunate la nivelul fiecarei provincii (mai apoi district financiar) de catre procuratores Augusti. De impozitele directe (tributum capitis si tributum soli) erau scutiti cetatenii romani ai oraselor care se bucurau de dreptul italic (jus Italicum). Acesta era cel mai inalt privilegiu la care putea aspira o colonia din afara Italiei, insemnand, in realitate, asimilarea cetatenilor din aceste orase cu cetatenii din Italia in materie de drept civil si fiscalitate. Potrivit lui Domitius Ulpianus (de censibus, in Digesta, L, 15, 1) colonii de drept italic erau in Dacia Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa, Apulum, Napoca si Potaissa. in Dobrogea, cetatile grecesti erau considerate, potrivit dreptului roman, orase straine (civitates peregrinae), avand insa statute diferite: Callatis avea statut de cetate aliata (foederata); Histria facea parte din categoria civitates stipendiariae, deci supuse impozitului; Tomis, dimpotriva, era o civitas libera, dar nu se bucura de o scutire reala de impozite, ca un oras de drept italic. Nici unul din orasele romane din Dobrogea nu a primit jus Italicum.

Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Initial Dobrogea a facut parte din circumscriptia financiara a Dunarii de Jos (Pu-blicum portorium ripae Thraciae), iar Dacia din circumscriptia Dunarii Mijlocii (publicum portorium illyrici), ca de la Hadrian sa se regasesca in aceeasi circumscriptie financiara - publicum portorium illyrici utriusque et ripae Thraciae. Documentatia epigrafica atesta functionarea serviciilor vamale in Dacia la Dierna, Micia, Pons Augusti (azi Marga, jud. Caras-Severin), Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Sucidava si Porolissum (aici s-a cercetat arheologic chiar sediul vamii).

Populatia majoritara a Dobrogei a fost reprezentata totdeauna de geti, atestati de izvoare literare (Strabo, Dio Cassius, Pliniu cel Batran), de surse epigrafice si arheologice, ca si de numeroase toponime preromane (mai cu seama cele cu sufixul - dava), si care apartin ariei largi de toponime daco-getice si nu celei sud-tracice.

In Moesia Inferior primii colonisti apar deja la sfarsitul sec. I i.d.Hr., dar o colonizare masiva se produce numai sub imparatii Flavieni. in orasele grecesti de pe litoral elementul grec va domina dar, pe parcursul epocii principatului, prin asezarea unui numar de romani, se va forma o categorie de greco-romani. Acesti romani formeaza partea cea mai importanta a "strainilor' din cetatile grecesti (xenoi). Pe de alta parte, in orasele romane, ca si in teritoriul acestora, existau, pe langa colonisti de origini variate, si greci, respectiv greco-romani.

Din populatiile sud-tracice aduse de romani in Dobrogea se cuvine a fi mentionati odrizii, apoi triburile de besi, lai si, poate, ausdecenses. Besi adusi sa lucreze ca mineri detin, in vicus Quintionis (azi Sinoe, jud. Constanta) postul unuia din cei doi magistri care conduc comunitatea; celalalt magistru era un roman. in vicus Secundini, situat in teritoriul rural al Histriei, situatia e asemanatoare: de regula un magistru e roman, celalalt un lai. in a doua jumatate a sec. III, imparatii au fost nevoiti sa aseze in Dobrogea barbari infranti - bastarni, sarmati, carpi, goti - care vor deveni unii din aparatorii frontierelor romane.

Razboaiele de cucerire a Daciei sub Traian au provocat dacilor numeroase pierderi umane. Urmasii prizonierilor daci dusi in triumf la Roma apar prin secolele II-III in diferite provincii ale Imperiului Roman, dar mai cu seama in Italia si la Roma. Alti daci au plecat, dupa cucerire, in diverse regiuni ale Imperiului; unii din veteranii de origine dacica, din trupele auxiliare in care au fost recrutati (mai multe cohortes Dacorum si alae Dacorum au stationat prin Britannia, Pannonia, Cappadocia si Siria) au ramas in alte provincii. Se constituie astfel o adevarata diaspora dacica la Roma si in Italia, dar si in Moesia, Dalmatia, Pannonia, Noricum, chiar in Gallia si in Africa romana. Acolo, mai degraba decat in provincia Dacia, vom regasi nume tipice pentru daco-geti: Diuppaneus, Scorilo, Decibalus etc. Mentionarea unui "Decebalus Luci' in Dacia, pe o placuta de aur-ofranda pentru nimfele de la Germisara (azi Geoagiu-Bai, jud. Hunedoara), ramane o aparitie de exceptie.

Cu toate acestea, este evident ca cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia era constituita din daci, chiar daca antroponimele de aceasta origine apar rareori in inscriptii - vreo 2% din totalul antroponimelor din epigrafele Daciei sunt traco-dacice. Desi constituiau - numericeste - elementul etnic cel mai important, dacii din provincie nu ocupa decat un loc secundar din punct de vedere social. Locuind - majoritatea lor - in lumea rurala, dacii raman departe de posibilitatile "eternizarii epigrafice'. Nici contributia lor la economia provinciei (in agricultura si ocupatii anexe), lipsita de spectaculozitate, nu e mai usor sesizabila.

Vreo 60 de asezari rurale sunt - dupa cum o dovedeste cercetarea arheologica - autohtone sau mixte (autohtoni si colonisti). Satele dacilor continua uneori asezari din epoca preromana, mai ales in rasaritul Transilvaniei - la Slimnic si Sura Mica (ambele in jud. Sibiu), la Cernatu (jud. Covasna), Simonesti (jud. Harghita) etc. Altele sunt intemeiate in epoca romana si isi intind existenta si in veacul al IV-la: Obreja (jud. Alba), Boarta (jud. Sibiu). Importante asezari autohtone se afla si la Cipau si Le-chinta de Mures (jud. Mures), Noslac si Micoslaca (ambele in jud. Alba), Laslea si Ocna Sibiului (jud. Sibiu), Mugeni (jud. Harghita), Leu si Locus-teni (ambele in jud. Dolj). Dacilor li se atribuie si vreo 12 necropole, cu morminte de incineratie, mai rar de inhumatie, la Iacobeni (jud. Cluj), Lechinta de Mures, Spalnaca (jud. Alba) etc, remarcandu-se marile cimitire de la Locusteni, Obreja si Soporu de Campie (jud. Cluj).

Aceasta populatie modesta in situatia economico-sociala si in exteriorizari culturale perpetueaza forme si decoruri specifice in ceramica, perpetueaza unele rituri si practici funerare; mai presus de acestea, ei i se datoreaza pastrarea unor toponime si mai ales a hidronimelor importante: Alutus (Olt), Crisius (Cris), Marisus (Mures), Samus (Somes), Tibiscus (Timis). Toate numele oraselor romane din Dacia (cu exceptia diminutivului Romula, "Roma cea mica') nu sunt altceva decat vechile denumiri ale unor localitati dacice mai rasarite, in preajma carora au aparut aceste orase.

Dar, inca in primii ani ai organizarii provinciei, in Dacia au fost aduse, ori au venit din initiativa proprie, elemente imigrate, in grupuri sau familii izolate, importanta lor fiind deosebita mai ales in aglomerarile umane din care nu vor intarzia sa se nasca orase. Rapiditatea procesului de colonizare in Dacia dovedeste ca Traian a utilizat intreaga experienta romana anterioara in privinta colonizarii. Unii din colonisti erau cetateni romani; ei formeaza comunitati de cives Romani, conduse de doi magistri cum se intampla la Potaissa in prima jumatate a sec. II. Comunitati de veterani et cives Romani sunt atestate la Apulum si Micia. Grupul de cetateni romani stabiliti la Potaissa ocupa un teritoriu aflat alaturi de localitatea indigena (caci un amestec "topografic' si etnic este greu de conceput in primele decenii de stapanire romana), langa drumul imperial principal care strabatea provincia. Alti colonisti erau peregrini. Si unii, si altii, soseau din cele mai diferite zone ale Imperiului in cautarea unei vieti mai bune pe noul pamant roman decat avusesera pana atunci in tinuturile de bastina. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa este important elementul italic, prezent inca de la intemeierea coloniei. Sub Traian au fost aduse grupuri de mineri dalmatini (Pirustae, Baridustae si Sardeates) pentru exploatarile aurifere din Carpatii Occidentali. Numerosi colonisti au venit din Pannonia si Noricum; descoperiri arheologice mai recente ii atesta atat in Banat, cat si in zonele sudice si centrale ale Transilvaniei (Casolt, Calbor, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca). In Dacia Inferior au sosit colonisti mai cu seama din Moesia, Tracia si Dardania. Inscriptiile ofera informatii despre grupuri organizate de orientali (Galatae consistentes si o spira Asianorum la Napoca, un collegium Ponto Bithynorum la Apulum etc). Alti colonisti erau originari din Gallia, Germania, Hispania, din Grecia si zonele de limba greaca ale Imperiului Roman. Aceasta impestritare etnica confirma aprecierea lui Eutropius (VIII, 6, 2), potrivit caruia colonistii au venit ex toto orbe Romano.

Numarul noilor veniti era deja insemnat sub Traian si, ceea ce este important, multi erau cetateni romani; la acest argument apeleaza prietenii imparatului Hadrian pentru a-l determina sa renunte la intentia de a parasi Dacia, prin anii 117-118: sa nu lase atatia cetateni romani prada barbarilor (Eutropius, VIII, 6, 2). Imigrarile au fost importante si sub Hadrian; ritmul lor a scazut probabil in a doua jumatate a secolului II, urmare a insecuritatii provocate de razboaiele marcomanice, pentru ca apoi, sub Septimius Severus sa asistam la un "al doilea val' de imigrari, de data aceasta preponderent dinspre Orient si provinciile Africii de Nord. Dar nici sub Septimius Severus, nici mai tarziu, actiunea de colonizare n-a atins probabil, nivelul din primele decenii de existenta a provinciei.

Din aproape 3 000 de antroponime prezente in inscriptiile din Dacia, peste 2 200 sunt romano-italice, adica 74%; 420 sunt grecesti sau de tip "greco-oriental', adica 14%; vreo 120 de nume sunt ilirice (4%), circa 70 de nume sunt celto-germanice (2,3%), vreo 60 de nume sunt traco-dacice (2%), un numar egal de nume sunt semitice (siro-palmiriene, itureene), restul fiind asianice, iraniene si africane (egiptene si nord-vest africane). Cati dintre colonisti erau cetateni romani nu se poate preciza. Important este ca vorbeau, in imensa lor majoritate, limba latina, dupa cum marturisesc fara echivoc inscriptiile. Constitutio Antoniniana, edictul lui Caracalla din anul 212, va acorda cetatenie romana celor mai multor categorii de locuitori liberi din Imperiu; de acest act vor profita si multi locuitori ai Daciei, fie acestia autohtoni, fie imigrati. Asa se explica, partial, frecventa in Dacia, printre gentiliciile imperiale, in primul rand a nomen-ului Aurelius, de la numele imparatului care a acordat cetatenia. Frecvente sunt apoi si alte gentilicii imperiale: Aelius, Ulpius, Iulius. Raportul dintre purtatorii de cognomina latine si cei care au cognomina straine (grecesti, illire, tracice, orientale, africane, celtice) este net in favoarea celor dintai, ceea ce vorbeste de la sine despre caracterul romanizat, despre orientarea spre cultura latina apuseana a majoritatii populatiei. Este de observat, de asemenea, ca aproape toti purtatorii de cognomina nelatine au nomina romane si multi dintre ei sunt cetateni.

Cetatenii romani, peregrinii, libertii si sclavii reprezinta tot atatea categorii juridice in tabloul societatii provinciale. Acesta nu se poate circumscrie unei scheme bazate pe o viziune simplificatoare si rigida a claselor, a barierelor - sociale ori etnice - dintre ele. in realitate, prin interferentele dintre starea juridica si situatia materiala se poate alcatui o imagine mai colorata si mai veridica: cetateni romani si peregrini bogati, un strat de sclavi imperiali si liberti imperiali cu venituri substantiale, alcatuiesc clasa superioara - honestiores. O masa de oameni liberi, dar de conditie materiala modesta, sclavii si libertii acestora formeaza treapta inferioara a societatii - humiliores. Limitele dintre straturile societatii sunt relativ labile, stare pe potriva unei lumi in continua transformare: dispar mici proprietati si se concentreza "capital', peregrinii devin cetateni, sclavii devin liberti, cetatenii saraciti ajung intretinutii comunitatii, in timp ce libertii cauta sa se imbogateasca si sa acceada in categoria superioara.

In fruntea ierarhiei sociale se situeaza putinii membri ai ordinului senatorial: guvernatorii provinciilor, comandantii legiunilor si unii ofiteri superiori din legiuni. Acestia sunt urmati de cetatenii din ordinul ecvestru - procuratorii provinciilor, ai minelor de aur, comandantii trupelor auxiliare etc. Cu timpul, chiar provincialii din Dacia ori Dobrogea, in conditiile indeplinirii starii materiale cerute, au fost admisi in ordinul cavalerilor. Decurionatul si - implicit - toate functiile municipale in Dacia si in orasele romane din Dobrogea sunt in mainile unei aristocratii locale a carei sorginte - cel putin partial - trebuie s-o vedem in primii colo-nisti-cetateni romani asezati in acele localitati. Si in orasele grecesti de pe litoralul dobrogean cetatenii romani au devenit cu timpul tot mai numerosi, constituind, alaturi de vechea aristocratie greaca, elita urbana greco-romana, mai ales in primele trei sferturi ale secolului al II-lea. Unii dintre acestia, cum se intampla la Tomis, devin cavaleri.

Constitutio Antoniniana si prezenta tot mai masiva a veteranilor in cetatile pontice au produs modificari sociale: cetatenii romani, unii de data recenta, constituie esenta grupului de honestiores, vechea aristocratie greaca fiind mai greu de sesizat.

Diferentele materiale erau insemnate chiar in randul elitelor sociale. Un procurator praesidial avea o retributie anuala de 100-200 000 de sesterti; sub Traian un centurion avea solda anuala de 25 000 sesterti. Toti militarii trebuie considerati ca facand parte din honestiores. Un simplu soldat din legiune primea in veacul al doilea un stipendium de 300-500 denari, solda marita sub Caracalla la cea. 700 denari anual, in timp ce solda unui centurion ajunsese acum la 12 000 denari (60 000 sesterti). Asemenea venituri permiteau actele de evergetism, donatii de zeci de mii de sesterti in folosul comunitatii, al orasului.

O pozitie buna (economic si, intr-un fel, social) detin sclavii imperiali (familia Caesaris), acesti mici functionari, administratori, executanti fideli ai ordinelor imperiale, respectati si temuti de humiliores.

In viata municipiilor ordo Augustalium - asociatie politico-religioasa pentru cinstirea cultului Romei si al imparatlui - reprezenta o imagine fictiva a ordinului ecvestru (Th. Mommsen). Mai ales libertii imbogatiti, acesti homines novi, carora legea le refuza decurionatul, gaseau mare satisfactie din a face parte din ordo Augustalium, considerandu-se o stare intermediara intre decuriones si plebei. De altfel, ne gasim in epoca de avant a colegiilor. Sub stindarde profesionale, religioase ori etnice se realiza cadrul participarii la viata sociala. Libertii, mestesugarii, militarii, veteranii, isi aveau colegiile specifice. Chiar si straturile de jos ale societatii, inclusiv sclavii, se constituiau in colegii religioase ori funerare.

Categoria humiliores, pe cat de larga va fi fost in realitate (mici producatori agricoli, mici meseriasi, negustori, aparatul inferior al consiliilor municipale, invatatori etc), pe atat de putin concludent e reliefata de documente. Un lucrator liber din minele de aur din Carpatii Occidentali era platit pentru munca de o jumatate de an cu suma derizorie de 70 denari si alimente; in acea vreme un miel costa 3-5 denari, un purcel 5 denari, o jumatate de casa - 300 denari, iar preturile sclavilor variau intre 200 si 600 de denari.

Cateva epigrafe mentioneaza liberti si sclavi ai particularilor (servi privati). Acesti sclavi cunoscuti din dedicatii votive ori monumente funerare nu fac nici ei parte din categoria cea mai oropsita a sclavilor de pe exploatarile agricole, din cariere ori din marile ateliere. Probabil ca in Dacia sclavii n-au reprezentat mai mult de 10% din populatia provinciei, preturile relativ ridicate ale sclavilor, cunoscute din tablitele cerate de la Alburnus Maior, fiind, se pare, o dovada in acest sens. Inscriptiile care prezinta stapani si sclavi, ori patroni si liberti, indica mai curand legaturi de tip "patriarhal' intre acestia decat tulburari si nemultumiri sociale. Evident, stari conflictuale vor fi existat in societatea provinciala daco-ro-mana, alcatuita din clase si paturi sociale cu interese diverse. In contractele de vanzare-cumparare a sclavilor se mentiona ca acel "lucru' - sclavul - "nu face pagube' si ca "nu este fugit din alta parte'. Cateva inscriptii descoperite mai ales in zona muntoasa a Banatului atesta omoruri si pradaciuni ale unor cete de latrones, rabufniri violente ale nemultumirilor. Stirile literare sunt foarte laconice in privinta unor eventuale conflicte sociale majore. Prin anii 185-186, s-a produs in Dacia, ca si in Germania, o miscare de "impotrivire' a provincialilor (din motive neclare), adusi in cele din urma la ascultare de armata (HA, vita Commodi, 13, 5-6). Izvorul nu face nici o precizare etnica in acest caz, intamplat sub Commodus. Daca in asemenea miscari sociale petrecute in primele decenii ale stapanirii romane in Dacia putem banui o componenta "nationala' mai puternica, in deceniile urmatoare si, mai ales, in veacul al III-lea, factorul etnic a disparut, probabil, din motivatiile unor conflicte sociale de amploare. Contactul direct intre "romani', "populatii romanizate' si autohtoni nu putea ramane la nivelul unor entitati etnice; in fapt acest contact s-a realizat - in decursul a numeroase decenii, dupa reticente firesti la inceput - prin penetratii reciproce pe niveluri sociale, ceea ce a dus la inlocuirea treptata a constiintei apartenentei etnice diferite prin constiinta apartenentei sociale comune.

Penetratia romana. Penetratia elementelor de civilizatie romana in mediul geto-dac s-a facut incepand cu secolul al II-lea i.d.Hr., pe masura ce statul roman se apropia de Dunare. Asadar, unele aspecte materiale, dar si spirituale, ale acestei civilizatii nu erau tocmai straine autohtonilor, dupa cum nici pamantul Daciei nu era total necunoscut romanilor inainte de cucerire. incepand cu vara anului 106 se intreprinde o actiune rapida de explorare a provinciei, inregistrarea punctelor strategice si a resurselor naturale.

O buna administrare trebuie sa se sprijine pe o utila activitate edilitara. Geniul ingineresc roman se dezvaluie in primul rand prin reteaua de "sosele' temeinic construite, spre folosul armatei, dar si al civililor. Drumurile romane vor fi utilizate pana in evul mediu si vizibile, pe alocuri, pana in secolul nostru. Pe o harta austriaca din 1722 figureaza drumul roman Sucidava-Romula-defileul Oltului, numit via Traiana, deoarece mai era inca intrebuintat. Crearea cu prioritate a infrastructurilor se vadeste in faptul ca in 108 se lucra deja la tronsonul Potaissa-Napoca al drumului imperial principal care strabatea Dacia, pornind de la Dunare si unind principalele localitati (Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum).

Itinerarele antice, in primul rand "Harta lui Peutinger', datele furnizate de stalpii miliaria descoperiti pe marginea drumurilor si observatiile de teren au permis inregistrarea si a altor drumuri mai importante (de-a lungul Oltului, a Muresului, a Tarnavei Mari) ori secundare. Dobrogea era brazdata de trei drumuri esentiale, pe directia nord-sud (de-a lungul litoralului, a Dunarii - drumul de pe limes si unul in zona centrala) si altele, care faceau legatura intre acestea.

Refaceri ale drumurilor se constata sub Marcus Aurelius, Septimius Severus, Caracalla, Maximinus Thrax.

Realizat de celebrul arhitect al lui Traian, Apollodor din Damasc, prin anii 103-104, podul peste Dunare dintre Drobeta si Pontes, a insemnat unul din principalele mijloace de racordare a Daciei la Imperiul Roman. El a ramas simbolul inceputului penetratiei civilizatiei latine in Europa Centrala (R. Paribeni). Impresionanta realizare tehnica (podul era lung de peste 1,1 km) a provocat admiratia contemporanilor (Plinius cel Tanar, Epist., VIII, 4; Dio Cassius, LXVIII, 13 si altii) si urmasilor (Ammianus Marcellinus, XXIV, 3; Procopius, de aedificiis, IV, 6; Ioannes Tzetses, Cbi-Uades, II, v. 65-94). De altfel, dupa distrugerea acestui pod si, mai taziu, dupa disparitia podului lui Constantin cel Mare, dintre Sucidava si Oescus, pe cursul inferior al Dunarii nu se va mai construi vreun pod decat la sfarsitul sec. XIX.

Si in cuprinsul provinciei erau suficiente poduri, dovedite chiar de numele unor localitati: Pons Vetus ("Podul Vechi' azi Caineni, jud. Valcea), Pons Augusti ("Podul imparatului'), Pons Aluti ("Podul Oltului', azi lonestii Govorei, jud. Valcea) sau de urmele arheologice ale podurilor care se mai vedeau in sec. XIX langa Samum (peste Somes), la Potaissa (peste Aries), la Romula (peste Teslui) etc.

Epoca principatului a insemnat apoteoza orasului, iar civilizatia pe care a propagat-o in teritoriile transformate in provincii este o civilizatie in esenta urbana. Dacia constituie o excelenta ilustrare a fenomenului: orasele de aici sunt creatiile romanilor. Fiecare targ dacic mai rasarit se dorea o mica Roma ("Romula'), isi dorea un for si temple, un amfiteatru si terme. Roma e imitata, de asemenea, in privinta organizarii. Cu dreptate afirma Aulus Gellius in veacul al II-lea ca orasele provinciale sunt "mici efigii si imitatii ale poporului roman (ale Romei)': effigies parvae simulaeraque populi Romani (Noctes Atticae, XVI, 3).

Progresul urbanizarii in Dacia se observa cu usurinta: un singur oras sub Traian (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa); sub Hadrian se adauga trei municipia (Municipium Aelium Hadrianum Napo-cense, Drobeta, numita tot Municipium Aelium Hadrianum si Romula).

Sub Marcus Aurelius apare Municipium Aurelium Apulum, in actualul cartier Partos al orasului Alba Iulia. Sub acelasi imparat, ori sub Commo-dus, municipiul Napoca, devine Colonia Aurelia Napoca; sub Commodus, municipiul de la Apulum devine Colonia Aurelia Apulensis. in timpul lui Septimius Severus apare un al doilea oras la Apulum, in preajma castrului legionar, probabil la sud de acesta - Municipium Septimium Apulum, dar canabae-le par sa-si fi continuat existenta si in veacul al IH-lea. Probabil deodata cu municipiul septimian de la Apulum, in anul 197, si cu o motivatie asemanatoare (rasplata fidelitatii legiunilor dacice in razboaiele cu pretendentii la tronul imperial) se naste Municipium Septimium Potais-Sub acelasi imparat apar si alte orase: Municipium Septimium sense.

Porolissense, probabil devin municipii asezarile de la Ampelum si Dierna. In timpul lui Septimius Severus sau Caracalla a devenit municipium si asezarea de la Tibiscum; in timpul Severilor Romula a fost ridicata la rangul de colonie. Sub Septimius Severus Drobeta devine colonia Septimia Drobeta. in sfarsit, sub Septimius Severus ori sub Caracalla se inregistreaza o colonia la Potaissa, ceea ce inseamna fie ridicarea municipiului septimian la rangul de colonie, fie aparitia unui al doilea oras, dualitate urbana ca la Apulum.

Rolul important al factorului militar in urbanizarea Daciei este sesizabil cu usurinta. Unele orase apar pe langa castre legionare (doua la Apulum si macar unul la Potaissa), fara a avea certitudinea ca s-ar fi transformat in orase canabaele legionare. Ulpia Traiana a fost intemeiata prin deductio, colonizandu-se veteranii din legiunile participante la razboaiele de cucerire a Daciei. Din viei militari, pe langa castrele unor trupe auxiliare, s-au putut ridica orasele de la Drobeta, Dierna si Porolissum.

Crearea progresiva a oraselor, situate in zonele cele mai intens colonizate, presupune o dezvoltare demografica pe masura si un procentaj ridicat de cetateni romani.

In Dobrogea, celor trei orase grecesti (Histria, Callatis si Tomis) li se adauga trei municipii, creatii ale romanilor. Dupa instalarea unitatilor militare auxiliare, mai ales de-a lungul Dunarii, acestea si-au format propriile asezari civile (vid, canabae) aflate in vecinatatea mai vechilor aglomeratii autohtone cu statut de civitas ori de vicus. in felul acesta apar comunitati duble, de tipul civitates/canabae, bine documentate epigrafic la Troesmis, iar arheologic in mai multe puncte. in a doua jumatate a secolului al II-lea Troesmis - fostul sediu al legiunii V Macedonica - si Noviodunum - baza flotei fluviale - devin municipii, poate tocmai datorita importantei militarilor care fusesera cantonati acolo. Tropaeum Traiani a ajuns municipiu poate din epoca lui Traian (sigur sub Marcus Aurelius); originea sa este insa civila, cu o populatie formata din romani, din autohtoni si din greci.

Nici unul din orasele intemeiate sub romani in Dobrogea n-a devenit colonia.

Organizarea oraselor grecesti de pe litoral pastreaza si sub romani vechile institutii: adunarea poporului (demos) si consiliul (boule). Se mentine, de asemenea, colegiul arhontilor (archontes); la Callatis apare un basileus (magistrat insarcinat mai degraba cu functii religioase), la Tomis sunt atestate numeroase magistraturi colegiale; triburile ioniene sunt pomenite atat la Tomis, cat si la Histria, ceea ce este un alt semn de conservare a vechilor forme grecesti de organizare. S-au adaugat doar, in ambele cetati, cate un "trib al romanilor'. Magistraturile din orasele grecesti fusesera acaparate de aristocratia locala, ai carei bogati reprezentanti sunt numiti "binefacatori' (evergetai).

In schimb, orasele din Dacia si cele intemeiate in Dobrogea de romani, au o organizare administrativa tipica. Ea imita modul de administrare si conducere de la Roma. Un consiliu orasenesc (ordo decurionum), corespunzator senatului roman, conducea treburile municipiului ori coloniei. Magistratii supremi in oras sunt duumviri ("doi barbati'), precum consulii la Roma, uneori quattuorviri. in mod obisnuit detinerea acestei functii era precedata de altele - aeales, quaestores. Consiliul municipal avea la dispozitie functionari marunti, de pilda scribae. Consiliul - dominat totdeauna de aristocratia orasului - acorda titlul onorific de patronus unor persoane influente, care puteau ajuta orasul. Relatia patronala era ereditara si presupunea obligatii de ambele parti.

Civilizatia orasului intemeiata in Dacia - iar in Dobrogea extinsa de romani - insemna imitarea Cetatii Eterne si in privinta aspectului, pastrand bineinteles proportiile, caci orasele din Dacia si Dobrogea nu depasesc, de obicei, nivelul oraselor mici din Imperiu, putine ajungand la nivelul oraselor mijlocii. Daca Roma in timpul lui Traian ajunsese la 1,2 milioane de locuitori si o suprafata de 2 000 ha, Alexandria avea vreo 200 000 de locuitori, Lugdunum si Augusta Treverorum (azi Trier, in Germania) aveau cate 100 000 locuitori. Cele mai recente aprecieri - evident aproximative - ale numarului locuitorilor din unele orase ale Daciei propun pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa 25 000-30 000 locuitori sau chiar ceva mai mult (cu teritoriul); suprafata intre ziduri a acestui oras era de 32,4 ha. Suprafata urbana la Apulum este apreciata (colonia Aurelia si municipiul septimian la un loc) la 100 ha, iar populatia celor doua orase, fara teritoriu si fara militari, la vreo 35 000 locuitori. Pentru Porolissum s-a propus o populatie de 25 000 (cu militari), pentru Romula - a carei incinta poligonala construita sub Filip Arabul inchidea o suprafata de 64 ha - 30 000 de locuitori (cifra probabil prea ridicata). Napoca avea un pomerium presupus de 32,5 ha iar populatia sa a fost estimata mai demult la vreo 15-20 000 locuitori. in toate cazurile unde existau incinte aceste cifre aproximeaza numarul locuitorilor din intreg habitatul, deci si extinderile din afara pomerium-ului initial. La Potaissa suprafata locuita pare sa fi fost de cel putin 100 ha, cu o populatie de vreo 20-25 000 locuitori (inclusiv militarii). Municipiul Troesmis - deci dupa plecarea legiunii V Macedo-nica - este apreciat la vreo 10 000 locuitori. Cat priveste cetatile grecesti dobrogene, in epoca principatului, populatia lor va fi fost de 10-15 000 locuitori (Callatis si Histria) si 25-30 000 locuitori la Tomis. Incinta romana a Histriei, datand de la inceputul secolului al II-lea, inconjura o suprafata de vreo 30 ha. in legatura cu populatia unor orase din Dacia, se poate aprecia ca provincia nord-danubiana avea cel putin 6-700 000 de locuitori si cel mult un milion, la o populatie a Imperiului Roman de vreo 60 milioane.

In aceste aglomeratii urbane pare sa-si fi concentrat civilizatia romana intreaga vigoare, de la urmarirea atenta a regulilor de organizare si existenta unui potential economic insemnat, pana la inflorirea culturala corespunzatoare. La o privire globala asupra principalelor opere arhitecturale din orase se constata incadrarea in tipologia constructiilor similare din Imperiu, cu precadere in formele occidentale. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la Napoca, la Tropaeum Traiani este limpede ca doua artere principale (kardo si decumanus) se intretaiau in unghi drept, la intersectia lor fiind amplasat forul. in raport de aceste doua axe se formau complexele de cladiri - insulae. Daca marile edificii respecta canoanele generale, existau insa si modificari de detaliu, mai cu seama la decoratie. in Dacia predomina capitelurile dorice romane si cele corintice; cele toscane, ionice si compozite sunt rare. Dupa frecventa acestor elemente arhitectonice, din care unele realizate cu respect pentru principiile vitruviene, am putea spune ca predominau stilurile "doric roman' si corintic, dar exista si suficiente probe de eclectism.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa a beneficiat initial de incinta fostului castru legionar; alte orase s-au inconjurat de la inceput, ori ulterior cu ziduri - Napoca, Potaissa, Apulum, Romula etc. Cetatile grecesti isi refac incintele (la Callatis sub Marcus Aurelius, la Tomis in sec. II, la Histria la inceputul sec. II).

Dintre fora oraselor din Dacia, singurul bine cunoscut este cel al Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, despre care s-a crezut multa vreme ca ar reprezenta palatul Augustalilor (aedes Augustalium). Forul are aproape 3 000 m², inconjurat de portice, flancat de o basilica. Din aceasta se patrundea in curia, in sediile duumvirilor si aedililor etc, in timp ce mai spre sud se banuieste existenta unui forum religios. Placarea din abundenta cu marmura, impresionante fragmente arhitectonice, existenta unor nymphaea asigura aspectul monumental al complexului.

In apropierea laturii nordice a incintei Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, langa un mare depozit de grane (horreum), constructie "mostenita' din vremea functionarii castrului, s-a ridicat un impunator sediu al procuratorului financiar, cu birouri, terme, o area sacra etc.

Orasenii sunt beneficiarii principali ai unui anumit grad de confort. Numeroase locuinte sunt incalzite cu sistemul de hipocaustum si dispuneau, poate, de apa curenta. Pentru aductiunea apei s-au intreprins mari lucrari, supravegheate uneori de insisi guvernatorii provinciei cum s-a intamplat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa prin anii 132-133 (IDR, III/2, 8). La Apulum, un apeduct dateaza din anul 158 (CIL, III, 1061). Urmele unui apeduct se cunosc si la Potaissa; lucrari de mare anvergura a necesitat apeductul de la Porolissum. Arheologic se cunoaste si apeductul Histriei. Dar nu numai in orase s-au intreprins asemenea lucrari, conducte de ceramica descoperin-du-se si in castre, statiuni balneare si chiar in mediul rural. Evident, orasele dispuneau de fantani publice monumentale, atestate uneori de inscriptii.

Apeductele si sistemul de canalizare aveau in vedere, in primul rand, necesitatile bailor publice (thermae), prezente in orase, in castre ori in apropierea lor, in statiunile balneare. Marile orase dispuneau de mai multe complexe de acest tip. Termele cercetate la nord de incinta Ulpiei Traiana Sarmizegetusa aveau sectiuni distincte, pentru barbati si pentru femei, dotate cu toate elementele necesare (vestiare, bazine cu apa rece, calda, fierbinte, baie de aburi, bazine de inot in aer liber), ocupand o suprafata de 600 m². Unele terme erau dotate si cu palaestrae pentru exercitiile fizice. La Apulum, un edificiu termal ocupa peste un hectar. Mari terme se aflau la Drobeta. Stirile epigrafice atesta terme si in cetatile grecesti, la Callatis, Tomis (lentiarion, probabil vestiarul termelor), in timp ce la Histria au fost cercetate arheologic doua edificii termale, care functionau concomitent in sec. II-III.

Termele castrense, construite uneori in afara castrului, erau folosite in acest caz si de populatia civila. Interesanta este situatia de la Micia, cu trei edificii termale, cu o compartimentare planimetrica diferita, dar avand fiecare incaperile necesare pentru un flux termal complet.

Acolo unde natura a fost generoasa, aducand la suprafata ape termale, s-a exploatat din plin efectul benefic al acestora: la Aquae (azi Calan, jud. Hunedoara), Sacelu (jud. Gorj), dar mai cu seama la Baile Herculane si Germisara. Multimea monumentelor pentru Hercules descoperite la Baile Herculane demonstreaza ca zeul era considerat patronul apelor termale de acolo. Lui, ca si zeilor medicinei Aesculapius si Hygia, li se adresau numeroase altare de multumire in urma vindecarilor sau ameliorarilor sanatatii. La Germisara s-au descoperit numeroase amenajari pentru folosirea apei termale (canale, patru bazine sapate in stanca etc). Patroanele apelor de aici erau considerate Nimfele, dupa cum atesta numeroasele ofrande depuse de vizitatori, inclusiv opt placute de aur.

Amenajarea bailor a fost recunoscuta arheologic si in locuinte, in primul rand in vilele suburbanae ori rusticae, ca semn al unei vieti elevate. De altfel, dupa retragerea aureliana, procesul de decadere treptata a vietii orasenesti se reflecta, printre altele, in schimbarea destinatiei unor edificii, printre ele aflandu-se si termele, ceea ce echivaleaza cu abandonarea unor forme de civilizatie.

Pe masura gustului epocii pentru spectacolele sangeroase din amfiteatre, asemenea edificii au aparut in orase si pe langa castre. Pana si in vechile cetati dobrogene se construiesc amfiteatre, ele fiind atestate epi-grafic la Callatis si Tomis. Este si acesta un semn al transformarilor petrecute aici sub influenta romanilor, caci putine amfiteatre se semnaleaza in zona orientala a Imperiului, de limba greaca; cea mai mare parte din cele peste 200 de amfiteatre cunoscute in Imperiul Roman se afla in zonele vestice, deplin romanizate. Interesant este ca la Histria functiona si in epoca romana (pana la invazia gotica din sec. III) vechiul teatru, cunoscut din perioada precedenta. in Dacia nu s-au descoperit pana in prezent teatre si, data fiind epoca (spectacolele teatrale cad, oarecum, in desuetudine, prefe-randu-se violenta luptelor din amfiteatre), este putin probabil ca ele sa fi existat. in schimb, amfiteatre vor fi existat in mai multe localitati. Arheologic, sunt cercetate amfiteatrele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Poro-lissum si un mic amphiteatrum castrense la Micia. Amfiteatrul din metropola Daciei isi are originile in chiar primii ani ai provinciei, cand militarii au construit un amfiteatru din lemn. Refacut ulterior in piatra, cu arena avand axele de 66, respectiv 47 m, amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa putea sa cuprinda vreo 5 000 de spectatori. Ceva mai mare era amfiteatrul de la Porolissum. Raman deocamdata neidentificate amfiteatrele care trebuie presupuse in marile orase si centre militare Apulum si Potaissa.

Faptul ca amfiteatrul de la Porolissum a fost reconstruit in anul 157 (CIL, III, 836), ca un an mai tarziu se repara la Ulpia Traiana Sarmizegetusa termele si amfiteatrul (in ambele edificii descoperindu-se material tegular cu stampila producatorului din anul 158, prin mentionarea consulilor), ca in acelasi an 158 la Apulum se pare ca s-a inaugurat un apeduct (CIL, III, 1061), demonstreaza ca au existat perioade extrem de favorabile pentru edilitarismul provinciei, cand Roma a investit mult in asemenea lucrari publice.

In orase s-au ridicat si mari constructii pentru facilitarea comertului; un macellum este refacut in sec. III la Histria, potrivit unei inscriptii, in timp ce la Tomis marele edificiu "cu mozaic' (mozaicul este ulterior acestei epoci) avea functiuni similare, in relatie poate cu ipoteticul port sudic al metropolei Pontului.

Edificiile destinate cultului detin in epoca un rol important, chiar daca templul roman este "sufocat' de constructii utilitare - castre, apeducte, terme, amfiteatre, sosele - care, prin dimensiunile lor impunatoare, prin noutatea lor, prin geniul ingineresc de care au dat dovada, reusesc sa impresioneze in cel mai inalt grad.

Stirile epigrafice despre temple sunt numeroase: la Callatis - temple pentru Dionysos si Concordia, la Histria - pentru Apollo, Dionysos si Mithras; peste zece temple atestate doar epigrafic la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa, altele la Apulum si Potaissa. Arheologic s-au studiat temple la Micia (un templu pentru Dii Mauri, unicul cu aceasta destinatie in lumea romana in afara Africii), Tibiscum, Cioroiu Nou (jud. Dolj), Napoca, Porolissum etc. Cele mai multe temple s-au cercetat arheologic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa: pentru zeita Nemesis, situat langa amfiteatru (ca pretutindeni in Imperiu), pentru Liber Pater, un presupus templu al lui Silvanus, un mare complex de temple pentru Aesculapius si Hygia, un templu "sincretist', unul pentru zeii palmireni, un mithraeum. La nord de zidul orasului si la rasarit de amfiteatru se intindea o adevarata zona sacra. Unele din aceste temple prezinta caracteristicile templului clasic greco-ro-man (de pilda, micul templu inchinat lui Liber), altele vadesc influente particulare, datorate unor grupuri de colonisti (de exemplu, influenta tipului de templu gallo-roman la unele sanctuare din Ulpia Traiana Sarmizegetusa). Nu putine erau lacasurile de cult din vid militari ori de-a dreptul in lumea rurala, pentru Diana, Nemesis, mithraea etc, cum se intampla la Samum, Inlaceni (jud. Harghita), Dostat (jud. Alba). Un mithraeum s-a amenajat in cadrul natural, atat de potrivit liturghiei acestui cult, al pesterii Adam, de langa Gura Dobrogei (jud. Constanta).

Asklepeionul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ca si cel de la Apulum - cunoscut datorita numeroaselor inscriptii ce-l mentioneaza - reprezentau si centre medicale. Corpul sacerdotal aplica aici cunostinte de medicina teoretica si empirica; spre vindecare sau macar ameliorarea sanatatii conduceau si procedeele oraculare, in care un rol important il juca autosugestia vizitatorilor. La Apulum se multumea intr-o inscriptie zeilor medicinei pentru recapatarea vederii (CIL, III, 987: redditis sibi luminibus). Existenta unor specializari in medicina vremii e dovedita de multimea instrumentelor chirurgicale (peste 400, descoperite in orase, castre, terme etc), apoi a doua stampile (la Apulum si Garbou, jud. Salaj) cu retete oftalmologice (signacula oculariorum) - din cele vreo 300 de acest fel care se cunosc in lumea romana. Cunostintele medicale, atentia acordata igienii corporale, conditiile de viata superioare epocilor precedente sunt factorii care determina cresterea sperantei de viata. Studiindu-se monumentele sepulcrale pe care era mentionata varsta defunctului ajungem la urmatoarele medii de viata: la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - 42 de ani barbatii si 36 de ani femeile; la Potaissa - 28 de ani barbatii si 36 de ani femeile; la Ampelum - 35 de ani barbatii si 26 de ani femeile; la Micia - 30 de ani barbatii si 30 de ani femeile; la Drobeta - 44 de ani barbatii si 46 de ani femeile; la Troesmis - 44 de ani barbatii si 32 de ani femeile etc Aceasta speranta de viata concorda cu rezultatele cercetarilor din alte zone ale Imperiului Roman: in Hispania - 38 de ani barbatii si 34 de ani femeile; in Egipt - 34 de ani barbatii si 29 de ani femeile; in provinciile nord-vest africane - 47 de ani barbatii si 44 de ani femeile. Totusi, mortalitatea infantila (probabil 1/3) fiind arareori consemnata in inscriptiile funerare (la Roma, unde sunt multe inscriptii mentionand copii decedati sub un an, media de viata este de numai 22 de ani barbatii si 20 de ani femeile), am putea considera mai aproape de realitate aprecierea sperantei de viata numai pentru cei care reuseau sa scape de bolile copilariei; prin urmare, putem conchide ca locuitorul Daciei si Dobrogei romane ajuns la adolescenta putea spera sa traiasca 45 de ani.

Orasele au fost un permanent focar de romanizare pentru tinuturile din preajma, de raspandire a culturii si civilizatiei romane. Straduintele de "imitare a Romei' nu sunt proprii doar localitatilor care, de jure, au fost orase; le vom recunoaste si in localitatile cu o dezvoltare preurbana accentuata, care aveau aspect de oras fara a poseda calitatea juridica (Micia, Sucidava), in asezarile care erau mari "comune' (juridiceste sunt pagi) ca acelea de la Alburnus Maior, Salinae (azi Ocna Mures, jud. Alba) Brucla (azi Aiud, jud. Alba), Cristesti (jud. Mures) etc. in Dobrogea, un caz tipic de aglomerare preurbana il constituie asezarea mare de la Ulmetum (azi Pantelimonul de Sus, jud. Constanta). Depaseau nivelul rural si localitatile care beneficiau de ape termale, prin dezvoltarea unor "statiuni balneare' (Baile Herculane, Germisara, Aquae etc). Aceste localitati, chiar unele sate, mai ales fermele de productie agricola (villae rusticae) depun eforturi de instalare a confortului propriu oraselor (aductiunea apei, canalizare, incalzire cu hipocaust etc). O continua emulatie edilitara explica importanta carierelor de piatra (de care Dacia intracarpatica, Banatul si Dobrogea nu duceau lipsa), a "industriei' materialelor de constructii (in primul rand caramizi si tigle), rolul constructorilor si al lapicizilor.

Aspecte de "industrie' au capatat diferite mestesuguri, mai ales in mediul urban si preurban, centrele economice insemnate ale Daciei si Dobrogei romane. Mestesugurile casnice, practicate din vremuri stravechi, nu rezista concurentei veritabilei productii de marfuri iesite din marile ateliere. Importante officinae de ceramica dispun - ca la Micia si Micasasa (jud. Sibiu) - de numeroase cuptoare, productia "de serie' permitand realizarea unor tipuri si forme asemanatoare. Unele ateliere sunt specializate: la Ampelum, offidna lui C. Iulius Proclus produce vase glazurate si multe opaite, la Micasasa cele peste 400 de tipare descoperite atesta un puternic centru de imitatie a ceramicii cu figuri in relief (terra sigillata). Atelierele ceramice din orasele grecesti (Callatis si Tomis) sunt influentate in privinta formelor de produsele similare microasiatice.

Metalurgia plumbului a cunoscut un puternic centru la Sucidava: aproape jumatate din numarul ramelor de plumb pentru oglinzi cunoscute in Imperiul Roman au fost descoperite la Sucidava. La Tibiscum se producea sticla, mai ales margele, la confectionarea unora folosindu-se si foite de aur. La Romula sunt atestate ateliere de gravat pietre semipretioase. Asemenea produse cereau o deosebita specializare, iar cautarea de care se bucurau e dovedita de descoperirea lor si in provinciile vecine Daciei, ori chiar in barbaricum, unde ajungeau prin comert.

Teritoriului bogat in aur al Carpatilor Occidentali i s-a acordat un interes deosebit, vadit in administrare (un procurator aurariarum avea sediul la Ampelum), organizarea productiei si masurile de paza. Aurul obtinut intra in posesia fiscului imperial. Prin aurul care nu-i mai apartinea de indata ce era extras, Dacia a participat la bogatia Imperiului mai mult decat cu orice alt domeniu al productiei. Urmele exploatarilor (galerii, tehnologie), datele despre organizarea muncii cuprinse in tablitele cerate descoperite la Alburnus Maior, dovedesc importanta mineritului aurifer, intrucatva mai "liberalizat' era regimul exploatarilor de fier, de pe urma carora fiscul imperial incasa arenda iar administratia provinciala prelua o parte din productie.

Productia carierelor de piatra din Dacia si Dobrogea a fost uriasa. Se considera ca numai pentru amenajarea drumurilor principale din Dacia a fost nevoie de 11 milioane m³ de piatra, iar pentru castrele auxiliare - de vreo 600 000 m³ de piatra - valori minime. Doar incinta castrului legionar de la Turda a inglobat cea. 20 000 m³ piatra. Formele superioare ale prelucrarii pietrei revin lapicizilor-sculptori, creatorii celui mai bine reprezentat domeniu al artei plastice din Dacia.

Interesante stiri despre mestesugarii din orase furnizeaza inscriptiile care mentioneaza organizarea lor in colegii, asociatii deschise in care pot intra si persoane de alte ocupatii decat cea eponima; collegium fabrum era, de departe, cel mai important, mentionat in principalele orase.

Arheologic sunt atestate in Dacia romana vreo 500 de mici asezari rurale, dar numarul lor trebuie sa fi fost mult mai insemnat. Unele sunt sate de autohtoni, altele asezari de colonisti; in sfarsit, unele vor fi avut caracter mixt. Populatia lor este redusa: comunitatea care s-a ingropat in cimitirul cercetat arheologic la Soporu de Campie (jud. Cluj) nu era mai mare de 50 de suflete. Numele acestor asezari, chiar ale celor mai rasarite, este arareori cunoscut. Diferita este situatia din Dobrogea, cu foarte multi vid cu numele antic cunoscut, intr-atat de numerosi incat individualizeaza acest teritoriu printre provinciile romane. Aceasta este urmarea unei vieti rurale infloritoare inca inainte de venirea romanilor; pe de alta parte toponimia (vicus Quintionis, vicus Secundini etc.) pare sa dovedeasca si rolul jucat in constituirea acestor colectivitati de posesiunile primilor colonisti romani. in Dobrogea par sa fi existat si unele proprietati funciare mai extinse decat in Dacia, de felul celei pomenite intr-un conflict survenit intre proprietar si vicani ("satenii') Buteridavenses, in teritoriul Histriei, vecinii respectivei mosii (ISM, I, 359-360).

Agricultura Daciei si Dobrogei furniza produsele necesare - in primul rand - consumului intern (cereale, legume, fructe). Cresterea vitelor si cultivarea vitei de vie nu erau neglijate. La Sucidava un document epi-grafic mentiona o vie de doua jugera, iar la Potaissa s-a descoperit un complex de vinificatie cu presa si pivnita (cella vinaria). Pentru Dobrogea, teritoriu inconjurat din trei parti de ape, pestele se adauga ca o bogatie importanta. insemnate centre de productie agricola erau fermele (villae rusticae) pe teritoriul unor proprietati funciare mai insemnate. La Garbou (jud. Salaj), Apahida si Ciumafaia (jud. Cluj), Aiud (jud. Alba), Deva, Hobita, Manerau (jud. Hunedoara), Dalboset (jud. Caras-Severin), Nicu-litel, Telita, Horia (jud. Tulcea) etc. locuintele proprietarilor (cu nimic mai prejos decat casele unor instariti oraseni) sunt inconjurate de toate anexele gospodaresti (grajduri, magazii de cereale, ateliere, locuintele personalului agricol etc.) necesare unei mari exploatari agricole.

Angrenarea Dobrogei si a Daciei romane in uriasul circuit al economiei Imperiului s-a facut in conditiile unei libertati economice absolute, mai ales in domeniul artizanatului si comertului (Al. Suceveanu). Pietele interne sunt, evident, in primul rand orasele, unde magistrati specializati (aediles in orasele romane, agoranomoi in cele grecesti) au in atributiuni aprovizionarea si controlul marfurilor. in Dobrogea, comertul "exterior' al oraselor grecesti este orientat, dupa marturiile privind negustori straini, mai cu seama spre zona orientala a Imperiului.

Dacia exporta sare, unele produse agricole si chiar, dupa cum s-a vazut, produse manufacturate. Importurile cuprindeau, in principal, vasele de lux de ceramica (terra sigillata), provenind din officinaele de la Lezoux, in Gallia centrala (probabil jumatate din terra sigillata de import in Dacia), dar si de la Rheinzabern, Westerndorf, mai putin din Gallia sudica. Se importau numeroase lucernae, mai ales din Italia nordica, mortaria, amfore cu vinuri si uleiuri (din insulele egeene, coastele Asiei Mici, provinciile balcanice, dar si din zonele vestice - Gallia si Hispania). Obiectele de sticla, din bronz, probabil si bijuterii, constituiau, in mare parte, produse de import, in orase sunt atestati epigrafic negustori orientali (suri negotiatores; probabil ca si asociatiile de Galatae, Asiani, Ponto-Bithyni se ocupau cu comertul), dar si din vestul Imperiului (Treviri din Belgica). in acelasi timp negustori din Dacia sunt cunoscuti in Dalmatia, insula Lesbos si chiar in giP

Desi Dacia si Dobrogea erau situate oarecum in afara marii artere care lega Occidentul'de Orient (de la Lugdunum, prin Medioknum (Milano), Verona, Emona, Singidunum, Serdica (Sofia), Byzantium, Ancyra, pana la Antiochia) totusi, sistemul rutier si calea maritima atingeau axa economico-comerciala esentiala a Imperiului. Relatiile comerciale cu teritorii indepartate si diverse au contribuit si ele la dobandirea unei prosperitati economice, fara de care civilizatia si cultura romana ar fi fost de neconceput.

Cultura romana. Dacia nu a fost cucerita numai cu armele si nu s-a lasat doar impresionata de o civilizatie materiala superioara; Dacia a fost cucerita si de capacitatea de iluminare spirituala a Romei, castigata de formele occidentale, latine, ale culturii greco-romane. in Dobrogea, cultura romana se alatura celei grecesti, influentele lor reciproce reeditand simbioza culturala greco-romana.

Limba latina, facand parte din grupul italo-celtic, situat la extremitatea apuseana a ariei lingvistice indoeuropene, n-a avut in limba dacica un concurent puternic, astfel incat romanizarea lingvistica s-a savarsit in provincia intemeiata de Traian destul de repede. De altfel, cand doua popoare vin in contact, se impune lingvistic cel care are un prestigiu mai mare; prestigiul culturii grecesti explica de ce latina nu s-a impus (ori s-a impus cu greu) in acele teritorii unde s-a intalnit cu limba greaca. Prin urmare, in cadrul culturii greco-romane care se instapaneste m intreg bazinul mediteranean incepand cu epoca elenistica, doar limba ramane diferenta esentiala intre cele doua aspecte ale culturii - occidentul latin si orientul grec - fiindca arhitectura, arta, religia romana sunt tributare formelor similare grecesti.

Proportia de peste 3 500 de inscriptii latinesti descoperite in Dacia, fata de numai vreo 40 de inscriptii in greceste si vreo sase-sapte in Limba siro-palmireana vorbeste de la sine despre preponderenta absoluta a latinei in provincia Dacia. Latina era limba administratiei, fiscului, armatei, comertului, era limba comuna pentru ca diferitele grupuri etnice din provincie sa se poata intelege intre ele, o lingua franca pentru comunicare cu exteriorul comunitatii etnice. Cu toate dificultatile trasarii unei "frontiere intre domeniile de limba latina si limba greaca in Imperiul Roman, "linia jirecek' desparte in Peninsula Balcanica cele doua zone, in functie de inscriptiile latine si grecesti descoperite in fiecare regiune Prin Dobrogea aceasta linie separa litoralul de limba greaca de interiorul teritoriului, de limba latina. Prin urmare, vechile colonii grecesti isi pastreaza, in esenta, limba si cultura greaca, in timp ce interiorul dobrogean, colonizat de romani, este dominat de limba latina. Aceasta separatie nu este absoluta. Latina se difuzeaza nu numai pana sub zidurile cetatilor grecesti, ci chiar si in interiorul lor. Invers, cateva inscriptii grecesti, dar nu foarte numeroase, caci grecii trebuie sa se adapteze vietii romane de indata ce parasesc fasia lor maritima, se afla in doua zone ce corespund drumurilor dinspre litoral spre Abrittus (azi Razgrad, in Bulgaria), Tropaeum Traiani si Durostorum in sud, respectiv drumului dinspre litoral spre Carsium in centrul Dobrogei.

In Dacia, cele cateva inscriptii palmirene provin, aproape toate, de la Tibiscum si reprezinta epitafurile (in fapt bilingve, cu text latin si palmi-rean) militarilor din unitatea auxiliara de palmireni de acolo. Mai interesant de explicat este prezenta inscriptiilor grecesti in provincia Dacia, aproximativ un procent din totalitatea textelor epigrafice. Cateva provin din mediul micilor comunitati grecofone, dar altele sunt expresia unui anumit grad de cultura al unei aristocratii mandre de a poseda aceasta limba.

Latina "populara', vorbita in Dacia si Dobrogea, nu este o limba diferita de latina clasica, ci ambele sunt stiluri ale aceleiasi limbi latine. Latina "vulgara' ar fi vorbirea paturilor sociale mijlocii, majoritare, corespunzator stilului familiar, de conversatie. Inscriptiile latine din Dacia si Moesia Inferior dovedesc unitatea limbii latine vorbite. Abaterile de la latina clasica observabile in textele epigrafice - acelea dintre ele care nu se vor fi datorat unor simple erori de lapicid - sunt, in general, comune unor teritorii intinse ale Imperiului, cuprinzand si zona Daciei si Dunarii de Jos. Fara a fi prea numeroase, aceste abateri se observa in fonetica (confuzii intre vocale: a devine e, e devine i etc, sincoparea unor vocale neaccentuate, betacismul, disparitia unor consoane finale, a consoanelor geminate etc), in morfologie (confuzii intre cazuri, intre declinari) si in sintaxa.

Stiutori de carte erau relativ numerosi in epoca; credem ca procentajul lor nu va mai fi egalat decat in epoca moderna. Multi sunt cei care se straduiau sa dobandeasca o minima stiinta de carte. Instruirea copiilor si a sclavilor era o problema particulara ce se rezolva prin invatatori si profesori privati. Copiii sunt infatisati pe monumentele funerare (la Micia, Germi-sara etc.) cu sdli in mana, iar la Tomis un sarcofag de copil continea si o tablita cerata si un penar pentru sdli. Instruirea sclavilor publici urmarea posibilitatea angajarii acestora ca mici functionari in birourile fiscului, vamale etc; sclavii instruiti ai particularilor deveneau administratori, reprezentanti ai stapanului in diferite afaceri. Pentru a putea avansa militarii trebuiau sa stie carte, ceea ce explica efortul lor de a se alfabetiza: mai ales in mediul militar s-au descoperit caramizi si tigle in a caror pasta moale, inainte de ardere, soldatii reproduc alfabetul ori scriu diferite cuvinte si scurte texte. Asemenea "exercitii de scriere' au aparut in 28 de localitati ale Daciei (din care in 20 erau castre). Acele monumente epigrafice la care buna executie generala ori partile ornamentale contrasteaza cu un scris neglijent trebuie sa fi fost "scrise' nu de lapicid, ci de cumparatorul monumentului. Faptul ca pe unele tablite cerate de la Alburnus Maior se mentioneaza dintru inceput ca au fost scrise de scribi de profesie, inseamna ca celelalte erau scrise de oricare din persoanele mentionate in acele acte. Descoperirea importantului lot de tablite cerate la Alburnus Maior s-a datorat conditiilor speciale, microclimatului din galeriile minelor romane, care au conservat aceste documente, dar asemenea tablite erau raspandite pretutindeni in Dacia si Dobrogea; cateva din cele de la Alburnus Maior mentioneaza ca loc de redactare alte localitati, unele in preajma, dar si mai indepartate (de pilda, Apulum). Toate acestea demonstreaza larga raspandire a cunostintelor de carte, cel putin de nivel elementar.

Cu toate acestea, insemnarea in greceste de pe o caramida descoperita la Romula - "ale razboiului troian (evenimente) dupa Homer (sa le inveti)' (IDR, II, 390) - dovedeste existenta unui invatamant ce depasea nivelul "alfabetizarii' atestand preocupari intelectuale.

Cateva inscriptii in versuri sunt inchinate divinitatii: la Germisara unei nimfe, iar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa o astfel de epigrafa o aminteste pe zeita Caelestis. Mai numeroase sunt epitafurile in hexametri, cu caracter elegiac, descoperite la Gherla (jud. Cluj), Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Tibiscum, Romula. Originalitatea lor este relativa, multe fiind adaptari ale unor versuri-sablon care circula pretutindeni in Imperiul Roman. Totusi, pentru cultura provinciei este de remarcat copierea unui vers din Vergiliu (Aen., I, 253) in fruntea unei inscriptii funerare versificate la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (IDR, III/2, 430): Hic pietatis honos in aceeasi ordine de idei, pe o stela funerara de la Tomis inceputul unui distih elegiac (hic ego qui iaceo, ISM, II, 242) se apropie de cunoscutul pasaj dintr-una din elegiile lui Ovidiu (Tristia, III, 3, 61). De altfel, dintre toate cetatile dobrogene, Tomis este orasul cu cele mai multe manifestari literare pastrate din genul minor, dar nu lipsit de interes, al epigramelor funerare - peste 40, din care numai doua in latineste, restul grecesti.

O interesanta reflexie filosofica razbate din versurile unui monument funerar din Tibiscum (IDR, III/l, 173): "terra tenet corpus, nomen lapis atque animam aer' ("pamantul tine trupul, numele (este pe) piatra, iar sufletul (se afla) in aer'). Disocierea transanta proclamata de inscriptia tibiscen-sa, intre sufletul nemuritor inaltat spre sejurul celest si corpul care zace in pamant o reintalnim exprimata epigrafic si in alte zone ale Imperiului Roman, ea constituind temeiul unui intreg simbolism sideral prezent in ornamentatia monumentelor funerare. Faptul ca in acelasi timp ofrandele funerare depuse periodic la morminte (uneori chiar prin intermediul unor amenajari speciale, cum ar fi sarcofagele cu tuburi pentru libatii funerare la Apulum) atesta credinta vietii in mormant ori in regatul subpamantean al lui Hades, dovedeste convietuirea celor doua conceptii fundamentale - nemurirea sufletului aerian si continuarea vietii in mormant. Fiecare era liber sa creada intr-una ori in alta din aceste doua teorii eschatologice, sau sa le amestece in forme convenabile, cu atat mai mult cu cat incercarile de conciliere n-au lipsit nici din intentiile filosofiei. Dincolo de aceste consideratii textul tibiscens exprima o idee foarte apropiata de ceea ce noteaza Marcus Aurelius (Catre sine, IV, 21): "Daca sufletele supravietuiesc, cum le incape aerul, din vesnicie, pe toate? Dar pamantul, cum cuprinde cadavrele celor care au fost ingropati in el din vesnicie?' Chiar daca versurile de la Tibiscum nu pot fi considerate ecoul direct al doctrinei lui Marcus Aurelius, ele reflecta, in general, conceptiile neostoicismului epocii si patrunderea in provincii a teoriilor filosofice la moda.

Din aceasta patura intelectuala care-l citeste pe Homer, care aseaza epitafuri elegiace imprumutand versuri din Vergiliu si Ovidiu, fiind receptiva la curentele filosofice ale vremii, se recruteaza o parte a cunoscatorilor de limba greaca, intrebuintata in dedicatii votive; pe seama acelorasi oameni trebuie pus gustul anticaresc reflectat de cateva inscriptii religioase, cu neasteptate invocari ale unor divinitati demult uitate de contemporani.

Homer, Vergiliu, Ovidiu, neostoicismul - sunt cateva repere spirituale care, desi nu permit concluzii generalizatoare, reusesc sa jaloneze raspandirea culturii clasice macar in anumite straturi ale societatii provinciale. Pentru difuzarea aceleiasi culturi un rol deosebit l-au avut imaginile, de acestea beneficiind inclusiv analfabetii. Mai ales prin iconografie se difuzeaza si se recepteaza in Dacia si Dobrogea mitologia clasica, parte integranta a culturii greco-romane. indemnul de la Romula de a-l citi pe Homer isi afla pandantul in mozaicurile de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ilustrand ciclul troian ("Judecata lui Paris' si "Priam cerandu-i lui Achile trupul lui Hector'). Reprezentarile jucau un rol deosebit pentru raspandirea mitologiei si chiar a invataturilor religioase. In acest sens se remarca reliefurile "narative', de pilda cele din Ulpia Traiana Sarmizegetusa si Tibiscum infatisand prin juxtapunere, ispravile lui Hercules. Nararea prin imagine, uneori chiar in detrimentul calitatilor artistice, urmarea instruirea copiilor, dar nu numai a acelora, care invatau sa deosebeasca zeii si eroii. in unele imagini, de exemplu in reliefurile mitraice, se concentra intreaga incarcatura de idei a cultului respectiv. Artele plastice raspandesc in Dacia si Dobrogea mituri din ciclul lui Zeus (rapirea Europei, mitul Ledei, mitul lui Ganymedes), din ciclul lui Apollo (zeul urmarind-o pe nimfa Daphne, concursul muzical cu silenul Marsyas), miturile in legatura cu eroii, mai ales numeroasele imagini cu muncile lui Hercules. Din ciclurile epice, mai bine reprezentat este ciclul troian; pe langa amintitele mozaicuri de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cunosc si alte scene (Ajax si Cassandra, Diomedes). Desi mai rar infatisate, nu lipsesc miturile de esenta pur romana, cele legate de intemeierea Romei. Cele mai multe imagini ale Lupoaicei de pe Capitoliu descoperite in Dacia si in Dobrogea apar pe monumente funerare. Numele antic al unei asemenea reprezentari era, se pare, signum originis. Faptul ca se alegea pentru perpetuarea memoriei decedatului tocmai emblema Cetati Eterne are semnificatii politice si sociale foarte transparente: simbolul Romei e etalat aproape ostentativ, cu mandria de a fi fost cetatean, de a fi apartinut lumii romane.

Stiintele matematice nu sunt doar apanajul unor specialisti, caci vedem in tablitele cerate de la Alburnus Maior "bancheri' mai mult sau mai putin ocazionali care se descurca dezinvolt in calculul dobanzilor. Dar este evident ca arhitectii si constructorii posedau cunostinte de geometrie superioare. Ei stiu sa foloseasca groma pentru a trasa aliniamente pe teren, stiu sa transpuna in teren un plan cu multa fidelitate, sa masoare si sa calculeze cu precizie suprafete. Planurile castrului legionar, respectiv ale cladirii comandamentului din castrul de la Potaissa se inscriu perfect in doua dreptunghiuri din seria "dreptunghiurilor dinamice' ale lui Hambidge (forma castrului este cea a unui dreptunghi de tema v2, iar a cladirii comandamentului - cea a unui dreptunghi de tema v3). Tot acolo locul gromei, respectiv al intrarii in cladirea comandamentului si plasarea portilor principales s-au stabilit in functie de marcarea, cu mare precizie, a sectiunii de aur pe axul longitudinal al castrului. Realizarea unor constructii geometrice cu plan subiectiv prestabilit inseamna perpetuarea in epoca imperiala a unor stravechi relatii intre geometrie si mistica, a unor prescriptii magi-:o-rituale reflectate in relatii geometrice, transmise in cadrul strict al invatamantului esoteric de arhitectura. In sfarsit, cunostinte matematice si istronomice deosebite posedau si cei care trasau analetnma cadranelor soare cilindrice ori semisferice de marmura, de felul celor descoperite la Dumpana (jud. Constanta) ori Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Domeniul stiintelor juridice este ilustrat mai ales de aceleasi tablite ce-ite de la Alburnus Maior, importante documente de drept civil. Acestea mt contracte incheiate potrivit dreptului roman, in care se foloseste o terminologie adecvata pentru a exprima indicatii, clauze juridice, obligatii pecuniare, sanctionari, termene. Mai multe inscriptii funerare, in special in epitaful de la Sucidava (IDR, II, 187) sunt interesante documente de drept testamentar.

Pe langa aceste preocupari si ocupatii intelectuale, nu mai putin importante in viata spirituala sunt ocupatiile artistice. O singura statuie din icia poarta "semnatura' sculptorului Claudius Saturninus, la Ulpia Traiana Samizegetusa si un singur pictor este atestat epigrafic la Apulum, dar numarul creatorilor operelor plastice era infinit mai mare. Majoritatea se o constituiau "pietrari' (lapidarii, lapiddae). Unii sunt cunoscuti epigrafic, la Aquae, Micia, Cristesti, Napoca. Ei sunt sculptorii-artizani, ale caror lucrari plastice in piatra (decor ahitectonic, statui si reliefuri votive, dar mai ales variate tipuri de monumente funerare) penduleaza la hotarul dintre arta si mestesug, in functie de talentul fiecaruia. Evident, cele mai multe sculpturi din Dobrogea si Dacia sunt incadrabile, mai curand, in categoria artizanalului decat in aceea a artei.

Cea dintai si cea mai importanta creatie a artei romane in Dobrogea este monumentul triumfal ridicat in anul 109 in locul care se va numi - din acest motiv - Tropaeum Traiani. Acesta este si cel mai mare monument triumfal din lumea romana, destinat sa cinsteasca victoria repurtata acolo, in anul 102, asupra dacilor si aliatilor acestora. inaltimea totala a monumentului era de vreo 40 m. Peste un cilindru cu un diametru egal inaltimii (asezat peste mai multe trepte), urma un acoperis conic, in forma de mari solzi. in centrul acoperisului se ridicau doi tamburi hexagonali peste care se afla trofeul propriu-zis, o statuie colosala cu doua fete. Din cele 54 de metope care inconjurau tamburul s-au pastrat 48, infatisand in relief scene din razboiul comemorat. Fata de grandoarea monumentului decoratia sculpturala este destul de modesta. Fie ca vedem in acest monument produsul artei militare danubiene, fie ca, potrivit altei ipoteze, sculpturile trofeului ar fi de influenta orientala (proiectul insusi i-ar apartine lui Apollodor din Damasc), monumentul inchinat lui Mars Ultor domina intinsul dobrogean, ca o perpetua aducere aminte pentru barbari despre puterea si maretia Romei.

Arta romana zisa "provinciala' reflecta trasaturile comune artei Imperiului Roman - frontalitatea, schematismul, "prefabricarea', incercarile de portretizare. Marea bogatie de forme, mai ales in arta funerara, provine din imbinarea diverselor influente, elenistico-orientale, sud-dunarene, nord-ita-lice si apusene.

Unele genuri ale artelor plastice majore - statuaria, mozaicul, decoratia arhitectonica - erau destinate mai cu seama spatiilor publice. in forul orasului ori in basilica dintr-un castru expresiile artei oficiale se concretizau mai ales in statuile imperiale. Din statuile imperiale din bronz aurit au ramas doar fragmente, urmare a distrugerii lor cand cel reprezentat a suferit damnatio memoriae, distrugeri ulterioare provocate de barbari ori de scurgerea vremii. in castrul de la Racari (jud. Dolj) s-au gasit vreo 3 000 de fragmente ale unei asemenea statui, care-l infatisa, poate, pe Eliogabal. Mai interesante sunt capul statuii lui Traianus Decius, descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fragmentele din statuia ecvestra a lui Caracalla si din statuia Iuliei Domna, ambele de la Porolissum.

Spre deosebire de statuile imperiale de bronz, care sunt opere de import, turnate in ateliere italice sau occidentale, statuile din piatra sunt, probabil, majoritatea, realizate in Dacia, respectiv in Dobrogea. Multe sunt deficitare sub aspect artistic; portretele imperiale in piatra se recunosc cu destula greutate. Mai izbutite sunt, la Apulum, statuia loricata care-l infatiseaza pe Antoninus Pius (ori Pertinax?) si capul lui Gallienus. Sculpturi in marmura de mare valoare, cum ar fi cele descoperite recent la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa (Septimius Severus si Iulia Domna) raman o exceptie. Portretistica provinciala inregistreaza putine exemplare notabile, printre ele cateva statui de togati sau de matroane (de tipul "La grande Ercolanese', "La piccola Ercolanese', precum si Pudicitia), cu rosturi funerare. Din aceasta categorie mai semnificative sunt statuile din orasele dobrogene, de la Tomis, ori recentele decoperiri din necropola de la Noviodunum.

Daca forul orasului sau basilica din castru se constituie in teritoriu pentru arta oficiala, in spatiul sacru al templului arta comunitara (statuia de cult) se intalnea cu expresiile initiativei artistice private (ofrandele aduse de credinciosi).

Dintre statuile de cult destinate adoratiei credinciosilor in temple, tipul cel mai bine reprezentat in Dacia este Iupiter "tronans' (inclusiv un exemplar colosal la Apulum). Putine statui de cult ale altor divinitati s-au pastrat (Hecate triformis la Apulum, capul unei statui colosale a lui Mithras la Potaissa, Fortuna si Pontos la Tomis, sarpele Glykon la Tomis - unica statuie de cult a acestei divinitati cunoscuta pana acum in intreg Imperiul Roman). Statuete votive, din piatra ori bronz, reproduc tipuri celebre: o Venera la Tomis este de inspiratie praxiteliana, un Mercurius la Potaissa tradeaza modelul lysippeic, mai multe imagini ale lui Hercules sunt copii reduse ale tipurilor "Farnese' ori "Mastai', statuetele Artemi-dei-Diana apartin, de regula, tipului "Versailles' etc.

Relieful de cult este reprezentat, mai ales, de monumentele mithriace cu binecunoscuta scena a tauroctoniei, dar si de reprezentarile Cavalerului Trac. Reliefurile votive depuse de credinciosi in temple au un repertoriu bogat: Dionysos-Liber si thiasos'ul, Apollo, Hercules, Aesculapius si Hy-gia etc. Executia majoritatii reliefurilor este artizanala, caracterizata prin aplatizare, schematism, o modelare superficiala a volumelor; totusi, compozitia este adesea corecta si unele reliefuri, ca si unele sculpturi tridimensionale, dovedesc o buna cunoastere a corpului uman. Cateva frize tomitane cu reliefuri (divinitati, amazonomachie etc), unele de traditie elenistica, sunt de factura artistica superioara. Relieful in piatra decoreaza si numeroasele tipuri de monumente funerare: stele, altare, medalioane, edicule etc. Sculptorii locali se straduiau sa-i portretizeze pe defuncti, basoreliefurile lor "sa semene' cu persoanele infatisate, in pofida unei fron-talitati excesive si a gesturilor incremenite.

Micile statuete de bronz infatisau divinitati (ofrandele depuse in temple sau pe larariile casnice) sau diferite personaje ori "scene de gen'. Calitatea lor este extrem de variata, de la piese grosiere, pana la capodopere, de felul statuetelor potaissense - Mars si Iupiter fulminans. Cele mai bune bronzuri mici provin din ateliere straine.

Artele minore sunt reprezentate si de produsele coroplasticei, general raspandite in Dacia si Dobrogea: statuete de teracota ieftine, perisabile, de valoare artistica scazuta. Gravorii pietrelor semipretioase foloseau mai cu seama jaspisuri si carneolul aflate la indemana, in Dacia, dar si roci aduse din Orient. Loturi importante de geme si camee au furnizat Romula, Porolissum, Micia si orasele de pe litoralul pontic.

Pictura murala s-a pastrat arareori, mai ales la Apulum, in fragmente destul de putin semnificative. Cele mai frumoase mozaicuri provin din Ulpia Traiana Sarmizegetusa (scene din Iliada - "Judecata lui Paris' si "Priam implorandu-l pe Achile') si Apulum (cele patru Vanturi).

Cel mai interesant si mai bogat in manifestari domeniu spiritual al antichitatii romane de pe teritoriul Romaniei este acela al religiei. in epoca de care ne ocupam contopirea divinitatilor de origine greceasca cu acelea corespunzatoare, romano-italice, era de mult fapt implinit. in urma acestui proces divinitatile "universale' greco-romane au devenit, din punctul de vedere al mitologiei si iconografiei, tributare Greciei.

Potrivit originii lor, divinitatile atestate epigrafic ori/si figurativ in provincia Dacia fac parte din urmatoarele sfere (dupa o statistica intocmita in 1985): zeii greco-romani, carora li se dedica peste 2 100 de monumente, adica aproape 73% din monumentele religioase din provincie; iranicul Mithras, cu aproape 10% din monumentele religioase; divinitatile siro-pal-miriene (aproape 5%), cultele din Asia Mica (3,8%), cultele traco-moesice (3,6%), cultele egiptene (aproape 3%), zeii celto-germanici, zei originari din nord-vestul Africii.

Cele 12 divinitati principale ale panteonului clasic (dii consentes) ocupa o pondere inegala in preferintele credinciosilor. Iupiter, zeul suprem al religiei greco-romane detine primul loc si in Dacia; caracterul oficial al cultului sau se vadeste din analiza dedicantilor monumentelor votive, cei mai multi fiind militari, magistrati imperiali si municipali. Multe din monumentele inchinate zeului suprem provin din "obligatiile de serviciu' ori din ratiuni sociale, mai curand decat dintr-o devotiune sincera. Diana, Venus, Mercurius, Minerva, Iuno, Apollo si Mars au beneficiat in epoca de decficatii destul de numeroase in comparatie cu restul divinitatilor din consiliul lui Iupiter (Neptunus, Vulcanus, Ceres si Vesta). Un loc important in panteonul provinciei l-a ocupat zeul vitei de vie - Liber Pater, ipostaza romana a lui Dionysos, paredra sa Libera si cortegiul bachic (Pan, sileni, satiri etc). Multe monumente epigrafice si sculpturi s-au dedicat in provincia Dacia lui Hercules, italicului Silvanus, zeitatilor medicinei Aes-culapius si Hygia. Alte divinitati, ca Dis Pater si Proserpina, Hekate, Dioscurii, Nimfele etc. completeaza panteonul greco-roman din Dacia.

Din sfera personificarilor se remarca monumentele votive pentru intruchiparile norocului, bogatiei si destinului (Fortuna, Nemesis), apoi personificarile pamantului, apelor si a spiritelor (Genii, Penates, Lares). Propaganda religioasa oficiala raspandeste si personificarile unor concepte abstracte si valori morale care alcatuiau, in parte, insasi teologia puterii imperiale (Concordia, Justitia, Salus, Victoria, Virtus etc. in Dacia, Honos in Do-brogea).

In cetatile dobrogene la loc de cinste se aflau numeroase divinitati traditionale - Herakles (intemeietorul mitic al orasului Callatis), Apollo, (deosebit de venerat la Histria si Tomis), divinitati agreste (Demeter, Core, Dionysos, Artemis), marine (Poseidon, Nimfe), divinitati ale comertului (Hermes, Dioscurii), ca si Afrodita, Asclepios, Ares etc. in orasele romane si in teritoriile lor apar monumente pentru Liber Pater, Diana, luno, lupiter, Fortuna, Silvanus - un panteon mai apropiat de acela adus de romani si in Dacia. Se adauga sarbatori de factura romana, precum Rosalia.

Intalnirea religiei greco-romane cu alte sisteme religioase, in primul rand cu cultele orientale, e vizibila in Dacia si Dobrogea romana; numeroasele dedicatii catre divinitatile orientale nu schimba insa orientarea majora spre religia romana clasica, ceea ce constituie un exemplu tipic al rezistentei si puterii de afirmare a religiei romane intr-o epoca de maxima penetratie in Imperiu a celor mai diverse culte straine.

Cel mai popular cult oriental din Dacia, bine reprezentat si in Dobrogea, este al iranicului Mithras.

Cultele microasiatice sunt, unele, raspandite atat in Dacia cat si in orasele dobrogene (Attis, Cybele, Glykon, Sabazios), altele cu precadere in Dacia, baalimi locali din diverse localitati microasiatice adusi de grupuri restranse de credinciosi in Dacia. in general, pentru a fi mai accesibili populatiei dinafara patriei lor, acesti zei sunt adorati in sincretism cu zeul suprem clasic, Zeus ori Iupiter.

Dintre zeii sirieni si palmirieni, mai important pare sa fi fost in Dacia si Dobrogea Iupiter Dolichenus; in Dacia apar si alte zeitati "supreme' locale (din diverse localitati siriene) sincretizate cu Iupiter (Heliopolitanus, Hierapolitanus etc), apoi zeita Syria, zeul Azizos, Turmasgades etc. in Dacia, dar si la Tomis, este cunoscuta divinitatea sincretistica siriano-iudaica Theos Hypsistos.

Divinitatile egiptene mai bine reprezentate in Dacia si Dobrogea sunt Serapis si Isis.

Din provinciile romane vest-africane e originara Caelestis, ca si Saturnus (in Dacia).

In sfarsit, revenind in Europa, sunt de semnalat alte doua grupuri de divinitati atestate in Dacia si Dobrogea. Din teritoriile carpato-balcanice sunt originari "Cavalerii danubieni' intalniti in imagini mai ales in Dacia; cultul "Cavalerului trac' este bine raspandit in Dobrogea si in Dacia. Grupul de zeitati celtice si celto-germanice, originare din Gallia si Germania, apare, cu exceptia Eponei (atestata si in Dobrogea) numai in provincia Dacia (divinitatile Cernunnos, Mars Camulus, Mercurius si Rosmerta, Matres, Apollo Granus si Sirona etc).

Numarul impresionant de divinitati atestate in Dacia - peste 130 - se explica prin originea variata a populatiei. Dar divinitatile ale caror culte s-au raspandit larg in provincie sunt mult mai putin numeroase. Grupul principal de culte (Iupiter, Mithras, Liber si Libera, Hercules, Silvanus, Diana, Aesculapius si Hygia, Fortuna, Cavalerii Danubieni, Cavalerul Trac etc.) cuprinde, dupa cum se observa cu usurinta, divinitati de origini foarte diferite, pe care le-au impus in Dacia si le-au adus in fruntea credintelor o seama de factori, precum mediul natural, economia provinciei, principalele ocupatii ale locuitorilor, politica religioasa imperiala. Unele caracteristici ale religiei romane, in primul rand contractualismul si pragmatismul, grefate pe o pietate moderata s-au armonizat in Dacia cu factorii socio-eco-nomici amintiti. Diversitatea elementului colonizat si pozitia provinciei, la raspantia celor mai diverse influente, explica si prezenta unor culte personale sau ale unor grupuri etnice restranse (de pilda, Dii Mauri adusi de africanii soldati la Micia, unele divinitati celto-germanice rare, cum ar fi Mars Camulus, unele divinitati din Asia Mica etc). Cultele autohtone n-au supravietuit direct, au contribuit doar la propagarea mai intensa a acelor divinitati romane care se apropiau de esenta lor. in Dacia si Dobrogea se raspandesc si religiile si cultele "la moda', cum ar fi cultul zeului-sarpe Glykon. Alte culte au un pronuntat caracter politic, prezenta lor in Dacia ori in Dobrogea fiind urmarea Ioialismului provinciilor fata de Roma si de suveranii ei, loialism invesmantat in haine religioase.

Surprinzatoare in Dobrogea, dar mai cu seama in Dacia, este nu numai varietatea divinitatilor atestate epigrafic si/ori figurativ, ci prezenta unor zeitati foarte rare: baalimi locali din orase microasiatice ale caror unice atestari din Imperiul Roman (in afara patriei lor de origine) provin din Dacia (asa sunt cazurile lui Eruzenus si Bussurigius), ori a caror unica documentare epigrafica din Imperiul Roman se gaseste in Dacia (Tavianus si Bussumarius). Se remarca si aparitia neasteptata pentru aceasta epoca a unor stravechi divinitati ale panteonului clasic, demult uitate de contemporani, cum ar fi Salacia sau Soranus, la care se adauga asocieri de divinitati, sincretisme si tendintele henoteiste foarte interesante.

Daca pentru formarea cercului personal de credinte al fiecaruia determinante erau motivatiile personale, ambitii socio-profesionale si originea etnica, convietuirea numeroaselor culte si credinte religioase diverse era posibila pentru ca, in general, un spirit de larga toleranta guverna ansamblul vietii religioase, ca si relatiile interumane, permitand dezvoltarea unei spiritualitati atat de bogate.

Aceasta larga toleranta fata de cele mai diverse culte n-a functionat constant doar in ceea ce priveste crestinismul. Din acest motiv, desi crestinismul apare in Dacia si Dobrogea in epoca romana (preaureliana), noua religie se va dezvolta in secolul al IV-lea.

Dar pe langa numeroasele culte surprinse in "panteonul' provincial din Dacia ori Dobrogea romana, credintele cele mai felurite, exprimate prin practici oculte, circulau in "subteranele' religiei oficiale, dand masura unei vieti spirituale complexe, mai ales in secolul al III-lea. Credintele funerare vehiculeaza o serie de divinitati cu mitologie adecvata: Mercurius psihopomp, Liber, Hercules, Attis, Ammon, ca si intruchiparile Destinului, mai ales imagini ale moirei Clotho ("torcatoarea').

Daca divinitatile orientale atrageau credinciosii prin ceremonii misterioase de initiere, prin satisfacerea setei de emotii, prin caracterul lor sote-rologic, adica prin ceea ce le deosebea de austeritatea cultelor romane traditionale, este evident ca pe acest fundal se puteau dezvolta o seama de practici oculte: magia cifrelor (mai ales a cifrelor trei si sapte) e reflectata de descoperiri de la Ulpia Traiana, Apulum, Sucidava, Orlea etc. O multime de amulete apotropaice, in special geme, protejau pe purtatorii lor prin forta conferita de imagini sau de textele gravate. Influenta gnosticismului e relevata prin geme cu figuratie si inscriptii specifice sectei basilidiene, descoperite la Porolissum, Romula, Orlea, un mormant de la Dierna etc. Credintele magice, impregnate cu elemente semitice si orientale, care ne trimit in zona culturala greco-alexandrina, ale aceleiasi comunitati iudeo-gnostice din Dierna sunt ilustrate si de o "placuta de blestem' (defixionis tabella) de aur, cu text grecesc si latin.