Romantismul

Romantismul

Aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Romantismul se afirma din plin in prima jumatate a secolului al XIX-lea ca urmare a framantarilor produse in Europa de Revolutia franceza, razboaiele napoleoniene, luptele de eliberare nationala, amplele miscari populare etc. care isi gasesc reflectarea in diverse domenii ale culturii. Romantismul a fost precedat de o perioada preromantica ce exprima o mentalitate critica fata de rigiditatea principiilor estetice ale clasicismului, la care se adauga unele atitudini temperamentale specifice conceptiilor si structurii morale a fiecarui scriitor romantic.

"Clasicismul si Romantismul sunt doi poli in jurul carora se contureaza, mai intai teoriile si doctrina ce conduce pe artisti, de la finele secolului al XVIII-lea pana la 1850, apoi toata productia acestora, cu exceptia operelor care, timide si nesigure, raman nehotarate intre aceste doua tendinte extreme, asa de ostile una fata de alta"[1]

Romantismul a pus in discutie vechea estetica bazata pe cultul ratiunii, pe care o oficializase Boileau, inlocuind normativitatea rigida a clasicismului cu primordialitatea fanteziei si a vietii afective, in ultima instanta, starile eului uman (adesea sumbre) sau aspiratiile spre libertatea autentica a individului. Scriitori romantici isi pun intrebari si cauta sa dea raspunsuri problemelor actuale din epoca lor, reflectate in operele lor, fie de pe pozitii combative si increzatoare in viitor (optimiste), fie de pe pozitii dezolante de evadare in trecut, contemplative (pesimiste). Dualitatea acestor pozitionari in sanul romantismului explica diversitatea modurilor artistice exprimate in cadrul curentului romantic.

Evolutia semantica a termenului "romantic" a avut numeroase sensuri unilaterale si adesea confuze si contradictorii. Fundamentele filosofice ale romantismului ca stil artistic le-a formulat, poate cel mai adecvat, G. Fichte in termeni specifici idealismului subiectiv. Pentru Fichte, eul meu era centrul vital al reprezentarilor despre lumea vizibila si invizibila, gandirea era mijlocul de a actiona exclusiv in limitele vointei subiective. Filosofia romantica va fi imbogatita ulterior de Schelling si Schopenhauer (lucrarea lui "Lumea ca vointa si reprezentare" este un argument), pentru ca prin "Filosofia vietii" la Fr. Nietzsche romantismul sa atinga limitele exacerbante ale individualismului ("Supremul creator").

Romantismul si-a gasit un camp vast de manifestare in Germania prin miscarea culturala Sturm und Drung (Furtuna si avant) initiata de intelectuali in frunte cu Herder si Goethe.

Estetica romantismului este directionata de doua coordonate fundamentale: subiectivismul exacerbat si valorificarea inconstientului pe planul creatiei artistice.

Etalarea subiectivitatii implica in viziunea romanticului recrearea in opera sa a unei realitati artistice fara legatura cu observarea obiectiva si directa a realitatii insesi, ci el interpreteaza personal, conform imaginatiei substituita realitatii obiective. Deci, scriitorul romantic creaza o realitate asa cum si-ar dori-o imaginatia sa, care de multe ori era grevata de stari morale negative si obsesive. Creatiile romantice evidentiaza primatul sentimentului asupra ratiunii, deoarece ratiunea este rigida, supusa conformismului intelectual si conservatorismului social, recomandand exprimarea nelimitata a pasiunii si sensibilitatii artistice.

In acest sens, romantismul nu mai infatiseaza caractere umane sau probleme social-morale, ci mai ales sentimente si fantezii, legate de vis, fantasticul devine o axioma a adevarului, facand sa dispara zidul dintre realitate si fictiune.

Sprijinirea pe zona psihica a inconstientului (revelatii onirice, telepatie, manie, etc.), pe sentimente, credinte - poezia romantica a deschis o fereastra spre exterior omului pe care o proiecteaza in afara sub forma unei lumi antirealitate menite sa inlocuiasca realitatea din jur. In comparatie cu clasicismul care asigura linistea, unitatea, masura si echilibrul partilor constitutive "Romantismul, din contra <irational> si <aconventional>, adica contrar logicii rationale si nerespectand nici o regula, decat obtinerea expresivului cu orice pret, ne atata spiritul, ne incalzeste imaginatia, ne transpune intr-o lume cand ireala, cand de-a dreptul monstruoasa, in care de multe ori uratul expresiv si bizarul au mai multa trecere decat insasi frumusetea."[2]

Romantismul concepe persoana in toata complexitatea sa, in medii diverse, eroii sunt pusi sa actioneze in imprejurimi exceptionale. De asemenea, romantismul face apel la contemplarea naturii, la evocarea trecutului istoric (a traditiei), la tot ce tine de specificul local (cutumiar) sau pur si simplu apeleaza la vis, ceea ce explica manifestarea plenara a libertatii creatoare a autorilor, largind evident, forta expresivitatii si imbogatind limba literara. Reprezentantii de seama ai romantismului au fost: W. Scott, C.G. Byron, P.R. Shelly, s.a.

In Anglia, romantismul n-a avut un program rezultat in urma unor dezbateri organizate in cenacluri literare ca in alte tari ale continentului european, ci el exprima firesc continuarea traditiei literare nationale, preromantismul englezesc pierzandu-se mult in timp. La inceputul secolului al XIX-lea, comparativ cu romantismul francez foarte agitat si revolutionar, romantismul in spatiul britanic avea o forma puternic conservatoare, generata de situatia burgheziei engleze unita cu nobilimea care isi asigurase puterea si bogatia legat de progresul industriei si comertului in vastul imperiu colonial al Angliei.

Reprezentantii romantismului in Germania au fost: fratii August si Friedrich Schlegel - teoreticieni si fondatori ai curentului la inceputul secolului trecut, Novalis, Hoffmann, Brentano, J. Grimm, N. Lenau, H. Heine, J.W. Goethe au contribuit la formarea scolii romantice germane, au militat pentru eliberarea, demnitatea si inaltarea omului.

In Franta, dupa prabusirea lui Napoleon, societatea era framantata de promovarea principiilor revolutiei din 1789, legat de asigurarea drepturilor si libertatilor civice si a guvernarii democratice, in raport de care s-a conturat o "stanga" si "dreapta" in viata politica. Printre reprezentantii romantismului francez mentionam pe: D-na de Stal care fixeaza premisele teoretice in literatura romantica franceza la 1800, Fr.R. de Chateaubriand, Alph de Lamartine, Alf de Vigny, Alf de Musset, P.J. de Branger, V. Hugo (1802-1885) considerat cel mai mare scriitor romantic, singurul, comparativ cu ceilalti conationali, care exprima increderea in progresul social si in prosperitatea materiala si culturala a poporului. Pentru Hugo artistul trebuie sa fie slujitorul adevarului, pentru ca numai asa poate fi util poporului in mijlocul caruia traieste.

Romantismul italian capata un caracter politic pronuntat, dat fiind afirmarea constiintei nationale in conditiile revenirii dominatiei austriece dupa caderea lui Napoleon. Printre romanticii italieni s-au remarcat A. Manzoni, G. Leopardi, G. Carducci.

In literatura rusa curentul romantic a fost reprezentat de N.M. Karamzin, A.S. Puskin, M. Lermontov.

Romantismul american are reprezentanti de seama in opera romancierului H. Melville si a poetilor H.W. Longfelow, E.A. Poe si W. Whitman.

Curentul romantismului a patruns si in alte tari, fiind reprezentat de mari personalitati artistice precum A. Mieckiewicz - Polonia, J. Mor si P. Sndor - Ungaria, epopeea Kalevala cuprinzand poeziile si baladele populare - Finlanda, V. Alecsandri si M. Eminescu - Romania.