STATUL NATIONAL UNITAR ROMAN IN PERIOADA 1918-1938

Semnificatia nationala, social-politica si juridica a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii.

Unificarea legislativa; dreptul administrativ; functionarea institutiilor juridice

Structura vietii politice; dreptul constitutional

Dreptul civil-procedura civila

Dreptul penal- procedura penala

Semnificatia nationala, social-politica si juridica a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii

Urmand actelor plebiscitare, de libera exprimare democratica de la 27 martie/9 aprilie 1918 si 15/28 noiembrie 1918 prin care Basarabia si Bucovina s-au reunit cu Romania dupa secole de impilare straina, Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a incheiat procesul formarii statului national unitar roman - nazuinta multiseculara a tuturor romanilor.

Imediat dupa proclamarea unirii, in fiecare din provinciile istorice au intrat in activitate organele executive si legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridica a masurilor luate, pana la deplina unificare a constat in prevederile documentelor de unire - Rezolutia de la Chisinau a Sfatului Tarii, Rezolutia Congresului General al Bucovinei si Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotararile organelor provizorii alese au purtat acelasi caracter in efortul de reasezare a vietii ecomice, sociale si de stat.

Procesul de integrare constitutionala a provinciilor si teritoriilor unite a inceput prin promulgarea decretelor regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat Decretul pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918 Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie Decretul pentru Trasilvania, Banat, Crisana si Maramures.

La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii cu Romania.

Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat in obtinerea recunoasterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferinta Pacii (ale carei lucrari s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 si au durat pana la 21 iunie 1920). Delegatia romana la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles intre Puterile Aliate si Germania cu numai cinci minute inainte de semnare, desi Romania suferise ocupatia germana pe 2/3 din teritoriul sau antebelic si se aflase in stare de razboi cu Germania vreme de doi ani. Interesele tarii noastre au fost ignorate, exceptand prevederea conform careia Tratatul de pace impus Romaniei de catre Puterile Centrale in 7 mai 1918 era declarat nul.

Tratatul de pace cu Austria interesa Romania intr-o masura mai mare deoarece in acest caz urmau a fi reglementate si probleme teritoriale. Un rezumat al tratatului a ajuns la cunostinta delegatiei romane prin intermediul "Consiliului celor patru" care purta raspunderea redactarii textului. Daca prevederi privind acoperirea unei parti din sumele reprezentand reparatii si datorii in contul teritoriilor trecute din stapanirea austriaca in stapanirea statului roman erau de inteles, prevederile privind libertatea de tranzit a persoanelor si marfurilor apartinand Aliatilor pe teritoriul romanesc pe timp de 5 ani si mai ales clauza privind "protectia speciala a marilor Puteri pentru minoritatile nationale, lezau direct suveranitatea de stat a Romaniei. Din aceste motive, seful delegatiei romane, remarcabilul om politic Ion I.C. Bratianu a parasit negocierile de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.

Au urmat luni de zile de tratative si schimburi de note diplomatice si ultimative. Tratatul a fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegatie romana indreptatita de noul guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Intre altele, tratatul recunostea unirea Bucovinei cu Romania si dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.

Totodata a fost semnat Tratatul minoritatilor prin care se acorda deplina si intreaga ocrotire a vietii si deplina exercitare a libertatilor cetatenesti tuturor locuitorilor Romaniei, fara deosebire de origine, nationalitate, limba, rasa sau religie.

Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate si Asociate si Ungaria interesa in cel mai inalt grad Romania, date fiind implicatiile teritoriale. In momentul cand aveau loc tratativele de pace Rezolutia Adunarii de la Alba-Iulia intrase in vigoare prin vointa marii majoritati a populatiei, dar o parte a teritoriului Transilvaniei se afla inca sub stapanirea trupelor ungare.

Armata romana s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920 delegatia ungara la Conferinta a primit textul definitiv al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. Semnatari din partea Romaniei au fost marele jurist Nicolae Titulescu si Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel recunoscuta unirea infaptuita inca in anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului cu Romania, fiind reglementate si alte probleme privind administratia, vamile, despagubirile, reparatiile de razboi, etc.

A ramas insa nereglementat din punct de vedere al dreptului international statutul Basarabiei si al granitei de rasarit, deoarece Rusia sovietica (din 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) a refuzat sa recunoasca hotararea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Tarii, a rupt relatiile diplomatice cu Romania, a confiscat Tezaurul national depus la Moscova de autoritatile romane in decembrie 1916. Intrucat statul sovietic nu era recunoscut de celelalte state si nu participase la Conferinta pacii, guvernul roman s-a adresat marilor Puteri Aliate si Asociate in vederea confirmarii granitei de rasarit a Romaniei. La 28 octombrie 1920, patru din cele cinci mari Puteri (Anglia, Franta, Italia, Japonia) au recunoscut unirea Basarabiei cu Romania, implicit legalitatea acestui act din punct de vedere al dreptului international.

Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia, Franta, Italia, Japonia, au consfintit juridic statul national unitar roman in arena internationala.

2. Unificarea legislativa; dreptul administrativ; functionarea institutiilor juridice

Problema unificarii legislative a devenit presanta inca din primele zile de dupa marea Unire, datorita eterogenitatii legislative in primul rand. Imediat dupa constituirea organelor provizorii ale puterii de stat in noile provincii, acestea au inceput elaborarea unor norme juridice cu caracter tranzitiv, pentru a suplini hitaus-ul provocat prin disparitia autoritatilor imperiale austro-ungare si rusesti pana la deplina unificare legislativa si administrativa cu Romania. Problemele si institutiile de insemnatate majora au fost preluate de statul roman: armata, posta, telegraful, vamile, caile ferate, relatiile externe si siguranta statului. Ele erau de compententa guvernului de la Bucuresti, in care toate provinciile era reprezentate prin mai multi ministrii.

Serviciile publice cu caracter local au ramas in competenta organelor provizorii pana la desfiintarea acestora: Consiliul Dirigent in Transilvania, Directoratele si Secretariatele de Servicii in Basarabia si Bucovina..

In aprilie 1920 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Directoratele si Secretariatele de Servicii din Basarabia si Bucovina au fost desfiintate, intrucat acum se afla in activitate primul Parlament unic al Romaniei intregite ales de catre toti cetatenii tarii prin vot universal, direct si secret.

Unificarea legislativa a fost realizata prin aplicarea concomitenta a doua proceduri: extinderea legilor in vigoare in Romania pe teritoriul provinciilor unite si elaborarea unor noi acte normative care inlocuiau reglementarile similare aflate in uz in provincii. Aceasta modalitate a presupus ramanerea in vigoare a unor reglementari apartinand Imperiului Austro-Ungar si Rus in masura in care organele legislative ale statului roman nu au elaborat reglementari proprii de inlocuire; acesta a fost cazul unor ramuri ale dreptului civil si dreptului procesual penal.

Initial au fost luate masuri pentru unificarea denumirilor organelor locale si functiilor, la 14 iunie 1925 a fost adoptata Legea pentru unificarea administrativa care, pe de o parte a extins organizarea existenta in vechea Romanie (impartirea teritoriului in judete, plasi si comune), pe de alta a prevazut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau in principal pe baza principiului eligibilitatii. Unitatea administrativa de baza era comuna, clasificata in doua categorii: comuna rurala si comuna urbana. Intrucat conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma ca pentru formarea unei comune rurale trebuiau sa se asocieze mai multe sate cu interese comune incat sa poata fi mobilizate fondurile necesare.

Din acest motiv a rezultat o tendinta de centralizare, opusa traditiei istorice care pastrase secole la rand organe de conducere la nivelul fiecarui sat.

Comunele urbane se clasificau in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet. In functie de numarul populatiei si importanta economica unele comune urbane resedinta de judet puteau fi declarate municipii.

In comunele urbane sau rurale functionau consilii comunale, care puteau avea initiative si formula decizii in probleme de interes local precum invatamantul, intretinerea drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege sa aleaga primarul, candidatii de primar pentru municipii si Delegatia permanenta. Aceasta din urma functiona ca organ consultativ pe langa primar in intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. In functie de necesitati si de posibilitatile financiare comunele aveau libertatea de a-si infiinta servicii sanitare, financiare, tehnice, administrative, etc.

Mai multe comune formau o plasa, ca organ intermediar intre comuna si judet. Aceasta era condusa de catre un pretor, numit prin decizie ministeriala si repartizat in judet de catre conducatorul acestuia - prefectul. Pretorul era sef al politiei din plasa respectiva, ofiter de politie judiciara.

Judetul ( ca si comuna) avea personalitate juridica, era condus de un prefect, numit prin Decret regal la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului si sef al administratiei judetene pana la nivel de comuna. Prin intermediul sau activitatea din judet, din comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne si prin aceasta al guvernului. Numai municipiile aveau (inafara prefectului) dreptul de a se adresa direct Ministerului de Interne.

Prefectul executa deciziile Consiliului judetean si (intre sesiunile acesteia) ale delegatiei permanente judetene. Administratia judeteana era constituita din consilieri alesi si consilieri de drept. Conform Legii din 1925 Romania era impartita in 71 de judete, 166 orase si municipii si 8708 comune rurale.

Legea din 1925 poate fi considerata ca avand un caracter centralist lucru pe deplin explicabil si necesar in conditiile existente dupa marea Unire, caci se impunea armonizarea rapida a unor stari de lucruri formate in medii statale diferite in cursul a sute de ani.

Spre deosebire de alte domenii in care reglementarile adoptate de liberali au ramas litera de lege pana in anul 1938, in domeniul administratiei locale aproape toate fortele politice au avansat solutii proprii. De aici o anume instabilitate legislativa. In anul 1929, politicienii nationali-taranisti, ajunsi la putere cu un an in urma, au elaborat o noua lege pentru organizarea administratiei locale (3 august 1929). Ulterior si aceasta lege a facut, pana in anul 1936, obiectul a 11 modificari.

Noua lege a impus principiul descentralizarii administratiei. In acest sens s-a prevazut impartirea comunelor urbane sau rurale in sectoare, care ca si judetele si comunele aveau personalitate juridica. Satele apartinatoare unei comune deveneau sectoare ale comunei, avand dreptul de a se administra printr-un consiliu satesc. Intre guvern si judet se creeau Directorate ministeriale (sau administrative). S-au creat noi organe ale Politiei si Jandarmeriei care au intrat sub conducerea prefectului.

Prin aceeasi lege femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor comunale si judetene.

Un rol important in perfectionarea organizarii administrative a avut noul organ Consiliul Superior Administrativ pe langa Ministerul de Interne avand prerogative de coordonare, indrumare si control a activitatii judetelor si comunelor.

Pentru a asigura redactarea proiectelor de legi si regulamente a fost constituit Consiliul Legislativ.

In sensul prevederii din Constitutie referitoare la functia sociala a proprietatii si rolul statului au fost reorganizate Camerele de Comert si Industrie, au fost infiintate Camerele Agricole, Camerele de Munca si Casa Pensiilor.

In dorinta eficientizarii aparatului administrativ, in anul 1923 a fost promulgat statutul functionarilor publici, cuprinzand drepturile si obligatiile membrilor acestei categorii indispensabile functionarii aparatului de stat.

Structura vietii politice; dreptul constitutional

Reforma electorala a reprezentat inca de la sfasitul secolului XIX, o nazuinta deseori afirmata la nivelul manifestarilor fortelor politice apartinand burgheziei, muncitorimii si taranimii. Ea fusese promisa in primavara anului 1917 de regele Ferdinand, impreuna cu reforma agrara. Votul universal a fost inscris in proclamatiile adunarilor din provinciile unite cu Romania. Decretul-lege din 16 decembrie 1918 a prevazut abolirea sistemului electoral cenzitar si introducerea votului "obstesc, obligator, egeal, direct si secret" pentru toti barbatii avand varsta de peste 21 ani. Nu erau admisi la exercitarea acestui drept magistratii, militarii si femeile. Desi excluderea femeilor reprezenta o grava inechitate (ele reprezentau atunci 54% din numarul locuitorilor), noua lege a insemnat un mare pas inainte, largind considerabil posibilitatea cetatenilor de a participa la viata politica a tarii.

Reforma agrara, inceputa de fapt in 1918 si legiferata in 1921 a contribuit si ea la noua configuratie a vietii politice.

Dupa 1918 nu numai in Romania, ci in multe state ale lumii s-a simtit nevoia unui nou sistem de drepturi si libertati democratice, pe fondul schimbarii raporturilor de forte intre clasele si categoriile sociale.

Adoptarea noii Constitutii cadea in sarcina unei Adunari Constituante special aleasa. Insa P.N.L., sfidand vointa celorlalte forte politice a declarat drept constituant Parlamentul format dupa alegerile din 1922. Totusi, proiectul noului act fundamental, pornind de la forma si continutul celui din 1866 a raspuns in mare masura nevoilor reale ale statului si societatii romanesti. Votul definitiv a avut loc la 26 si 27 martie 1923, promulgarea s-a facut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai tarziu.

Cele 8 titluri si 138 articole au preluat 60% din textele Constitutiei anterioare. In primul titlu, "Despre teritoriul Romaniei s-a prevazut ca Romania este un stat national, unitar si indivizibil, teritoriul este nealienabil iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.

Al doilea titlu, "Despre drepturile romanilor" a inscris, la art. 5 libertatea constiintei, a invatamantului, a presei, a intrunirilor, de asociere "si alte libertati si drepturi stabilite prin legi", pentru toti romanii "fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie". Lipsesc din enumerare femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, care sa le indreptateasca la exercitiul drepturilor politice.

Art. 7 afrima ca deosebirea de credinta religioasa, confesiuni, origine etnica, limba, nu erau piedici pentru dobandirea si exercitarea drepturilor civile si politice.

Art. 8. a reinterat faptul ca nu se admite in stat nici o deosebire de nastere sau clase sociale. Au fost oprite orice privilegii, scutiri sau monopoluri de clasa fiind neadmise si titlurile de noblete.

Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea constiintei, libertatea individuala, libertatea invatamantului, libertatea de comunicare prin viu grai, scris si presa, secretul corespondentei si convorbirilor telefonice, dreptul de intrunire, dreptul de asociere, dreptul de a-i actiona in justitie pe functionarii publici.

Din pacate, in exercitiul puterii politice nu s-a tinut cont intotdeauna de prevederile Constitutiei - exemplul cel mai des citat fiind al libertatii presei.

Art. 32 a stabilit ca "Nici un roman fara autorizarea guvernului, nu poate intra in serviciul unui stat strain, fara ca insasi prin aceasta sa-si piarda cetatenia."

Al treilea titlu, "Despre puterile statului", a preluat mult din materialul Constitutiei din 1866: puterea legislativa se exercita colectiv de Rege si Reprezentanta nationala, aceasta din urma fiind formata din Senat si Adunarea Deputatilor; orice lege trebuie probata de Rege si cele doua Adunari. Art. 36 a lasat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.

Puterea executiva a fost incredintata Regelui care proceda la formarea guvernului conform Constitutiei, in vreme ce puterea judecatoreasca se executa prin organele ei.

Membrii celor doua Adunari reprezentau natiunea. Membrii Adunarii Deputatilor trebuiau sa indeplineasca patru conditii pentru a fi alesi ca atare: cetatenie romana, exercitiul drepturilor civile si politice, varsta de 25 de ani impliniti, domiciliul in Romania. Conditiile de eligibilitate in Senat erau: cetatenia romana, exercitiul drepturilor civile si politice, varsta de 40 de ani impliniti si domiciliul in Romania. Senatorii erau alesi de catre cetateni cu drept de vot din circumscriptiile electorale, de membrii consiliilor judetene si comunale, de membrii Camerelor de Comert, Industrie, Munca si Agricultura, de profesorii universitatilor.

Categoria senatorilor de drept era constituita din reprezentanti ai clerului (mitropoliti, epscopi) ai clasei politice (fosti sefi de guverne, fosti ministri, fosti presedinti ai celor doua corpuri legiuitoare, fosti senatori si deputati fosti prim-presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie, generali care au comandat armate in fata inamicului, fosti presedinti ai Adunarilor Nationale din Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia care au proclamat unirea cu Romania).

Sectiunea I despre Rege a capitolului II reglementeaza rolul si locul Regelui in Stat. Art. 77 a stabilit ca puterile sale sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor. Coboratorii Regelui urmau a fi crescuti in religia ortodoxa.

Regele era considerat major la varsta de 18 ani. Pe perioada minoritatii sale, ca succesor al Tronului era asistat de Regenta compusa din trei persoane.

Art. 87 a stabilit ca persoana Regelui era inviolabila, dar ministrii sai sunt raspunzatori: "Nici un act al Regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine raspunzator de cel act."

In cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele Regelui: numeste si revoca ministrii, sanctioneaza si promulga legile, acorda dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decoratii, de a bate moneda, de a incheia conventii, de a convoca si dizolva Adunarile legiuitoare; el era totodata capul puterii armate.

Capitolul IV "Despre puterea judecatoreasca" a stabilit cateva din principiile functionarii justitiei. Astfel, art. 101 a interzis crearea de comisiuni si tribunale extraordinare in vederea unor anume procese civile sau penale pentru a judeca anume persoane. Dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor il avea numai Curtea de Casatie si Justitie. Judecatorii erau inamovibili in conditiile legii. O lege deosebita reglementa justitia militara.

Art. 107 a prevazut ca cel vatamat in drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu incalcarea legilor si regulamentului, fie prin rea vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.

In titlul VI, art. 126 a prevazut ca "limba romaneasca este limba oficiala a statului roman".

In concluzie, cu privire la Constitutia din 1923, mentionam cateva din elementele de noutate in raport cu Constitutia din 1866: introducerea principiului nationalizarii bogatiilor subsolului si conceptiei privind functia sociala a proprietatii, introducerea controlului legalitatii actelor administrative, a prevederii conform careia in caz de pericol de stat poate fi instituita "starea de asediu general sau partiala".

Desi multe prevederi ale Constitutiei au fost eludate, ea a reglementat intr-o maniera pozitiva, democratica, organizarea si functionarea statului roman.

Dreptul civil - procedura civila

Evolutia dreptului civil dupa marea Unire a fost marcata de aceeasi factori care au influentat si alte domenii ale dreptului: unificarea legislativa, reformele economice si institutionale. La temelia dreptului civil a ramas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi si alte acte normative. Initial s-a sperat ca redactarea unui nou cod civil ar putea rezolva atat problema unificarii, cat si problema adaptarii domeniului la noile realitati. Comisia special numita de Ministerul Justitiei s-a lovit insa de dificultati enorme in reglementarea unitara a unor relatii civile care evoluasera diferit, timp indelungat, in diferite provincii si care formasera traditii destul de solide. Incat, pana la urma, s-a ajuns la extinderea treptata a Codului civil din 1864, paralel cu elaborarea unor noi acte normative. Se considera ca procesul de unificare in acest domeniu s-a incheiat in anul 1943.

Cele mai mari dificultati in reglementarea relatiilor de drept civil au avut drept obiect problema proprietatii, deoarece conform art. 480 din Codul civil al anului 1864 dreptul de proprietate avea caracter absolut; fara a se proceda la o modificare a Codului, Constitutia din 1923 a impus principiul considerarii proprietatii drept functie sociala. Consecintele noului concept vizau dreptul statului de a interveni in unele domenii ale vietii economice, de a dirija legislativ unele procese economice. Dreptul de proprietate nu mai purta "de facto" caracter absolut din moment ce, de pilda, proprietarul unui teren nu mai avea, ca pana acum, drepturi depline si asupra subsolului respectiv. Nevoi sociale inexistente la 1864 au determinat ingradiri si cu privire la dreptul asupra spatiului aerian. Nationalizarea si apoi comercializarea unor intreprinderi catre capitalul privat, autohton si strain, reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate ale caror urmari juridice nu puteau fi complet anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrara, prin decrete-legi aplicabile separat pe provincii exprima si starea de nesiguranta legislativa din domeniu.

Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care a inscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industriala), amintitele legi din anii 1923 si 1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializarii si controlului intreprinderilor economice ale statului, Legea pentru infiintarea Societatei Nationale de Credit Industrial, Legea pentru infranarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929, Legea pentru reglementarea circulatiei pamanturilor dobandite prin legile de improprietarire din 1929, Legea pentru garantarea de catre stat a obligatiilor emise de societatile industriale din 1931, Legea bancara din 1934, Legea minelor din 1937.

In aceeasi sfera de interes se inscriu si legile, regulamentele si alte acte normative care reglementau regimul obligatiilor, respectiv relatiile dintre creditori si debitori. Lipsa de capitaluri in perioada refacerii economice si in etapa urmatoare a provocat o extensie a camatariei, chiar unele banci apeland la procedee de acest tip. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii intreprinzatori, dar cei mai afectati au fost taranii, care n-au putut obtine pe recoltele lor castiguri suficiente pentru a plati creditele la care multi se angajasera dupa reforma din 1921. Amanarea platilor a antrenat capitalizarea dobanzilor, mai ales in perioada crizei din anii 1929-1933, cand s-a produs si o scadere puternica a preturilor produselor agricole iar producatorii au avut incasari foarte mici. Bancile au ajuns atunci a detine portofolii putrede uriase, riscandu-si chiar capitalul social.

Aparent, exista solutia valorificarii drepturilor de creanta prin executarea ipotecilor, dar teama guvernantilor de o revolta generalizata a satelor a impiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulata a categoriilor sociale afectate si a bancilor s-au adoptat cateva legi importante: la 7 februarie 1929 Legea monetara, prin care continutul monedei nationale, leul, s-a stabilit la 9 mg. aur fin (9/10) convertibilitatea biletelor B.N.R., urmand sa se faca in monede si lingouri de aur, cu conditia ca solicitantul sa prezinte la schimb suma minima de 100.000 lei; leul astfel stabilizat avea un continut in aur de 32 de ori mai mic decat leul antebelic o autentica devalorizare; la 19 aprilie 1932 Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%, diferenta fiind transformata in creanta amortizabila in 30 ani cu o dobanda de 4%; la 14 aprilie 1933 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane a acordat un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari. Portofoliile putrede ale unui mare numar de banci au fost preluate de Banca Nationala care apoi le-a trecut asupra datoriei publice a statului.

Criza economica din 1929-1933 a determinat schimbari si in metodologia contractului de vanzare-cumparare si a contractului de consignatie. Spre deosebire de litera Codului civil si practica comericala, in anumite cazuri "s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor". Intr-o astfel de situatie contratul de vnazare-cumparare inceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comerciantilor detailisti nu antrena si falimentul angrosistilor sau industriasiilor (care astfel isi puteau valorifica drepturile de creanta).

S-a extins semnificativ contractul de consignatie, care alta data avusese o sfera redusa de aplicatie. In cazul falimentului comerciantilor, bunurile aflate in consignatie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind in proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel isi pastra capacitatea economica.

Din aceleasi motive, in anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vanzarea masinilor pe credit si cu plata in rate. Intr-o perioada de inflatie si lipsa de lichiditati, aceasta lege a jucat un rol pozitiv.

Conditia juridica a persoanei fizice a suferit unele modificari, insa de mai mica amplitudine. Amintim in primul rand Legea actelor civile din 1928 prin care s-a infaptuit unificarea legislativa in aceasta materie. Legea contractelor de munca din 1929 a eliminat restrictia privitoare la capacitatea femeii de a incheia conventii de munca, precum si beneficiile sau achizitiile avand ca izvor orice remunerare (pana acum femeia avea nevoie de consimtamantul sotului sau tutorelui). Legea privitoare la ridicarea incapacitatii femeii maritate, promulgata in anul 1932, a redus din prerogativele sotului (cap al familiei), perimtand femeii sa-si instraineze bunurile fara autorizatia sotului.

Schimbarile survenite in plan politic statal au determinat adaugiri importante si in regimul persoanelor juridice. Pana acum personalitatea juridica se acorda prin lege. Frecventa constituirii de asociatii, fundatii etc. a condus la aplicarea sistemului acordarii personalitatii juridice prin procedura speciala in fata instantelor judecatoresti.

Cea mai importanta lege in domeniu a fost promulgata la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii). Antecedentele se gasesc in art. 27 al Constitutiei din 1866 ("romanii au dreptul de a se asocia conformandu-se legilor care reglementeaza exercitiul acestui drept"). Legea are in vedere numai asociatiile si fundatiile fara scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comert si altor legi.

Asociatia era definita ca fiind"conventia prin care mai multe persoane pun in comun in mod permanent, contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase personale sau materiale.

Fundatia arata art. 66 "este actul prin care o persoana fizica sau juridica constituie un patrimoniu distinct si autonom de patrimoniul sau propriu, si-l destina in genere, in mod permanent, realizarii unui scop de interes obstesc".

Art. 6 a stabilit ca "nu se poate recunoaste personalitatea juridica a asociatiilor si asezamintelor care au "un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate in vederea realizarii unui asemenea scop". Statul isi rezerva dreptul de supraveghere si control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmarind atat modul de administrare in raport cu statutele, cat si masura respectarii bunelor moravuri, ordinei publice si sigurantei statului. Daca se constata incalcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea caruia functiona fundatia sau asociatia putea trmite pe administratori in fata Curtii de Apel din circumscriptia unde acestea isi aveau sediul.

Regulamentul de aplicare a dispozitiilor Legii pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii) din 19 aprilie 1924 a stabilit ca personalitatea juridica se acorda asociatiilor si asezamintelor fara scop lucrativ sau patrimonial de catre Tribunalul civil in circumscriptia caruia s-a constituit, pe baza cererii celor direct interesati. Tribunalul judetean asculta parerea Parchetului si a ministerului competent.

Dizolvarea putea surveni in trei modalitati: prin propria decizie, prin hotararea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de ministri daca persoana juridica respectiva aducea atingere ordinei publice si sigurantei statului.

Legislatia muncii a aparut, ca domeniu distinct, in perioada anterioara primului razboi mondial, dar abia dupa anul 1918 a cunoscut realizari majore.

Dreptul la greva a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de munca din 8 septembrie 1920. S-a prevazut o procedura moderna de arbitraj, cu participarea unor organe specializate ale statului si cu parcugerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise. Procedura concilierii si arbitrajului a fost inclusa si in Legea contractelor colective de munca (refuzul unei parti de a se supune concilierii si arbitrajului devenea motiv de desfiintare a contractului de munca).

Problematica repausului dumincal (abordata prima data in anul 1897, pana atunci doar sarbatorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihna), a fost reluata prin legea din anul 1925 (referitoare la repausul duminical si a sarbatorilor legale).

La 13 aprilie 1928 a fost promulgata Legea privind durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si a femeilor. Conform revendicarilor muncitoresti exprimate pe plan intern si international si inscrise in documente internationale, ziua de munca a fost stabilita, ca durata, la 8 ore. A fost interzisa angajarea la munca, drept salariati, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care in perioada graviditatii nu puteau fi concediate) li s-a acordat dreptul la concediu de nastere.

Legea contractului colectiv de munca din 1929 a recunoscut si reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de munca si colectiv de munca. Au fost detaliate drepturile, obligatiile partilor si sanctiunile legale. Legea a contribuit in buna masura la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.

O realizare importanta a constat in unificarea regimurilor de asigurari sociale, conform Legii adoptate in anul 1933. Asigurarea pentru boala, accidente de munca, invaliditate, maternitate si deces a devenit obligatorie pentru salariati (inclusiv ucenicii) atat in intreprinderile publice cat si in cele private. Contributiile la fondurile de asigurari urmau sa provina din partea salariatilor, patronilor si statului.

In acelasi an a fost adoptata si Legea pentru infiintarea si organizarea jurisdictiei muncii. Pentru a solutiona litigiile privind reglementarea, organizarea si ocrotirea muncii, a meseriilor si sanatatii lucratorilor s-au creat judecatoriile de munca pe langa Camerele de munca avand competenta in acest domeniu.

Aceasta lege a fost aproape unanim apreciata sub cel putin trei aspecte: a) procedura era gratuita, b) procedura era simpla si rapida, c) salariatii aveau posibilitatea sa participe la judecarea conflictelor de munca prin asesori alesi de ei alaturi de reprezentantii patronilor si functionarilor. Daca hotararea judecatoriei de munca era atacata cu apel, decizia definitiva era luata de tribunalul judetean.

In procedura civila, dupa marea Unire, s-au adus modificari mai ales in sensul extinderii Codului din 1864, unificarii organizarii judecatoresti si accelerarii judecatilor.

Extinderea Codului din 1864 a fost completata cu adoptarea unor legi noi. In primul rand a fost necesar a se efectua unificarea organizarii judecatoresti. Legea purtand acest titlu din 15 iunie 1924 a asezat elementele sistemului astfel: judecatorii (rurale, urbane si mixte), tribunale (in fiecare judet, compus din una sau cateva sectiuni), Curti de Apel (avand mai multe sectiuni), Curtile cu juri (competente numai in procese penale) si Curtea de Casatie ca instanta suprema.

Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile si a unificat competenta judecatoriilor. Termenul de apel care inainte de aceasta era de 30 zile a fost redus la 15 zile desfiintandu-se si dreptul partii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reinceperea procesului. A fost mai bine precizata procedura de intentare a actiunii in justitie. Petentul a fost obligat sa-si precizeze riguros si clar pretentiile, sa expuna mijloacele de proba, sa-si redacteze actiunea in atatea exemplare cate parti erau in proces, plus un exemplar pentru instanta. La randul sau instanta era obligata sa trimita partilor cate un exemplar si sa-i ceara paratului sa depuna la instanta in termen de 30 zile, o intampinare scrisa, in tot atatea exemplare cate parti, in care sa detalieze modul de aparare si probele pe care le va folosi in apararea sa.

Fara indoiala ca, astfel pregatita, actiunea putea parcurge mult mai usor si mai repede stadiile procesului, desi fondul urma aceeasi cale (in prima instanta si in apel, urmate de recurs). Pentru majoritatea petentilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesara implicarea avocatului si plata mai multor taxe de timbru chiar si in cauze de mica valoare. Pe de alta parte trebuie admis ca astfel s-a realizat o decongestionare a instantelor prin accelerarea judecatii si prin rolul sporit oferit judecatorului in desfasurarea procedurii de fond.

In acelasi sens au actionat si prevederile Legii privind Corpul de avocati din anul 1923.

5. Dreptul penal - procedura penala

Dupa un deceniu de la marea Unire noul Cod a fost redactat sub forma de proiect incat putea intra in dezbaterea Parlamentului. Din pacate, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.T., a considerat inadecvate prevederile documentului. Dupa repetate modificari ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, sub guvernarea liberala. Data intrarii in vigoare a fost stabilita pentru 1 ianuarie 1937.

Pana atunci au fost elaborate reglementari cu caracter unificator si normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau interventia organelor de stat competente.

Principala reglementare penala pana la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viata politica. La 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice (supranumita legea Marzescu, dupa numele initatorului ei, ministru liberal). Legea a fost elaborata in contextul tensionat al relatiilor cu Uniunea Sovietica, care refuzand sa recunoasca unirea Basarabiei cu Romania in 1918, declansase, prin intermediul Partidului Comunist Roman, afiliat la Internationala Comunista de la Moscova, actiuni politice impotriva statului roman. Planul de operatii din 8 august 1924 a prevazut provocarea de rascoale si revolte impotriva autoritatilor romane din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banatul si Transilvania cu participarea iredentistilor unguri si a unor unitati venite din teritoriul sovietic. Concomitent, P.C.R., a inceput sa raspandeasca materiale propagandistice in care, conform ordinelor primite de la Moscova, Romania era calificata drept "stat multinational", creat pe baza "ocuparii unor teritorii straine", cerand populatiei sa se revolte pentru "eliberarea de sub imperialismul roman". Impotriva evidentei, a adevarului istoric s-a preconizat ruperea de la statul roman a unor provincii istorice romanesti.

Desi absurditatea acestor afirmatii nu a oferit suport unei amenintari reale la adresa statului national unitar roman, autoritatile au luat totusi masuri de aparare a ordinei de stat. Legea din 19 decembrie 1924 a incriminat unele actiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violenta a ordinii sociale si de stat, intrarea in legaturi cu persoane sau asociatii din strainatate pentru a primi instructiuni si ajutoare in acelasi scop, afilierea la asociatii care indemnau sau organizau actiuni impotriva proprietatii si persoanelor, executarea de actiuni de propaganda in diferite forme, in acelasi scop. Activitatile avand sorginte "comunismul revolutionar" se considerau delicte si se pedepseau cu inchisoare corectionala de la 5 la 10 ani, amenda de la 10.000 la 100.000 lei si interdictie corectionala.

Competenta judecarii unor asemenea fapte apartinea instantelor civile, dar daca faptele erau comise pe un teritoriu supus starii de asediu, comptenta apartinea instantelor militare.

In imprejurarile cirzei dinastice, declansate prin renuntarea la tron a printului mostenitor Carol, in anul 1927 (anul mortii regelui Ferdinand si a lui Ion I.C. Bratianu) legea mentionata a sufert adaugiri, fiind incriminate si actiunile impotriva persoanei regelui, a alcatuirii regentei sau succesiunii legale la tron.

La 16 martie 1934 si 15 martie 1937 au fost adoptate alte legi autorizand instituirea starii de asediu, de asta data in contextul intensificarii activitatilor politice de extrema dreapta. La 7 aprilie 1934, dupa aproape 4 luni dupa asasinarea de catre legionari a primului-ministru liberal I.G. Duca, a fost promulgata legea pentru apararea ordinei de stat, prin care Consiliul de Ministri putea dizolva, prin act de guvernamant acele grupari politice care periclitau siguranta ordinii politice in stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activitatile unor asemenea grupari putea fi pedepsita cu inchisoare corectionala si interdictie corectionala. A fost de asemeni interzisa activitatea societatilor secrete care desfasurau activitati contrare legii.

Noul Cod penal intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat in trei parti: Cartea I-a, Dispozitii generale; Cartea II-a, Dispozitii privitoare la crime si delicte; Cartea III-a, Dispozitii privind contraventiile.

In expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept "lege fundamentala de aparare sociala", un enunt potrivit pentru imprejurarile istorice specifice in care a fost redactat. In anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele doua mari orientari politice extremiste, comunismul si fascismul intre ele si amandoua impotriva sistemului democratiei parlamentare a sporit in intensitate pana la punctul transformarii in conflict militar. Ambele orientari au atacat democratia, au elogiat revolutia, au promovat violenta in viata politica inclusiv prin asasinate si constituirea de formatiuni paramilitare. Amenintarea la adresa ordinei de stat democratice a necesitat noi abordari si pe plan juridic. Infractiunea a fost minutios reglementata, fiind sesizate trei genuri de infractiuni: infractiunile de drept comun care puteau deveni infractiuni politice, infractiuni politice prin natura lor si infractiuni de drept comun care nu puteau deveni sub nici o forma infractiuni politice. Anumite infractiuni au fost scoase din categoria crimelor si trecute in categoria delictelor, care erau sanctionate mai aspru si la care minimul de pedeapsa era mai ridicat.

Pedepsele au fost clasificate in trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contraventii, in fiecare fiind prevazute pedepse principale, complementare si accesorii, toate intr-o maniera mai aspra decat in vechiul Cod. A aparut categoria pedpeselor cu caracter politic si a masurilor de siguranta.

In acelasi sens a fost redactat si Codul justitiei militare.

In domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai intai la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispozitii ale Codului respectiv din 1864 despre: politia judiciara si competenta, judecatorii de instructie, mandatele de infatisare, aducere si arestare, despre eliberarea provizorie si cautiuni, despre recurs si revizuire, despre competenta Curtilor cu juri.

Unificarea legislativa a inceput in 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice din 1924, dar s-a implinit abia prin aplicarea noului Cod de procedura penala, adoptat si intrat in vigoare odata cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).

Noul Cod a preluat in mare masura reglementarile celui vechi, adaugand insa elemente absolut necesare stadiului de atunci. Astfel crimele au ramas de competenta Curtilor cu juri, delictele de competenta Trbunalelor, iar contraventiile de competenta Judecatoriilor. Exceptie se facea in cazul unor delicte politice si de presa care erau de competenta Curtilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecatori ai Tribunalului, un consilier al Curtii de apel si din jurati.

Ministerul public avea obligatia de a pune in miscare actiunea penala, efectuand acuzarea sub egida principiilor legalitatii, oralitatii, publicitatii, individualitatii si revocabilitatii. Se aplica regula ca fara acuzare nu exista proces penal si judecata. Codul a prevazut alaturi de achitare si condamnare (existente in Codul anterior) incetarea urmaririi si anularea urmaririi.

Noul Cod procesual penal a stabilit distributia actelor de justitie in doua faze: faza I-a cercetarea (competenta politia judiciara), urmarirea, promovarea si exercitarea actiunii (competent Ministerul public), instructia (competent judecatorul de instructie); faza a II-a pronuntarea sentintei. Judecatorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.