Statutul politic si juridic al Tarilor Romane in secolul al XV-lea

Marile puteri din jurul Tarilor Romane - Regatul Ungariei, Regatul Poloniei si Imperiul Otoman - au exercitat mereu presiuni asupra domnitorilor romani pentru a-si impune dominatia politica. Suveranii acestor puteri au pretins drepturi de suzeranitate asupra domnilor romani, pe care ii considerau vasalii lor. Istoria politica a Tarilor Romane si locul statelor romanesti in esichierul politic international din evul mediu nu poate fi inteleasa corect fara a tine cont de aceste presiuni, de momentele in care si-au exercitat efectiv prerogativele suzerane, precum si de disputele dintre aceste puteri.

Aceste relatii suzerano-vasalice trebuie intelese potrivit sistemului de valori din Evul Mediu. Intre conducatorii statelor medievale erau relatii stabilite atat pe baza traditiei cat si pe baza puterii politice si militare a unora sau altora la un moment dat. Titlurile de imparat, rege, duce, principe, voievod, cneaz, despot si altele pe care le purtau conducatorii statelor respective reflecta pozitie in ierarhia politica europeana. In aceasta ierarhie, sistematizata teoretic de relatiile suzerano-vasalice, cel putin intr-o perioada originara, titlurile trebuiau sa fie recunoscute nu doar de supusi, deci din interior, ci si de conducatorii celorlalte state, mai ales vecine. Relatiile de vasalitate ale domnilor romani fata de regii maghiari si polonezi si fata de sultanul turc sunt o realitate a istoriei romanesti care nu trebuie nici negata si nici minimalizata in istoriografie. Recunoasterea unor astfel de relatii in anumite perioade istorice nu scade absolut deloc faima domnitorilor-eroi ai Panteonului istoriei romanesti. Pe de alta parte, relatiile cu popoarele invecinate si mai ales resentimentele fata de unele, formate in ultimele doua secole, nu trebuie sa afecteze calitatea cercetarii stiintifice si nici sa deformeze realitatea istoriei medievale.

Suzeranitatea puterilor vecine asupra Tarilor Romane nu a fost o permanenta a istoriei romanesti. Episoadele de vasalitate fata de o putere au alternat cu altele fata de alta putere sau chiar cu perioade de independenta, mai ales in perioada de inceput a statelor romanesti. Tarile Romane s-au aflat in punctul de intalnire a sferelor de influenta a celor trei puteri care si-au disputat adesea dominatia in regiune. Domnitorii romani care au reusit sa echilibreze pretentiile suzerane ale vecinilor, si-au asigurat o durata mai mare a domniei. Principala cauza a deselor schimbari de domni in Tarile Romane consta tocmai in aceste pretentii de suzeranitate si de jocul marilor puteri.

Originile acestor pretentii de suzeranitate sunt diferite de la caz la caz. Originea pretentiilor regilor Ungariei asupra Tarii Romanesti se afla in perioada anteriora constituirii statului romanesc. In prima jumatate a secolului al XIV-lea regii Ungariei si-au extins autoritatea asupra unor teritorii sud-carpatice, in special in regiunea Olteniei si Severinului. Diploma ioanita din 1247 reflecta aceasta realitate, a autoritatii regelui maghiar asupra cnezatelor din Oltenia si asupra voievodatului lui Seneslau. Acelasi document releva si obiectivul politicii maghiare in regiune: supunerea teritoriului dintre Dunare si Carpati numit "Cumania", adica cel din stanga Oltului, care nu ii apartinea lui Seneslau. Pana catre finele secolului al XIII-lea regii Ungariei si-au exercitat autoritatea asupra formatiunilor politice romanesti si au reusit sa anihileze tendintele spre independenta, ca cel al lui Litovoi in 1277. Pauza acestei suzeranitati maghiare a fost determinata de expansiunea mongola dupa 1290 si de criza politica din Ungaria. Imediat dupa impunerea autoritatii regale in interiorul tarii, regele Carol Robert a pretins aceleasi relatii cu vecinii pe care le-au avut predecesorii sai din perioada arpadiana. Din punctul de vedere al regalitatii maghiare, domnitorul Tarii Romanesti, Basarab, era vasal al regelui, deoarece domnitorul roman era succesorul cnezilor si voievozilor vasali din epoca arpadiana, iar regele Carol Robert era succesorul regilor arpadieni. Regele a mostenit coroana Ungariei si automat toate raporturile suzerano-vasalice ale predecesorilor sai.

In cazul Moldovei, pretentiile de suzeranitate a regilor maghiari isi au originea in epoca intemeierii. Unele teritorii din estul Carpatilor au fost cucerite de ostile maghiare in campaniile antitatare. Conducatorii formatiunilor politice romanesti din acele teritorii cucerite s-au supus volens-nolens cuceritorilor. In fruntea unei structuri politice a fost pus Dragos maramureseanul, supus al regelui maghiar. Dupa alungarea urmasilor lui Dragos de catre Bogdan in alianta cu rasculatii moldoveni, regele Ludovic nu a incetat sa considere noua structura politica o provincie a regatului desprinsa temporar de un rebel. Chiar daca hotarele noului stat s-au extins mult peste frontierele teritoriului cucerit de maghiari la mijlocul secolului al XIV-lea, el era tratat ca stat succesor al acelui teritoriu cucerit.

Pretentiile de suzeranitate, vazute ca drepturi naturale, firesti, ale regelui, erau mostenite de regii Ungariei odata cu coroana regatului. Traditia despre perioadele de inceput ale relatiilor suzerano-vasalice s-au transmis din generatie in generatie la curtea regala, alaturi de traditiile despre intemeierea regatului si istoria lui. Noii regi erau obligati de aceasta traditie sa exercite presiunia supra domnilor romani pentru a li se recunoaste suzeranitatea.

Originea pretentiilor de suzeranitate ale regilor Poloniei asupra Moldovei este mai dificil de identificat. Este posibil ca stapanirea unor teritorii din nordul Moldovei de catre cnezatul Haliciului inainte de invazia mongola sa fi fost o premisa favorabila regalitatii polone dupa incorporarea Haliciului la mijlocul secolului al XIV-lea. Mult mai plauzibila este insa cautarea originilor acestei suzeranitati polone in efortul domnitorilor moldoveni de a echilibra pretentiile suzerane ale regilor maghiari. Chiar si povestea luptei din 1359 dintre doi pretendenti la tronul Moldovei sau al unei formatiuni politice din nordul Moldovei: Petru si Stefan, pastrata in cronici poloneze, scoate in evidenta efortul de a echilibra pretentiile unei puteri cu ajutorul altei puteri. Unul dintre pretendenti a venit cu ajutor polonez, iar celalat cu ajutor maghiar. Pozitia lui Bogdan intemeietorul fata de regii Ungariei a fost mostenita de urmasii sai la tronul Moldovei. Este posibil ca doar in perioada in care Ludovic a fost rege al Ungariei si al poloniei (1370-1382), domnii Moldovei sa fi acceptat suzeranitatea acestuia. O dovada in acest sens este un document din 1378 prin care urmasii lui Dragos descalecatorul au primit domeniul cetatii Chioar. Acest act atesta renuntarea acestor urmasi ai lui Dragos la pretentiile asupra coroanei Moldovei. Acest moment se poate corela cu inceputurile domniei lui Petru Musat, care a fost, foarte probabil, recunoscut de regele Ludovic. Crinii de pe grosii batuti de Petru Musat sunt la fel o dovada a suzeranitatii maghiare in timpul lui Ludovic.

Optiunea lui Petru Musat in 1387 pentru regele polon este de fapt un refugiu contra pretentiilor regelui maghiar. Nu este exclus ca relatiile anterioare moldo-lituaniene sa fi avut un rol important in aceasta optiune a domnitorului moldovean. Cert este ca omagiul depus de Petru Musat in 1387 a fost inceputul propriu-zis al suzeranitatii poloneze asupra Moldovei in Evul Mediu. Continuitatea suzeranitatii polone a fost intrerupta de episoade scurte maghiare si de dominatia otomana. Remarcam faptul ca istoriografia romana nu contesta suzeranitatea poloneza, in timp ce fata de cea maghiara, are, in general, o alta opinie, pronuntat "patriotica".

Suzeranitatea otomana s-a legitimat prin autoritatea puterii. Tarile Romane au fost state invinse, nu cucerite, iar dopmnitorii romani au fost nevoiti sa se inchine sultanului pentru a nu pierde domnia si tara. Solutia de compromis a fost benefica romanilor, care au scapat de cucerire si de transformarea in pasalac. Cauzele acestui compromis al otomanilor se afla in vecinatatea Tarilor Romane cu cele doua mari puteri: Ungaria si Polonia. Disputa dintre puterile crestine si Poarta a asigurat statutul autonom al Tarilor Romane. Vom vedea mai incolo ca in secolul al XV-lea s-a instituit in perioadele de pace un regim de dubla suzeranitate - turca si maghiara - asupra Tarii Romanesti.

Prezentarea principalelor caracteristici ale conceptiilor partilor implicate despre raporturile suzerano-vasalice poate sa ne ajute in intelegerea cauzelor deselor dispute in care au fost antrenate Tarile Romane. Pretentiile de suzeranitate si conceptia teoretica a fiecarei puteri fata de relatiile si Tarile Romane sunt reliefate de diverse acte de cancelarie si de cronicile de epoca.

Vasalitatea domnilor Tarii Romanesti si Moldovei fata de regii Ungariei din perspectiva maghiara

Potrivit conceptiei politice a regilor Ungariei:

Tara Romaneasca si Moldova se aflau intre hotarele regatului;

Regele era obligat de obiceiul sfintilor regi raposati si de datina regatului sa recupereze hotarele si tinuturile de margine ale regatului din mana oricarui razvratit;

Dreptul de investitura era cel mai important; regele avea puterea si autoritatea sa ii numeasca pe domnitori si sa le confere insemnele puterii; practic se manifesta prin inlocuirea, cand conditiile externe o permiteau, a domnitorului infidel cu altul supus.

Regele era domnul natural, adica pamantesc, al domnitorului;

Domnitorii celor doua tari romanesti datorau credinta coroanei, personificata de rege;

Aceste drepturi suzerane ale regelui se transmit ereditar;

Intre rege si domnitor se incheie intelegeri scrise, care trebuie respectate;

Domnitorul, ca vasal, era obligat sa acorde ajutor militar suzeranului, care se putea materializa in trupe sau alimente pentru oastea regala.

Vasalul era obligat sa acorde sfat sau consilium suzeranului, care insemna de fapt informarea despre pericolele externe.

Domnitorul, in calitate de vasal, este obligat la anumite dari fata de suzeran;

Initial se pretindea depunerea obedientei sau a omagiului personal de catre domnitor, dar treptat in secolul al XV-lea se renunta in favoarea depunerii prin delegati.

Cea mai importanta obligatie a suzeranului era apararea vasalului, fie sub forma unei interventii militare, fie diplomatice. In timpul lui Dan al II-lea regele Sigismund de Luxemburg i-a asigurat garda personala permanenta.

In perioadele in care domnitorii romani nu recunosteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogati in actele regale cu apelativele necredinciosi, razvratitori si tradatori, erau acuzati de rautate si complot, de incalcarea credintei si ca detineau domnia tarii cu necredinta si in dauna coroanei maghiare.

Nu intotdeauna relatiile dintre regatul maghiar si principatele romane erau reglementate intr-o forma clasica a vasalitatii. Pentru a echilibra presiunea otomana, regii Ungariei, in secolul al XV-lea, acceptau incheierea unor aliante antiotomane, apropiate, in anumite forme, de vasalitate.

Conceptia poloneza asupra raporturilor dintre domnul Moldovei si regele Poloniei este relevata de multiplele omagii depuse de domnii romani si de boierii lor. Polonia nu a elaborat un sistem uniform pentru toate tarile vasale.

vasalitatea era recunoscuta pe plan international prin depunerea omagiului, cea mai importanta obligatie a domnitorului vasal;

domnitorul era obligat sa depuna omagiul de cate ori cerea suzeranul, desi juramantul lui il angaja pe toata durata vietii;

regele venea la hotarele dintre Polonia si Moldova, in una din orasele Colomeea, Sniatyn sau Camenita, unde domnul Moldovei depunea omagiul. Venirea regelui la granita era o practica exceptionala in relatiile feudale.

Ceremonia omagiului era diferita fata de cea a altor vasali, datorita faptului nca domnitorul roman jura potrivit ritului rasaritean, iar regele polonez era catolic;

O alta specificitate pentru Moldova, care nu se aplica fata de alti vasali, era ca boierii depuneau omagiul si semnau un act separat.

Obligatiile vasalului roman erau: ajutorul militar, care uneori era complet alteori limitat, sfatul sau consiliul, care insemna sa il anunte despre pericolele externe, si rareori plata unui tribut.

Vasalul nu avea voie sa isi schimbe suzeranul.

Prerogativele suzeranului polonez fata de Moldova erau mult limitate fata de alte state vasale. Supusii moldoveni nu aveau drept de apel la scaunul de judecata al regelui, ca cei din Mazovia sau Prusia; suzeranitatea asupra Moldovei nu este reflectata in titulatura; Drapelul Moldovei se afla de obicei intre insemnele heraldice ale regilor polonezi.

Principala obligatie a suzeranului era apararea vasalului pe plan politic si militar.

Pentru Imperiul Otoman, Tarile Romane erau tari prietene, conform dreptului islamic. Conditia esentiala era plata unui tribut, care varia fata de alte puteri crestine in functie de gradul de dependenta, de valoarea estimativa a teritoriului tarii si de intentiile politice ale turcilor fata de teritoriile respective. Tributul platit de Moldova era considerabil mai mic decat cel la Tarii Romanesti si al ambelor mai redus fata de cel al altor state balcanice.

Fata de Tara Romaneasca s-a instituit practica investiturii inca din deceniul al treilea al secolului al XV-lea, care consta in confirmarea domnitorului ales de boieri. Uneori turcii si-au impus propriul candidat, dar si in aceste cazuri se respectau, macar de forma, obiceiurile autohtone de alegere de catre starile politice a domnitorului. Instabilitatea politica din Tara Romaneasca a permis cresterea gradului de dependenta fata de Poarta otomana.

Un act scris, ahd-name, reglementa raporturile dintre Tarile Romane si Poarta. Principala obligatie a sultanului era ajutorul militar. Schimbarea trataului, ocazionata de schimbarea sultanului sau a domnitorului, a permis introducerea treptata a unor noi obligatii, mai dure fata de cele anterioare, si treptat a crescut gradul de dependenta al Tarilor Romane fata de Imperiul otoman.

Perceptia romanilor asupra relatiilor cu marile puteri din vecinatate este relevata mai degraba de lupta lor pentru independenta decat de izvoare care sa ateste direct conceptia politica a domnilor romani si a clasei politice romanesti.

Pentru romani,

incoronarea noului domnitor era o problema interna, care nu necesita acordul pretinsilor suzerani. O exceptie s-a format in relatiile Tarii Romanesti cu Turcia in secolul al XV-lea.

Intelegerile scrise si juramintele de omagiu erau incalcate in functie de interesele tarii si domniei in contextul evolutiilor pe plan international, dar si in cazul nerespectarii angajamentelor de caatre suzeran. De exemplu, Stefan cel Mare s-a inchinat regelui Matia Corvin dupa ce suzeranul polonez nu l-a ajutat impotriva turcilor.

Romanii s-au straduit sa gaseasca un echilibru intre pretentiile marilor puteri din vecinatate. Au profitat de conflictele de interese ale puterilor vecine pentru a-si consolida propriul statut. Chiar daca ingerintele puterilor suzerane au insemnat dese schimbari de domnie, stautul politic si juridic al Tarilor Romane a fost salvat in secolul al XV-lea de disputa dintre marile puteri.