TEORIILE DREPTULUI NATURAL. GROTIUS, HOBBES, LOCKE, SPINOZA

Teoriile dreptului natural. Grotius, Hobbes, Locke, Spinoza

Intre primii ganditori care au formulat iddea unui drept natural (de origine divina), care impune egalitatea intre oameni si respectul fata de persoana privata - urmand in mare masura pe Cicero, si combatand pe Machiavelli - este Jean Bodin. Parerea acestuia, in ce priveste puterea suverana a statului:

Este absoluta (comanda dar nu este comandata; nu depinde de nimic, nici de Dumnezeu, nici de natura, nici de popor; nu are nevoie de nici o fundamentare);

Este indivizibila (este unica prin esenta sa, si chiar daca este transmisa prin mostenire, ramane de fiecare data intreaga);

Este permanenta (nu este influentata de cursul vietii oamenilor sau societatii, si in acest sens este transcendenta).

Statul, centru al puterii suverne, are urmatoarele atributii: da legile care privesc aspectul public al normelor existentei sociale, si le abroga; hotaraste pacea si razboiul; conduce administratia, judeca, gratiaza, bate moneda, percepe impozite. Legea emisa de stat este superioara dreptului cutumiar si in afara dreptului natural.

Ideile sale sunt expuse in Istoria Europei (18 volume), Metoda pentru o mai buna cunoastere a istoriei (1566) si Despre Republica (1577).

Aceasta din urma este un adevarat manual de stiinta politica. Cauza divesitatii civilizatiilor si a formelor de stat este aflata in factorul geografic. Bodin descopera trei categorii de popoare: cele din sud (inteligente, putin viguroase, contemplative, rafinate, si care accepta usor o conducere despotica); cele din nord (puternice, mai putin inteligente, razboinice, care pretind in mod consecvent libertatea publica si individuala) si cele din zonele climatice temperate (echilibreaza cele doua anterioare, gasind o cale de dezvoltare armonioasa, careia i se potriveste cel mai bine monarhia legitima).

Avand cu preponderenta preocupari de drept international, juristul olandez Hugo Grotius a publicat in 1652 la Paris Despre dreptul razboiului si al pacii, prilej pentru a pune problema naturii omului in relatia cu universalitatea dreptului: "cei care s-au adunat primii intr-un corp de societate civila nu au facut-o ca o consecinta a unui ordin al lui Dumnezeu, ci fiind manati ei insisi de experienta pe care o traisera, anume aceea a neputintei in care se aflau familiile separate de a se pune suficient la adapost de violenta si insultele altora. Din aceasta s-a nascut puterea civila pe care Sfantul Petru o numeste, din aceasta cauza, o intreprindere umana".

Dreptul natural al individului, pe care nici Dumnezeu nu-l poate modifica, consta in cateva reguli simple:

Respectul fata de viata si proprietate;

Respectarea cuvantului dat, a angajamentelor si contractelor fara de care nu exista viata sociala stabila;

Compensarea prejudiciului cauzat de inadvertenta sau rea-vointa.

Societatea politica este o realizare a legii naturii; printr-un contract, membrii societatii decid de bunavoie sa incredinteze autoritatea publica unei instante permanente si suverane, care trebuie sa asigure pacea in exterior si concordia in interior. Prin acest contract, societatea este acelasi lucru cu statul, detinatorii puterii fiind membrii societatii care si-au delegat puterea. Cand cei delegati sa exercite puterea nu mai respecta termenii contractului, acesta poate fi rupt si impotrivirea societatii este legitima.

Thomas Hobbes a scris Leviathanul. Tratat asupra materiei, a formei si puterii Republicii ecleziastice si civile in Franta, in 1651. El intelege omul ca masina naturala care se supune legii cauza-efect, avand in plus insusirea de a dori si de a actiona, de a delibera si de a se misca in scopul indeplinirii dorintei.

In starea naturala oamenii (puteri puse in miscare de dorinta) sunt pe deplin liberi. Intre sentimentele sale predomina invidia si teama - mai ales teama de suferinta si de moarte. Starea naturala a societatii devine "homo homini lupus" - "omul este pentru om un lup". Este adevarat ca oamenii detin o egalitate a aptitudinilor, dar din aceasta "decurge o egalitate in speranta de a ne atinge scopurile. De aceea daca doi oameni doresc acelasi lucru, in timp ce este imposibil ca ambii sa se bucure de el, ei devin dusmani: si in urmarirea acestui scop (care este, in principal, autoconservarea, iar uneori placerea), fiecare se straduieste sa-l distruga sau sa-l domine pe celalalt".

Din aceasta stare naturala, ordinea politica devine necesara; se cere imperios o instanta superioara care sa impuna o ordine impotriva violentei naturale, sa inlocuiasca razboiul tuturor impotriva tuturor cu pacea pentru toti. Astfel se naste statul, in care cetatenii, de comun acord, renunta la puterea lor individuala si o transmit autoritatii publice. Statul dispune astfel de suveranitate unica indivizibila, absoluta si nelimitata; singura obligatie pe care si-o asuma in schimb, este asigurarea linistii si bunastarii contractantilor. Acesta este Leviathanul, (un monstru din legendele feniciene evocat in Biblie, care exprima forta corporala careia nu-i rezista nimic).

Dupa instaurare, Leviathanul (monarhic, oligarhic sau democratic) are exclusiv drepturi, nu mai poate fi contestat de cel care l-a instituit. El :

Actioneaza pentru apararea pacii si persoanei supusilor;

Stabileste doctrinele care trebuiesc impuse supusilor;

Stabileste reguli care garanteaza proprietatea privata;

Face justitie;

Decide razboiul si pacea;

Alege consilierii si minstrii pentru a implementa cele de mai sus;

Recompeneseaza si pedepseste;

Confera onoruri si ranguri.

Pare o putere excesiva, dar Hobbes sustine ca e preferabil lipsei oricarei puteri suverane. Oricum Leviathanul este muritor, sfarsitul sau putand fi consemnat prin distrugerea de catre alta putere suverana, sau atunci cand nu este capabil sa-si indeplineasca sarcina pe care si-a asumat-o fata de supusi si acestia se revolta.

Interpretarile contemporane asupra Leviathanului sunt multiple si nuantate. In principiu, se admite ca Hobbes este un precursor al liberalismului, prin premisele de care porneste in analiza sa: oamenii sunt egali si fiecare are dreptul natural de a fi liber. Insa puterea exagerata pe care o accepta in sarcina statului este considerata o premisa a totalitarismului.

Asemanari si deosebiri pot fi identificate in opera lui Hobbes fata de gandirea politica a lui Spinoza, care a publicat Tratat teologico-politic in 1670, si n-a reusit sa publice in timpul vietii Tratatul politic (pe care nici nu l-a terminat).

Baza filozofica a doctrinei sale (expusa in Etica, lucrare postuma si ea) este ideea ca nu convingerile religioase sau morale, nici aranjamentele empirice nu determina conduita individuala sau sociala, ci numai rationalitatea stricta (cea la care recurg matematicienii si fizicienii).

Tratatul teologico-politic (in forma unui comentariu pe text al Bibliei) combate pe Hobbes, pentru care suveranul era si o autoritate teologica; in conceptia lui Spinoza libertatea de gandire trebuie sa fie neingradita. Teologia si filozofia sunt doua regate separate, prima inseamna smerenie si supunere, cealalta - adevar si intelepciune. Aplicarea teologiei in domeniul social dezvolta supunerea in detrimentul libertatii.

La fel ca Hobbes, Spinoza sustine ca fiecare om, ca fiinta naturala, este dorinta si putere, dar (si aici nu e de acord cu Hobbes) nimic din exterior nu poate sa limiteze sau sa suprime dreptul suveran al dorintei. Dreptul politic, prelungire a dreptului natural, nu trebuie sa faca apel al un contract de renuntare la puterea individuala. Recunoasterea unei instante superioare este intamplatoare si provizorie, se produce in urma unui calcul rational. Cand dispare utilitatea, dispare si pactul.

Spinoza descrie societatea politica drept un corp format dintr-un ansamblu de corpuri individuale, care are propria individualitate. In societate, individul isi sporeste puterea combinand-o cu alte puteri asemanatoare. Statul nu are scopul de a inabusi dorintele prin forta, ci de a modifica efectele dorintelor individuale prin ajustare in beneficiul public si privat in acelasi timp.

Daca un regim este bun sau rau nu are importanta, atata timp cat reprezinta vointa si satisface dorinta unui numar cat mai mare de indivizi prin activitatea sa legislativa, judiciara si administrativa. Meritele unui regim se masoara      prin numarul de cetateni care participa la gestionarea ordinii politice, adica al celor care din supusi devin cetateni. Aceasta este democratia, opusa tiraniei, in care se realizeaza principiul "homo homini Deus" ("omul este un Dumnezeu pentru om").

Opera politica a lui John Locke (1632-1704) reflecta evenimentele conteporane, mai ales caderea definitiva a regimului de drept divin si instaurarea monarhiei constitutionale in Anglia, in 1689. De altfel, ideile sale sunt expuse la un an dupa acest eveniment, in Al doilea tratat asupra guvernamantului civil (1690).

Analizele sale il conduc la o opozitie atat fata de Hobbes, cat si fata de teoreticianul absolutismului regal si dreptului divin John Filmer:

Starea naturala a omului este aceea care poate fi observata la societatile primitive, cum ar fi cele ale indienilor din America: fiintele create de Dumnezeu sunt libere, la fel pamanturile si animalele. In plus, oamenii au dreptul natural de a dispune de propria viata, intrucat sunt capabili de cunoastere, comunicare, munca; ei sunt egali unii in fata altora. Formand familii, ei produc schimbarile pe care le cred profitabile in mediul social, natural si economic. Interactionand, e nevoie de o forma de a-si regla relatiile; acestea sunt promisiunile mutuale. Schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei; din acel moment apare posibilitatea de a achizitiona mai mult decat strictul necesar traiului. Conflictele in legatura cu dreptul fiecaruia la viata si proprietate devin inevitabile. Cel prejudiciat are dreptul sa-l pedepseasca pe cel vinovat; acesta din urma trebuie constrans sa repare prejudiciul. Dar raufacatorii sunt de cele mai multe ori mai puternici si mai vicleni decat proprietarii prejudiciati, si actiunea singulara a celor din urma nu are sanse. Se impune astfel asocierea impotriva raufacatorilor, prin creerea unei instante superioare care sa infiinteze reguli comune si sa dispuna de forta de a le aplica;

Totusi, Hobbes a creat un Leviathan prea puternic;

Proprietatea asupra pamanturilor si uneltelor este o prelungire a dreptului natural; rolul puterii publice este de a asigura realizarea dreptului natural;

Puterea este suverana, avand trei sarcini: legislativa, judecatoreasca si de conducere (adica decide pacea si razboiul, ia masurile necesare pentru securitatea si ordinea interna, protejeaza activitatile libere ale supusilor);

Societatea are in mod natural capacitatea de a se organiza, nefiind necesar in mod absolut statul; el devine necesar numai atunci cand ordinea este amenintata de dusmani interior sau exterior. Aici difera de Grotius, pentru care contractul de intemeiere a puterii suverane leaga cetatenii intre ei pe de o parte, si cetatenii de puterea unanim acceptata pe de alta parte; difera si de Hobbes, la care contractul inseamna renuntarea integrala a cetatenilor in fata statului;

Drepturile naturale nu au forta prin ele insele; statul trebuie sa le dea putere de lege si le impuna prin coercitie;

Statul este o forma goala, si aspectele lui concrete depind de vointa cetatenilor-proprietari. Daca statul intra in conflict cu drepturile naturale, cetatenii au dreptul sa declanseze "insurectia sacra".

In privinta rolului religiei in stat, Locke sustine (Scrisoare despre toleranta), la fel ca Spinoza, ca un guvern nu are voie sa impuna supusilor o anumita religie, fiind indreptatit numai sa le interzica pe acelea care ameninta direct ordinea publica. Catolicismul nu trebuie tolerat tocmai pentru acest motiv, intrucat catolicii sunt loiali unui monarh strain (Papei). Nici ateii nu trebuie tolerati; oricine neaga existenta lui Dumnezeu, salvarea si condamnarea, nu respecta minime principii morale.

Daca la Hobbes se afla deopotriva argumente pentru a fi revendicat de liberali si sustinatorii totalitarismului, Locke se inscrie in mod categoric pe linia liberalismului.