Structuri politice in spatiul romanesc din secolul al IX-lea pana in prima jumatate a secolului al XIII-lea

Istoria bazinului inferior al Dunarii a fost marcata dupa retragerea aureliana de valuri succesive de populatii migratoare pentru circa o mie de ani. De la goti pana la mongoli, acesti migratori au exercitat o dominatie politica de durata si intensitate variabile asupra spatiului in care s-a format si a evoluat in primele sale secole de existenta poporul roman.

Informatiile despre populatiile migratoare care s-au perindat la Dunarea de Jos provin din izvoare scrise de genul cronicilor, analelor, hagiografiilor si inscriptiilor, precum si din descoperiri arheologice. Romanii apar foarte tarziu mentionati ca atare in izvoarele scrise. Majoritatea informatiilor sunt despre populatiile migratoare, care s-au succedat in regiune. De regula, aceste izvoare scrise au fost redactate fie la multi ani distanta de evenimentele relatate, fie la distanta geografica mare fata de acest teritoriu. Aceste aspecte, impreuna cu caracterul lapidar al cronisticii epocii respective, care avea in vizor doar evenimente cu impact major pentru mediul din care provenea autorul, au determinat absenta sau omiterea romanilor in aceste izvoare pana in secolele X-XI. Doar in momentul in care romanii au fost implicati in evenimente cu impact major pentru cronicarul medieval, ei au ramas in memoria istoriei scrise. Aceasta presupune si o anumita dezvoltare a structurilor politice in regiune, inclusiv in mediul romanesc. O organizare politica suficient de puternica a romanilor ca sa fie implicati in evenimente politice si militare cu rasunet, impreuna cu evolutia cronisticii catre detalii sau evenimente la scara mai redusa ca impact, sunt premisele intrarii romanilor in atentia izvoarelor scrise. Momentul in care o populatie sau o comunitate a intrat in atentia izvoarelor scrise nu corespunde cu momentul genezei, ci cu un stadiu inaintat al organizarii politice a acesteia. Din aceasta cauza, atragem atentia asupra faptului ca momentul in care romanii apar in izvoarele scrise, fie la sudul, fie la nordul Dunarii sau chiar in Transilvania, indiferent de natura izvorului - cronica sau document de cancelarie - nu poate fi luat ca punct de referinta in inceputurile poporului roman in acele teritorii.

Prima forma de organizare a romanilor a fost obstea sateasca. Mai multe uniuni de obsti formau o uniune de obsti. Nicolae Iorga a numit aceasta forma de organizare cu sintagma "romanii populare". Este o metafora prin care renumitul istoric a dorit sa acopere tacerea izvoarelor.

Izvoarele mai tarzii atesta ca romanii au fost organizati in cnezate si voievodate, institutii importate de la populatia slava cu care au coabitat. Studiile temeinice ale istoricului Radu Popa pentru regiunile Maramures si Hateg au demonstrat o ierarhizare a acestor structuri dupa criteriul geografic. Unul sau mai multe sate formau un cnezat, mai multe cnezate situate pe aceeasi vale sau intr-un perimetru geografic delimitat natural formau un cnezat de vale, iar mai multe cnezate de vale formau un voievodat. Posibil ca formula demonstrata de Radu Popa in cele doua regiuni in secolul al XIV-lea sa fi avut raspandire pe cea mai mare parte a teritoriului romanesc cu mai multe secole mai devreme. Izvoarele sunt foarte sarace in informatii despre organizarea politica a romanilor in epoca prestatala, din care cauza fiecare informatie capata o valoare deosebita in cercetarea istorica.

Este evident ca aceste structuri organizatorice, de la obsti si uniuni de obsti pana la cnezate si voievodate, s-au format sub imperativul a cel putin doua premise: evolutia societatii romanesti si contextul extern, adica presiunea si dominatia exercitata de populatiile migratoare.

Ungurii si cucerirea Transilvaniei

Ungurii sunt o ramura a familiei de triburi fino-ugrice, originari din rasaritul muntilor Urali. Catre mijlocul mileniului I dupa Christos ei au intrat in contacte cu bulgarii in bazinul mijlociu al fluviului Volga. Prin secolul al VII-lea au coborat pe fluviu in regiunea Baschiriei, in zona de influenta si dominatie a cazarilor. Ungurii au coabitat cu mai multe populatii turanice - bulgari, baschiri, cazari - care i-au influentat in sfera organizarii social-politice, a ocupatiilor agricole si a limbii. In secolul al IX-lea ungurii se aflau in nordul Marii Negre, intr-o regiune situata intre Don si Siret, de unde au intreprins expeditii militare spre Imperiul Bizantin si spre centrul Europei.

Inca din 837 ungurii au raspuns unei cereri a bulgarilor si au intervenit in regiunea Dunarii, pentru a-i opri pe deportatii din Adrianopol sa se intoarca in orasul lor de bastina din regiunea nord-dunareana in care au fost asezati. In 862 ungurii au patruns pentru prima data in centrul Europei, unde au fost implicati in razboaiele dintre moravi si francii rasariteni. In 881 au ajuns pana la Viena, chemati de cneazul morav Svatopluk. Peste 11 ani ei au fost chemati de ducele Arnulf impotriva vechilor lor aliati si au devastat Moravia Mare. Peste cativa ani implicarea ungurilor in conflictele de la Dunare s-a intetit. Au fost solicitati de moravi impotriva francilor in 894, apoi de imparatul bizantin Leon VI cel Intelept impotriva bulgarilor. In timpul unei expeditii, salasurile ungurilor de pe Don au fost atacate de catre pecenegi, chemati se pare de catre bulgari. Pe de alta parte, pecenegii erau in cautarea unui nou teritoriu, deoarece erau impinsi din spate de triburile uzilor. Sub presiunea pecenegilor, ungurii s-au stabilit in campia panonica in anii 895-896.

Din noua patrie au intreprins zeci de expeditii in Europa centrala si occidentala, ajungand pana pe coasta Atlanticului, in peninsula Iberica, in sudul celei italice etc. Uneori ei au fost stimulati de principii crestini aflati in conflict cu vecinii lor, alteori a fost mirajul aurului si al bogatiilor. Cruzimea si rapiditatea cu care operau ungurii in expeditiile lor i-a determinat pe contemporani sa ii considere un adevarat flagel, numit "biciul lui Dumnezeu". Expeditiile catre vestul Europei au fost stopate in 955, cand in lupta de la Lech au fost invinsi de germanii lui Otto I.

Dupa 934 ungurii s-au orientat si catre spatiul bizantin, unde au intreprins expeditii de jaf in colaborare cu pecenegii. Relatiile cu Bizantul s-au desfasurat si pe plan confesional. Cu ocazia unei solii, doua capetenii maghiare, Bulcsu si Gyula, s-au crestinat si au adus cu ei un episcop, Hierotheus, cu rolul de a-i evangheliza pe unguri. In a doua jumatate a secolului al X-lea a inceput si misionarismul german printre unguri, care a sfarsit prin a-i aduce definitiv in anul 1000 in orbita Papalitatii.

Pe parcursul secolului al X-lea, in ciuda numeroaselor expeditii (circa 50 in 75 de ani), ungurii au inceput sa se sedentarizeze si sa adopte practici agricole de la populatiile cu care convietuiau in Pannonia. Aceasta sedentarizare, evolutia societatii maghiare si misionarismul au fost premisele esentiale ale infiintarii regatului maghiar in anul 1000, cand Stefan a devenit primul rege al ungurilor.

O cronica maghiara redactata in limba latina in a doua jumatate a secolului al XII-lea, asa numita Cronica a lui Anonymus (Faptele Ungurilor - Gesta Hungarorum), relateaza cateva episoade ale primului contact al ungurilor cu spatiul transilvanean. Acesta este izvorul cel mai important care atesta structrile politice care au existat in regiune in momentul venirii ungurilor.

Cand descrie patrunderea ungurilor condusi de ducele Almos in Panonia, cronicarul relateaza ca intre Dunare si Tisa stapanea ducele Bulgariei, Kean cel Mare, bunicul ducelui Salanus, si pamantul era locuit de slavi si de bulgari. Intre Tisa si padurea Igfon, care tine de la Ardeal la raul Mures pana la raul Somes stapanea ducele Morout, al carui nepot era numit de catre unguri Menumorout, pentru ca avea multi prieteni, iar tara lui era locuita de popoare care se numeau Cazari. Pamantul situat intre Mures pana la castrul Orsova era in stapanirea ducelui numit Glad, venit de la Vidin. Intr-un alt pasaj este relatata lupta cu Glad, care avea printre ostenii sai pe bulgari, pecenegi si pe romani. Deci in ducatul sau se afla populatie romaneasca. Urmasul lui Glad a fost Ahtum, ucis in timpul regelui Stefan cel Sfant.

Intr-un alt pasaj din cronica este relat conflictul dintre ducele Arpad si ducele Menumorut, care rezida in cetatea Biharea. Arpad i-a cerut prin doi soli      pamantul sau, invocand dreptul stramosului sau Attila. In raspunsul sau, Menumorut a respins cererea lui Arpad, afirmand ca el stapanea acea tara prin gratia stapanului sau, imparatul de la Constantinopol.

Dupa relatarea victoriei de langa Meses asupra trupelor lui Menumorut, este descrisa Transilvania, tara de peste paduri. Aici stapanea un anume Gelu, roman. La cererea lui Tuhutum, a fost trimis un spion in tara lui Gelu. Acest spion a relatat la intoarcere despre bogatia tarii lui Gelu, care era locuita de romani si slavi (Blasii et Sclaui), care nu aveau alte arme decat arcul cu sageti. In continuare este povestita batalia dintre trupele maghiare si cele ale lui Gelu, ducele romanilor. Dupa victorie Tuhutum s-a stabilit in tara lui Gelu. Cronicarul mentioneata descendentii lui Tuhutum pana la acel Gyula care a fost capturat de Stefan cel Sfant, cand acesta a ocupat Tarnsilvania.

Sunt relatate in continuare pierderile teritoriale ale lui Menumorut, care la un moment dat a vrut sa mearga in Grecia, adica in Bizant, dupa ajutoare. Dupa alte episoade despre alte batalii ale ungurilor in alte parti ale Pannoniei, cronicarul revine la Menumorut si la asedierea cetatii Biharea. Ducele a fugit cu familia in padurea Igfon. Dupa cucerirea Bihariei Menumorut a trimis solie la Arpad ca se supune si i-a dat fiica de sotie pentru fiul sau Zoltan. In anul urmator Menumorut a murit fara urmasi si tara sa a ramas ginerelui sau.

V-am prezentat pe scurt fragmentele in care este vorba despre Transilvania in cronica lui Anonymus. Este evident ca dintre ducii amintiti aici - nici unul nu are titlul de voievod - doar Gelu a fost roman, iar in tara sa locuiau romani si slavi. Tara lui Glad era locuita de romani si probabil bulgari. Despre Menumorut si Glad se poate afirma mai degraba ca au o origine bulgara decat romaneasca.

Aceste precizari se impun intr-o abordare critica a izvoarelor despre primele structuri politice cunoscute din Transilvania. Este evident ca Gelu a stapanit un stat romano-slav. In schimb, celelalte doua ducate, ale lui Menumorut si ale lui Gald, se aflau fie sub suzeranitatea bulgara, fie sub cea bizantina.

Din aceeasi cronica aflam ca ungurii care au ocupat tara lui Gelu au coabitat cu localnicii si abia Stefan cel Sfant, deci dupa anul 1000, a cucerit Transilvania. Tinand cont si de alte surse, inclusiv arheologice, care atesta prezenta maghiarilor in unele regiuni ale Transilvaniei inca din secolul al X-lea, ca de exemplu la Cluj si la Alba Iulia, deci pe Somes si pe Mures, se poate conchide ca populatie maghiara a patruns in Transilvania la inceputul secolului al X-lea. Conducatorii lor s-au substituit conducatorilor romani si au format o structura politica in care au coabitat romani, slavi si maghiari. In jurul anului 1015 aceasta structura politica a fost ocupata de Stefan cel Sfant.

Cucerirea Transilvaniei de catre unguri s-a prelungit pana catre finalul secolului al XII-lea. Izvoarele scrise, cele arheologice si mai ales toponimele (cele care contin cuvantele poarta si prisaca in special, adica marcheaza evolutia hotarelor) permit stabilirea urmatoarelor etape in cucerirea Transilvaniei:     

circa 900: pana pe cursul Somesului Mic;

circa 1000: pe cursul raului Mures;

circa 1100: pe cursul raului Tarnava Mare;

circa 1150: linia raului Olt;

circa 1200: linia Carpatilor Orientali si Meridionali.

Al doilea tarat vlaho-bulgar

Romanii din sudul Dunarii sunt primii care apar in izvoare, cel mai frecvent in cele bizantine. Din punct de vedere politic, dupa 1018, intregul teritoriu pana la Dunare apartinea Imperiului bizantin.

Prezenta romanilor este atestata in 1094, cand, cu ocazia unei campanii cumane contra Bizantului, romanul Pudila/Badila l-a instiintat pe imparat despre incursiunea dusmana. Potrivit Anei Comnena, cornicar bizantin, romanii i-au calauzit pe cumani prin pasurile muntilor Balcani. Peste o jumatate de veac, in 1166, imparatul Manuel I Comnenul a recrutat din mijlocul romanilor o oaste pentru a lupta impotriva ungurilor.

O crestere a obligatiilor fiscale impusa de regele Isaac II Anghelos, care isi pregatea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declansat o rascoala a romanilor sud-dunareni in 1185, in alianta cu bulgarii. Rolul preeminent al romanilor in rascoala este relevat de izvoarele bizantine care relateaza detaliat evenimentele.

Conducatorii rascoalei au fost fratii Petru si Asan. Dupa ce imparatul le-a respins cererile facute in numele comunitatilor romanesti, cei doi au organizat rascoala si Petru s-a incoronat. Dupa o serie de campanii conduse de generali inclinati spre tradare, imparatul a condus personal o campanie in 1186. Petru si Asan s-au refugiat in nordul Dunarii, unde au cerut ajutorul cumanilor. La intoarcere au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, in conditiile in care imparatul a lasat garnizoane reduse. In anul urmator s-a consumat o noua batalie intre cele doua tabere, soldata cu victoria bizantina. Luptele au continuat si in anii urmatori, dar imparatul nu a obtinut victorii decisive. Romanii s-au intarit in regiunea muntoasa in cetati si fortificatii puternice. Detronarea lui Isac II Anghelos a usurat efortul romanilor, pentru ca trupele bizanmtine au fost chemate in capitala pentru a intari autoritatea noului imparat Alexios III.

Asan si Petru au fost asasinati de boierii lor in 1196 si 1197. Ionita Caloian a preluat conducerea statului si a desavarsit constructia taratului vlaho-bulgar. El a extins granitele de la Dunare pana la Marita, de la Marea Neagra pana la Vardar. A obtinut de la papa recunoasterea sa ca rege al bulgarilor si al romanilor (titlul de imparat nu i-a fost recunoscut).

In timpul lui Ionita Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universala: cea de-a patra cruciada, care a sfarsit in 1204 cu cucerirea Constantinopolului de catre cruciati si infiintarea Imperiului latin. Intre noua structura politica si taratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obtinut victorii rasunatoare, ca cea de la Adrianopol din 1205, cand a fost luat prizonier insasi imparatul latin, Balduin. Ionita aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul sau nu a reusit din cauza manevrelor politice ale adversarilor sai.. Ionita a fost ucis de un cuman in timpul asedierii Tesalonikului in 1207.

Ionita Caloian ocupa un loc important in Panteonul istoriei romanilor, nu numai datorita succeselor sale militare si politice, cat mai ales datorita afirmarii originii romane a poporului roman in corespondenta purtata cu Papa Inocentiu al III-lea pentru recunoasterea sa ca imparat.

Urmatorul tar, Borila, s-a confruntat cu tendintele centrifuge ale boierilor si cu erezia bogomila. A putut sa infranga o conjuratie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oaste maghiare, formate din secui, romani si pecenegi sub conducerea comitelui Ioachim. A organizat represalii impotriva bogomililor. In timpul lui Borila rolul romanilor in statul asanestilor a scazut.

In 1218 a revenit in tara Ioan, viitorul tar Ioan Asan al II-lea, care cu ajutorul boierilor l-a prins si l-a orbit pe Borila si i-a luat tronul. In timpul lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a cunoscut maxima intindere teritoriala, reusind in 1230 sa isi intinda stapanirea de la Marea Neagra la Marea Adriatica, de la Dunare la la Adrianopol si Ohrida. In primul deceniu de domnie, Ioan Asan a fost in relatii bune cu regele maghiar, cu care s-a incuscrit (a fost casatorit cu fiica lui Andrei al II-lea), cu imparatul latin si cu Papa. Dupa 1228 si-a schimbat radicat optiunile politice, inclinand spre o alianta cu imparatul de la Niceea. Oscilatiile intre tabara latina si cea greaca au atras implicarea ungurilor, care la mandatul papei au atacat taratul in jurul anului 1230 si in 1238. Dupa campania din 1230 regele maghiar a infiintat banatul de Severin in spatiul dintre Olt, Dunare si Carpati.

Ioan Asan II a murit in 1241. Fiul sau minor a fost ucis de o conjuratie a boierilor, iar apoi si fratele sau, Mihail Asan. Ultimul tar din dinastia Asanestilor, Caliman II, a fost alungat in 1258, cand pe tron au urcat bulgari care se revendicau din vechea dinastie a primului tarat bulgar. Dupa 1241 taratul a pierdut o mare parte a teritoriilor dobandite de Ioan Asan al II-lea, precum si rolul primordial in politica balcanica.

Atestari scrise ale romanilor si formatiuni politice in rasaritul Carpatilor inainte de intemeierea Moldovei

Cea mai veche atestare a romanilor in spatiul est-carpatic este o inscriptie runica dintr-o localitate suedeza de pe insula Gotland, datata la mijlocul secolului al XI-lea. Este mentionata omorarea unui vareg de catre "Blakumen"in timpul calatoriei sale. Se stie ca drumul varegilor era de la la Marea Baltica spre Constantinopol de-a lungul litoralului moldovenesc la Marii Negre.

Intr-o forma asemanatoare - Blokumen - apar romanii in Saga lui Eymund, o opera literara islandeza a carei forma scrisa din secolul al XIII-lea transpune o varianta orala din secolul al XI-lea. Aici se relateaza ca in armata cneazului rus Sviatopluk intr-un eveniment datat cu ajutorul altor surse in 1019 s-au aflat si romani (Blokumenn).

Literatura medievala scandinava mentioneaza si tarile romanilor. Saga Sf Olaf redactata inainte de 1218 si Cercul lumii redactata in jur de 1220 mentioneaza o tara a romanilor (Blokumannaland) situata in peninsula Balcanica. In schimb, Saga lui Egil si Asmund, compusa in primul sfert al secolului al XIV-lea in Islanda mentioneaza o tara a romanilor in vecinatatea Rusiei, deci in spatiul est-carpatic.

Este posibil ca sub numele valadj din Cartea creatiei si istoriei a unui autor arab din jurul anului 966 sa se inteleaga vlahii sau romanii.

In cronica bizantinului Nicetas Choniates se relateaza ca Andronic Comnenul a evadat din inchisoare si a vrut sa se refugieze in Rusia haliciana in 1164. Fugarul a fost prins de catre vlahi, care pot fi localizati atat in vecinatatea Dunarii, cat si in nordul Moldovei.

In cantecul Nibelungilor (Nibelungenlied), in pasajul in care este descrisa nunta lui Attila cu Krimhilda, era invitat si ducele Ramunc din tara vlahilor, venit cu 700 de oameni. Vecinatatea polonilor si a rusilor indica spatiul est-carpatic pentru localizarea acestei tari a romanilor. Intr-un alt poem istoric german compus in jur de 1260 este mentionat Ramunge in tara vlahilor, plasabil, la fel, in Moldova.

In secolul al XIII-lea sunt mentionati bolohlovenii la nord de hotarele Moldovei. In 1231 cnejii bolohloveni au luptat alaturi de regele Ungariei impotriva cneazului Haliciului, apoi in 1235 asediaza Camenita, in 1241 au fost atacati de cneazul Daniil, fortati de tatari sa recolteze in cnezatul Halici-Volhinia, iar in 1257 au fost infranti de halicieni. Unii istorici considera ca acest etnonim, bolohloveni, i-ar desemna tot pe romani.

Cavalerii teutoni au fost asezati de regele maghiar Andrei al II-lea in Tara Barsei, cu rolul de a apara granita sud-estica impotriva cumanilor. Cavalerii si-au extins autoritatea si peste curbura Carpatilor, ajungand pana la Dunare. Nerecunoasterea autoritatii regelui maghiar si planul de a infiinta un stat propriu, supus papalitatii, a agravat relatiile dintre teutoni si regele maghiar. In 1225 regele Andrei al II-lea i-a alungat pe cavaleri si a ocupat teritoriile acestora, inclusiv cele de peste Carpati. Stapanirea politica a fost substituita peste Carpati de o dominatie de natura bisericeasca, prin intermediul episcopiei cumanilor.

In 1228 o parte a cumanilor asezati la curbura Carpatilor s-au convertit si pentru ei s-a infiintat episcopia Cumanilor, supusa arhiepiscopiei maghiare de la Esztergom. In corespondenta papala legata de primii ani ai acestei episcopii catolice este un act din 1234 emis de Papa Grigore IX. Acest document atesta existenta unor structuri politice romanesti in regiunea respectiva: "dupa cum am aflat in episcopia cumanilor sunt unele popoare care se numes romani, care desi dupa nume se socotesc crestini, imbratisand diferite rituri si obiceiuri intr-o singura credinta, savarsesc fapte care sunt straine acestui nume. Caci nesocotind biserica romana primesc toate tainele bisericesti nu de la venerabilul nostru frate episcopul cumanilor, care e diocezan al acestui teritoriu, ci de la unii pseudoepiscopi care tin de ritul grecilor". In acest caz termenul popoare - populi - nu desemneaza o etnie, pentru care in acelasi text foloseste termenul natio. O analiza a semanticii politice medievale releva ca sub acest termen se intelege un grup uman cuprins in cadrele unui organism politic sau ecleziastic. Documentul papal este o dovada a existentei unor structuri politice romanesti in prima jumatate a secolului al XIII-lea la curbura Carpatilor. Dupa invazia tatara, teritoriile est-carpatice au intrat in orbita dominatiei mongole timp de peste un secol si izvoarele sunt extrem de sarace in informatii.

Structuri politice romanesti intre Dunare si Carpati

in secolul al XIII-lea

Structurile politice romanesti de la mijlocul secolului al XIII-lea din spatiul sud-carpatic sunt evidentiate de un izvor foarte important pentru istoria romanilor: asa-numita diploma acordata cavalerilor ioaniti in 1247.

Marea invazie tatara din 1241 a demonstrat fragilitatea sistemului defensiv al regatelor crestine din centrul Europei: regatul Ungariei si cel al Poloniei. In 1245 papalitatea a reusit sa convoace conciliul Lyon I. Pe langa problemele bisericesti, un loc important pe agenda de lucru a conciliului l-a ocupat problema apararii granitei estice a lumii crestine impotriva unui nou atac al tatarilor. Cu aceasta ocazie s-a hotarat fortificarea regiunilor de granita. In spiritul acestor hotarari, regele Ungariei, Bela al IV-lea, i-a adus pe cavalerii ioaniti in 1247.

Diploma prin care se reglementeaza raporturile dintre cavaleri si regalitate - cunoscuta in istoriografie sub numele de diploma ioanita - mentioneaza urmatoarele structuri politice intre Dunare si Carpati: in dreapta Oltului se aflau Tara Severinului, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcas si cnezatul voievodului Litovoi. Cnezatul voievodului Litovoi cuprindea si Tara Hategului. In stanga Oltului de afla voievodatul lui Seneslau, probabil situat undeva in regiunea Argesului pana la creasta muntilor. Restul teritoriului din stanga Oltului era numit generic Cumania, adica era sub dominatie cumana.

Cnezatele si voievodatele romanesti recunosteau suzeranitatea maghiara. Este foarte posibil ca cel putin formatiunile politice din dreapta Oltului sa fi fost supuse de regalitatea maghiara dupa 1230, cu ocazia campaniilor maghiare impotriva Taratului vlaho-bulgar. Dupa aceasta data apar in izvoare banii de Severin, dovada a autoritatii maghiare in regiunea din dreapta Oltului. In aceeasi regiune au apparut inainte de invazia tatara si calugarii dominicani, care s-au straduit sa ii converteasca pe romanii ortodocsi la ritul catolic. Invazia tatara a spulberat aceasta autoritate maghiara in sudul Carpatilor. Dupa retragerea tatarilor, pericolul unei noi invazii tatare ia adus pe cnezii si voievozii romani din nou in orbita autoritatii regelui maghiar. Cu aceasta ocazie s-a supus si voievodul Seneslau, care, potrivit unor surse arabe, s-ar fi luptat si ar fi fost infrant de tatari in 1241.

Prin documentul din 1241 Tara severinului, cnezatul lui Ioan si cnezatul lui Farcas erau puse direct sub autoritatea cavalerilor ioaniti, in timp ce tara lui Litovoi si cea a lui Seneslau ramaneau supuse direct regelui maghiar. Aceasta ierarhie este relevata de modul si succesiunea impartirii veniturilor din formatiunile politice respective. Statutul privilegiat al lui Litovoi si al lui Seneslau, care purtau titlul de voievozi ai romanilor, dovedeste un nivel ridicat de organizare politica si recunoasterea acestor realitati de catre regalitatea maghiara.

Cumania urma sa fie cucerita de catre cavalerii ioaniti, care in primii ani dupa cucerire ar fi fost singurii beneficiari ai veniturilor din acel teritoriu. Acest program ambitios nu s-a realizat insa, din cauze indescifrabile din cauza saraciei documentelor din acea perioada. Regiunea din dreapta Oltului a ramas sigur sub suzeranitatea maghiara pana catre sfarsitul secolului al XIII-lea, timp in care este mentionat in documentele de cancelarie maghiare banul de Severin.