Secolul al XX-lea sub incidenta unor crize succesive

Secolul al XX-lea sub incidenta unor crize succesive.

La cumpana dintre secolul al XIX-lea si al XX-lea, pana la declansarea primului razboi mondial, lumea aparea dominata de universul valorilor culturale ale Europei dat fiind hegemonia sa economica si politica, la care implicit se adauga superioritatea civilizatiei europene. Civilizatia europeana dadea cadenta la dimensiuni globale, in primul rand, in tarile Americii care revendicau obarsiile culturale ale Europei, dar si in alte tari intrate in ritmul rapid al modernizarii asa cum era cazul Japoniei dupa 1868. Ascendenta superioritatii europene isi gasea motivarea unitatii doar in sfera culturala la nivelul elitelor intelectuale, in rest Europa era macinata de rivalitatile dintre statele ei, de revendicarile nationalitatilor subjugate si de numeroase antagonisme sociale si politice din interiorul fiecarei societati europene.

In pragul conflagratiei mondiale din anii 1914-1918, Europa detinea 27% din populatia lumii, ponderea cea mai mare din istoria demografica a globului. In ceea ce priveste activitatea industriala, Europa detinea in1913 superioritatea economica de 44% din productia mondiala, pe primul loc situandu-se Germania cu 15,7%, urmata de Anglia cu 14% si Franta cu 6,4%. Exista diferentieri mari sub aspectul productiei industriale intre tarile europene, restul productiei era realizat aproape in intregime in SUA, in special, productia de carbune necesara energiei pentru nevoile industriei si productiei de otel. Pana la declansarea primului razboi mondial superioritatea europeana a ramas dominanta in ceea ce priveste capacitatea de transport maritim de cca. 80% din flota comerciala mondiala si a capitalurilor investite - 91%, in ordinea marimii: britanice, franceze, germane, la care se adauga cele belgiene, olandeze si elvetiene. Cele mai multe capitaluri erau absorbite de piata S.U.A, dar si de Europa, ex. de Rusia unde creditorul principal era Franta.

Sub aspect politic, Europa isi asigurase prin expansiunea tarilor coloniale dominatia asupra celei mai mari parti a globului din nevoia deschiderii pietelor pentru produsele puterilor europene. Profiturile obtinute pe pietele coloniale nu corespund decat partial aprecierilor lui Lenin din lucrarea "Imperialismul, stadiul cel mai inalt al capitalismului", deoarece veniturile din colonii erau minore pe plan financiar. Mobilul acapararii de colonii era inainte de 1914 mai puternic decat motivatiile economice, cum just remarca R. Aron, totul tinea de gelozia si ambitiile unor guverne europene. In jurul anului 1900 situatia marilor puteri coloniale (Anglia si Franta) se complica datorita amenintarilor si pretentiilor din partea Germaniei, dar si a afirmarii in viata internationala a doua puteri din afara Europei, respectiv S.U.A si Japonia.

Europa prezinta urmatoarele trasaturi:

1. Interesul manifestat de Marile Puteri pentru reimpartirea lumii era dominat, mai ales, de pretentiile tarilor dezvoltate economic care detineau o pondere mica in sistemul colonial mondial constituit la sfarsitul secolului al XIX-lea. Reimpartirea lumii era elementul caracteristic al relatiilor politice internationale si s-a constituit intr-o cauza principala a primului razboi mondial.

2. Beneficiarii expansiunii europene au fost in Asia, in primul rand, Rusia si Anglia. Inca din secolul al XVII-lea Rusia cucerise Siberia, la care in secolul trecut adauga Asia Centrala si Transcaucazia. Anglia isi asigurase dominatia in India, iar Franta in cea mai mare parte a Indochinei. La inceputul secolului al XX-lea conflictele se amplifica intre marile puteri europene in legatura cu sferele de influenta din China, mai ales in contextul ocuparii Coreii si Taiwanului de catre Japonia.

3. Competitia intre puterile coloniale se extinde si asupra insulelor din Oceanul Pacific intre puterile europene si S.U.A care anexeaza ins Hawaii (1898) si arhipelagul Filipine si, totodata, stabileste prin razboi contra Spaniei protectoratul asupra Cubei.

4. Pentru a-si apara cu succes interesele lor, marile puteri si-au realizat intre ele aliante politice si militare, mai mult sau mai putin durabile sau temporare. Astfel cele trei imperii - german, tarist si austro-ungar - realizeaza in 1873 Alianta celor Trei Imparati, la care se adauga Italia si Romania. In timpul cat Bismark a fost cancelar alianta a avut un caracter defensiv.

A doua alianta politico-militara era Tripla Intelegere care avea in prima etapa la baza acordurile franco-ruse (1891-1893) si ulterior se adauga acordul anglo-francez, cunoscut sub numele de Antanta Cordiala, completat in 1907 cu acordul anglo-rus.

5. Rivalitatile dintre cele doua grupari de aliante politico-militare a generat o cursa a inarmarilor fara precedent ceea ce a condus la perfectionarea armamentului si introducerea serviciului militar obligatoriu in majoritatea tarilor. Acuitatea conflictelor de interese economice si politice intretinuta si de disputele diplomatice au pregatit terenul declansarii primei conflagratii mondiale.

*

Expansiunea europeana pe toate meridianele globului a fost un element major al istoriei secolului XX in care s-a infaptuit, atat apogeul dominatiei coloniale, cat si decolonizarea realizata dupa al doilea razboi mondial. Dupa 1900, dincolo de dominatia coloniala in sensul strict al cuvantului, asistam la expansiunea imperialista a Marilor Puteri pentru a-si asigura controlul asupra unor state deja constituite, unele foarte intinse, cum este cazul Chinei. In situatia Chinei europenii au renuntat la cuceriri teritoriale, obtinand "contracte de inchiriere" pentru diverse zone de influenta sau concesionari de cai ferate obtinute de francezi, englezi, germani, rusi, japonezi, s.a. limitand astfel suveranitatea acestei tari.

Imperialismul statelor europene presupune acceptii diferite, insa el poate fi caracterizat prin existenta unor raporturi inegale intre popoare si state, asa cum just aprecia R. Girault. Mai mult imperialismul era la inceputul secolului nostru perceput ca o manifestare a Marilor Puteri europene de a juca un rol important pe plan international.

Rezultatul expansiunii europene se coantifica la scara globala in aparitia unor societati modelate dupa matricea structurii celor din Europa, fiind alimentate de valul emigratiei de-a lungul secolului al XIX-lea. De pilda, intre 1840-1914 circa 35 milioane au parasit Europa, inclusiv din partea Centrala si Orientala a continentului. Emigratia europeana provenea in mare masura din zonele sarace ale Europei unde inegalitatile sociale, persecutiile politice si religioase erau mai accentuate. (Ex. peste 20% din populatia evreiasca paraseste Rusia dupa 1880 pentru a scapa de progromuri). Emigratia s-a indreptat in majoritate spre SUA (10 milioane intre 1900-1914), Australia si Noua Zeelanda, Nordul Africii si in Africa de Sud. Rusia colonizare in Siberia, dincolo de Urali peste 10 milioane.

Dominatia politica si economica a europenilor a fost insotita de dominatia culturala care s-a prelungit pe termen lung, in virtutea faptului ca civilizatia "omului alb" este superioara, avand datorii fata de rasele inferioare afro-asiatice.

*

Pe plan politic in Europa secolului trecut se adancesc discrepantele intre regimurile politice bazate pe principiile liberale purtatoare a modernismului si vechile regimuri structurate pe principii feudale. Printre divergentele de ordin politic se pot mentiona si cele legate de forma de guvernamant monarhica sau republicana (in 1914 majoritatea statelor europene erau monarhice) si de functionarea democratica a statului, care prezenta diferentieri calitative, in special, in ceea ce priveste sufragiul universal. Regimurile democratice prezentau o anumita fragilitate determinata de dubla amenintare de la dreapta sau de la stanga. Aristocratiile inca puternice in Germania, Austro-Ungaria si Rusia considerau ca democratia nu este capabila sa conserve traditiile nationale, pozitie agreata si de papalitate.

Amenintarea cea mai ingrijoratoare se profila la orizont din partea partidelor socialiste, grupate in Internationala a II-a, sustinute de o mare baza sociala reprezentata de muncitorii industriali. In jurul anului 1900 se conturase in programul partidelor socialiste doua curente doctrinare: "reformist" si "revolutionar". "Reformistii" erau de acord cu institutiile politice ale democratiei asa cum functionau ele in statele occidentale, iar curentul "revolutionarilor" s-a impus prin aripa "bolsevica" din miscarea muncitoreasca din Rusia. Tensiunile politice si sociale erau amplificate in unele tari europene de problemele nationale, mai ales in cazul natiunilor care nu-si realizasera, in secolul trecut, dezideratele unitatii si independentei lor. Pacea Europei era amenintata prin exacerbarea sentimentelor nationale, mostenitoare ale unui intreg secol de efervescenta nationala, astfel putine tari europene au putut evita trena nationalismului.

*

Declansarea razboiului in partea saraca a Europei (asasinarea mostenitorului imparatului Austro-Ungariei la 28 iunie 1914 la Sarajevo in Bosnia) antreneaza cele doua grupari de aliante politico-militare intr-o confruntare a carei durata si violenta depaseste orice imaginatie asupra razboaielor cunoscute pana atunci. Amplele manifestari antirazboinice organizate de socialistii si sindicatele din Franta si Germania, tari unde miscarea socialista era importanta, au fost anihilate de deputatii socialisti care au votat credite de razboi si au sustinut cu entuziasm mobilizarea, exceptie facand doar socialistii din Rusia si Serbia. In ciuda credintei generale a politicienilor ca razboiul va fi scurt, mobilizarea generala care a antrenat milioane de oameni s-a dovedit in final a fi un conflict de durata, armatele adverse ingropandu-se in doua siruri de transee, schimband toate planurile strategice ale beligerantilor. La sfarsitul anului 1917 sortii razboiului continuau sa ramana indecisi din ambele parti, insa in urma revolutiilor din februarie si apoi octombrie din Rusia, armata rusa prin incheierea armistitiului si apoi a pacii de la Brest-Litovsk (martie 1918) a permis disponibilizarea unor mari efective germane de pe frontul estic. Acest avantaj a permis comandamentului german sa obtina pana in vara anului 1918 o serie de ofensive victorioase, aducand trupele Antantei in pragul dezastrului.

Perspectiva aliatilor franco-englezi se schimba pe masura ce sosirea trupelor americane asigura superioritatea numerica incepand cu anul 1918, la care se adauga introducerea unor arme noi (piese de artilerie, tancuri si avioane de recunoastere) care in a "doua batalie" de pe Marna obliga pe Ludendorff, Seful Marelui Stat Major german, sa accepte la 4 octombrie 1918 negocierile de armistitiu cu presedintele american W. Wilson. De asemenea, aliatii Germaniei - bulgarii, turcii, iar apoi Austro-Ungaria amenintata de ofensiva italiana si de cea din Balcani va inceta lupta pe 3 noiembrie, in conditiile in care diferitele nationalitati solicitau secesiunea. Astfel, la 11 noiembrie 1918 Germania semna armistitiul care punea capat unui razboi nimicitor care provocase peste 10 milioane de morti in randul beligerantilor, alte milioane de mutilati si infirmi, imense pagube materiale si distrugeri de valori culturale.

In urma acestui razboi total, Europa era in ruine din punct de vedere material si zdruncinata pe plan politic prin disparitia celor patru imperii dinainte de razboi: german, austro-ungar, rus si turcesc. De asemenea, pe plan moral valorile traditionale ale culturii europene erau puse sub semnul intrebarii de masacrul urias si de imensele cheltuieli de razboi. Sub aceste auspicii apar dificultatile pacii intre invingatori si invinsi. De la intrarea in conflict guvernul american pastra o anumita distanta de aliatii europeni, definind prin cele "paisprezece puncte" prezentate de presedintele W. Wilson Congresului, bazele pe care urma sa fie stabilita pacea. La Conferinta de pace, pentru prima oara in istoria tarilor europene acestea nu mai hotarasc singure pacea, ceea ce dovedea pierderea superioritatii Europei. Conferinta de pace din 1919, practic a fost conceputa si organizata de reprezentantii celor cinci puteri: Franta, S.U.A, Regatul Unit, Italia si Japonia, in consiliul carora s-au confruntat doua viziuni, respectiv realismul lui Clemenceau si idealismul lui Wilson. Consecintele acestor conceptii se regaseau in propunerea lui Clemenceau pentru garantarea securitatii Frantei si dorinta lui Wilson de a instaura o pace universala bazata pe dreptul popoarelor la autodeterminare considerata cauza conflictului si prin crearea unei "ligi a natiunilor", care sa reglementeze dreptul international si autoritatea morala a statelor. Tratatele au fost incheiate la Versailles cu Germania (iunie 1919), Saint-Germain cu Austria (septembrie 1919), Neuilly cu Bulgaria (noiembrie 1919), Trianon cu Ungaria (iunie 1920) si Sèvres cu Turcia ulterior definitivat la Lausanne (iulie 1923). Imperiul Austro-Ungar era impartit in sase state succesoare, iar Germania, declarata raspunzatoare pentru razboi, era condamnata sa plateasca reparatiile de razboi. Societatea Natiunilor prelua sub mandat posesiunile coloniale ale tarilor invinse.

Aplicarea tratatelor de pace, desi laborios elaborate, a ridicat numeroase insatisfactii si tensiuni legate de reglementarile teritoriale. Statele din Europa Centrala cuprind in noile conditii, in proportii diferite, minoritati nationale. De asemenea, multe regiuni au ramas in disputa intre statele europene in perioada interbelica.

In al doilea rand, chestiunea reparatiilor de razboi din partea Germaniei ridica probleme dificile in sfera relatiilor internationale ce vor marca , nu peste mult timp, declansarea celui de-al doilea razboi mondial.

In al treilea rand, Societatea Natiunilor n-a reusit sa-si indeplineasca misiunea de organizare a pacii asa cum sperase presedintele W. Wilson. Liga Natiunilor a ramas clubul limitat al catorva tari invingatoare, fara o autoritate morala deosebita, n-a reusit sa reconcilieze adversarii din timpul razboiului, privand pozitia Europei de superioritatea detinuta anterior.

Sfarsitul primului razboi mondial evidentia declinul Europei explicat prin fragilitatea marcata de invrajbire, saracie si discreditarea in ochii natiunilor din afara continentului.

*

Inceputul perioadei interbelice a cunoscut momente de flux si reflux generate de valul revolutionar declansat in 1917 in Rusia unde victoria "Revolutiei bolsevice din octombrie" a fost pentru cca. trei sferturi de veac un accident fericit pe drumul revolutiei mondiale preconizate initial de Lenin, idee preluata ulterior de Trotki. Revolutia in celelalte tari (Germania, Ungaria) a fost oprita pe durata razboiului, insa miscarea revolutionara a persistat in toata Europa postbelica. Elanul revolutionar chiar si in Rusia sovietica isi pierduse din altitudine ca urmare a "comunismului de razboi" impus de razboiul civil (1918-1921), determinand Sovietele sa adopte o noua politica economica (N.E.P.) de compromis intre principiile colectivismului si cele ale liberalismului economiei de piata. Dupa moartea lui Lenin in 1924, conducatorii bolsevici in frunte cu Stalin adopta teza "socialismului intr-o singura tara" prin replierea revolutiei in granitele Rusiei, fapt ce a condus la recunoasterea internationala a U.R.S.S. de catre majoritatea statelor europene si de S.U.A. Trotki sustinatorul revolutiei mondiale va fi expulzat de Stalin, in 1929, anul marii cotituri in transformarea socialista a societatii din U.R.S.S.

In restul Europei infrangerea revolutiei a delimitat teritorial statele bogate in care a evoluat democratia liberala si statele sarace in care s-a manifestat contrarevolutia. Dupa razboi in Franta si Anglia democratia parlamentara isi continua drumul firesc iar in Germania, prin Constitutia de la Weimar (1919), incepea viata parlamentara prin prezenta unor caracteristici determinate de confruntarile dure dintre extrema stanga si extrema dreapta a esichierului politic. Aceasta confruntare explica, nu peste mult timp, fragilitatea regimului democratic constituit in cadrul Republicii de la Weimar.

In alte spatii ale Europei, contrarevolutia a invins democratia liberala intrata in criza, mai intai in Italia, dupa incetarea razboiului, confruntata cu probleme de ordin economic si de instabilitatea guvernamentala pana in anul 1922. Profitand de acest context social-politic miscarea fascista condusa de B. Mussolini, de orientare nationalista, se pronunta in favoarea fortei si violentei avand sprijinul proprietarilor de pamant si al claselor de mijloc saturate de turburarile revolutionare. Astfel, Partidul National Fascist reuseste sa impuna in fruntea guvernului, la 29 octombrie 1922, pe B. Mussolini forta politica de dreapta ce marcheaza sfarsitul democratiei parlamentare in Italia. Modelul fascist si-a gasit imitatori si in alte tari europene unde au luat fiinta regimuri autoritare (De ex. Horthy - Ungaria 1920, Primo de Rivera - Spania, Mustafa Kemal - Turcia 1923, Pilsudski - Polonia, 1926, Salazar - Portugalia, 1928, etc.)

*

Dupa razboi, pentru prima data S.U.A. devine principala putere financiara a lumii , de creditele careia depindea revenirea la prosperitatea materiala a europenilor inainte de 1914. Perioada 1925-1929, in ciuda unor dificultati economice, a inflatiei si instabilitatii monetare, ofera imaginea unei Europe inscrisa pe drumul prosperitatii, legat de afirmarea industriei automobilului, electronicii, s.a. Prosperitatea era diferentiata in functie de structura economiei fiecarei tari, de plata reparatiilor si rambursarea datoriilor care au accentuat antagonismele pe plan politic intr-o Europa divizata ideologic. Dezagregarea ideologica se reflecta si in fragilitatea echilibrului cultural marcat de confruntarea noilor curente artistice abstractioniste, expresioniste si suprarealiste cu ierarhia valorilor morale si culturale traditionale.

*

Criza economica mondiala din anii 1929-1933 loveste toate statele lumii, insa cele mai afectate sunt societatile cu economii deficitare, accentuata, pentru unele tari din Europa, si de efectele produse de razboi. Criza economica gaseste insa cai de asanare spectaculoase in cazul regimurilor dictatoriale din Europa, pregatind, nu peste mult timp, tragedia unui nou cosmar mondial, la care democratiile din Franta si Anglia s-au dovedit neputincioase, fiind ele insele atrase in vartejul conflictului. Efectele crizei accentuase tot mai evident fragmentarea ideologica a continentului european, odata cu ascensiunea Partidului Nazist condus de A. Hitler in 1933 la guvernarea Germaniei. Nationalismul extremist german formulat de Hitler in "Mein Kampf" stabilea ca politica de stat trei obiective fundamentale: 1. Condamnarea liberalismului pe plan economic, iar pe plan politic statul trebuia sa fie antidemocratic si antiparlamentar; 2. Ideologia hitlerista ridica la rang de politica de stat rasismul promovand antisemitismul si eliminarea elementelor straine din societatea germana; 3. Necesitatea pregatirii razboiului ca mijloc de inlaturare a consecintelor Tratatului de la Versailles si de asigurare a "spatiului vital" in expansiunea geografica a germanismului. In acest sens, Hitler concepuse Partidul Nazist ca partid - stat si partid - societate, avand propria forta militara, organizata de asa-zisele "divizii de asalt" - S.A. (Sturmabteilung). Pe fondul crizei economice, propaganda nazista sprijinita de teroarea gruparilor militare din S.A. a asigurat o evolutie fulgeratoare a nazistilor in randul carora au aderat numerosi simpatizanti.

Dupa moartea lui Hindenburg (1934), Hitler cumuleaza ambele functii, de cancelar si presedinte al Republicii, sub denumirea de Reichsfhrer, devenit automat si conducatorul armatei. Regimul totalitar din Germania realizeaza disparitia democratiei, Hitler concentreaza puterea in fruntea partidului unic, populatia este inrolata in diverse organizatii ale Frontului Muncii, iar legile de la Nrnberg legalizeaza violentele impotriva evreilor (Ex. "noaptea cutitelor lungi" din 30 iunie 1934) si inaugureaza lagarele de concentrare pentru comunisti, socialisti democrati sau alti adversari politici care sunt inchisi sau eliminati.

In raport de aceste realitati social-politice din Germania un fapt ramane de necontestat, nazistii au reusit sa redreseze cu repeziciune viata economica prin atragerea milioanelor de someri in activitatea productiva, comparativ cu persistenta crizei economice in diverse proportii din democratiile europene. Nazismul si fascismul se manifesta tot mai agresiv in conditiile in care democratiile din Franta si Anglia n-au fost capabile sa constituie o contrapondere la regimurile autoritare care incep sa fie adjudecate de generalul Franco in Spania, iesit invingator in fata republicanilor in razboiul civil dintre anii 1936-1939. De asemenea, guvernari autoritare se instaureaza in Grecia in frunte cu generalul Metaxas (1936), colonelul Beck in Polonia care continua linia autoritara a maresalului Pilsudski (1935), inclusiv monarhiile autoritare din Romania sub Carol al II-lea dupa 1930 si in Bulgaria cu regele Boris al III-lea (1934).

Pe plan extern, starea de spirit la nivel european este marcata de politica revizionista promovata de unele tari nemultumite de tratatele de pace in frunte cu Germania. Incepand cu 1936, in Germania intreaga economie este angajata pe calea dirijismului si autarhiei in vederea remilitarizarii si pregatirii razboiului. In fata politicii agresive a lui Hitler, Anglia si Franta, garantele tratatelor de pace, au fost concesive si indulgente fata de pretentiile dictatorului german. Guvernul britanic a fost conciliant in ceea ce priveste remilitarizarea Renaniei si unirea cu Austria, considerand ca astfel va fi temperat zelul de expansiune al hitlerismului. Fortele italiene, sustinatoare ale lui Franco au determinat apropierea Italiei de Germania, denumita prin protocolul din 1936 "Axa Roma-Berlin", incheiata legal in mai 1939 prin "Pactul de otel". Asa cum remarca Pierre Vilar (in "La Guerre d'Espagne 1936-1939", P.U.F., Paris, 1986) "<razboiul din Spania> a insemnat amenintarea hitlerista, fanfaronada mussoliniana, orbirea democratiilor parlamentare, enigma sovietica (putere sau slabiciune ? speranta ori infern?)"

Politica concilianta a Angliei si Frantei in cadrul Conferintei de la Mnchen si comportamentul lor fata de razboiul civil din Spania, determina pe Stalin in anul 1939 sa se apropie de Germania. Astfel, la 23 august 1939 are loc semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov prin care Europa rasariteana este impartita intre cei doi dictatori, urmat pe 1 septembrie de invadarea Poloniei de catre trupele hitleriste, iar pe 17 septembrie 1939 de trupele sovietice, care marcheaza inceputul celui de-al doilea razboi mondial.

Criza economica din anii 1929-1933 reprezentase doar semnalul viitoarei crize pe plan politic, ideologic si moral care sfasiase Europa intre comunism, fascism si democratie, generand, incepand cu 1939, tragedia celei de-a doua conflagratii mondiale de care europenii se fac responsabili.

*

Razboiul al doilea mondial (1939-1945) provocat de ambitia dementiala a lui Hitler evidentia, totodata, neputinta democratiilor parlamentare si a U.R.S.S. de a se intelege pentru a evita aceasta noua criza in epoca contemporana a Europei. La sfarsitul razboiului, pe ruinele produse, se inalta doua puteri - S.U.A. si U.R.S.S. - care scindeaza Europa in doua parti sfasiate ideologic si ulterior dependente economic si militar in cadrul bipolarismului reprezentat de blocul nord american si cel sovietic. Victoria asupra hitlerismului si sfarsitul tragediei razboiului deschidea in fata europenilor, indiferent de taberele in care participasera la conflict, un nou orizont de sperante. Disperarea totala produsa de angoasa razboiului reflectata de existentialism, unul dintre principalele curente filosofico-literare, marcheaza pe plan cultural trecerea de la angajarea fiecarui individ la actiunea pentru cauza generala a umanitatii, singura in masura sa dea sens vietii.

Alianta antihitlerista din timpul razboiului dintre U.R.S.S., S.U.A si Marea Britanie era de fapt rezultatul imprejurarilor, care nu peste mult timp reliefeaza antagonismele manifestate in perioada "razboiului rece" la nivel european si mondial. La Conferinta de la Ialta dintre cei trei "mari": Stalin, Roosevelt si Churchill organizata la inceputul lunii februarie 1945, se schitase un acord cu privire la viitorul Europei legat de determinarea regimului politic al tarilor eliberate sau invinse si de trasarea frontierelor. In ce priveste frontierele in zona Balcanilor, Stalin si Churchill operasera in octombrie 1944 o adevarata impartire a "zonelor de influenta".

Avand in vedere esecul Ligii Natiunilor din perioada interbelica, intre 25 aprilie si 26 iulie 1945 a avut loc la San Francisco, Conferinta internationala care a pus bazele Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.). Carta O.N.U. defineste rolul, scopul si principiile organizatiei mondiale. Ulterior la Conferinta de la Postdam (17 iulie - 2 august 1945) noul presedinte american, Harry Truman si noul prim-ministru englez Clement Attlee, desi n-au acceptat situatia creata de sovietici in Polonia si in alte zone unde se aflau mase compacte de germani, prin care au fost dislocati 11 milioane de germani din Europa centrala in Germania, insa aceasta situatie a devenit un fapt implinit . De asemenea Germania a fost divizata in doua parti (cele trei zone occidentale) si partea "sovietizata" ocupata de U.R.S.S. Impartirea Germaniei in doua state cu regimuri politice diferite a reprezentat simbolul ruperii Europei in doua structuri politico-economice si militare diferite: una de la Atlantic la Elba si a doua de la Elba la Ural.

*

Europa intra in cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea in conditii de saracie si divizare cu doua lumi separate de "cortina de fier" simbolizata de zidul Berlinului: cea a Europei de vest, prospera si directionata spre integrare si cea de Est, aflata sub autoritatea politico-ideologica si militara sovietica, razvratita de mai multe ori impotriva acestei autoritati.

Doctrina Truman viza, in martie 1947, de fapt "stavilirea comunismului" care va fi sustinuta de propunerea generalului G. Marshall ca S.U.A sa ofere ajutor economic tarilor europene. Planul Marshall va fi acceptat numai de statele din vestul Europei.

In perioada "razboiului rece" marile puteri din Europa vor fi saracite ca urmare a pierderii imperiilor lor coloniale din Asia si Africa, in procesul amplu de decolonizare dintre 1945-1964, cu exceptia U.R.S.S. care isi pastreaza in totalitate imperiul colonial tarist.

Deposedarea Europei Occidentale de puterea ei coloniala face totusi ca aceasta zona a continentului sa cunoasca o dezvoltare economica fara precedent, mai ales Franta, Republica Federativa a Germaniei si Italia, tari care, in ciuda mizeriei generale, reusesc sa-si asigure prosperitatea individuala in corelare organica cu evolutia lor spre unitatea europeana.

In 1948 s-a creat Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.) a statelor europene care beneficiau de ajutorul Marshall, acestea cunoscand pana in 1952 un reviriment rapid al productiei industriale. Economistii au vorbit de asa-zisele "miracole" de dezvoltare economica a R.F.G., sub bagheta lui Ludwig Erhard, de dezvoltare a industriei moderne de automobile si electromenajere din Italia sau de "cei treizeci de ani de glorie" (1945-1973) de crestere economica franceza, transformand Franta intr-o mare putere industriala moderna.

Incepand cu 1974 Europa Occidentala a fost afectata de criza petrolului care a produs un dezechilibru la nivel mondial caracterizat prin cresterea somajului, inflatiei galopante total diferita de criza din 1929.

*

Cresterea economica a Europei Occidentale a fost stimulata si sustinuta in mod organic de evolutia spre unitate a tarilor vestice. Realizarea constructiei unitare a Europei era o idee mai veche vehiculata dupa primul razboi mondial, aceasta idee a fost proiectata de Jean Monnet si adoptata de Robert Schuman, ministru de externe al Frantei in 1951. In acel an s-a creat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.) ce reunea Franta, R.F.G., Belgia, Olanda, Luxenburg si Italia - tari care pun sub aceeasi autoritate supranationala productia si schimbul de carbune si otel.

Ideea unificarii europene a fost relansata de cei sase ministri ai afacerilor externe ai C.E.C.O. reuniti la 1 iulie 1955 la Messina care au hotarat crearea Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) denumita Piata Comuna realizata ca unitate economica prin Tratatul de la Roma semnat in 1957. Constructia europeana s-a consolidat progresiv in jurul Pietei Comune la care au aderat ulterior si alte tari vestice. Comunitatea economica s-a transformat decisiv prin realizarea comunitatii politice cu Parlamentul european ales prin sufragiu universal cu sediul la Strasbourg, respectiv Uniunea Europeana (U.E.) si incepand cu 1999 unitatea monetara (euro).

*

Paralel cu evolutia Europei Occidentale, in Estul Europei, dupa victoria U.R.S.S. in razboi, miscarea comunista a cunoscut o perioada de expansiune propagandistica mai ales in jurul "cultului personalitatii" lui Stalin. Dupa moartea lui Stalin (1953) reconstructia din U.R.S.S. a presupus mari sacrificii din partea populatiei, mai ales pentru cei deportati si a fostilor prizonieri de razboi in lagarele de munca (Gulag) descrise de Al. Soljenitin, scriitor disident al regimului sovietic. Cenzura ideologica instituita in U.R.S.S. impotriva gandirii creatoare si a culturii a avut efecte dezastruoase pentru stagnarea unor domenii moderne ale cunoasterii stiintifice si tehnice (genetica, cibernetica, informatica, s.a.)

Tarile de democratie populara intrate in sfera de influenta sovietica vor cunoaste teroarea si persecutiile regimului comunist, reactionand insa diferit de la tara la tara. Democratiile populare au fost zguduite de o serie de crize, prima apare in 1948 prin ruptura Iugoslaviei lui Tito de U.R.S.S. ca expresie a opozitiei dintre nationalismul titoist si vointa de dominatie a lui Stalin care nu dorea organizarea unei confederatii balcanice care sa scape de sub controlul sau. In ciuda atacurilor propagandistice antiiugoslave orchestrate de U.R.S.S., pana la urma Stalin a fost nevoit sa recunoasca si sa admita disidenta Iugoslaviei, insa in toate democratiile populare au fost executati comunistii banuiti de deviatie "titoista".

Dupa ce N.S. Hrusciov scoate la lumina adevaratul chip al lui Stalin, cu ocazia prezentarii Raportului la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. din februarie 1956, urmeaza tulburari in Polonia manifestarea metalurgilor din Poznan si evenimentele din noiembrie 1956 din Ungaria, o adevarata insurectie inabusita de trupele sovietice care au produs 20.000 de victime. Destalinizarea lui Hrusciov avea insa limite, consolidate de succesorul sau, L. Brejnev care inscrie U.R.S.S. intr-o perioada indelungata de imobilism.

Criza din tarile socialiste s-a amplificat ulterior prin conflictul sovieto-chinez, a ruperii relatiilor Albaniei cu U.R.S.S., a pozitiei critice cu caracter national si de afirmare a independentei Romaniei prin Declaratia P.C.R. din aprilie 1964.

*

A treia mare criza in societatile socialiste din Europa a debutat in Polonia ca urmare a situatiei economice dificile, a influentei Bisericii catolice in rascoalele din porturile infometate de la M. Baltica. Criza poloneza a culminat cu grevele de la Gdansk (1980), calmate de "starea de razboi" decretata de generalul Jaruzelski, noul prim-ministru al Poloniei.

Schimbarile care vor urma in toate tarile socialiste vor fi accelerate dupa 1985 cand M. Gorbaciov devine secretar general al P.C.U.S. fiind initiatorul unei directii noi de reformare a societatii sovietice prin restructurare economica (perestroika), a transparentei (glasnost) si a democratizarii. In aprilie 1989 s-au organizat alegeri semilibere ce demonstrau vointa de schimbare a oamenilor sovietici.

Reformele din U.R.S.S. si evenimentele din Polonia au reprezentat semnalul unor rasturnari radicale in celelalte tari socialiste la sfarsitul anului 1989, unde conducatorii lor cedeaza locul sau sunt rasturnati violent ca in cazul Romaniei.

"Regimurile comuniste au trebuit sa lase locul, in cateva luni, ideilor pe care Revolutia din Octombrie crezuse ca le-a distrus si inlocuit: proprietate privata, piata, drepturile omului, constitutionalismul <formal>, separarea puterilor - intreaga panoplie a democratiei liberale. In acest sens, esecul este absolut, caci sterge fara urma aspiratia originara."

"Reformatorii" care succed la conducerea acestor tari asigura trecerea la pluripartidism si la organizarea de alegeri libere in lunile care au urmat, marcand destructurarea vechiului sistem comunist. Dupa 45 de ani, in Europa rasariteana se repun in miscare fortele politice sau nationale anihilate de sistemul comunist, care cer independenta si organizarea democratica a societatii. Sensul evolutiei istorice a Europei dupa 1989 vizeaza inlaturarea scepticismului manifestat fata de proiectul generalului de Gaulle de a crea o "Europa de la Atlantic la Urali" sau a "Casei comune" preconizata de M. Gorbaciov. Reunificarea Germaniei, destramarea fostei U.R.S.S., democratizarea fostelor tari socialiste, largirea Uniunii Europene prin amplificarea legaturilor economice, politice si culturale, realizarea unui sistem de integrare a tuturor tarilor in Comunitatea Europeana, constituie un obiectiv strategic in perspectiva secolului al XXI-lea, de regasire a unitatii civilizatiei europene prin conservarea diversitatii entitatilor ei etnoculturale.

In ciuda succeselor inregistrate de procesul integrarii europene, la nivelul unor constiinte a elitelor politice si culturale renasc conflicte mai vechi si apar alte rivalitati geopolitice motivate de alte interese. In acest sens nu putem omite "criza iugoslava" care, in acest ultim deceniu al secolului al XX-lea, cantareste greu asupra imaginii continentului european in pragul secolului XXI si al mileniului III. La nivel geopolitic mondial Europa se afla intr-o postura de tampon intre competitorii redutabili, pe langa cei traditionali au aparut altii din zona asiatica si a lumii islamice.