Spatiul getic si populatiile care s-au intrepatruns aici

Denumim spatiul getic teritoriul in care s-au faurit civilizatia si cultura geto-dacica. Din punct de vedere geografic corespunde in linii mari cu spatiul carpato-danubiano-pontic care ocupa partea de sud-est a Europei Centrale, cuprinzand lantul Carpatilor, cursul mijlociu si inferior al Dunarii, tarmurile vestice si de nord-vest ale Marii Negre. Spatiul carpato-danubiano-pontic a constituit pentru populatia bastinasa o regiune supusa unor influente necontenite venite atat din partea lumii barbare, cat si din partea lumii civilizate, iar pentru populatiile alogene a reprezentat loc de refugiu si punct de plecare spre sudul civilizat. În stabilirea lor vremelnica populatiile alogene, dupa cum remarca Nicolae Iorga, si-au jucat rolul in acest spatiu, contribuind la dezvoltarea culturii si civilizatiei locale, fapt pentru care trebuie sa le acordam atentia cuvenita.

Portile de intrare in spatiul carpato-danubiano-pontic intruneau o serie de particularitati naturale favorabile unor infiltratii de populatii migratoare dinspre rasarit, nord, apus si de deplasare a lor inspre sud, sud-vest si vest, iar spatiul prezenta conditii geografice favorabile constituirii unor locuri de adapost si dezvoltarii unor activitati economice atat pentru autohtonii sedentari cat si pentru alogenii nomazi. Pozitia geografica, bogatiile solului si ale subsolului, clima au fost prielnice dezvoltarii civilizatiei pastoral-agrare si civilizatiei mestesugaresc-comerciale.

Prin "Poarta pontico-dunareana" situata intre Carpati si Marea Neagra, precum si intre marea stepa din rasaritul Europei si tarile mediteraneene^, au patruns, incepand cu secolul VIII i.Hr. neamuri iraniene: cimerieni, sciti, sarmati, germanice, slave si turanice.

Prin "Poarta somesana" care corespunde geografic cu Platforma somesana - cea mai larga depresiune intercarpatica (cca. 140 km intre Magura Priei - Mesasi si Muntii Rodnei) - care leaga Depresiunea Transilvaniei de Campia Vest Panonica si prin 'Poarta banateana" desfasurata intre Dunare si Mures au patruns inspre sud-vestul Olteniei si Transilvania, incepand cu secolul VII i.Hr. diferite neamuri: ilirii, celtii, iar mai tarziu avarii, slavii, maghiarii.

Aceste "porti" nu au fost deschise doar lumii barbare, ci si lumii greco-elenistice, romane, iar mai tarziu bizantine. Prin orasele pontice s-au raspandit prin Dobrogea cultura si civilizatia greco-elenistica, romana, bizantina, iar "Poarta banateana" a constituit prima punte de legatura cu lumea romana si a reprezentat, probabil, temelia colonizarii romane in nordul Dunarii.

Am delimitat mai sus si ne-am referit la spatiul carpato-danubiano-pontic, care constituie vatra spatiului getic. Zonele periferice ale spatiului getic le depasesc pe cele carpato-danubiano-pontice. Izvoarele narative antice confirmate de descoperirile arheologice delimiteaza spatiul locuit de geto-daci de la Carpatii Padurosi la nord, Dunarea Mijlocie la vest, Muntii Haemus la sud si bazinul inferior al Niprului la est. În teritoriul Slovaciei si in cel invecinat, pana la Carpati, al Ucrainei carpatice, geto-dacii constituiau elementul etnic peste care s-au suprapus celtii. Aici au fost descoperite monede si ceramica geto-dacica, iar Ptolomaeus mentiona doua localitati geto-dacice: Carpis, la nord de Aquincum, in dreptul cotului Dunarii, Singome pe raul Nitra si doua triburi geto-dacice: racatriai si racatai. Continuitatea locuirii geto-dacilor in acest teritoriu alaturi de alte neamuri, in special de celti, poate fi urmarita arheologic pana la sfarsitul secolului III, inceputul secolului IV. Acelasi lucru se poate afirma datorita descoperirilor arheologice si despre locuirea teritoriului dintre Tisa si Dunare. Aici s-a produs insa o schimbare importanta in jurul anului 20 in vremea imparatului Tiberius, cand au patruns sarmatii iazygi si a inceput convietuirea acestora cu geto-dacii. De asemenea, descoperirile arheologice atesta o locuire geto-dacica in Banatul sarbesc. Cea mai veche locuire geto-dacica in sudul Dunarii a fost intre Dunarea Mijlocie si Muntii Haemus. În regiunile estice, geto-dacii s-au raspandit pana in regiunea inferioara a Niprului. Izvoarele antice (autori, inscriptii grecesti) si descoperirile arheologice atesta convietuirea acestora cu scitii, bastarnii, sarmatii. Spatiul getic in care autohtonii, geto-dacii, reprezentau majoritatea si convietuiau cu alogenii, dintre care cei mai importanti erau celtii, bastarnii si sarmatii, a fost cuprins in granitele primului stat dac din vremea lui Burebista. Cele trei populatii alogene care s-au stabilit pentru o perioada in spatiul getic, s-au intalnit, au colaborat militar si uneori au convietuit. Acest fapt este consemnat atat de izvoarele narative antice cat si de descoperirile arheologice. Colaborarea militara a acestor populatii, mentionata frecvent de izvoarele antice, a determinat, probabil, ca intr-o anumita perioada, cand cercetarile arheologice nu prezentau suficiente dovezi, sa se vorbeasca despre celto-sciti, celto-bastarni, generalizandu-se conceptia imperiului celtic, dupa cum, in alte spatii, se pomeneau celto-iliri, celto-greci, celto-traci, celto-liguri, celtiberi.

Izvoarele narative antice relateaza, ce-i drept, existenta celto-scitilor. Strabon arata ca populatia din nord era numita de vechii greci sciti sau celto-sciti, iar Plutarh numeste armata care in fiecare primavara pornea 'mereu cu razboi', 'ostirea celto-scitica'. Literatura de specialitate a vorbit despre contactul dintre cultura scitica si celtica. În ceea ce priveste contactul dintre sciti si celti in Transilvania, cercetarile au demonstrat ca la venirea celtilor aici, scitii nu mai erau prezenti ca element etnic, deoarece acestia, fie ca fusesera asimilati, fie ca se retrasesera in regiunile lor de origine. S-ar fi putut ca scitii si celtii sa se fi intalnit in zona pontica dupa cum ne informeaza Strabon, 'la Marea Pontica pana la Propontida si Helespont locuiesc neamuri tracice, precum si unele neamuri scitice, celtice, amestecate intre ele'.

Izvoarele antice nu pomenesc despre existenta unei populatii celto-bastarne, dar ne-au lasat suficiente informatii, privind contactul dintre lumea celtica si cea germana, in general, sau cu cea a bastarnilor, in special. Izvoarele arheologice au demonstrat faptul ca la sfarsitul epocii Hallstatt s-a produs contactul intre celti si neamurile germanice. Frontiera dintre cele doua lumi era formata in acea perioada de muntii Turingiei, pe care celtii au depasit-o la inceputul epocii La Tene, prin valea cursului superior al raului Saale. Începand cu secolul IV i.Hr., celtii au exercitat asupra germanilor o actiune politica si militara profunda, compunand o confederatie sau federatie in care elementul celtic era preponderent. Sunt cunoscute triburi celtice care au convietuit cu germanii ca volcii, boii, belgii si triburi germanice care poarta nume celto-germane ca bessi de la cassi, burgondiones de la brigantes sau chiar nume celtice ca nemetes, triboci, marcomani. Perioada de apogeu a influentei celtice asupra germanilor s-a produs intre secolele III - II i.Hr. La sfarsitul acestei perioade celtii s-au intalnit cu bastarnii in anul 179 i.Hr. cand a avut loc marea invazie a bastarnilor asupra macedonienilor. Polybios, istoric contemporan cu acest eveniment, afirma ca bastarnii sunt galati. Se pare ca aceeasi confuzie au facut-o si cei care au scris 'Inscriptia de la Olbia pentru Protogenes', care ii numea pe aliatii skirilor impotriva orasului de la varsarea Bugului, galati. Nu cunoastem din ce motive galatii erau confundati uneori in antichitate cu bastarnii. Asemanarea fizica, imbracamintea, organizarea politica asemanatoare provocau confuzii sau faptul ca migratia germanica urma celei celtice. Germanii i-au urmat pe celti 'pas cu pas'. 'Fiecare loc lasat liber era ocupat de ei, fiecarei retragere a celtilor ii corespondea o inaintare germanica'. Cercetarile arheologice din Polonia au identificat in vestul Poloniei Mici un grup celto - Przeworsk in secolele II i.Hr. -I d.Hr. Aici a existat o coabitare intre celti si germanii purtatori ai culturii Przeworsk, cultura care reprezinta asemanari cu Poienesti-Lucasevca, apartinand germanilor bastarni stabiliti pe teritoriul Moldovei.

În ceea ce priveste descoperirile celtice in asezarile de tip Poienesti - Lucasevca, acestea nu ar apartine unei populatii celto-bastarne. Au fost descoperite obiecte celtice de la celtii din nord-vest pe drumul de-a lungul Carpatilor alaturi de cele bastarne la Glavanesti, Botosana, Lunca Ciurei, Horodistea, Poienesti, Lucasevca, Ichimeni, Borosesti. Prezenta acestor obiecte in asezarile bastarnilor se datoreaza legaturilor comerciale pe care le-au avut acestia cu celtii sau contactului direct pe care l-au avut cele doua populatii in teritoriile vecine de la nord. Astfel de legaturi s-au stabilit si intre bastarni si sarmati. La Lucasevca au fost semnalate cateva elemente sarmatice, iar multe izvoare scrise antice au mentionat alaturi de bastarni pe sarmati in luptele impotriva Imperiului Roman. De fapt anticii au relatat aliante impotriva Romei intre geto-daci si populatiile alogene amintite mai sus sau aliante ale Romei cu aceste populatii in luptele impotriva geto-dacilor. Privind convietuirea bastarnilor cu sarmatii si carpii, se considera ca rezultat a acesteia cultura Santana de Mures -Cerneahov.

Contactele pe care le-au avut in spatiul getic celtii, bastarnii, sarmatii cu autohtonii prin relatii comerciale, aliante militare sau uneori prin coabitare, nu ne indreptatesc sa-i tratam global. Se impune o tratare separata a istoriei lor pana la venirea in spatiul getic, pentru ca, desi erau neamuri indo-europene, razboinice, care prezentau trasaturi comune atat in civilizatie, cat si in manifestarile spirituale, datorita originii comune, ele s-au individualizat.

Populatiile alogene din spatiul getic pana la venirea lor aici

Celtii

Lumea celtica, cum ne este cunoscuta din scrierile irlandeze ale 'Ciclului din Ulster', intelepciunea druizilor insumata in fatalista reflectie 'Ceea ce trebuie sa fie, va fi', ritualurile care si astazi se desfasoara de patru ori pe an pe pamantul sacru al Tarei au trezit interesul multor istorici pentru cercetarea civilizatiei si culturii celtilor. Începuturile istoriei lor se gasesc in mituri. Studierea in profunzime a acestora l-au determinat pe Eduard Schuré sa-i considere pe druizi printre primii intelepti ai indo-europenilor, iar pe druideze, inzestrate cu darul profetic, daruitoare de entuziasm si incredere.

Fascinati de simbolistica si fantasticul miturilor irlandeze si bretone, cercetatorii preoti irlandezi E.Coarer-Kalondan si Gwezenn-Dana le-au interpretat dintr-un alt unghi. În viziunea lor, zeii si eroii irlandezi erau fiinte venite dintr-o alta galaxie, Lumea de Dincolo, reprezentand o civilizatie superioara celei pamantene, iar celtii au fost primii gazduitori ai extraterestilor veniti prin Poarta de nord a Terrei. De altfel, inca din antichitate, pentru unii autori celtii au fost invaluiti in mister. Grecii, care aveau predilectie sa gaseasca originea popoarelor in lumea zeilor, au fost primii care au plasat inceputurile celtilor in mituri. Apian considera ca celtii erau urmasii lui Celtos, fiul ciclopului Polifem (= Polyphemos - ciclop canibal, orbit de Odysseus. Fiu al lui Poseidon si locuind intr-o pestera siciliana din preajma muntelui Etna, a prins pe Odysseus si pe alti 12 corabieri ai lui, mancand cate 2 pe zi si landu-l pe Odisseus ultimul, ca rasplata pentru un burduf cu vin. Odisseus, impreuna cu supravietuitorii, profita de somnul ciclopului si ii arde unicul ochi cu un par aprins, apoi fug toti, ascunsi sub burta cate unui berbec din turma ciclopului, care incearca sa arunce bolovani dupa fugari orbeste.) si al Galateei (= nereida - dintre cele 50 de fiice ale zeului grec marin Nereus si al zeitei Doris -, iubita de ciclopul Polyphemos si de pastorul sicilian Akis pe care ciclopul il ucide din gelozie) galatii urmasii lui Galas, fiul aceluiasi cuplu, iar scordiscii se trageau din Scordiscos, fiul lui Paion.

Astazi, datorita descoperirilor arheologice, se pot reconstitui inceputurile civilizatiei si culturii celtilor dinaintea intrarii lor in contact cu lumea greaca si romana, deci inaintea primelor informatii scrise despre istoria lor.

Cea mai timpurie informatie despre celti dateaza din anul 509 i.Hr. si apartine lui Hecateu din Milet care pomeneste despre tara celtilor -Keltike - in Liguria. Numele de 'Keltos' aparea pentru prima oara la Herodot in secolul V i.Hr., iar numele de 'galatai' la Hieronymos din Cardia care povesteste despre invazia acestora in Macedonia si Grecia si despre stabilirea lor in Asia Mica. Caesar afirma ca 'cei care-si spun in limba lor celti, noi ii numim gali'. Numerosi lingvisti au cautat sa gaseasca semnificatia celor doua nume, pornind de la 'quel' care s-ar traduce prin 'lovire', 'a circula in jur', pana la 'kilt' o piesa de vestimentatie scotiana sau 'gal' care inseamna 'razboi', 'putere'. Concluzia istoricilor si geografilor antici, cat si a cercetatorilor contemporani a fost ca galii si celtii constituie un singur popor a carui unitate se bazeaza pe o civilizatie asemanatoare, pe originea limbii, traditiilor si mod de comportare comune. Ei faceau parte din marea familie a indo-europenilor, incadrandu-se antropologic in tipul brahicefal si lingvistic in grupa centum.

În ceea ce priveste tinutul de bastina al celtilor, autorii antici il situau, fie in Gallia, fie pe tarmurile Marii Nordului. Coreland descoperirile arheologice cu cercetarile toponimice majoritatea celtologilor considera ca teritoriu de origine al celtilor un vast triunghi al carui varf se afla pe Rin, spre Köln, altul depaseste Boemia, iar celalalt in sud-vestul Germaniei. În acest spatiu arheologii estimeaza inceputurile celtilor in purtatorii culturii tumulilor din epoca bronzului. De asemenea, unii admit celtizarea unei fractiuni a culturii campurilor cu urne care s-a extins in secolele XIV si IX i.Hr. in aceasta regiune, apoi in Europa Centrala si Spania. Se considera astfel ca se poate vorbi de proto-celti din epoca bronzului. Henri Hubert demonstra ca prima migratie a celtilor a inceput in perioada timpurie a epocii bronzului si anume, este vorba de stabilirea goidelilor in Marea Britanie si Irlanda. Noii veniti apartineau antropologic tipului brahicefal si isi ingropau mortii sub tumuli circulari in gropi, pe o parte, in pozitie chircita, iar mai tarziu ii incinerau, pe cand bastinasii apartineau tipului dolicocefali de tip mediteranean si-si ingropau mortii in tumuli lungi cu camera funerara. Deplasarea lor in insula a avut loc de la sud spre nord, de la est spre vest si aceasta miscare a durat un timp destul de lung. Arheologii britanici nu sunt de acord cu punctul de vedere al lui Henri Hubert ei luand faza culturii campurilor cu urne drept inceputul migratiei goidelilor, dupa care a urmat in prima perioada a epocii fierului o alta migratie a triburilor celtice propriu-zise intre care si pretanii amintiti de izvoarele scrise. În Peninsula Iberica cultura campurilor cu urne protoceltica s-a instalat in Catalonia, dupa care a urmat un alt val de neamuri celtice care au trecut Pirineii pe la vest si care si-au ridicat asezari intarite a caror denumire aveau terminatia 'briga'. Trecerea de la ritul inhumarii, care la inceput a fost in pozitie chircita, iar apoi in pozitie intinsa la ritul incineratiei si asezarea cenusii in cimitire deschise, s-a facut probabil sub influenta culturii Lausitz in Europa Centrala, extinzandu-se in sudul Germaniei, nord-vestul Elvetiei, in estul si sudul Frantei, iar in secolul VIII i.Hr. in Spania (Catalonia). Inventarul mormintelor consta in arme, pumnale si sabii de bronz, ceea ce denota caracterul razboinic al acestor populatii. În epoca bronzului, in intreaga lume au avut loc deplasari de populatii, incepand cu secolele XIII - XII i.Hr. cu invazia frigienilor, ilirilor, dorienilor din estul Europei si regiunea Marii Egee, terminandu-se cu invazia cimerienilor in secolul VIII i.Hr. dinspre Asia spre Europa. De asemenea, asistam la decaderea statului hitit in Anatolia, la caderea cetatii Troia (Troia VII), la distrugerea cetatilor miceniene si la zdruncinarea linistii Egiptului.

În Hallstatt, in cele mai multe parti ale Europei, dupa o perioada de migratii si de ciocniri, s-a trecut la procesul de formare a unor culturi cu etnicitate incontestabila printre care si cea celtica. Acum celtii s-au raspandit in cea mai mare parte a Frantei, in special in provinciile de rasarit si cele centrale, inaintand pana in Normandia, in Elvetia si au inceput primele incursiuni la sud de Alpi. Economia celtilor avea un caracter pastoral-agrar in care, treptat, odata cu raspandirea metalurgiei fierului a crescut rolul mestesugarilor. În cadrul comunitatilor celtice au aparut diferentele sociale care sunt evidente in inventarul mormintelor. Cultura celtilor din Hallstatt este cunoscuta pe cale arheologica mai mult prin sapaturile in morminte decat in asezari. Au fost descoperite si asezari fortificate denumite 'oppida' ca la Goldberg in sudul Germaniei sau burguri 'princiare' ca la Heuneburg la Dunarea Superioara in apropiere de Sigmaringen. Asistam la trecerea din nou la ritul inhumarii in morminte tumulare in camera funerara, rit imprumutat probabil de la etrusci, traci sau sciti. Apar, de asemenea, inmormantari pe care sub tumuli, primele apartinand culturii Bylany din Boemia dezvoltata la sfarsitul secolului VII i.Hr. si la inceputul secolului VI i.Hr., devenita somptuoasa intre secolele VI-V i.Hr. la Dunarea de Jos si la Rinul Mijlociu. În perioada de etnogeneza si de individualizare a culturii celtilor s-au facut simtite asupra lor influente, fie prin relatii economice, fie prin legaturi directe, etrusce, grecesti si orientale. Cu etruscii au intrat in contact direct incepand cu secolul V i.Hr. cand la Roma domnea ultimul rege de origine etrusca, Tarquinius cel Batran. Triburile celtice ale biturigilor sub conducerea lui Bellovesus au trecut Alpii, coborand pe Valea Padului si au intemeiat cea mai veche asezare din Lombardia de azi, Mediolanum (Milano). Aici ar fi stapanit inainte un alt trib celtic, insubrii, care, probabil, au contribuit la crearea culturii Golasecca din vestul Campiei Padului. Tot Bellovesus le-ar fi dat ajutor foceenilor pe care ligurii ii impiedicau sa-si intemeieze o colonie la Massalia (Marsilia). Acest eveniment a constituit prima legatura directa cu grecii. În ceea ce priveste influentele orientale, acestea au fost primite indirect prin intermediul etruscilor, care erau in acea perioada intermediari in schimburile feniciene si cartagineze cu neamurile celtice.

La inceputul secolului V i.Hr. in lumea celtica din Germania meridionala si Franta de est s-a nascut civilizatia La Tene prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente imprumutate de la greci si etrusci. Civilizatia La Tene s-a raspandit in cea mai mare parte a Europei in urma marii migrari celtice. Timp de trei secole Europa a fost traversata de celti. Au avut loc expeditii de colonizare in Britannia, Italia, Spania, pe valea Dunarii, ajungandu-se pana in Asia Mica. S-au cautat cauzele acestor migratii intr-o puternica explozie demografica, in presiunea unei noi populatii de calareti originare din stepele meridionale ruse, intr-un exces de putere rezultat din cresterea populatiei si din organizarea politica a acestor forte sau intr-un cataclism neasteptat. Indiferent de cauzele care au determinat migratia celtica, aceasta a fost de o mare amploare ceea ce a determinat pe unii istorici sa vorbeasca despre existenta unui 'imperiu celtic'.

Cercetarile arheologice ii semnaleaza pe celti in spatiul getic al Carpatilor slovaci, intre Morava si Tisa Superioara, inca din secolul V i.Hr. Izvoarele narative antice ii mentionau in acest teritoriu pe taurisci si anarti, traind alaturi de costoboci. În zonele estice ale spatiului getic, in teritoriul cuprins intre Boristene si Hierasos, la nord de carpi si sarmati, erau plasati alaturi de peucini, britolagii. Este surprinzator faptul ca anticii nu au mentionat existenta celtilor in nordul Dunarii, stabilirea lor in Transilvania. Descoperirile arheologice au demonstrat insa existenta celtilor in spatiul carpato-danubiano-pontic si rolul pe care l-au avut in formarea si dezvoltarea La Tenului geto-dacic.

Primele sapaturi sistematice intr-o necropola celtica din Transilvania au fost facute la Apahida in anul 1900 de catre cercetatorul clujean St.Kovacs. Aici au fost descoperite 21 de morminte de incinerare, iar rezultatul cercetarilor a fost publicat in anul 1911.

Vasile Parvan a analizat pentru prima oara descoperirile celtice din spatiul getic, a considerat ca in Transilvania, la sfarsitul secolului IV i.Hr., au venit celtii-anarti. D.Popescu si I.Nestor au ajuns la concluzia ca celtii au venit inspre Dacia in doua grupe: grupa sudica dinspre vest pe Mures, Tarnave, Olt putin inainte de anul 300 i.Hr. si grupa nordica pe Valea Somesului in La Tene C. În anul 1944, M.Roska a alcatuit un repertoriu al descoperirilor celtice. Descoperirile si cercetarile ulterioare, dar mai ales acelea din deceniile 7 si 8, au dus la o reconsiderare a vechilor cercetari. Începand cu aceasta perioada, cercetatorii I.H.Crisan, Vl.Zirra, I.Nemeti au facut cercetari sistematice in necropolele celtice. Cu toate acestea sunt si astazi puncte de vedere diferite, privind momentul si directiile de patrundere ale celtilor in Dacia.

D.Berciu considera ca celtii au patruns in Transilvania intre anii 330-280 i.Hr. dinspre Campia Tisei pe Valea Muresului prin Poarta Somesana, pe Bereteu si pe Crisuri, intrand in contact cu componenta scita sau pseudo-scita care se impletea cu fondul local. În Moldova ei au patruns odata cu bastarnii, iar urmele celtice din Oltenia le-a pus in legatura cu centrele din Serbia si cu aparitia scordiscilor. I.H.Crisan arata ca la patrunderea celtilor in Transilvania, scitii fusesera deja asimilati de populatia autohtona; a identificat existenta a trei grupe celtice. Prima grupa s-a stabilit in zona de nord-vest si facea parte din marele grup celtic de pe Tisa Superioara extins pe largi spatii din Slovacia si Ungaria, a doua grupa de proportii reduse s-a stabilit in regiunea Aradului, iar a treia grupa a ocupat aproape intreg bazinul transilvanean, ajungand in unele parti chiar pana la poalele Carpatilor. I.Nemeti punea prezenta celui de al doilea val celtic in Transilvania pe reintoarcerea lor aici dupa expeditiile din anul 279 i.Hr. in sud-estul Balcanilor. M.Rusu si O.Bandula au cazut de acord ca venirea celtilor in Transilvania s-a facut in doua valuri. Primul val a avut un caracter de raid si pradalnic si ar fi venit din Gallia Cisalpina spre est si sud-estul Europei in jurul anilor 335-300 i.Hr. În ceea ce priveste al doilea val, acesta s-ar fi datorat luptelor dintre celti si romani incepute in anul 295 i.Hr. care au determinat deplasarea celtilor spre sud, est si nord-est spre Balcani, Austria, Slovacia, Ungaria, Transilvania unde s-au stabilit si au coabitat cu autohtonii pana in secolul II i.Hr.

Vl.Zirra a deosebit in Transilvania sase grupuri regionale intre sfarsitul secolului IV si secolul I i.Hr., considerand in cele din urma venirea celtilor tot in doua valuri cu un decalaj intre ele de 50-60 de ani.

În ceea ce priveste teritoriul Moldovei, prezenta urmelor celtice aici a determinat formularea a doua puncte de vedere. Primul sustinut de I.H.Crisan afirma prezenta efectiva a celtilor pe teritoriul Moldovei, al doilea, apartinand lui A.Laszlo, Vl.Zirra, M.Babes, S.Teodor, infirma prezenta efectiva a celtilor in acest spatiu. A.Laszlo a ajuns la concluzia ca materialele celtice de pe teritoriul Moldovei s-ar datora vehicularii lor de catre bastarni care au avut legaturi nemijlocite cu celtii, iar prezenta mormintelor ar fi rezultatul unor incursiuni ale celtilor. Silvia Teodor considera, de asemenea, ca elementele de cultura materiala de factura sau influenta celtica s-au datorat, fie legaturilor dintre geto-daci si grupurile celtice stabilite in regiunile vecine, fie difuzarii lor de catre bastarni.

Din analiza materialului arheologic descoperit in asezari, necropole sau morminte izolate s-a ajuns la concluzia ca celtii s-au stabilit in Transilvania in sec.IV-III. Aceasta nu a insemnat alungarea sau exterminarea autohtonilor. A existat o convietuire intre celti si daci dovedita de mormintele autohtonilor in necropolele celtice: Apahida, Arad-Gai, Cepai, Ciumesti, Galatii Bistritei, Fantanele, Piscolt, Sanislau, Zauan.

În momentul invaziei in spatiul getic, celtii se aflau la apogeul democratiei militare. Inventarul funerar din necropolele celtice arata ca armamentul si echipamentul razboinicului era facut indeobste din fier, era foarte variat si caracteristic acestei populatii razboinice. Nu putem constata cu precizie care a fost statutul lor in spatiul getic, de stapanitori sau de tolerati. Desi in Transilvania au fost descoperite in peste 80 de localitati vestigii celtice, acest fapt nu ne permite sa afirmam cu certitudine ca aici ei au instaurat o stapanire politica. În primul rand, pana in prezent, nu a fost descoperit in acest spatiu nici un oppidum, in timp ce in teritoriile invecinate au fost atestate arheologic fortificatii celtice. În al doilea rand, la patrunderea celtilor aici, si geto-dacii se aflau la apogeul democratiei militare. Izvoarele narative antice leaga numele geto-dacilor de personalitati ale epocii: Darius, Ateas, Filip II al Macedoniei, Alexandru Macedon. Desi Herodot ii numea 'cei mai viteji si mai drepti dintre traci', istoria lor pana la Burebista (exceptand victoria lui Dromichaites impotriva lui Lysimachos) nu a fost prezentata de antici ca fiind spectaculoasa. Descoperirile arheologice demonstreaza insa inceputurile unei civilizatii arhaice cu asezari preurbane cu nuclee palatiale ca cele de la Zimnicea, Albesti-Teleorman, Bucovat, Margaritesti, Brahasesti, Albesti-Constanta, Bestepe, Stancesti, Catalina-Cotnari, Mosna, Arsura si existenta unei aristocratii militare. Morminte cu forma monumentala ca cele de la Mangalia, Peretu, Cucuteni, tezaurele de la Agighiol, Gavani, Peretu, Craiova, Portile de Fier, Poroiana Mare, Poiana- Cotofanesti, Baiceni-Cucuteni care se compun din vase de ceremonie, arme de parada, garnituri de costum si de harnasament sunt dovada nu numai a prezentei unor conducatori militari, ci si a constituirii unei 'ideologii' (dupa iconografia pieselor) care avea ca ideal eroul luptator si vanator. Chiar daca admitem o suprematie politica a celtilor in Transilvania, aceasta a fost de scurta durata, deoarece regiunea intracarpatica a devenit treptat nucleul viitorului stat dac din timpul lui Burebista. Dupa o perioada de aproximativ doua secole, celtii au fost cu totul integrati in masa autohtonilor. Dacii din Transilvania au luat de la celti o tehnologie a fierului mai avansata. Au avut loc o serie de imprumuturi reciproce in viata materiala. Dacii au preluat de la celti arme ca: sabia lunga din fier cu doua taisuri, scutul oval cu umbo si cu cadru din fier, casca din fier, camasa din zale din fier, pinteni, unelte ca foarfecele, podoabe ca fibula cu nodozitati, cateva tipuri de bratari, coliere. S-au facut simtite unele influente celtice in monedele dacice si in sistemul de fortificatie (un murus gallicus se intalneste la Saratel, judetul Bistrita Nasaud). La randul lor, celtii si-au insusit de la daci sabia scurta, fibula de bronz de tip tracic, ceasca si cana dacica. În ceea ce priveste soarta celtilor situati in zonele periferice ale spatiului getic, acestia au fost infranti de catre Burebista. Astfel ei au incetat sa mai joace un rol important, ei continuand sa convietuiasca si dupa secolul I i.Hr. in jurul Singidunumului.