EGIPTUL ANTIC

Cadrul geografic

Egiptul antic era un ansamblu unic de tinuturi, net delimitate -fie de deserturi, fie de mari-, un ansamblu de tinuturi grupate in jurul unei axe vitale: valea Nilului. La aproximativ 800 km in aval de prima cataracta si la 150 km de litoral, fluviul se desface si, odinioara se varsa in mare prin sapte brate (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian, tanitic si pelusiac, dupa numele oraselor mari asezate pe fiecare brat), formand astfel imens triunghi, avand ca latura de baza insasi coasta, lunga de cca. 240 km. Acest pamant a fost numit de greci "Delta", pentru ca forma sa aduce cu aceasta litera greceasca. I se mai spune si Egiptul de Jos, in timp ce valea ingusta care se intinde de la varful triunghiului pana la prima cataracta se numeste Egiptul de Sus.

Vechii egipteni isi numeau tara Kemet, "cel Negru", datorita culorii inchise a solului; inca din vremea lui Homer, grecii o cunosteau deja sub numele de Aigyptos. Evreii ii spuneau Misraim.

Suprafata pamantului cultivabil in valea Nilului varia intre 25-50 km latime, in regiunea dinspre Mediterana, iar spre sud-est era mult mai ingusta. Pamantul din valea Nilului era extrem de bogat, datorita aluviunilor aduse in timpul revarsarilor periodice ale fluviului. In fiecare an, in iunie, datorita ploilor care cad in Africa Centrala, Nilul porneste sa creasca; in august, fluviul incepe sa se reverse peste campii in Egiptul de Sus. De pe la jumatatea lui octombrie, apele scad cu repreziciune si, spre sarsitul lui noiembrie, incepe semanatul in namolul umed. In Delta, inundatia e numai partiala, deoarece apa se scurge prin canale. In timp ce Egiptul de Sus beneficiaza de doua recolte anuale, una in februarie, cealalta la inceputul verii, o a treia are loc in Delta, in perioada in care campiile Egiptului de Sus se afla inca sub ape. Asa ca Egiptul a fost, de cand lumea, un tinut al abundentei.

Geografia este cea care determina in mod firesc viata economica si sociala a Egiptului antic. In acest sens Herodot considera Egiptul "un dar al Nilului". Cat priveste alte resurse naturale, este de remarcat ca in muntii aflati la est si la vest de Nil existau cariere de piatra (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir etc.).

Inconjurat din toate partile de frontiere naturale, Egiptul parea destinat sa fie izolat de restul lumii. Civilizatia Egiptului s-a putut forma si dezvolta intr-o stare de pace relativa pe care restul lumii orientale nu a cunoscut-o niciodata. Resursele sale naturale l-au incurajat sa manifeste tendinte autarhice. La aceasta izolare a contribuit si psihologia egipteanului antic, asa cum aceasta poate fi dedusa din sursele documentare: foarte atasat traditiilor locale, orgolios de civilizatia pe care a creat-o, cultivand un sentiment de superioritate fata de alte popoare, rezistand la orice forme de asimilare si dispretuindu-i pe straini.

Populatia Egiptului antic

Ca rasa, tipul egiptean era un amestec de hamiti si semiti. Rasa egipteana (hamito-semita) era o rasa puternica ale carei caracteristici etnice au rezistat invaziilor succesive. In Egipt au venit triburi din cele patru zari ademenite de bogatia vaii Nilului: africani din Nubia, Sudan si Libia, semiti din Asia. Aceste populatii s-au amestecat intre ele timp de milenii inainte de istoria propriu-zisa a Egiptului. Atare "fuziune" etnica a dat nastere tipului egiptean.

Cat priveste limba vechilor egipteni, peste un substrat egiptean s-a impus un vast aport semitic. Limba egipteana are o sintaxa semitica, analoaga limbilor asiro-babiloniana, cananeeana, aramaica, ebraica si araba. Vocabularul este, in mare parte, de origine semita, dar el contine si cuvinte din fondul african (radacini comune cu acelea ale limbilor din grupul libiano-berber).

Evolutia istorica

1. Egiptul preistoric si epoca predinastica

O privire rapida asupra Egiptului preistoric ne permite sa sesizam mai bine eterogenitatea fundamentala a civilizatiei egiptene care, in unitatea sa, apare ca un arbore puternic cu multiple radacini.

In Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu C14, nu urca decat pana la 4 440 a. Chr. Prin urmare s-a crezut ca din Asia a venit cultura neolitica a Egiptului. Neoliticul este reprezentat in patru statiuni din depresiunea Fayum, la Merimde, la El Omari pentru nord si la Der Tasa pentru sud. In general se admite ca Delta era in neolitic si in predinastic, din punct de vedere cultural, mai evoluata decat Egiptul de Sus. In comparatie cu stralucitele culturi mesopotamiene Halaf si Ur, culturile neolitice egiptene par sarace si periferice. Agricultorii acestei perioade cunosteau curmalele, graul (triticum monococum) -care apare pentru prima oara in Egipt la Merimde-, orzul, inul, smochina de sycomor.

Urmeaza apoi faza numita badarian (de la situl Badari, din Egiptul de Mijloc), care marcheaza inceputul chalcoliticului. Anumiti autori claseaza pentru acest motiv badarianul in predinastic (eneolitic), aceasta lunga perioada de gestatie care va da nastere Egiptului thinit. Nu cunoastem originea acestei civilizatii, in parte rezultat al evolutiei interne, dar care a suferit si influente asiatice: prelucrarea aramei vine din Asia si minele cele mai apropiate sunt cele din Sinai. Badarianul s-a dezvoltat la finele mileniului V a. Chr. si in primele secole ale mileniului IV. Aceasta civilizatie a ramas marginita la Egiptul Mijlociu si de Sus si tot asa se va intampla si cu amratianul (de la statiunea eponima el-Amrah), care urmeaza badarianului, manifestand noi influente asiatice. Amratianul constituie nivelul inferior al perioadei numite nagadian (dupa statiunea eponima de la Nagada). Desi practica agricultura si cresterea vitelor, amratienii raman inca o populatie de vanatori.

In statiunea nagadiana de la Hemamieh s-a putut constata suprapunerea unor nivele badarian, amratian, gherzean, demonstrand secventa acestor trei culturi gasite izolate sau numai cuplate in alte statiuni. Gherzeeanul apare catre 3 700 a. Chr. ca o cultura alogena, care nu deriva din amratian; gherzeeanul s-a dezvoltat in Delta independent de merimdian, fara indoiala sub influente asiatice. Avand in vedere importanta aspectului semitic in limba egipteana, care se formeaza tocmai in timpul acestor perioade obscure, se considera ca in cazul culturii gherzeene avem de-a face cu un val de invadatori protosemiti veniti din Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent de influente protosemitice sesizabil in cultura amratiana.

Prin urmare, gherzeeanul se va fi dezvoltat in Delta cel putin un secol, perioada in timpul careia s-a suprapus merimdianului, inainte de a se raspandi catre sud si de a se substitui culturii amratiene, asimiland-o. Agricultura si cresterea vitelor capata acum o importanta capitala. Satele Egiptului predinastic, care ilustreaza sedentarizarea clanurilor cu obiceiurile si totemurile lor, constituiau comunitati independente, misoneiste, ca toate comunitatile primitive. In domeniul metalurgiei, tehnica mulajului apare alaturi de cea a ciocanitului. Mormintele sunt mai ingrijite decat cele din perioada amratiana. Arheologii considera ca la aceasta epoca trebuie raportate faptele istorico-mitice dupa care oamenii din Delta sub conducerea lui Horus, fiu al lui Osiris, ar fi cucerit sudul. Unificarea culturala din Delta si pana in Nubia, pe care o marcheaza gherzeeanul, sugereaza si o unificare politica. Extinderea culturii Nagada II in intreaga vale a Nilului constituie premisa socio-culturala a viitorului stat egiptean.

Influentele reciproce, intre gherzeean, chalcoloticul palestinian si civilizatia Uruk din Mesopotamia de Jos sunt considerabile dovedind legaturi intre aceste trei arii de civilizatie ale Orientului Apropiat. Cercetarile arheologice de la Menshet Abu Omar, in Delta orientala, incepute in 1977 au relevat deopotriva unitatea culturii materiale egiptene din epoca predinastica si legaturile cu lumea siro-palestiniana (numeroase artefacte de import: palete votive, vase de alabastru, ceramica etc.).

Gherzeenii sunt purtatorii aspectului semitic al populatiei egiptene, desi fondul etnic din nagadeanul mijlociu si superior ramane hamitic. In gherzeeanul superior, la finele epocii predinastice, Egiptul de Sus este teatrul unei invazii din nord, pe Nil. Manerul de fildes al cutitului de la Jebel el-Arac, expus la Luvru, ilustreaza conflictul -o batalie pe apa, in barci- dintre invadatorii veniti din nord, inarmati cu maciuci, si nagadeenii cu par lung.

Urmasii acestor invadatori sunt aceia care, daca vin din Asia, au asimilat cultura egipteana, au adoptat obiceiurile si credintele nagadeenilor si au devenit stramosii acelor dinasti ai Egiptului de Sus care, asemenea regelui Selk ("Scorpionul") se vor instapani asupra Nordului, realizand -sau realizand din nou- unitatea politica a Egiptului, asa cum se vede pe aceasta capodopera a paletelor votive care este paleta lui Narmer. Pe o fata a acestui monument, il vedem pe Narmer, purtand coroana alba a Sudului, amenintand cu maciuca sa un invins din Delta, in timp ce pe cealalta fata isi celebreaza victoria, incununat cu coroana rosie a Sudului.

Rezumand, in a doua jumatate a mileniului IV a. Chr., la finele epocii predinastice, apar centre de putere, care incep sa graviteze in jurul a doua nuclee: Nagada, apoi Nekhen (Hierankopolis), in sud, Bedhet, apoi Buto in Delta.

Regalitatea apare deja la finele epocii predinastice (prethinite) cand iau fiinta doua regate corespunzand celor doua regiuni naturale ale tarii: regatul Egiptului de Sus in sud, de la Assuan la Memfis; regatul Egiptului de Jos la nord, in Delta. O tara dubla, un regat dublu. Aceasta formula politica exprima tendinta spiritului egiptean de a intelege lumea in termeni dualisti ca o serie de contraste intr-un echilibru stabil.

Catre 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer - grecii ii vor spune Menes - unifica cele doua regate. Nu este limpede care dintre regii arhaici atestati de monumente a fost modelul legendarului Menes: poate sa fi fost Horus Narmer, cel care si-a asezat pe cap dubla coroana ori Horus Aha ("Luptatorul"), al carui mormant e cel mai vechi monument regal cunoscut, la Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, dupa Narmer se deschide perioada istorica, odata cu dinastiile thinite.

2. Regatul Timpuriu (epoca thinita/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600)

Impartirea istoriei Egiptului in 30 de dinastii (intre 3200/3100 - 323 a. Chr.) a fost transmisa de preotul Manethon care a trait in perioada elenistica. Opera sa, Aegyptiaca, folosind drept izvoare bibliotecile templelor si arhivele regale, nu ne-a parvenit; s-au pastrat din ea numai rezumate sau fragmente transmise de istoriografii evrei si crestini.

Istoriografia moderna a completat aceasta schema -de origine egipteana- cu o repartizare pe epoci pentru a delimita istoria colectiva a societatii faraonice. Termenii de imperiu vechi, mijlociu si nou se aplica perioadelor de stabilitate ale civilizatiei egiptene (fara ca termenul de imperiu sa aiba o semnificatie politica precisa), despartite de perioade numite interimare, traversate de tulburari si de repunerea in discutie a ordinii faraonice.

Istoria Egiptului incepe odata cu Narmer, iar prosperitatea lui in acelasi timp cu monarhia. Regaliatea era considerata de vechii egipteni ca existand de la inceputul Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a transmis aceasta functie fiului si succesorului sau, primul faraon (prin cuvantul faraon, Biblia reda termenul egiptean per-aa, "Marea Casa", ce semnifica un titlu dinastic). Acest transfer de putere a consacrat regalitatea ca institutie divina.

O putere centrala bine articulata va permite sa se asigure o adevarata politica economica. Geografia Egiptului reclama existenta unui anume sistem politic. Cand faraonii sunt puternici, Egiptul e prosper. In schimb, de indata ce pe tron urca un suveran slab, se instaleaza declinul economic si foametea. Asa a luat nastere Egiptul: Kemet, "cel Negru" (culoarea malului rodnic) in egipteana, prin opozitie cu Desret, "tie cu Desret, "tul arid.

Catre 3 200/3 100 a. Chr., Narmer uneste Egiptul de Sus si de Jos, creand un regat ce se intindea de la Assuan pana la Mediterana. El isi aseaza pe crestet asa-numitul psent (din eg. pa sekhmeti, "cele doua puternice", "dubla coroana") reunind coroana alba a Egiptului de Sus cu cea rosie a Egiptului de Jos. Narmer instaureaza puterea faraonica.

Originar din sud, din Nekhen (denumit mai tarziu Hierankopolis -"orasul soimilor"), Narmer isi instaleaza capitala la Thinis -la 100 km sud de Teba-, care va ramane centrul puterii faraonice in timpul primelor doua dinastii. Dand dovada de o inteligenta politica remarcabila, Narmer a fundat un oras nou, asezat chiar la hotarul dintre Egiptul de Sus si cel de Jos, in varful Deltei: Mennofer/Memfis, "balanta Dublei Tari".

Narmer si succesorii sai pun bazele unei economii infloritoare. In aceasta epoca formativa se contureaza structurile organizarii politico-statale, administrative si religioase. Zeul-patron al capitalei de noma capata o importanta deosebita, iar panteonul foarte diversificat incepe sa se structureze. Dintre primele incursiuni in afara frontierelor este cunoscuta cea a faraonului Djer in Nubia, pana la a doua cataracta a Nilului.

Scrierea, care s-a nascut la sfarsitul epocii prethinite, apare in intregime formata in aceasta perioada. Egiptul faraonic dispune de acum de un instrument atat de fundamental al civilizatiei cum este arta scrisului.

Studiul mormintelor de la Abydos si de la Saqqarah dezvaluie folosirea caramizii si apoi a pietrei, in timp ce gramezile de pietris egalizate, care sunt asezate deasupra mormintelor, sunt formele primitive ale mastabalelor.

Institutiile administratiei faraonice

Suveranul, identificat cu zeul Horus, poseda inca de pe acum, caracterul sau divin si absolut si, daca a conservat structurile administrative proprii celor doua parti constitutive ale regatului, un corp de functionari dezvoltat realizeaza o opera de unificare sociala si politica.

In epoca thinita apar primele instrumente de gestiune politica si ele vor constitui baza durabila a administratiei faraonice timp de aproape trei milenii. Faraonul concentreaza in mainile sale o guvernare atotputernica.

Egiptul este impartit in nome (in eg. sepet), circumscriptii teritoriale delimitate in functie de necesitatile irigatiilor si randamentului agricol optim. Un numar de 38 de asemenea "provincii" au fost puse sub autoritatea unui functionar delegat de puterea centrala.

Administratia centrala, orientata spre nevoile diverse ale economiei agrare, grupa mai multe case regale: casa ogoarelor, care se ocupa de recolte si de depozitarea granelor provenite de pe domeniile regale; casa apelor, care coordona diferitele observatii nilometrice si planifica irigatiile; casa alba, administra averile faraonului; casa rosie, se ocupa de cultul funerar regal. Serviciul de intendenta al armatei si cel al arhivelor completau gama acestor organe centrale.

Administratia provinciala ii cuprindea pe nomarhi, care aveau in primul rand indatorirea de a veghea la intretinerea canalelor si la amenajarea lor. Titlul egiptean al acestor inalti functionari este relevant in ceea ce priveste indatoririle lor: adj-mer, "cel care sapa canalul". Normarhul raspundea si de efectuarea recensamintelor privitoare la bunurile mobile si imobile.

3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 - 2 200 a. Chr.)

Varsta de aur a Egiptului faraonic incepe odata cu dinastia a III-a si cu domnia lui Djoser si va continua pana prin a. 2 200 a.Chr. Aceasta a fost perioada in care au domnit faraonii-zei de la Memphis.

Cu timpul a fost elaborata o ideologie a monarhiei ca institutie divina -conceptia teocratica a puterii regale. Titulatura regala este relevanta pentru caracterul universal al monarhului divin; ea contine cinci titluri, insotita de cinci nume, dintre care unele sunt acordate in momentul incoronarii: 1) numele Horus il plaseaza pe suveran sub protectia Soimului sacru, patron al orasului Hierankopolis -de unde era originar Narmer- si al monarhiei; 2) numele nebty, "cele doua stapane", il plaseaza pe monarh sub tutela celor doua zeite care patroneaza regatele de la inceput: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus si Uadjit cobra Egiptului de Jos; 3) numele Horus de Aur -care apare sub Keops- leaga persoana suveranului de cea a lui Horus solar si ceresc; 4) numele nesut-bit, "cel care apartine trestiei si albinei", adica "Regele Egiptului de Sus si de Jos", il asimileaza pe faraon cu flora si fauna simbolica a fiecareia din cele doua parti constitutive ale regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (R), il leaga direct pe faraon -incepand cu Kefren- de marea forta cosmica a Universului.

Faraonul constituie modelul exemplar pentru toti supusii sai. Opera sa asigura stabilitatea Cosmosului si a statului si, prin urmare, continuitatea vietii. Osiris, Regele asasinat (=faraonul decedat), asigura prosperitatea regatului condus de catre fiul sau Horus (=faraonul nou instalat). Soarele si mormintele regilor constituiau cele doua izvoare principale de sacralitate. Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra (R), dar, deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris), faraonul era de asemenea identificat cu Horus.

Monarhia si religia se vor afla mereu intr-o indisolubila legatura in sistemul faraonic. Aproape de Memfis, capitala politica, pe malul rasaritean al Nilului se afla un centru ceremonial, adevarata capitala religioasa: On sau Heliopolis, unde in fata pietrei sacre benben (o mica piramida aflata in curtea interioara a templului) era venerat Soarele. Initial, intrega putere sacerdotala se afla in mana faraonului, care isi delega de obicei autoritatea marilor preoti. Incepand din timpul celei de a II-a dinistii thinite, marii preoti de la Heliopolis par sa fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai carei suverani poarta aproape intotdeauna un nume teofor, compus cu numele lui Ra (R), sa fi provenit din vreun mare preot uzurpator din Heliopolis. Oricum, atat sistemul faraonic cat si elementele artei si arhitecturii egiptene se vor impregna rapid de aceasta religiozitate solara dominanta.

Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu mai corespundea stadiului de dezvoltare al "Dublei Tari". Incepand cu domnia lui Snefru, faraonul isi va delega o parte din prerogative unui tjati ("vizir") care era seful justitiei si conducea cele mai importante oficii ale administratiei centrale -granarul si visteria, detinea comanda asupra armatei, supraveghea lucrarile publice si transporturile fluviale.

Fiecare "casa" se imparte in doua -referirea la dualitatea naturala a Egiptului e constanta-, fireste cu exceptia "casei apelor". "Consiliul celor zece" reprezinta organismul superior care reuneste conducatorii acestor departamente centrale. Clasa scribilor cunoaste si ea o prodigioasa dezvoltare.

Ideologia teocratica a puterii regale se extinde pana la angrenajele administratiei. Faraonul aseaza fiecare manifestare a puterii sale sub autoritatea unui anumit zeu, al carui mare preot devine seful administratiei respective. De pilda, cultul zeitei Ma at -simbolul ordinii si armoniei Universului, care reprezenta justitia- va fi prezidat de catre tjati ("vizi"), iar practicarea cultul incredintata judecatorilor. Zeul-ibis, Thot, patronul orasului Hermopolis, zeul scrierii, stiintei, masurii si legii, il avea ca mare preot pe unul din inaltii functionari ai statului.

Faraonii au subordonat caracterului religios al absolutismului lor legatura care ii unea cu proprii lor functionari. Atare intrepatrundere a religiei cu politica va crea, nu de putine ori, dificultati puterii seculare.

Autoritarul sistem faraonic a evoluat insa in asa fel incat functionarea lui a devenit tot mai dificila. Suveranii si-au avut fiecare favoritii lor care, cu timpul, vor constitui o clasa de privilegiati, cu atat mai puternica cu cat unii faraoni slabi au permis sa se instaureze, inca de la sfarsitul dinastiei a V-a, sistemul ereditar al functiilor. Nomarhii din Sud au inceput sa-si exercite autoritatea intr-o maniera tot mai independenta de puterea centrala; ca remediu, sub dinastia a V-a, a fost creat un post de "guvernator al Sudului", insarcinat cu supravegherea nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de alta parte, casta sacerdotala ameninta si ea puterea faraonului care acordase preotilor privilegii de imunitate, ce permit templelor sa-si sporeasca domeniile. Fiecare noma tinde sa devina un mic stat, desprins tot mai mult de autoritatea regala. Procesul lent de degradare a celei dintai institutii faraonice va dura pana catre sfarsitul dinastiei a VI-a.

Cu privire la evolutia structurilor de civilizatie este de remarcat ca cele mai importante creatii socio-politice si culturale au avut loc in timpul primelor dinastii. Aceste creatii au fixat modele. Dupa dinastia a V-a (cca. 2400 - 2200 a. Chr.), aproape nimic important nu s-a adaugat la patrimoniul cultural. Atare "imobilism" care caracterizeaza civilizatia egipteana este de sorginte religioasa, fiind consecinta fireasca a unei teologii care considera ordinea cosmica drept opera divina prin excelenta si vedea in orice schimbare riscul unei regresiuni in haos.

Cum s-a aratat, mormintele regale constituiau unul din principalele izvoare de sacralitate. Suveranii Imperiului memfit pun sa li se construiasca mormintele in necropolele de la Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum si Dahshur.

Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul si ministrul sau, a construit somptuoasa piramida in trepte de la Saqqarah, cu incaperile ei subterane cu ziduri smaltuite in albastru, cu templul sau. Datorita cercetarilor mai noi stim astazi cum, prin refaceri succesive, Imhotep a facut din mastabaua originara aceasta piramida, care prezinta analogii cu zigguratele mesopotamiene, dar care in realitate nu are nici o legatura cu ele.

Piramidele pe care Snefru, intemeietorul dinastiei IV, a pus sa-i fie ridicate la Meidum si la Dahshur, constituie fazele evolutive de unde s-a nascut forma perfecta a acestor monumente, intruchipata in piramida lui Keops la Gizeh, in apropierea padurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei mari piramide de la Gizeh - ale faraonilor Keops/Hufu, Khefren/Khafre si Mykerinos/Menkaure - sunt amplasate in functie de pozitia a trei stele din Duat (constelatia Orion); ele sunt o interfata intre Pamant si Cer, reprezentand calea faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida simbolizeaza scara spre cer pe care regele divin urca pana la tatal sau Ra, Soarele care strabate cerul in barca sa.

In apartamentele funerare ale suveranilor din dinastia VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau sa prezideze urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se limita la piramida. Pe malul Nilului, un "templu de jos" primea trupul neinsufletit al faraonului adus cu o corabie de la Memphis; aici odihnea timp de 70 de zile, cat durau riturile mumificarii. Apoi cortegiul funerar urca pana la "templul de sus" (sau templu funerar), construit pe fatada estica a piramidei. In jurul piramidei erau grupate asa-numitele mastabale ale inaltilor functionari. Astfel, necropola constituia reflectarea curtii regale din Memphis incremenita pentru vecie.

Cat priveste relatiile externe ale Egiptului (expeditii militare si comert) este de remarcat ca faraonii din primele dinastii au dus o politica de explorare a lumii din jur si a resurselor sale -Nubia si Sudan in sud, Canaan si Fenicia in nord-est, Lybia in vest- nu in vederea cuceririi, ci din ratiuni economice. Pe de alta parte, Egiptul intervine in Canaan unde, un "cancelar al asiaticilor" asigura ridicarea tributului cuvenit pentru protectia asigurata rutelor de caravane. Este posibil ca hegemonia faraonilor asupra porturilor Gaza, Askalon si Jaffa sa dateze inca din aceasta epoca.

4. Prima perioada interimara (dinastiile VII-X, cca. 2200 - 2080 a. Chr.)

La sfarsitul dinastiei aVI-a, slabiciunea si varsta inaintata a lui Pepi II - care a avut cea mai lunga domnie cunoscuta in istorie: 94 de ani - au facilitat izbucnirea unei revolte populare care, coroborata cu tulburarile provocate de invadatorii asiatici, a pus capat Imperiului Vechi.

Dupa moartea lui Pepi II, statul egiptean este zguduit de un grav razboi civil care a dus la prabusirea institutiei faraonice. Anarhia se instaleaza in tara. Egiptul se scindeaza in doua regate, cel din nord, cu capitala la Henen-nesut (Herakleopolis) si cel din sud, a carui capitala era la Teba.

Fortele care amenintau puterea regala -ambitiile nomarhilor, veleitatile politice ale marii preotimi si o anumita ostilitate a claselor de jos- provoaca o rasturnare sociala al carei ecou se regaseste in Mustrarile lui Ipu-wer, text ce evoca proportiile dezastrului: "Iata tara este despuiata de regalitate de cativa indivizi iresponsabili! Iata, oamenii se razvratesc impotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Doua Tari Resedinta regala poate fi rasa intr-o ora!". In acesta perioada de confuzie, de tulburari interne si de criza a autoritatii regale au fost redactate Textele Sarcofagelor si prima forma a Cartii Mortilor.

Aceasta situatie tulbure a durat mai bine de un secol -timp in care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos si Teba si-au disputat intaietatea-, pana cand principii Antef de la Teba au reconstituit unitatea regatului si au restabilit ordinea faraonica. Mentuhotep II din dinastia XI tebana il infrange pe ultimul reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti din Herakleopolis, punand astfel bazele Imperiului de Mijloc.

5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI - XIV, cca. 2080 - 1730 a. Chr.)

Restaurarea puterii centrale a marcat inceputul unei adevarate renasteri, Imperiul de Mijloc fiind considerat de catre egiptologi drept epoca clasica a civilizatiei egiptene.

O noua regalitate a luat fiinta. In timpul dinastiei XII, Amon, unul dintre cei opt zei adorati la Hermopolis, a ajuns la rangul suprem in ipostaza sincretista de Amon-Ra. De acum inainte Amon-Ra va domina panteonul egiptean, devenind marele zeu al Imperiului. Tot in aceasta perioada cunoaste o larga raspandire si cultul lui Osiris, zeul reinvierii; Abydos va deveni principalul sau loc de cult. Este inceputul unui proces care a fost descris drept "democratizarea lui Osiris", zeul devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor, ci si al fiecarui egiptean.

Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din dinastia XI, Amenemhat ("Amon este cel dintai") a uzurpat puterea catre a. 2 000 a. Chr. si a intemeiat dinastia XII. Amenemhat I (Amenemmes) delimiteaza din nou nomele, iar ereditatea functiilor este sistematic evitata. Curtea regala redevine unicul centru al puterii, vizirul fiind secondat de "cele treizeci de capetenii de la miazazi". Tebei, capitala sub dinastia XI, ii urmeaza Itj-towy (El-Lisht), situata la intrarea in oaza Fayum.

Preocupati de prosperitatea economica, faraonii dinastiei XII valorifica oaza Fayum unde, organizand un sistem de canale, au creat o vasta campie fertila. Numeroase expeditii trimise in Sinai aduc in Egipt bogatiile peninsulei. Comertul cu Creta infloreste din nou. Se amelioreaza ruta de caravane din Wadi Hammamat, drum spre cariere si cale spre Marea Rosie. Langa portul Koseir se construieste portul Wadi Gasus, unde vor fi construite navele care vor porni spre Punt.

Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei, Amenemhat I a ridicat asa-numitele "Ziduri ale Suveranului", un sir de fortificatii dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru a impiedica infiltrarea nomazilor asiatici.

Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.) inaugureaza o politica expansionista de amploare, fara precedent in istoria egipteana. Unul dintre succesorii sai, Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.) se va impune prin talentul sau militar drept cel mai stralucit suveran al Imperiului de Mijloc.

In Asia sunt reluate relatiile cu orasul-stat Byblos de pe coasta levantina, de unde faraonii importau lemn de cedru. Penetratia economica a Egiptul in spatiul siro-palestinian este considerabila, Byblosul avand rol de avanpost egiptean. Egiptul isi impune hegemonia in Retenu (provincie feniciana); stapanirea acestei zone a adus Egiptului controlul asupra rutelor comerciale spre Mediterana Orientala, in momentul in care in Mesopotamia, Babilonul cunostea o remarcabila inflorire.

Situatia era cu totul diferita in Africa unde, prin trei campanii victorioase, Sesostris I a asigurat dominatia egipteana pana la a 3-a cataracta a Nilului. Pacificarea teritoriilor cucerite a fost incheiata sub Sesostris       Pentru a realiza egiptenizarea teritoriilor nubiene si sudaneze, Sesostris I si succesorii sai au construit orase, temple si fortarete menite sa implanteze solid ordinea faraonica in tara Wawat (intre prima si a 2-a cataracta) si in tara Kus (intre a 2-a si a 4-a cataracta). Pentru vechii egipteni, Nubia si Sudanul constituiau o prelungire fireasca a Egiptului.

Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit in special de urma dezvoltarii arhitecturii din Imperiul Nou, in care monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru a refolosi materialele si pentru a construi monumente noi. In schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie, ilustrata de scoala din nord si de cea tebana. Pictura reia tehnica folosita in Imperiul Vechi, dar natura ocupa din ce in ce mai mult loc, prefigurand arta naturalista din Impeiul Nou. In orfevrarie, mesterii egipteni ajung la cea mai desavarsita stapanire artei lor si modeleaza o intreaga lume de statuete care continua sa traiasca in morminte dupa 4000 de ani. Imperiul de Mijloc marcheaza si epoca de aur a literaturii egiptene ilustrata de Aventurile lui Sinuhet, Povestea naufragiatului etc.

Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a. Chr.) -a carui succesiune ridica o problema dinastica- marcheaza inceputul unei noi crize a institutiei faraonice, declansata dupa stingerea dinastiei XII. Aceasta prima perioada a Imperiului teban se incheie in dezordine si decadenta, incepand cu dinastia X

Nu cunoastem cauzele dezintegrarii Statului, cu doua generatii inca inaintea atacului hyksosilor. Oricum, Egiptul n-ar fi putut rezista mult timp in fata asaltului acestor razboinici redutabili, care foloseau calul, carul de lupta si arcul compus. Inca doua dinastii egiptene, a XIII-a si a XIV-a, domnesc, lipsite de glorie incercand sa stavileasca invazia hyksosilor.

6. A doua perioada interimara (dinastiile XV - XVII; cca. 1730 - 1580)

Patrunderea hyksosilor in Egipt era consecinta invaziilor populatiilor ariene care ravasisera Orientul Apropiat in secolele XVIII-XVII a. Chr. Acesti invadatori semiti din Asia sunt desemnati in textele egiptene prin termenul heqau khasut ("printii tarilor straine"), devenit Hyksos la greci. Nu este limpede daca dominatia hyksosilor este rezultatul unei invazii de mari proportii sau, mai probabil, acesti asiatici veniti din Palestina s-au infiltrat treptat in partea orientala a Deltei si, pentru a pune mana pe putere, au stiut sa profite de declinul puterii faraonilor.

Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din dinastia XIV, catre a. 1690 a. Chr., hyksosii cuceresc intregul Egipt, dar accepta in schimbul unui tribut succesiunea faraonilor in Egiptul de Sus.

Unul dintre sefii asiaticilor, Salitis, devine rege si intemeiaza dinastia a XV-a. Hyksosii si-au stabilit capitala in Delta, la Avaris -pe bratul pelusiac al Nilului- si l-au adoptat pe Seth, asimilat lui Baal si Tesub, drept zeitate suprema. Pana catre 1580 a. Chr., se vor succeda doua dinastii amorite (a XV-a si a XVI-a). Izvoarele mentioneaza numele catorva dintre regii hyksosi: Aauserre Apopi/Apofis, Seuserenre Khian si Maaibre.

In realitate, hyksosii n-au reusit sa stapaneasca efectiv decat Egiptul de Jos si de Mijloc. In Egiptul de Sus principii tebani au creat un mic regat dupa modelul faraonic, cu doua diviziuni teritoriale si administrat de un vizir. Dinastia a XVII-a tebana -contemporana cu cele doua dinastii amorite de la Avaris- a organizat reconquista care va duce la alungarea hyksosilor. Sekenenr-Taa - a carui mumie ne ofera azi un spectacol oribil, datorita ranilor pe care le are la cap (faraonul a fost ucis de regele hyksos Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele sau, Kames/Kamosis si de fiul sau Ahmes/Ahmosis i-au izgonit in cele din urma pe hyksosi, distrugand coalitia formata de acestia impreuna cu monarhul tarii Kus.

Tanarul faraon teban Nebpethyre Ahmes ("cel nascut din Luna") continua razboiul cu regele Apofis, cucereste Avaris si ii urmareste pe hyksosi pana in Canaan unde, la Saruhen, repurteaza o noua victorie. Alungarea hyksosilor coincide asadar cu venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca. 1580-1558 a. Chr.) -fondatorul dinastiei XVIII- si intemeierea Imperiului Nou.

7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII - XX; cca. 1580 - 1085 a. Chr.)

Noul Imperiu a fost consecinta crizei provocata de invazia hyksosilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil la agresiunile externe, faraonii acestei epoci au procedat la o serie de cuceriri care au dus la crearea unui veritabil imperiu.

La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri erau angajate in disputa pentru hegemonie in Orientul Apropiat: Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian si Imperiul hittit. Syria de Nord, placa turnanta a intregului comert oriental -intre Anatolia, Mesopotamia si Egipt- avea sa contituie miza indelungatului conflict. Preocuparea majora a statelor noi -Mitanni si Imperiul hittit- a fost extinderea influentei asupra unor zone de interes economic si strategic, care le deschideau accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va inchega o vasta coalitie impotriva Egiptului, incercand sa puna mana pe porturile din Levant si sa-si substituie influenta proprie traditionalei hegemonii egiptene in zona.

In aceste circumstante faraonii dinastiei XVIII se vor lansa intr-o politica de cuceriri menita sa asigure interesele economice si politice ale Egiptului. Imperiul, atat african, cat si asiatic, va constitui de acum inainte o necesitate vitala pentru Egipt. Faraonii vor crea o zona-tampon intre Egipt pe de o parte si turbulentele populatii stabilite intre Oronte si Eufrat, intre Tigru si Mediterana pe de alta parte: hurritii, hittitii, asirienii si kassitii. Astfel se contureaza in timpul primilor faraoni ai dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici externe care la inceput consta in organizarea unui "spatiu de siguranta" ce se intindea asupra Palestinei si Syriei, preludiul viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt perioada de izolare se incheiase, incepea epoca cuceririlor.

Sfarsitul izolationismului coincide cu declinul culturii egiptene clasice. Urmarile imperiului au fost ireversibile. Datorita noii orientari a politicii faraonilor, Egiptul s-a deschis treptat spre o civilizatie cosmopolita.

Timp de doua secole faraonii dinastiei XVIII vor asigura Egiptului suprematia asupra Orientului Apropiat, impingand frontierele Imperiului pana la Eufrat si pana in Nubia.

Acestei suprematii politice ii corespunde o perioada de constructii febrile, care s-a continuat sub Ramesizi, intemeietori ai dinastiilor XIX si XX. Suveranilor din Imperiul Nou le datoram majoritatea acestor temple care raman pana astazi podoaba Egiptului. Cu mai putina sobrietate clasica decat sub dinastia XII, arta, in toate domeniile, a ajuns la o desavarsire luxurianta, in care opulenta se uneste cu simtul vietii si cu gustul pentru masura, care se va corupe si se va indrepta spre colosal sub Ramesizi.

Cu toate ca, sub unele aspecte, literatura din Imperiul de Mijloc reprezinta perioada clasica a literaturii egiptene, Imperiul Nou este acela care ne-a lasat textele cele mai incantatoare, cu o poezie de dragoste care nu are egal, in afara de Cantarea cantarilor care s-a inspirat, vadit, din ea.

Sfarsitul dinastiei XVIII ramane marcat de domnia ultimului Amenhotep, care rupe legaturile cu un anumit trecut si instaureaza un cult solar monoteist; acest episod a lui Akhenaton precipita primul declin al Egiptului Imperiului Nou. Aceasta efemera reforma da nastere unei arte, tot atat de efemera, de un naturalism bizar, in care se poate vedea influenta formelor de arta minoica si miceniana asupra Egiptului lui Akhenaton si al succesorilor sai -perioada de la Amarna.

Ramesizii au redat Egiptului imperiul si o parte din prestigiul sau, dar incomparabila civilizatie a dinastiei XVIII, unde domnea o armonie pe care doar Grecia o va regasi, moare in excesele pacifismului atonian.

Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.) si Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintai faraoni ai Noului imperiu care, purtandu-si trupele victorioase in Nubia si in Asia, vadesc gustul cuceririi militare. Astfel, intre a 3-a cataracta a Nilului si Eufrat, intre oazele libiene si desertul sirian, a luat nastere imperiul egiptean. Pe malul Eufratului, Tuthmosis I ridica o stela altar, marcand astfel limita septentrionala a cuceririlor sale.

Cel dintai faraon care a avut constiinta imperiului a fost Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.). Dupa moartea lui Tuthmosis II, sotia sa, regina Maatkare Hatchepsut, va uzurpa puterea timp de 23 de ani, mai intai sub pretextul regentei in numele sotului ei minor, Tuthmosis III; probabil ca frustrarile taa frustrarile tan primele doua decenii de domnie au exacerbat ambitiile sale militare. Tuthmosis III care vegetase pana la 37 de ani in umbra femeii-faraon ce izbutise sa-i fie matusa, sotie si soacra la un loc, se va dezvalui drept cel mai energic faraon din intreaga istorie a Egiptului antic.

Cand Tuthmosis III accede, in sfarsit la tron, hegemonia Egiptului in Orientul Apropiat era serios amenintata. Principele Qadesului se plasase in fruntea unei coalitii siro-palestiniene, coalitie initiata si sprijinita de Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele indelungatului conflict, de aproape 20 de ani, dintre Egipt si Mitanni, sunt relatate de cea mai lunga inscriptie din cate cunoastem pana astazi, denumita Analele lui Tuthmosis III (in templul lui Amon-Ra de la Karnak).

In decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis III distruge coalitia initiata de Imperiul mitannian si implanteaza dominatia egipteana pana la Eufrat, frontiera septentrionala ideala pentru Egipt. In primele campanii Tuthmosis III restaureaza suprematia egipteana asupra tarilor Canaan si Retenu. In urmatoarele campanii, invingatorul de la Megiddo isi asigura baze maritime de-a lungul coastelor levantine, inainte de a cuceri "perfidul Qades" si de a inainta apoi spre nord, unde se va instapani asupra Naharinei.

Posesiunile Egiptului cuprind doua grupe de teritorii distincte: Nubia si Sudanul, pana la a 4-a cataracta a Nilului, pe de o parte, si Asia, pana la Eufrat, pe de alta parte.

In Africa, Tuthmosis III mentine administratia "coloniala" instaurata de faraonii Sesostris. Un inalt functionar -"capetenia tarilor de la miazazi", "fiul regal al Kusulu"- cu resedinta la Buhen e delegat sa administreze in numele faraonului teritoriile africane; acest "vicerege" detine o autoritate asemanatoare cu cea a "vizirului" din metropola.

Mult diferite au fost principiile de guvernare a provinciilor asiatice, cuprinzand state siro-palestiniene ce serveau drept zona-tampon intre marile puteri. Nedorind sa compromita un echilibru fragil, Tuthmosis III nu a modificat structurile politice ale acestor mici state. Lasandu-i fiecarui stat autonomia, faraonul a stabilit un cadru administrativ general, delimitand astfel "provincii" in care erau numiti "guvernatori" (perceptori) a caror unica indatorire era de a percepe impozitele in natura. Astfel, felurite uzante se instituie cu timpul itre Egipt si vasalii sai asiatici, comportand obligatii reciproce in domeniul politic, economic si militar.

Imperiul tutmosizilor nu alcatuieste numai un ansamblu politic, dar si o vasta unitate culturala structurata in jurul fiintei divine a faraonului care se identifica cu toti zeii importanti ai Orientului. De-acum inainte, in Imperiul egiptean, a carui suprematie era necontestata in Orientul Apropiat, va domni pacea timp de aproape un secol, pana prin 1380 a. Chr.

Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) incheie un tratat de pace cu regele mitannian Sausatar, confruntat cu presiunea crescanda a Imperiului hittit. Aceasta alianta a fost consolidata de o "casatorie diplomatica" intre Tuthmosis IV (cca. 1425-1417) si una din fiicele regelui Artatama din Mitanni; printesa mitanniana Mutemuia a devenit "mare sotie regala" si i-a dat nastere lui Amenhotep/Amenofis

Imperativele politice au prevalat asupra traditiei: potrivit uzantei, faraonul trebuia sa o ia de sotie pe propria lui sora, pentru a pastra puritatea sangelui. Amenofis III (1417-1379), dorind sa consolideze relatiile cu Babilonul, ia in casatorie succesiv, fiica, apoi sora regelui kassit Kadasman-harb I. Dupa urcarea pe tron a lui Tusratta, Amenofis III reinnoieste alianta egipteano-mitanniana cerandu-i in casatorie suveranului de la Wasukanni mai intai sora, apoi fiica. "Marea sotie regala" a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine feniciana.

Aceasta subtila diplomatie viza mentinerea hegemoniei egiptene in Orientul Apropiat. Egiptul, opulent si prosper, imbogatit de pe urma cuceririlor, devine sub dinastia XVIII prima putere economica a Vechiului Orient.

Prosperitatea Egiptului duce si la imbogatirea clerului lui Amon-Ra care a incercat sa joace un rol in succesiunile regale din vremea dinastiei XV Marii preoti ai lui Amon-Ra au obtinut functii civile, devenind inalti demnitari ai statului. Puterea temporala a clerului ameninta autoritatea faraonica.

Asa s-a ajuns la violenta reactie de la inceputul domniei lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362) care, revenind la vechile traditii heliopolitane, i-a persecutat pe preotii lui Amon-Ra. Conflictul intern a durat mai mult de un deceniu, in timp ce situatia externa se agrava: in Asia se produsese o ruptura a echilibrului politic in favoarea Imperiului hittit condus de Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Inca din ultimii ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera septentrionala a Imperiului egiptean fusese retrasa pe Oronte.

Ceea ce s-a numit "Revolutia de la Amarna", adica promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se explica prin vointa faraonului "eretic" Amenhotep/Amenofis IV de a elimina influenta dominanta a marelui preot al lui Amon-Ra in viata statului. Amenhotep IV ("Amon este multumit") si-a schimbat numele in Akh-en-Aton ("Cel care il slujeste pe Aton"), a abandonat vechea capitala, Teba, si a ridicat o alta pe care a numit-o Akhetaton ("Orizontul lui Aton"/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tanarului faraon mistic a fost efemera, de unde si epitetul "invinsul de la el-Amarna", dat de posteritate. Sub Akhenaton, datorita exceselor pacifismului atonian, Egiptul a pierdut imperiul asiatic.

Succesorul sau, Tutankhamon (cca. 1361-1352) -sotul frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra suprematia si a revenit la Teba. In timpul domniei lui Tutankhamon statul se afla sub autoritatea generalilor Ay si Horemheb; acesta din urma reuseste sa stavileasca ofensiva hittita pe Oronte si reprima revoltele din Canaan. In cele din urma Horemheb uzurpa puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-1320) al dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a marcheaza, practic, sfarsitul creativitatii geniului egiptean.

Neavand mostenitori, Horemheb il alege pentru a-i urma la domnie pe generalul si vizirul Paramses care va lua numele de Ramses I (cca. 1320-1318) si va intemeia dinastia a XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii militari din dinastia a XX-a, Dubla Tara isi va redobandi intaietatea si opulenta.

Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton si ale mediocrilor urmasi ai acestora, Egiptul a asistat fara sa intervina la disparitia Imperiului Mitanni. Aceasta pasivitate a permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma sa-si extinda dominatia in Siria de nord si in posesiunile septentrionale ale Egiptului. In aceeasi perioada, Assuruballit I a restaurat puterea Asiriei care, in scurt timp, devine prima putere militara a Orientului Apropiat.

Ramesizii inaugureaza o noua era in istoria Egiptului. Stabilindu-si resedinta de vara la Tanis, in nord-estul Deltei, initiaza asa-numita "orientare spre Nord" care va fi unul dintre principiile politicii ramesizilor. Stabilindu-se in Delta, faraonul se apropia de imperiul sau asiatic.

Militar de cariera, Ramses I va incepe reorganizarea armatei, reforma continuata de Seti I si Ramses II. Astfel au luat nastere trei corpuri de elita, puse sub protectia lui Amon, Ra si Ptah; un al patrulea, intemeiat de Ramses II, va fi patronat de Seth. In noua armata egipteana carele de lupta reprezentau arma de elita, iar marina faronului juca un rol aproape la fel de important ca si armata de uscat. De-acum inainte, "ostirea izbanzilor", cum o denumise Tuthmosis III, va deveni elementul esential al puterii faraonice.

Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.) marcheaza renasterea Imperiului teban. Seti I porneste pe vechiul drum al cuceritorilor -Calea lui Horus-, conducand campanii victorioase in Palestina si in Siria, amenintate de expansiunea Imperiului hittit. O stela inaltata la Qades comemoreaza victoria lui Seti I asupra suveranului hittit Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui de-acum inainte frontiera dintre cele mai puternice state ale timpului: Egiptul si Imperiul hittit. Acelasi faraon a fost nevoit sa faca fata, la frontiera vestica, unei tentative de invazie a lybienilor (tehenu in textele egiptene), iar apoi, in sud, unei revolte a Nubiei.

Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon in problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe printul Ramses ("Cel adus pe lume de Ra"). Atare sistem de coregenta nu era o noutate in istoria egipteana, insa el devine acum una din caracteristicile epocii rameside.

Indelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-1237 a. Chr.) marcheaza momentul de apogeu al Imperiului ramesid. Ca prim gest politic, tanarul faraon se instaleaza intr-o noua capitala, Per-Ramses ("Casa lui Ramses"). Memfis si Teba au fost capitalele unui Egipt care anexase teritorii africane si asiatice, cu un statut intrucatva "federal" (conceptia tutmosizilor asupra imperiului). Noua capitala a fost inaltata in Delta, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevarata capitala pentru un vast imperiu cosmopolit.

Ramses II a continuat politica de expansiune in Asia unde s-a confruntat cu regele hittitilor, Muwatalli. Victoria lui Ramses II in batalia de la Qades a fost, fara indoiala, mai putin completa decat apare in transpunerea ei poetica -Poemul lui Pentahur. Orasul Qades n-a fost cucerit, iar rivalitatea egipteano-hittita s-a prelungit pana in momentul in care Asiria, stabilindu-si frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politico-militar, afirmandu-se drept a treia mare putere a Orientului Apropiat.

Suveranul hittit Hattusil III, amenintat direct de expansiunea asiriana, a luat initiativa unei apropieri de Egipt (tratatul de alinata din 1269 a. Chr.); aceasta rasturnare a aliantelor era menita sa stopeze expansiunea asiriana. Alianta egipteano-hittita va fi consolidata, 13 ani mai tarziu, prin casatoria lui Ramses II cu Maanefrure, una din fiicele lui Hattusil      

Ramesizii si-au conceput imperiul ca o mare unitate politica, spirituala si religioasa, in cadrul careia trebuiau sa se integreze popoare si credinte diverse. Aceasta noua si orgolioasa conceptie a facut ca Egiptul sa devina centrul lumii.

Dupa marile cuceriri ale lui Seti I si Ramses II, Imperiul ramesid cunoaste varsta sa de aur -o jumatate de secol de pace si prosperitate, in care faraonii s-au straduit sa unifice pe plan politic si spiritual diversele lor posesiuni. Zeii straini - Baal, Astarte, Hurun, Resef etc. - sunt asimilati de panteonul egiptean, potrivit unei orientari spre universalitate care preocupa deopotriva gandirea religioasa si cea politica. In domeniul religiei, aceasta tendinta spre universalitate e ilustrata de numeroasele cazuri de sincretism.

Pax aegyptiaca domnea din Sudan si pana la Oronte, vegheata de alianta dintre zeii egipteni, asiatici si africani. Odata instalata pacea, ramesizii se consacra valorificarii teritoriilor cucerite Reluarea dominatiei asupra porturilor feniciene asigura Egiptului intaietatea in traficul mediteranean si, totdata controlul celei mai importante artere comerciale, care ducea de la Mediterana pana in Imperiul babilonian. Comertul maritim al Egiptului cunoaste o dezvoltare fara precedent ilustrata si de giganticele lucrari de amenajare a portului Pharos, in vestul Deltei Nilului.

Catre sfarsitul indelungatei domnii a lui Ramses II, anumite grupuri sociale - clerul si militarii - contribuiau la erodarea autoritatii faraonice.

Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care ii urmase la Teba lui Bakenhonsu, reusise sa obtina de la varstnicul faraon titlul de "sef al slujitorilor tuturor zeilor". Suprematia asupra celorlalte culte a dus la sporirea considerabila a puterii seculare a clerului lui Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor si privilegiul imunitatii fiscale. Clerul lui Amon dispunea si de propriile sale servicii de ordine, precum si de jurisdictii speciale, tribunalele sacerdotale care dadeau sentinte dupa oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde sa domine statul. Egiptul era pe punctul de a deveni o teocratie si acest pericol se va materializa la sfarsitul dinastiei a XX-a, cand Herihor, pontiful suprem al cultului lui Amon, va intemeia in Egiptul de Sus o monarhie teocratica.

O alta casta, cea a militarilor, ameninta, la randul ei, autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura ofiterilor sai, Ramses II, le daruise pamanturi inalienabile, ai caror posesori si-au insusit destul de repede un comportament de privilegiati.

Toate acestea sunt de reflectate de inceputul unui lent proces de dezagregare a domeniului regal in favoarea clerului si a militarilor, in timp ce marile familii acaparau functiile importante in stat; demnitatile tind sa devina ereditare.

Cand Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron tatalui sau, apareau deja semnele prevestitoare ale tulburarilor care vor rascoli bazinul oriental al Mediteranei la finle secolului XIII a. Chr. Incursiuni catastrofale au dus la disparitia principatelor miceniene, a Imperiului hittit, a marilor orase siro-palestiniene, odata cu sosirea unor noi populatii indo-europene in Grecia, in Anatolia si pana in Palestina. Acest episod al marii aventuri indo-europene a avut consecinte deosebit de grave in Orientul Apropiat.

In Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat spre Lybia, Fenicia si Canaan. Pe de alta parte, dislocate din Asia Mica, populatiile din Mysia, Lydia, Caria si Lycia s-au indreptat pe mare spre Lybia, in timp ce altii pe uscat, au coborat de-a lungul coastei Mediteranei. Aceste populatii diverse, aflate in cautarea unei noi patrii, sunt numite in textele egiptene Popoarele Marii.

In Lybia Popoarele Marii se organizeaza si, sub conducerea unui oarecare Meriay, incearca sa patrunda in Egipt. Merenptah respinge cel dintai asalt al Popoarelor Marii dupa cum aflam din textul de la Karnak si columna victoriei de la Heliopolis. Insa incepand din aceasta epoca incursiunile Popoarelor marii -instalate in Lybia si in Canaan- nu aveau sa se mai opreasca pana la zdrobirea lor de catre Ramses       Se pare ca aheii au jucat un rol esential in toate aceste raiduri; in izvoarele egiptene sunt mentionati Akaiwasha (aheii) si Daniuna (danaii).

La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost preluata de un oarecare Amenemnes in defavoarea lui Seti-Merenptah, urmasul legitim. Aceasta uzurpare atesta ca puterea regala devenise vulnerabila in fata comploturilor urzite de catre demnitari si concubinele din harem.

Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.) dinastia ramesida legitima preia din nou puterea din nou puterea, insa nu poate stopa procesul de degradare a autoritatii regale si, implicit, resurectia particularismelor locale. Succesiunile nu se petrec in mod regulat -"partida" siriana uzurpa tronul in detrimentul descendentei legitime- iar anarhia se instaleaza treptat in tara.

Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre numerosii descendenti ai lui Ramses II il suprima pe Bay -complicele sirian al reginei Tausert-, reprima revolta sau invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina, restabileste ordinea monarhica si intemeiaza o noua dinastie (a XX-a, cca. 1200-1085 a.Chr.).

Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166) marcheaza ultima perioada glorioasa a Imperiului. Sub ultimul mare suveran al Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului Popoarelor Marii, pe care nimeni nu le-a putut opri pana la frontierele Dublei Tari. Ramses III a izbutit sa stavileasca - pe uscat si pe mare - acest val monstruos a carui nebiruita putere s-ar fi datorat faptului ca poseda arme de fier (dupa distrugerea Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul cuceritorilor). Basoreliefurile si textele de la Medinet Habu infatiseaza razboaiele impotriva Popoarelor Marii, evocand dubla victorie a lui Ramses

Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a lasat epuizat, fara sa mai doreasca a avea de-a face cu civilizatiile noi din Grecia si din Orientul Apropiat, care cunosteau fierul.

Desi dominase cu succes tulburarile care anuntasera in bazinul egean si in Orientul Apropiat inceputul Epocii Fierului, Egiptul va traversa o lunga epoca de declin dupa dinastiile stralucite ale Noului Imperiu.

Sfarsitul domniei ultimului mare faraon a fost umbrit de numeroase dificultati interne. Dupa reprimarea tentativei de lovitura de stat a vizirului Egiptului de Jos, Ramses III este confruntat cu revolta iscata de regina Ti, care complotase pentru a-si impune pe tron fiul, Pentaur.

Chiar daca Ramses IV a reusit sa restabileasca coeziunea Dublei Tari si s-a aratat un bun administrator, dornic sa sporeasca prosperitatea Egiptului (a organizat mai multe expeditii in Wadi Hammamat si in Sinai), ultimii Ramesizi (Ramses V - Ramses XI) au fost niste suverani slabi -dominati de tot mai influentul cler al lui Amon-, care nu au putut sa evite infiltrarea tot mai masiva a strainilor in Egipt. Imperiul, nesustinut de mana forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat lent.

In viata religioasa apar personalitati puternice -de pilda, marele preot Amenhotep ("Fie ca Amon sa fie multumit")- care se substituie faraonului in ceea ce priveste perceperea si utilizarea unei parti a veniturilor statului. Asemenea sacerdoti influenti vor eroda autoritatea faraonica, prea slaba si prea lipsita de resurse. Succesorul lui Amenhotep, marele preot Herihor, va consacra victoria clerului teban.

Marea dinastie ramesida se stinge in pasivitate si neputinta. Dupa perioada Imperiului Nou, in ansamblu uluitoare, Egiptul cunoaste o epoca crepusculara, de-a lungul unui intreg mileniu, intr-o decadenta intrerupta de episoade, in care asistam la incercari de renastere fara viitor, pana ce Roma va reduce Egiptul la starea de provincie.

8. Regatul tarziu (dinastiile XXI - XXVI; 1085 - 525 a. Chr.)

Sfarsitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea unei teocratii in Egiptul de Sus, odata cu urcarea pe tron a marelui preot Herihor si de uzurparea puterii in Egiptul de Jos de catre un suveran local de la Tanis, Smendes, pe care Manethon il considera drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a. Chr.). Egiptul se scindeaza asadar in doua regate: dinastia tebana, fondata de Herihor stapanea Egiptul de Sus si cel Mijlociu, in timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea faraonilor de la Tanis. Dupa moartea lui Herihor, Smendes a pus stapanire pe intregul Egipt, luandu-si numele de Hedjkheperre ("Zeul Soare a creat Coroana Alba") Nesubanebdjedet.

La moartea ultimului membru al dinastiei tanite, Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpata de Sasank/Sesonk I (950-925) -seful tribului lybian masawas, stabilit de mai multa vreme in orasul Herakleopolis- care a reunificat Egiptul si a intreprins o expeditie in Palestina, soldata cu cucerirea Ierusalimului (dupa cum se mentioneaza in Biblie: "Sisak, regele Egiptuluia pus mana pe comorile casei vesnicului Dumnezeu si pe comorile casei regale si a luat tot". -Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Incepand cu Sesonk I in Egipt vor domni timp de doua secole faraoni de origine lybiana (dinastiile a XXII-a si a XXIII-a, 950-730 a. Chr.).

Un regat infloritor se afla departe, la miazazi, in Nubia (Sudan), unde era adorat zeul Amon - ca si in marile orase ale Egiptului - si unde, la Napata, domneau regi inruditi cu casa regala egipteana. Regele nubian Piankhy invadeaza Egiptul in 730 a. Chr. invingandu-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se proclamase rege la Sais, in Delta; in Egipt, Piankhy se arata ocrotitorul Tebei si al clerului lui Amon-Ra impotriva violentelor micilor regate din Egiptul de Jos. Cincisprezece ani mai tarziu, dupa ce l-a inlaturat pe faraonul Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Sabaka supune intregul Egipt si se proclama el insusi faraon la Teba, intemeind cea de a XXV-a dinastie (715-663 a. Chr.), de origine nubiana Regii nubieni au condus Egiptul pana in 663 a. Chr., fiind amenintati de multe ori de puterea in plina expansiune a Asiriei. Faraonul nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politica asiatica sprijinind rezistenta antiasiriana a principatelor siro-palestiniene.

Regele asirian Asarhaddon intreprinde mai multe expeditii impotriva Dublei Tari, cucerind Memfisul in 670 a. Chr. Pentru a consolida influenta asiriana in Egipt, Asarhaddon imparte tara in mici regate, identice probabil cu cele care existau in vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal il invinge pe Tanutamon, ultimul faraon din dinastia XXV, cucereste intregul Egipt si distruge Teba in 663 a. Chr. Asirienii il instaleaza ca guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul printului filoasirian Nechao din Sais.

Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, si de un grup de mercenari greci, Egiptul isi va redobandi independenta gratie abilitatii lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610 a. Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a, saita (663-525 a. Chr.).

In timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaste ultima sa perioada de prosperitate si inflorire culturala (renasterea saita). Monarhia saita si-a intemeiat puterea pe mercenarii greci (ionieni si carieni) cantonati in Delta, la Daphne si Stratopeda. Timp de mai bine de un secol, grecii din Asia isi ofera serviciile faraonilor.

Atunci cand Imperiul asirian se prabusea sub loviturile Mediei si Babilonului, Psammetichos I, fidel politicii de echilibru a Egiptului, incearca zadarnic sa-i vina in ajutor. Aceeasi politica a urmat-o fiul si succesorul sau, Nechao II (610-595 a. Chr.), care a incercat sa sprijine ultima rezistenta a asirienilor in jurul Harranului. Infrangerea suferita de Nechao II la Karkemis (605) pe Eufrat, in fata lui Nabucodonosor II, marcheaza esecul definitiv al tentativei Egiptului de a se impune ca mare putere in Orientul Apropiat.

Dupa infrangerea suferita in fata babilonienilor la Karkemis, l-a indemnul grecilor faraonul Nechao II a poruncit construirea unor trireme care urmau sa-i serveasca in Mediterana si in Marea Rosie (Herodot, II, 159).

Mercenarii greci au participat la campania condusa de Psammetichos II (595-589) in 591 impotriva Nubiei care ameninta iarasi Egiptul de Jos; rolul grecilor este ilustrat de inscriptiile de la Abu-Simbel si de sursele literare (Herodot, II, 161).

Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o armata de mercenari, formata din 30 000 de carieni si ionieni, impotriva lui Ahmose/Amasis; au fost infranti, iar Amasis a devenit rege (570-526). Amasis a ajuns si el sa-i favorizeze pe greci, folosindu-i pentru a infrunta un atac al regelui babilonian Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important pe care l-a acordat grecilor este cel despre care relateaza Herodot (II, 178-179) si se refera la portul Naukratis: "Amasis s-a aratat un mare prieten al helenilor si pe multi i-a indatorat, celor veniti in Egipt le-a daruit pentru asezare orasul Naukratis, iar celor dintre ei care nu aveau de gand sa se statorniceasca aici, dar treburile lor de negot ii manau totusi pe meleagurile egiptene, le-a daruit pamanturi unde puteau sa ridice zeilor altare si sanctuare".

Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este invadat de persi. In batalia de la Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele Persiei, a infrant armata egipteana si, la Memphis, solul persan a cerut capitularea de pe o corabie greceasca din Lesbos. Dupa victoria de la Pelusion, persii au intreprins doua expeditii fara izbanda in oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) si in Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, dupa incoronarea lui Cambyse II ca faraon (intemeietorul dinastiei a XXVII-a, persana: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a satrapie a Imperiului ahemenid).