Stalinism si national-comunism în România

Stalinism si national-comunism în România

Regimul comunist a fost instaurat în România la sfârsitul celui de-al 2-lea r.m., URSS, prin Stalin obtinând acordul tacit al aliatilor a actionat prin instrumentul numit : PCR. Comunismul a fost institutionalizat în toate sferele societatii românesti, dupa model stalinist în perioada urmatoare a sec. al XX-lea, luându-se masuri ferme de consolidare a regimului, în plan politic, economic si cultural.

În plan institutional, noul regim a cautat sa formeze structuri represive de ex. Directia Generala a Securitatii Poporului, coordonata de agenti sovietici, principalul instrument al represiunii. S-a urmarit înregimentarea  României, din punct de vedere politic în blocul sovietic (1948- Tratat de prietenie, colaborare si ajutor reciproc România-URSS) sau crearea partidului unic (1948- Partidul Muncitoresc Român, condus de secretar general Gh. Gheorghiu-Dej)

Gh. Gheorghiu-Dej si-a aratat dorinta de-a nu se mai subordona ,,fratelui mai mare’’ de la Moscova si vointa de a înlatura modelul stalinist de tip totalitar, mai ales dupa moartea lui Stalin si expunerea noii orientari a lui Hrusciov ; se încerca o cale proprie de construire a socialismului, fapt care duce la o relativa distantare fata de Moscova (1960-1965). Dupa moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, conducerea partidului a fost preluata de Nicolae Ceausescu, apropiat al lui Dej, care continua linia nationala începuta de Dej si initiaza o relaxare interna, pâna în 1971.

În plan politic intern, Nicolae Ceausescu, asemeni lui Stalin, promoveaza cultul personalitatii, reîntoarcerea la un regim autoritar de tip neostalinist; în 1974 la Congresul al XI-lea al PCR, a fost lansat ,,Programul Partidului, ce viza faurirea societatii socialiste, multilateral dezvoltate si înaintarea României spre comunism.

În 1965, noua Constitutie oglindeste o realitate socialista, liberalizata, de promovare a intelectualitatii în noua Republica Socialista România care se detaseaza treptat si vadit de vechile percepte staliniste, o Românie care condamna interventia militara a URSS în Cehoslovacia si care devenea un partener de dialog, important pt statele occidentale

a caror atitudine se schimba fata de România, în perioada 1971-1989 deoarece, Nicolae Ceausescu a instataurat regimul personal, punând accent pe cultul personalitatii, încetând astfel perioada de liberalizare. Se pare ca actiunile lui Ceausescu au fost inspirate de vizitele pe care le efectuase în China si Coreea în anul 1971.

Confruntare deschisa între doua grupuri de state cu ideologii si sisteme politice diametral opuse (URSS si aliatii acesteia + SUA si aliatii ei) Razboiul Rece, a  dominat politica externa a SUA si URSS din 1947 si pâna la caderea URSS, în 1991.

Perioada 1948-1953 s-a caracterizat prin supunerea politicii externe românesti Moscovei, la fel ca a celorlalte tari comuniste din sud-estul Europei ; în februarie 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala valabil pe 20 de ani, urmat de întelegeri asemanatoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria ; tratatul încheiat cu Iugoslavia a fost denuntat dupa excluderea acesteia din Cominform, Gh. Gheorghiu-Dej denigrând atitudinea lui Tito iar evenimentele din Ungaria(1956) au evidentiat opozitia lui Dej fata de destalinizare.

Dupa 1965 românii îsi manifesta neutralitatea externa, în conflictul ruso-chinez,  Dej a vizitat Iugoslavia, stat de care s-a apropiat foarte mult. Dupa 1974 Nicolae Ceausescu reia relatiile diplomatice cu URSS dar au intevenit disensiuni privind integrarea militara în Cadrul Tratatului de la Varsovia(replica comunistilor la Alianta Nord Atlantica) si integrarea si cooperarea economica în cadrul CAER(replica comunistilor la Planul Marshall).

Relatiile cu Moscova s-au agravat datorita insistentei cu care Moscova dorea sa transforme CAER într-un organism economic supranational(nordul sa produca produse industriale, sudul sa furnizeze materii prime si agricole). În plan militar, România a fost singura membra a Pactului de la Varsovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei, în 1968, de asemenea, România nu a semnat în 1978 declaratia prin care Pactul condamna negocierile de pace, israelo-egiptene.

România s-a preocupat si de promovarea relatiilor cu statele din afara blocului comunist, în 1955, devenind membra a ONU. Apropierea de Bonn si stabilirea de relatii diplomatice cu RFG, într-un moment în care nici o tara socialista nu avea astfel de legaturi, precum si mentinerea relatiilor diplomatice cu Israelul dupa razboiul de sase zile, din 1967, au fost actiuni care au determinat simpatia Occidentului fata de România.

Prabusirea national-comunismului în România s-a datorat degenerarii vietii politice, esecul economiei centralizate, nemultumirilor sociale si a înrautatirii relatiilor externe ; s-a manifestat fie sub forma dizidentei intelectuale anticomuniste, fie a dizidentei individuale sau prin miscarile muncitorilor din Valea Jiului si Brasov. Nemultumirea generala din interior, într-un context international favorizat de prabusirea regimurilor comuniste din Europa, a determinat înlaturarea lui Ceausescu si revenirea la democratie.

Chiar daca se disting 2 etape ale regimului politic : 1948-1960 : subordonare totala fata de linia moscovita si 1960-1965 : detasarea fata de aceasta, socialismul bazat pe constrângere si centralizare excesiva, impus de Stalin ca si national-comunismul neostalinist impus de Ceausescu, au fost regimuri dintre cele mai dure care n-au lasat posibilitatea crearii în afara sau în interiorul partidului, a unei opozitii, datorita controlului strict realizat de institutii represive. Doi oameni, Stalin si Ceusescu, acelasi principiu : regim totalitar în care participarea ,,oamenilor muncii’’ la conducerea tarii era declarata dar nu si pusa în aplicare.