Zi de toamna, intr-un sat basc - Povesti aproape romanesti, despre traditie si stramosi

Zi de toamna, intr-un sat basc

Povesti aproape romanesti, despre traditie si stramosi

Larrau este un sat din provincia basca franceza Soule. Singuratic in pustietatea Pirineilor, el are numai vreo 50 de case si cam de trei ori mai multi locuitori. Cu toate acestea, in orice carte despre basci, in orice pliant, in orice revista, numele Larrau este nelipsit. Peste tot, inca de la inceput, este facuta mentiunea: "sat in cel mai pur stil traditional basc". Daca ajungi insa in Tara Bascilor, iti vei da seama ca, de fapt, absolut fiecare sat, oricat de izolat ar fi el, este numit, de asemenea, "cel mai traditional" Pentru basci, cinstirea fiecarei ramasite de traditie a devenit religie, a devenit mod de a supravietui. Pentru noi, romanii, ar trebui sa fie o pilda

Catunul de piatra

     De sus, de pe culmile prapastioase ale muntelui Orhi, ai senzatia ca ai putea pipai satul cu varful degetului. De fapt, ce zic sat? Ar putea fi o stana, un adapost parasit al unor vechi ciobani basci Departe, intr-o larga genune, vaga intrezarire a catorva acoperisuri cenusii de ardezie, sticlind ici-cand prin ceturile stravezii asternute deasupra oceanului de munti. O urma de locuire omeneasca, in imensitatea de piatra a Pirineilor
     Desi tacuta si plina de emotii, intrarea noastra in acest satuc basc mi s-a parut a avea ceva triumfal. Nu stiu de ce. Gandul c-am putea fi primii reporteri romani veniti special ca sa cerceteze coclauri si traditii atat de indepartate? Sentimentul de satisfactie al unui tel atins dupa mii de kilometri de drum? O liniste ce pare plamadita dinadins pentru satul acesta? Pasim printre primele case. Albe, inalte, sobre, cu acoperisuri taiate sever in doua ape. Ne asteptam parca mereu sa fim panditi pe dupa perdele, sa fim ghiciti dupa mers, dupa felul in care dam din maini, ca nu suntem de-ai locului. Sa iasa degraba cineva si sa ne intrebe ce poftim. Nimic din toate acestea. In primele patru ore de zabovire in Larrau, absolut nici un bastinas nu avea sa se arate vederii. E amiaza, iar zidirile acelea albe, ca de creta, par cu desavarsire inchise in sine, zgribulite parca in jurul bisericii stravechi ca la sanul unei mame. Totul e numai piatra. Pana si acoperisurile sunt din piatra, din ardezia aceea cenusie, sfaramicioasa, care a imprumutat parca, dupa atatea veacuri de vecinatate cu muntii, intocmai culoarea stancariei din jur. Casele se ridica drepte, direct din strada, ti se pare ca zidurile lor sunt crescute direct din carnea stancii, ca sunt trup din trupul muntelui, de cand lumea. E impresionant felul in care bascii acestia s-au priceput sa tina in viata case vechi de vreo cinci sute de ani. Patratoase, simple, roase adanc de ploi si de vanturi, croite grosolan din bolovani cenusii, doar cu doua ferestruici si-o usa boltita. Cele ceva mai noi, mai inalte, au fost ridicate fiecare zid in zid cu cladirea batrana, lipite strans, de parca noua casa ar vrea sa-si tina "mama" sub umarul sau, sa o ocroteasca. De parca ar vrea sa nu moara decat impreuna, case noi sprijinind case vechi, prezentul nedespartit de traditie.
     Ne plimbam, parca, printr-un muzeu pustiu. Biserica e deschisa. Primaria e inchisa marti, la ora amiezii, iar astazi este marti. Pravalia din piata e deschisa, dar inauntru nu se afla nici un vanzator. Daca ai vrea, ai putea fura toata marfa de pe rafturi. Afara, pe un stativ inalt ce se poate invarti, vad o multime de pliante si vederi cu satul Larrau. Ma si intreb de unde au putut face cu acest biet catun atatea fotografii diferite. Peste drum, terasa unui elegant si rustic restaurant e plina de oameni. Turisti. Indraznesc sa-l intreb pe un chelner de ce satul arata ca mort, iar el se uita la mine ca la un extraterestru. Ii zic ca sunt reporter, ca ma intereseaza traditia, c-as vrea sa vorbesc despre asta cu cineva. Abia dupa ce beau o cafea, se hotaraste sa-mi spuna ca oamenii sunt plecati sus in munti, cu treburile lor de oieri si ca in sat au ramas doar batranii. El nu-i de pe-aici, ci de undeva de langa Bordeaux si bascii astia i se par foarte diferiti de francezi, cu altfel de apucaturi si de obiceiuri, si ca nici acum, dupa doi ani de cand lucreaza in Larrau, n-a izbutit sa le priceapa firea prea bine. "Sunt altceva decat noi. Canta, oriunde-ar fi, pe strada, acasa, cand muncesc, cand se roaga Nicaieri n-am vazut ca duminicile, in timpul liturghiilor, sa cante toata lumea din biserica, femei si barbati in acelasi glas. Si nu trece o saptamana fara sa aiba in sat cate o sarbatoare folclorica, cu cantece, costume si dansuri de-ale lor, care tine toata noaptea, pana la rasaritul soarelui. Barbatii, mai ales, sunt foarte veseli, foarte asa directi, nu le trebuie decat o singura privire ca sa-ti "citeasca" sufletul. Dar Doamne fereste sa nu-i respecti, te poti considera un om mort."

Biserica femeilor milenare

     Biserica din Larrau are abside romane. Altarul ei sta pe un templu vechi de vreo 3000 de ani. Simpla, cu totul si cu totul din piatra aspra, netencuita, c-un singur turn patrat si inalt, din varful caruia rasuna clopotele. Asa arata bisericile, oriunde in Tara Bascilor. La fel ca toate bisericile noastre greco-catolice din Ardeal. Inauntru, in imensitatea rece de roca cenusie, doar cateva puncte stralucitoare: statui din aur, din lemn acoperit gros cu aur, despre care aveam sa aflu ca sunt si ele vechi de sute de ani. Ingeri de aur, vulturi de aur, un Christ inalt, imbracat intr-o blana de oaie, cu barba si chip de cioban basc. Si peste tot, pe ziduri, nelipsita Maica a Domnului, Sfanta Fecioara, fata de care bascii au avut dintotdeauna cea mai mare evlavie, mai mare decat fata de toti ceilalti sfinti la un loc. Pe bancile de rugaciune sunt incrustate adanc nume sau initiale de femei. In bisericile basce, femeia este cea care ocupa locurile cele mai de cinste, stranele seculare ce poarta numele stramosilor. Fiecare casa din sat are numai un singur loc in biserica. Unul singur. Si acesta este ocupat de o femeie. Venerata femeie, "l'etxeko andere" (stapana casei), cea care adesea e singura mostenitoare a casei si al carei nume este purtat de toti urmasii din neam Pe jos, in fata fiecarei strane, se afla cate o dala funerara acoperita cu un covor de catifea neagra. Desi sub aceste lespezi sunt ingropati toti inaintasii fiecarui neam din Larrau, ele nu se numesc morminte, ci "jarleku", adica "loc in biserica", locul fiecarei familii in casa lui Dumnezeu. Duminica, in timpul liturghiilor, femeile basce isi odihnesc de o vesnicie picioarele pe mortii lor. In timp ce in boltile colosale ale bisericii rasuna cuvantul lui Dumnezeu, femeile basce au sub picioare stramosii.

Pariziana cu sange basc

     Ies din umbra de piatra a bisericii in lumina amiezii de toamna si vad in sat primul om. Dupa aproape doua ore de ratacire prin acest decor plin de ziduri si liniste, in cimitirul bisericii si-a facut aparitia o femeie. O femeie in varsta, imbracata intr-o rochie lunga, azurie. Femeia rataceste printre morminte. Se uita, pe rand, pe fiecare cruce, cautand parca anume ceva. Imi iau inima-n dinti si ma indrept spre ea cu bratele deschise, de parca as avea in fata o ultima speranta: "Bonjour, madame!".

     O cheama Eleonore Tieffaine si este de origine basca. Strabunicii ei au fost amandoi basci, s-au nascut si au murit in Larrau. La fel si bunicii. Parintii, insa, au parasit satul. Ea, Eleonore, s-a nascut in Paris. N-a petrecut la Larrau decat cateva vacante, prin copilarie, atunci cand venea in casa bunicilor. A lucrat toata viata la Banca Nationala a Frantei din Paris, s-a casatorit cu un francez, a facut copii, iar acum, la batranete, a venit aici ca sa-si implineasca un vis vechi. A venit sa-si revada locurile copilariei. Sa-si gaseasca stramosii. O viata intreaga a asteptat clipa asta. A vrut de nenumarate ori sa plece spre Larrau, insa mereu n-a fost timp. Pana intr-o buna zi cand si-a umplut portofelul cu bani, a inchis usa apartamentului, si-a urcat cainele caniche pe bancheta din spate a masinii si a pornit intr-o lunga calatorie spre miazazi. A simtit ca trebuie sa faca asta. Neaparat trebuia sa o faca! 800 de kilometri a condus neintrerupt, din centrul Parisului si pana aici, pe inaltimile Pirineilor. Iar acum suntem fata in fata, in mijlocul cimitirului ancestral din Larrau. Doi oameni oarecum la fel. Eu, venind din Romania, cautand traditii despre care aflasem ca sunt asemanatoare cu cele ale poporului meu. Ea, frantuzoaica instrainata, venind sa gaseasca mormantul bunicilor si strabunicilor. Amandoi purtati pana aici de un vis. Pentru amandoi primaria este inchisa. Amandoi habar n-avem cu cine am putea vorbi. Pentru amandoi satul este la fel de pustiu. Nu ne e greu, asadar, sa intram in vorba. Ea se mira de ceea ce caut eu, de "frumoasa nebunie" a unor jurnalisti romani umbland poate dupa o himera, dupa ceva care poate a disparut demult. Eu ma mir de ceea ce cauta ea. O parizianca de 74 de ani, cu o masina alba si un catel, pornind in cautarea stramosilor si a amintirilor din copilarie. Desi sunt zeci de ani de cand a plecat de aici, cand vorbeste, spune cu o mandrie fatisa "noi, bascii".

Legaturi
invizibile

     "N-aveti de ce sa fiti surprins", imi spune, inca de la inceput, doamna ElEonore, in franceza ei impecabila. "Se zice ca cine are sange basc, cine s-a nascut basc, acela moare basc. Exista niste legaturi de sange cu Pirineii acestia, niste fire invizibile, de care n-ai cum sa scapi toata viata, oriunde ai pleca, orice ai face. Restul francezilor, poate si fiidca sunt atat de amestecati, de "europenizati", nu au astazi o constiinta atat de puternica a originilor precum avem noi, bascii. E vorba, totusi, si de vechimea noastra ca neam. Cu cat neamul tau e mai vechi, cu atat esti si tu mai legat de istoria ta. E imposibil sa nu te intereseze, sa nu fii putin mandru, cand stii ca faci parte dintr-o populatie mai veche decat toate celelalte semintii ale Europei occidentale, descinzand - se spune - din oamenii grotelor paleolitice, de acum 45.000 de ani! Cand te gandesti ca traditiile tale sunt absolut unice, ca limba pe care o vorbesc bunicii tai este pre-indo-europeana, ca satucul acesta in care s-au nascut parintii mei are o vechime de cateva mii de ani In ce ma priveste, eu, in Paris, ziua lucram la banca, seara citeam carti despre basci. Toata viata m-a interesat problema aceasta, am discutat cu multi specialisti, istorici, etnografi, ba chiar am scris eu insami un studiu despre "Viata cotidiana a femeii basce in secolul al XVIII-lea", pe care l-am publicat mai demult, la Poitiers. Am cautat prin actele familiei mele, am incercat ani la rand sa intocmesc un arbore genealogic, iar acum, in drum spre Larrau, am trecut si pe la Mauleon (oras din secolul al XII-lea, "capitala" provinciei basce Soule, n.n.), ca sa caut prin arhivele primariei. Peste tot mi s-a spus ca in Tara Bascilor nu exista nici o arhiva mai buna decat biserica. Biserica satului. Cu preotul ei, cu documentele ei parohiale, ce se pastreaza de secole, cu cimitirul ei stravechi. As vrea, deci, sa vorbesc cu preotul, poate cu secretarul primariei, as vrea sa incerc sa-mi gasesc si un loc de casa aici, in Larrau. Un loc unde sa ma retrag la batranete, aproape de stramosii mei"
     Ghinion: preotul Larraului nu este aici, el locuieste in alt sat si tine liturghiile prin rotatie, in patru biserici din imprejurimi. Ii spun doamnei Eleonore ca si in tara mea oamenii incep sa se intoarca la origini, dorind tot mai mult sa fuga de zgomotul oraselor si sa imbatraneasca in satele unde s-au nascut. Ca si romanii incep din ce in ce mai mult sa-si dea seama de adancile legaturi cu traditia si istoria lor, care sunt aproape la fel de vechi ca si ale bascilor. O intreb, apoi, daca-si mai aminteste de anii aceia petrecuti altadata la Larrau, de traditii, de chipul si povestile bunicului. Inca din primele ei raspunsuri pricep ca totul s-a pierdut demult. Ca inca de pe vremea bunicii sale, costumele traditionale au fost parasite in favoarea hainelor de oras, azi putand fi vazute doar prin muzee sau la sarbatorile cele mari, ca obiceiurile si credintele populare se mai gasesc doar prin carti. Dar de chipul bunicului da, inca isi mai aminteste "Lunile acelea de vacanta petrecute aici, in Larrau, au fost poate cele mai luminoase din viata mea. In casele basce erau o disciplina, o pace sufleteasca, o strictete care mi-au facut bine mai tarziu. Tin minte ca stateam toti la masa, bunici, parinti, copii, intr-o tacere deplina si ne dadeam farfuriile unul altuia, fara nici un cuvant. Era absolut interzis sa vorbesti la masa. Mancam intotdeauna carne pusa la sarat, jambon sau carnaciori, pe care bunica ii taia de pe sfoara atarnata dedesubtul hotei de piatra, "eltzekari", adica o supa de legume al carei gust parca il am si acum in gura, peste, apoi niste placintele din faina de porumb numite "taloa", in general mancaruri ciobanesti, destul de piparate, de aromate. Bunicul, barbat inalt, cu o mustata groasa, ne privea pe toti zambind din capul mesei. Nu el era stapanul casei, ci bunica, caci ea a fost prima nascuta in familie, iar la basci "cel dintai copil nascut" este mostenitor, purtand mai departe numele casei. Bunicul a fost nevoit, asadar, sa ia, dupa casatorie, numele bunicii, astfel ca urmasii lor nu au pastrat numele barbatului, cum este firesc, ci pe cel al femeii si al casei ei: Mispiratxejuy, ceea ce s-ar traduce prin "mosmoana", adica fructul moale, dulce-acrisor al unui copac inalt, cu flori mari si albe, care se numeste mosmon. Pe bunica o pastrez in amintire mult prea putin. Era mereu ocupata cu treburile, am in minte doar o imagine cu ea, cand venea de la fantana, cu un ulcior de lut pe cap - numit "pegara" -, si eu ma miram cu ce echilibristica il putea duce ea, uneori, chiar fara sa se ajute de maini. Asadar, tot bunicul era cel care ne spunea povesti. Mai ales seara, dupa ce se intorceau vitele de la pasune. In rastimpul acela, al amurgului, tin minte ca trebuia sa astepti cate o jumatate de ora ca sa poti trece strada, atat de multe animale erau in sat, venind de pe pajistile muntilor. Bunicul meu vorbea putin, era foarte rezervat, ca de altfel toti bascii. Dar seara, dupa ce-si vedea toate vitele in grajd si gospodaria in ordine, abia atunci, uneori, ii mai venea pofta sa povesteasca"

Cei mai superstitiosi
oameni din lume

     "Mama mea s-a nascut in 1903, bunica in 1873. Bunicul era mai tanar, nascut la 1880, si-mi spunea ceea ce auzise si el de la bunicul sau, in copilarie. Un singur lucru il pot spune sigur, ceva ce eu am inteles mult mai tarziu: nu exista nici un francez, nici un spaniol, oriunde te-ai duce in Franta sau in Spania, care sa fie atat de superstitios ca bascii. Imi amintesc prea bine: daca urla un caine in fata casei unui bolnav, lumea din sat era sigura ca omului i s-a apropiat sfarsitul. Daca, din intamplare, se nimereau treisprezece persoane la o masa, bunicul era convins ca una din ele va muri in anul acela. El nu incepea niciodata o treaba vinerea, iar daca luni dimineata, cand se trezea, prima data vedea pe fereastra o femeie, era sigur ca-i va merge prost toata saptamana. Cand ieseam amandoi pe strada si intalneam o sarmana batrana incovoiata, despre care se stia ca traieste numai din pomeni, bunicul imi facea semn sa tac si sa ne indepartam repede, iar eu stiam ca trebuie sa strang pumnul, tinand degetul mare intre cel mijlociu si aratator si sa repet soptit: "sorguina (vrajitoare), pues, pues, pues!", pentru ca nu cumva saraca batrana sa-mi faca "ochi rai" (deochi). Imi mai povestea bunicul meu ca demult, la Saint-Jean-le-Vieux, ar fi trait un batran la care venea foarte multa lume, fiindca stia sa vindece prin magie toate bolile lumii. Dar ca batranul acesta facuse un pact cu diavolul, pe care il avea tot timpul ascuns in camera sa, sub forma unui tap. Sau ca altadata oamenii credeau ca sufletele mortilor se pot intoarce sub forma unui varcolac (in franceza: "loup-garous") sau strigoi (in basca: "arima herratia"), pentru a se razbuna asupra familiei. Ei credeau ca raposatii se pot intoarce chiar fizic, va dati seama? Ca mortii se plimba noaptea printre vii, ca pot misca obiecte prin casa - se zice ca intr-o noapte, o familie a gasit toate farfuriile asezate in ordine pe podea, ca pentru o cina, la cateva zile dupa ce inmormantasera pe cineva de-al lor. Astazi, cand auzi asa ceva, ti se pare incredibil, zici ca omul acela trebuie sa fie nebun! Nici bunicul nu credea neaparat in toate aceste legende, dar ni le spunea fiindca veneau din strabuni. Sau ne citea din carti vechi povesti basce despre "laminaci", fiinte fantastice, pe jumatate oameni, pe jumatate ingeri sau demoni, despre "Tartaro", un urias pe care il puteai usor duce de nas, despre Omul Padurilor, "Bassa-Jaon", despre care se zice ca-l vedeau ciobanii basci pe langa paraie, in fundul prapastiilor sau in intunericul padurilor din Pirinei: un fel de om inalt, avand tot corpul acoperit de par, care te striga pe nume din departari si care putea fugi mai repede ca cerbii Erau legende stravechi, in care oamenii credeau demult, poate acum sute si sute de ani. Astazi, intr-adevar, cine ar mai putea crede in ele?" O privesc pe doamna Eleonore ca hipnotizat. Ma abtin cu greu sa-i spun ca astazi, in tara mea de la celalalt capat al Europei, intocmai aceleasi traditii sunt inca vii, ca taranii romani inca se mai intalnesc pe ulitele satelor cu strigoi, descantatoare si oameni ai padurilor. Ca toate acestea inseamna bogatie spirituala, adevarata "bogatie" a unui popor. Nu ii spun toate acestea fiindca ma gandesc ca nu m-ar crede. Fiindca sunt sigur ca nu m-ar crede

Taranul savant

     Si cum stateam noi asa, sporovaind pe soptite in cimitirul milenar, deodata ne-au dezmeticit ecourile unui cantec. Mai intai, l-a auzit parizianca. A tresarit usor, continuand totusi sa-mi vorbeasca, s-a oprit si a mai ascultat o data, apoi a luat-o in directia lui, lasandu-ma balta, in mijlocul discutiei. Am urmat-o incordat, asteptandu-ma parca la un miracol. Intr-adevar, la cateva case mai incolo, un om muncea si canta. Cara niste baloti lunguieti de fan, pe care ii randuia intr-un sopru de piatra din spatele unei case. Este un taran, un localnic, fara indoiala, il simt dupa gesturi, dupa limba aceea bizara in care doineste, taraganat si prelung, ca pentru sine. E primul taran basc pe care il vad in satul Larrau si aflu ca il cheama Eugene Goyhenche. Un chip plesuv, cu fruntea inalta si ochi curiosi, scanteietori, ce ne analizeaza din crestet pana-n talpi, direct, fara ocolisuri. Doamna Eleonore il trage deoparte, ii deapana pe scurt povestea ei, isi exprima disperarea ca nu poate gasi pe nimeni in satul asta pustiu care s-o ajute. Omul o asculta calm, ii spune cu regret ca nu poate s-o indrume nicaieri, ca trebuie sa-l astepte pe preot. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca nici nu-l prea intereseaza istoriile femeii, ca mult mai mult il intereseaza ceea ce caut eu in satul acela din Pirinei. Il intriga ideea ca niste oameni de la mama huciului, din Romania, se preocupa atat de aprig de istoria si traditiile basce. Dupa doar cateva schimburi de cuvinte, ne pofteste in casa. Pe frontonul de deasupra usii de intrare e sapat un an, 1612, iar stapanul casei imi spune ca a lui nu este cea mai veche dintre casele Larraului, ca mai sunt si altele, de pe la 1500.
     Nu va voi mai descrie interiorul. Atat pot spune: cu adevarat un muzeu. Mobile din lemn de castan, unelte, obiecte stravechi reconditionate, pastrate ireprosabil. Semineul batran, acoperit cu sfesnice, si tablourile strabunilor, cuferele sculptate (kutxa), cuferele cu doua usi (manka), rafturile cu vesela, masa cea lunga, rupta parca din amintirile Eleonorei. Taranul basc ma pofteste sa sed langa el. Culmea, pe mine, nu pe femeia din Paris. Stam amandoi pe un "zuzulu", banca cu doua locuri, despartita de un fel de masuta rabatabila, banca venerata, pe care stateau altadata seara, langa foc, cei doi stapani ai casei. Despre istoria bascilor, el, Eugene Goyhenche, are oricand chef de povestit. Imi vorbeste despre vechimea acestui neam care, asa cum i-a spus personal un prieten, profesor universitar la Sorbona, "a existat cu mult inaintea aparitiei francezilor si spaniolilor et il se pourrait qu'il continue d'exister apres leur disparition!" (si s-ar putea sa existe si dupa disparitia lor). Imi vorbeste despre un recent studiu de antropologie moleculara, pe baza caruia s-a dovedit ca bascii formeaza cea mai veche populatie a Europei de apus, descendenti directi ai artistilor din epoca pietrei care, cu 20.000 de ani in urma, au lasat picturi fabuloase pe peretii grotelor preistorice din Pirinei. De descoperirea unei secvente genetice in cromozomul Y al barbatilor basci care a rezistat, de-a lungul mileniilor, tuturor amestecurilor genetice si care nu se mai intalneste la nici unul din popoarele vecine. Despre vremea galilor, cand limba basca se vorbea pe un teritoriu imens, de peste 250.000 de kilometri patrati, despre invaziile migratoare, despre marele regat al Navarrei, cel mai infloritor din Europa in timpul regelui Zantxo Haundia (1004-1035), despre cumplita decadere a acestui neam, odata cu samavolnica unire a Frantei si Navarrei sub o singura coroana "De atunci, de la 1589, am incetat sa mai existam ca popor", zice Eugene Goyhenche, cu adanca mahnire. "De atunci si pana azi, nu am mai fost numiti decat "pericolul basc""

"Irrintzina", strigatul ciobanilor liberi

     Apoi Eugene Goyhenche se ridica, strabate incaperea ce seamana cu un adevarat anticariat si deschide cu amandoua mainile usa unei firide sapate in peretele stravechi, dand la iveala o uriasa biblioteca. Sute de carti si gazete, absolut toate despre Tara Bascilor! De la cele foarte vechi, imbracate in piele, pana la ultimele aparitii editoriale. EugEne Goyhenche recunoaste smerit ca le-a citit cam pe toate. Si ca fiecare taran din Larrau are in casa lui cate o asemenea biblioteca. Traditiile bascilor se afla, mai cu seama, in carti, in niste carti din firida unei case batrane. "Bine", ii spun, "dar eu am nevoie de pilde si oameni vii! Unde sunt oamenii Larraului?" Taranul iese in pragul casei sale si se uita la munti. Ii cerceteaza cu luare aminte. Deodata, din pieptul sau, iese un urlet straniu, un tipat mai intai prelung, amplu, urcand apoi in vazduh, tot mai inalt, mladiindu-se in tipete hohotitoare si ascutite, asemeni unui ras cosmic: "Aaaai, aaai, aaai aaaiaaiai aiaiiii! Iiii, iihihiiiii!" Si brusc imi aduc aminte de ceea ce citisem prin carti, de "irrintzina"!, anticul tipat basc, acelasi de milenii, un urlet ca de lup, asemanator strigatului de victorie al dacilor liberi. E, in primul rand, un racnet de bucurie. O bucurie fara motiv, bucuria ciobanului care, dupa un urcus istovitor, ajunge singur in cer, pe crestele Pirineilor. E pur si simplu bucuria de a exista, de a trai aici, in "tara" aceasta de stanca, la numai cativa pasi de Dumnezeu
De nicaieri, din ceturile magice ale muntilor pustii, vin catre noi strigate de raspuns. Zeci de "irrintzina", zeci de strigate ca niste ecouri indepartate. Asadar, acolo erau oamenii pe care ii cautam.

     Eleonore Tieffaine pleaca spre masina si cainele ei. S-a hotarat sa mai ramana cateva zile aici, la hotelul din sat, pana la intoarcerea preotului. Coincidenta sau nu, la cateva minute dupa iesirea sa pe usa, Eugene Goyhenche ne spune simplu, lasandu-ne cu gura cascata, ca el este primarul asezarii. Ne serveste cu cidru si bere basca, o bere cu gust cumplit, acru-sarat, pe care n-o refuzam din politete, dar din care nu putem inghiti nici o gura. Vorbim despre Romania si despre Tara Bascilor, ii povestesc despre satele noastre ciobanesti, gasim intre noi o multime de asemanari, ba chiar ne si imprietenim oleaca. Si, abia inainte de despartire, primarul Larraului ma intreaba ceva ce probabil il rodea demult: de unde stim, totusi, noi, romanii, oameni de la celalalt capat al Europei, atat de multe lucruri despre satul sau? "Din imaginatie", ii raspund, privind muntii din jur, privindu-i putin zambitor, de parca ar fi fost muntii mei de acasa.

BOGDAN LUPESCU
Fotografii de EMANUEL TANJALA

Versiune de printare