TEORIA CONTINUITATII SI A ORIGINII DACO-ROMANE

Teoria continuitatii si a originii daco-romane

Argumentele continuitatii:

- supravietuirea dacilor in urma razboaielor cu romanii, dovedita de informatiile din scriitorii romani (Cassius Dio) despre supunerea unei parti a dacilor la inceputul celui de-al doilea razboi daco-roman, de scrnele de inchinare de pe Columna lui Traian, de numele dacice din inscriptiile latine din Dacia cucerita, de cohortele de soldati daci, de rascoalele dacilor cuceriti si de descoperirile arheologice.

- romanizarea Daciei, inceputa prin contactele dintre daci si romani in perioada anterioara cuceririi, apoiu desfasurata cu o mare intensitate in perioada stapanirii romane si continuata si dupa retragerea aureliana.

- abandonarea si evacuarea Daciei de catre administratia romana. Doar administratia si armata a fost evacuata, deoarece nu a ramas nici o urma materiala a evacuarii populatiei in regiunile in care se afirma ca s-ar fi facut.

- argumente filologice: toponimele latine ale marilor rauri, originea latina a cuvantului pacura, numele voloh pe care slavii oriennali l-au dat romanilor, in timp ce slavii sudici i-au numit vlahi, etc.

- crestinismul: misionarii predicau in nnordul Dunarii in limba latina, dovada ca aici exista o populatie romanica; insciptiile crestine..

- descoperirile arheologice atesta continuitatea populatiei daco-romane, pastrarea vechilor rituri funerare, circulatie monetara etc.

Originea teoriei continuitatii si a originii daco-romane a cunoscut primele formulari inca din epoca medievala. In epoca moderna teoria a evoluat in functie de coordonatele politice care au angrenat intelectualitatea romaneasca. Temele principale ale acestei teorii au fost: originea si rolul romanilor, dacilor si slavilor in formarea poporului roman, precum si spatiul geografic al etnogenezei romanilor.

In a doua jumatate a secolului al XI-lea bizantinul Kekaumenos afirma ca vlahii balcanici erau urmasii dacilor, cuceriti de Traian, care traiau inainte pe Dunare si pe Sava. Ei s-au rasculat impotriva bizantinilor si s-au retras spre sud, in Epir, Macedonia si Elada. Lucrarea lui Kekaumenos a avut o difuzare restransa si a fost pusa in circulatia stiintifica relativ tarziu.

Peste circa un secol, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, afirma despre vlahi: "se spune ca sunt coloni veniti de demult din Italia". Aceasta este prima formulare a originii romane a romanilor.

Dupa formarea taratului vlaho-bulgar, originea romana a vlahilor a fost reiterata in corespondenta dintre papa Inocentiu al III-lea si tarul Ionita Asan in anii 1202-1204. Posibil ca informatia sa fi parvenit de la Roma, iar Ionita Asan si-a insusit-o imediat, exploatand avatarurile unei asemenea origini nobile, in contextul in care se straduia ca Papa sa ii legitimeze titlul de imparat.

In istoriografie se sustine ca aceste asertiuni timpurii, din secolele XI-XIII, sunt marturii ale unei constiinte proprii a originii romane in mijlocul romanilor, o traditie transmisa peste timp si consemnata in scris abia in aceasta perioada. Credem ca este o interpretare exagerata a istoriografiei romanesti, angajata in disputele politice pentru legitimarea drepturilor romanilor din Transilvania. Asemanarea limbii latine cu limba romana, precum si asezarea geografica a romanilor i-a determinat pe autorii respectivi, cunoscatori ai textelor latine clasice despre razboaiele dintre daci si romani, sa confere o origine romana poporul roman.

Din aceleasi cauze - asemanarea limbii romane cu latina si asezarea geografica a romanilor - mai multi scriitori din secolele XV-XVI au afirmat o origine romana a romanilor: Bonfinius, Enea Silvio Picolomini, Poggio Braciolini etc. Tema a fost reluata de autori din secolele urmatoare.

Primul cronicar roman care consemneaza originea romana a romanilor este Grigore Ureche la mijlocul secolului al XVII-lea. L-a urmat Miron Costin, care o afirma raspicat in lucrarea "De neamul moldovenilor". Trebuie sa retinem ca ambii cronicari moldoveni au studiat in Polonia, au cunoscut limba latina si au intrat in contact cu literatura straina care afirmse originea romana a romanilor. Dupa cum sublinia profesorul Lucian Boia, "nimic din ce argumenteaza ei cu privire la originea romana nu poate fi raportat la vreun izvor autohton anterior.". In secolul al XVII-lea cronistica romana a depasit faza slavona, atat prin scrierea ccronicilor in limba romana, cat si prin identificarea unor repere culturale si istorice spre Roma. Originea romana conferea noblete si prestigiu Tarilor Romane, aprecieri de care duceau multa lipsa romanii in epoca respectiva din cauza regimului dominatiei otomane.

Dimitrie Cantemir a reluat si sustinut cu fermitate originea romana a romanilor. El a luat pozitie impotriva scriitorilor care contestau originea romana a romanilor si continuitatea, combatandu-i pe cei care afirmau ca retragerea aureliana a insemnat si retragerea populatiei. Pe langa argumentele de logica, aduce si unul sentimental: dragostea de mosie a romanilor.

Ideile lui Cantemir au fost preluate de romanii ardeleni angajati in lupta de emancipare: Inochentie Micu Klein la mijlocul secolului al XVIII-lea, apoi de corifeii Scolii Ardelene de la finele aceluiasi secol.

Reprezentantii Scolii Ardelene s-au pronuntat pentru originea exclusiv romana a poporului roman, sustinand disparitia prin exterminare si alungare a dacilor. Un alt argument al scolii ardelene a fost incompatibilitatea dintre civilizatia romana si barbarismul dac.

Ei au pus bazele unei scoli latiniste, care din Transilvania si-a schimbat centrul de greutate spre cele doua principate la mijlocul secolului al XIX-lea datorita emigrarii elitei romanesti ardelene dincoace de carpati. Pentru August Trebniu Laurian istoria romanilor incepea cu istoria Romei. Punctul culminant al Scoliii latiniste a constat in publicarea in 1871 si 1876 a unui dictionar in doua volume si un glosar al limbii romane, latinizata si epurata de cuvintele nelatine. Acesta a fost "cantecul de lebada" al scolii latiniste, pentru ca au declansat o vie reactie impotriva stalcirii limbii romane de dragul latinitatii.

Deja se impusese in lumea stiintifica romana un curent care nu contesta originea romana, dar era impotriva exagerarilor: a inceput sa se accepte ca majoritatea colonistilor adusi in Dacia cucerita proveneau din diverse parti ale imperiului, deci erau doar cetateni romani, nu de sange roman. Incep sa apara si dacii in discutiile despre originea poporului roman. Terenul a fost pregatit de politicieni, ca IC Bratianu, care inca din 1857 se pronunta pentru o origine din romani, traci si celti. BP Hasdeu a publicat in 1860 un articol sugestiv intitulat "Perit-au dacii?" in care demonstra exagerarile scolii ardelene si a urmasilor ei. Dupa 1870-1880 dacii incep sa ocupe un loc tot mai important in cercetarea originilor poporului roman.

Daca inca la finele secolului al XIX-lea se accepta in continuare ponderea romana, au fost momente in secolul al XX-lea in care dacismul a castigat teren, mai ales in perioadele extremismului de dreapta si respectiv de stanga. Pentru unii amatori in ale istoriei, chiar si astazi, dacii au fost stramosii romanilor, romana este un dialect al limbii latine si altele de genul acesta. Dar aceasta este o chestiune pe care o veti discuta probabil la cursul de istoriografie si nu intram in detalii.

Trebuie sa retinem observatia profesorului Lucian Boia, ca dacii au inceput sa fie acceptati la origoinea romanilor in momentul in care ne-am castigat deja independenta, ca stat eram un regat recunoscut pe plan international si nu mai era atat de acuta nevoia de legitimitate.

Discutii incitante s-au purtat uneori in legatura cu ponderea slavilor in formarea poporului roman. Istoriografia secolului al XIX-lea a minimalizat rolul slavilor. Pentru ei romanii erau formati deja ca popor in momentul in care au intrat in contact cu slavii, iar cuvintele slave au patruns pe cale politica, religioasa si culturala.

Prin 1870-1879 se publica de catre Al Cihac un dictionar etimologic al limbii romane, potrivit caruia 2/5 dintre cuvntele limbii romane erau de origine slava. Hasdeu a lansat atunci teoria circulatiei cuvintelor, potrivit careia structura unei limbi este data de circulatia cuvintelor, nu de numarul brut al acestora.

Cel care a sustinut rolul slavilor in formarea poporului si a limbii romane a fost Ioan Bogdan, un foarte bun slavist. In istoriografie si-a facut locul treptat un punct de vedere favorabil influcntei slave in limba si institutii, reprezentat printre altii de PP Panaitescu si CC Giurescu.

In perioada de inceput a comunismului, cand influenta sovietica era majora, rolul slavilor a fost exagerat, mai ales sub aspectul fundatiei politice. S-a pus accent pe importul institutional si pe stapanirea unei parti a spatiului romanesc de cnezatul kievian. Revenirea regimului comunist la valorile nationale a insemnat si estomparea rolului slavilor in formarea romanilor. Daca in perioada interbelica si in primii ani ai comunismului s-a acceptat secolul X ca perioada de incheiere a formarii poporului si limbii romane, dupa 1970 a inceput sa se vorbeasca de un popor proto-roman si de o limba protoromana in jurul anului 600.