Arnold Schonberg (1874-1951)

Arnold Schonberg (1874-1951)

Arnold Schonberg s-a nascut pe data de 13 septembrie 1874, fiind fiul lui Samuel si al Paulinei Schonberg, de profesie comercianti. In casa familiei, muzica se afla la loc de cinste, mama muzicianului fiind o pasionata pianista. Ramas orfan de tata la varsta de 8 ani, Arnold invata sa cante la vioara si violoncel si incepe sa compuna singur, fara nici o pregatire speciala. Mai tarziu, in 1897, se apropie de Alexander von Zemlinski, care il indruma in tehinica dirijatului si contrapunctului, cursuri care ii aduc un post de dirijor al unei formatii corale de amatori. In 1901 se casatoreste cu sora lui Zemlinski, in acelasi an mutandu-se la Berlin unde, pentru scurta vreme, este angajat kapllmeister la Welzegens Buntem Theatre si profesor de compozitie la Conservatorul Stern. Dar, in 1903, se intoarce la Viena, unde ramane pana in 1911 si, sub protectia lui Gustav Mahler, va desfasura o bogata activitate de compozitor, pictor, dirijor si pedagog. Din aceasta perioada dateaza primele opusuri - mai multe lieduri, sextetul Verklarte Nacht, cantata Gurrelieder, Cvartetul de corde nr. 1 in re minor, Simfonia de camera op. 9 -, care ii netezesc drumul spre atonalism si legaturile cu Alban Berg si Anton Webern care, elevi fiindu-i, gasesc in profesorul lor un model desavarsit, insusi idealul lor artistic.  Atras de pictura expresionista, intra in relatii cu Kandinski si Marc, adera la estetica grupului Der Blaue Reiter (Calaretul albastru) si participa cu lucrari la expozitiile organizate de catre acestia. In 1910, Schonberg este numit profesor la Academia de muzica, unde ramane doar un an. In 1911 se muta la Berlin, reluandu-si activitatea la Conservatorul din Stern. Creatia sa din aceasta perioada evidentiaza tendintele sale nonconformiste si atractia pentru combinatiile atonale, dar si adeziunea la estetica expresionista. In acelasi an, publica un curs de armonie si incepe sa mediteze la posibilitatea unei organizari melodice si armonice a totalului cromatic. O serie de turnee la Amsterdam si Londra, razboiul, dar mai ales cercetarile sale muzicale il absorb total, facandu-l sa abandoneze pictura si compozitia muzicala pana in 1922, cand inventeaza dodecafonismul ca metoda de compozitie, pe care o aplica pentru prima data in Funf Stucke fur Pianoforte op 23 (1923), continuand sa compuna in aceeasi maniera pana in 1945. In 1933, dupa instaurarea regimului nazist, este inlaturat, ca multi alti artisti germani, de la Academia prusiana de arte din Berlin, fiind nevoit sa se autoexileze in SUA. Aici, in pofida starii sale precare de sanatate, isi continua activitatea de creatie, interpretare si didactica la diferite universitati din California. Moare la Los Angeles, pe data de 13 iulie 1951.

Nascut intr-o mica familie apartinand micii burghezii evreiesti, Arnold Schnberg a inceput sa compuna si sa cante la vioara de la varsta de opt ani. Apoi s-a indreptat catre violoncel, pentru a putea face muzica de camera si in mare parte, s-a format ca autodidact. Singurul lui profesor a fost viitorul sau cumnat, compozitorul Alexandre von Zemlinski. La inceputul carierei, a facut o pasiune in acelasi timp pentru muzica lui Wagner si pentru cea a lui Brahms, fapt care avea de ce sa contrarieze, la acea vreme. Adevarat este insa ca, daca el porneste de la hipercromatismul wagnerian, simtul brahmsian al formei avea sa domneasca pana in lucrarile sale de batranete.
In tinerete, Schnberg a compus numeroase lucrari inedite. Din 1897 dateaza un Cvartet de coade in re major, in spiritul lui Dvork. In 1898-1900 au fost scrise mai multe lieduri, dintre care 12 vor aparea sub primele numere de opus. In 1898, unul dintre acestea va provoca un scandal. 'Si de atunci, scandalul nu a mai incetat niciodata' (scria Schnberg, mult mai tarziu). In septembrie 1899, Schnberg a compus in trei saptamani o lucrare care - in pofida reactiilor pe care le-a provocat prima ei auditie la Viena, in 1902 - avea sa devina in scurt timp una dintre cele mai intepretate creatii ale sale : sextetul de coarde Verklrte Nacht ('Noapte transfigurata'), dupa un poem de Richard Dehmel. El insusi avea sa realizeze doua transcriptii ale acestei lucrari pentru orchestra de coarde. Este vorba despre prima dintre marile lui partituri inca tonale, intr-un stil postromantic. 'Cand sunt intrebat de ce nu mai compun ca pe vremea Noptii transfigurate, in general raspund ca este exact tocmai ceea ce fac acum. Insa eu nu pot face nimic daca oamenii nu-si dau seama' (scria Schnberg, in 1927). Verklrte Nacht se situeaza, stilistic, in prelungirea lui Wagner, dar turnurile ei melodice sunt foarte personale, cu vastele lor salturi intervalice si cvasi-absenta referintelor la acordul perfect. De aici se desprinde concluzia ca "inovatiile decisive ale lui Schnberg n-ar fi fost posibile daca in Verklrte Nacht el nu s-ar fi deturnat de la pompa poemului simfonic al epocii, pentru a lua ca model scriitura obligata a cvartetelor brahmsiene' (Adorno).

In perioada tonala si postromantica a lui Schnberg se mai inscriu poemul simfonic Pellas si Mlisande op. 5 si Gurrelieder; deja, este mai greu sa integram aici Cvartetul de coarde nr. 1 op. 7 sau Simfonia de camera nr. 1 op. 9. Scrise pentru solisti, coruri si orchestra, Gurrelieder fac apel la efective enorme. Au fost concepute in 1900, dar orchestratia nu a fost definitivata decat in 1911. Prima lor auditie la Viena i-a adus lui Schnberg un adevarat triumf, dar acest succes a fost, intr-un fel, postum : el se adresa, de fapt, unui compozitor care, in acest interval, evoluase radical si intalnise in orasul lui natal o rezistenta invecinandu-se uneori cu ura, combinata fiind, pe alocuri, cu sentimente deschis antisemite.

Din 1901 pana in 1903, Schnberg a trait la Berlin, unde pentru a-si castiga existenta a fost nevoit sa orchestreze operete. La intoarcerea la Viena, a descoperit arta lui Gustav Mahler, pe care inainte il apreciase prea putin si si-a inceput lunga cariera pedagogica, acea extraordinara aventura care avea sa marcheze profund muzica secolului XX. Printre primii lui elevi se gasesc Anton Webern si Alban Berg, care, fiecare in maniera sa, avea sa-l urmeze in indraznelile lui, pentru a forma impreuna cu el celebra 'trinitate vieneza'. Odata cu opus 7 (oficial in re minor) si opus 9 (oficial in mi major), Schnberg atinge limitele lumii tonale. La el, prima manifestare a expresionismului muzical, Simfonia de camera op. 9 a inlocuit, printre altele, armoniile de terta cu suprapuneri nemiloase de cvarta, iar prin structura ei intr-o singura miscare, a reinnoit intr-o maniera originala forma de sonata. Pasul decisiv catre atonalism a fost facut in 1907-1908, cu Cvartetul de coarde nr. 2 op. 10, ale carui prime doua parti sunt inca tonale, in timp ce ultimele doua (care fac apel la interventia vocii umane), chiar daca raman tonale prin vocabular, nu mai sunt tonale prin sintaxa (aceste acorduri nu se inlantuie dupa legile tonalitatii). In legatura cu acestea, Schnberg declara : 'Partile a treia si a patra definesc clar o tonalitate, in toate punctele de articulatie ale formei. Dar disonantele sunt atat de numeroase incat ele nu vor putea fi echilibrate prin simpla aparitie, din cand in cand, a unor acorduri perfecte, corespunzand unei tonalitati sau alteia. Mi s-a parut absurd sa oblig o miscare sa intre cu forta in patul lui Procust al unei tonalitati, in lipsa unor progresii armonice la care sa se raporteze. Aceasta a fost problema mea, iar contemporanii mei ar fi trebuit sa se preocupe si ei de aceasta.' Aceste prime pagini atonale ale lui Schnberg au fost compuse exact in momentul in care in pictura aparea cubismul; o comparatie se impune intre opus 10 si Domnisoarele din Avignon de Picasso (sunt create in acelasi an) : primelor doua parti, inca tonale, din opus 10 le corespunde partea stanga (traditionala) a tabloului, ultimelor doua miscari (atonale), partea dreapta (cubista) a tabloului.

Pentru Schnberg a urmat o perioada intensa de creatie, cuprinzand capodoperele stilului 'atonal-liber' pe care toti si in special Pierre Boulez, le considera cele mai mari reusite ale sale. Se vorbeste deseori, pentru a caracteriza aceasta perioada, despre emanciparea disonantei. Trebuie inteles prin aceasta ca, pe de o parte, orice acord poate urma oricarui altuia si ca, pe de alta parte si, mai ales, o disonanta nu este obligata sa se rezolve, intr-un termen mai lung sau mai scurt, intr-o consonanta (acord perfect). Acest refuz al rezolvarii a fost principalul izvor al aptitudinii stilului lui Schnberg de a reprezenta angoasa, macabrul. Cartea gradinior suspendate, ciclu de 15 melodii pe poeme de Stefan George dateaza din 1908-1909. Vor urma cele Cinci piese pentru orchestra op. 16, cele Trei piese pentru pian op. 11 si monodrama Erwartung op. 17, a carei premiera nu avea sa aiba loc decat in 1924. In opus 16, orchestra este tratata ca un mare ansamblu de solisti. Acest interes pentru timbru in sine este evident in a treia din cele cinci piese, realizata aproape exclusiv dintr-un singur acord de cinci note, transferate dintr-un registru in altul si de la un instrument la altul. Schnberg nu face aici altceva decat sa puna in practica un principiu pe care il definise deja in lucrarile lui teoretice, acela al Klangfarbenmelodie (melodie de timbruri).

Erwartung, cu o durata de aproximativ jumatate de ora, aduce pe scena un singur personaj, o femeie cautandu-si iubitul intr-o padure si negasind, intr-un sfarsit, decat un cadavru. Este vorba, de fapt, despre un cosmar : Erwartung, care impinge pana la limitele extreme principiul nonrepetitiei unei idei muzicale, mergand pana la atematism, este prima lucrare din istoria muzicii cu un continut esentialmente psihanalitic. Prin liniile melodice si frazarea sa, Schnberg ajunge la a recrea dialectica tensiune-relaxare, care in muzica tonala decurgea din raporturile disonanta-consonanta. In Erwartung, intoarcerea periodica a unui acord de sase sunete produce zone de stabilitate relativa. Ultima pagina este semnificativa. In cateva secunde, Schnberg satureaza spatiul cromatic temperat, facand sa se auda in mai multe registre, in succesiune si in suprapunere, cele douasprezece sunete ale scarii cromatice temperate. In Erwartung in mod real, in celelalte lucrari din epoca in mod virtual, consonanta absoluta nu mai este acordul perfect, ci totalul cromatic, plenitudinea cromatica.

In 1910, Schnberg s-a consacrat aproape constant picturii, iar in panzele sale a facut dovada unui expresionism la fel de violent ca in muzica lui din 1909. A participat activ, impreuna cu Kandinski, Klee si Franz Marc, la miscarea din artele plastice al carei 'manifest' a fost revista Der blaue Reiter ('Calaretul albastru').
In 1911, anul mortii lui Mahler, a compus Herzgewchse pe un text de Maeterlinck, a terminat Tratatul de armonie si s-a stabilit din nou la Berlin, unde va ramane pana in 1914. Aici, a compus si prezentat, Pierrot lunaire, lucrarea care l-a facut celebru 'dincolo de bine si de rau'. Aceste 'de trei ori sapte poeme pentru voce vorbita, pian, flaut (sau piccolo), clarinet (sau clarinet bas), vioara (sau viola) si violoncel', fiecare durand in jur de un minut si jumatate, a fost compusa la comanda actritei vieneze Albertine Zehme. Vocea este tratata aici dupa principiul Sprechgesang. Prin durata lor scurta, cele 21 de piese care compun Pierrot lunaire, pun in evidenta 'forma mica' deja utilizata de Schnberg in Trei piese pentru orchestra de camera (postume) si in cele Sase mici piese pentru pian op. 19 si din care Webern avea sa-si faca o specialitate (alaturi, de altfel si de alte principii formale). Lucrare cheie a secolului XX, Pierrot lunaire este tipic pentru perioada expresionista a lui Arnold Schnberg, prin amestecul de ironie si de sadomasochism macabru si insangerat.

In 1913, Schnberg a mai scris Die glckliche Hand op. 18, drama cu muzica si cele Patru lieduri cu orchestra op. 22. In anii urmatori nu a mai publicat nimic. I-a petrecut lucrand la oratoriul neterminat Scara lui Iacob, ocupandu-se de Societatea de interpretari muzicale particulare, prin intermediul careia a incercat, din 1918 pana in 1921, sa umple lacunele concertelor oficiale in materie de muzica contemporana si sa puna la punct dodecafonismul serial, 'metoda lui de compozitie cu douasprezece sunete, neavand raporturi decat intre ele'. Cu aceasta metoda, punct de plecare oficial al muzicii seriale, a dorit nu numai sa inlocuiasca ordinea tonala printr-o ordine noua, punand punct anarhiei atonalismului 'liber' din anii 1908-1913, ci de asemenea si mai ales, sa regaseasca firul marii traditii clasice si romantice germane. In acest sens stau marturie, in anii '20, atat intoarcerea lui la formele traditionale, cat si declaratia pe care o facea discipolului sau, Josepf Rufer : 'Am facut o descoperire care va asigura predominanta muzicii germane pentru urmatorii o suta de ani ce vor urma'. Primele manifestari ale dodecafonismului serial apar in valsul cu care se incheiau cele Cinci piese pentru pian op. 23, in Sonetul de Petrarca din Serenada op. 24 si mai ales in Suita pentru pian op. 25. Apoi, Schnberg si-a impins metoda catre o virtuozitate si o complexitate extrema in Cvintetul de suflatori op. 26, in Cvartetul de coarde nr. 3 op. 30 si in Variatiunile pentru orchestra op. 31. Apoi a utilizat-o in teatru, odata cu opera bufa Von heute auf morgen ('De azi pe maine') op. 32, din nou in creatia pianistica, prin Piesele op. 33a si op. 33b si prin Muzica de acompaniament pentru o scena de film op. 34, in care a aratat ca aceasta metoda nu era incompatibila cu expresionismul perioadei lui dinainte de razboi.

Titular din 1925, ca succesor al lui Busoni, a unei clase de compozitie la Academia de arte din Berlin, Schnberg a inceput sa fie urmarit odata cu venirea lui Hitler la putere, atunci cand tocmai incheia primele doua acte dintr-o lucrare de maestru, care era destinata sa ramana neterminata, opera Moise si Aaron. Mai intai s-a dus la Paris, unde pe 30 iulie 1933 - el, care la varsta de douazeci si opt de ani se convertise la protestantism - se va reconverti solemn la religia mozaica : acest demers a fost de altfel culminatia unei evolutii interioare care incepuse cu putin dupa 1920 si care se manifestase mai ales prin redactarea unei drame inca inedite, Der biblische Weg (1927). In octombrie 1933, a emigrat in Statele Unite, de unde nu avea sa mai plece niciodata.

Mai intai a predat la Boston si la New York, apoi la universitatea din California. Concertul pentru vioara si orchestra op. 36 si Cvartetul de coarde nr. 4 op. 37 sunt doua mari lucrari seriale. Mai tarziu, Schnberg a reintrodus in muzica lui anumite referinte la functiile tonale, asa cum se va intampla in Kol Nidrei op. 39 (1938) sau in Oda lui Napoleon op. 41, dupa Byron (1942). Dupa pensionarea lui de la universitatea din California, a trebuit, pentru a-si castiga existenta, sa dea din nou lectii in particular, iar in 1945, s-a vazut refuzat de Fundatia Guggenheim pentru o bursa care, spera el, i-ar fi putut permite sa termine Scara lui Iacob, Moise si Aaron si mai multe lucrari teoretice. Pe 2 august 1946, ca urmare a unei violente crize de astm, inima lui Schnberg s-a oprit. O injectie l-a salvat, iar splendidul Trio de coarde op. 45, scris in acea perioada avea sa fie (printre altele) traducerea muzicala a acestei morti clinice. Anul urmator, povestea unui om care a scapat teafar din ghetou s-a aflat la originea lucrarii Un supravietuitor din Varsovia. In 1949, a fost dusa la bun sfarsit Fantezia pentru vioara cu acompaniament de pian. Ultimele creatii ale lui Schnberg au fost vocale si de inspiratie religioasa. In 1950, a inceput redactarea Psalmilor moderni si, pentru a pune in evidenta continuitatea pe care o vedea el aici in raport cu Psalmii lui David, primului dintre acestia ii va da numarul nr. 151. A inceput sa ii puna pe muzica, dar moartea va lasa neterminata aceasta ultima opera.