SOCRATE

S O C R A T E

Aparitia lui Socrate in istoria filosofiei grecesti constituie un moment de rascruce, astfel putand fi delimitate mai bine marile etape ale acesteia.

Socrate (469-399) s-a nascut la Atena in anul 469 sau 470. Tatal sau, Sofronisc, era cioplitor in piatra, iar mama sa, Fenarata, moasa. Desi la inceput Socrate a urmat meseria tatalui sau, n-a ramas totusi fidel acestei arte, indreptandu-se catre studiul sufletului omenesc. Filosofii perioadei cosmologice ii explicasera geneza Universului, a macrocosmosului. Dar el, Omul, ce este Omul? pare a se intreba Socrate. Care-i sunt locul si rostul in ansamblul cosmosului si, mai ales, in cadrul vietii social-politice? Pentru formularea unor raspunsuri Socrate va adopta o noua cale. Ceea ce-si propune este prelucrarea si slefuirea nu a blocurilor de piatra, ci a sufletelor umane. Scop deloc usor de atins, data fiind complexitatea si diversitatea acestora, dar nu imposibil.

Intemeietor al ontologiei umanului, Socrate nu a lasat nimic scris. Invataturile sale au fost transmise pe cale orala, pastrandu-se in scrierea lui Xenofon 'Amintiri despre Socrate' si in Dialogurile de tinerete ale lui Platon, elev si continuator al sau. Desi atat istoricul, cat si filosoful l-au cunoscut personal, nu putine au fost vocile care au contestat veridicitatea informatiilor transmise fie de Xenofon, fie de Platon. In realitate, eliminand contradictiile evidente si uneori inerente, credem ca cele doua portrete se completeaza reciproc, Xenofon surprinzand mai bine trasaturile omului Socrate, in timp ce Platon infatiseaza imaginea ganditorului Socrate.

Observand decaderea institutiilor politice si a valorilor morale, scopul filosofiei, considera Socrate, ar fi reforma sociala prin reforma morala. Unul dintre principiile sale morale era acordul intre gand, vorba si fapta. Scopul sau era sa-i indrume pe cetatenii Atenei pe calea Binelui si Adevarului, exemplul personal constituind o dovada in acest sens. Crezul sau era practicarea virtutii.

Scopul vietii omenesti, fericirea, poate fi realizat prin infaptuirea binelui. Insa cum poate fi savarsit binele si evitat raul? La aceasta intrebare fundamentala Socrate va raspunde: la temelia binelui sta stiinta, iar la temelia raului sta ignoranta, necunoasterea. El considera ca nimeni nu ar savarsi raul daca ar si in ce consta binele aducator de fericire. Prin urmare, nimeni nu greseste cu buna stiinta, ci din necunoastere.

Se stie ca filosofii de pana la Socrate s-au preocupat mai mult de studierea universului fizic, uitand de problemele omului. Celebrele cuvinte inscrise pe frontispiciul templului de la Delfi: cunoaste-te pe tine insuti, vor constitui indemnul la cercetarea cunoasterii de sine, la cercetarea esentei general umane si nu individuale. Astfel, asa cum spunea Cicero, Socrate este cel care a coborat filosofia din cer pe pamant.

Sofistii sustineau ca subiectul cunoasterii si obiectul sunt la fel de schimbatoare. Socrate considera ca datele furnizate de simturi nu pot constitui procesul cognitiv in totalitatea sa. Acesta se desfasoara datorita anumitor principii ale ratiunii, ale nous-ului, care sunt aceleasi pentru toti. Numai in felul acesta exista posibilitatea descoperirii adevarului obiectiv. Pentru a ajunge aici, Socrate isi proclama ignoranta. Sofistii stiau totul. In opozitie, Socrate pleca de la premisa 'stiu ca nu stiu nimic'.

Metoda folosita este dialectica (sau maeutica sau 'arta mositului'), ceea ce inseamna descoperirea adevarului prin intrebare si raspuns. Intrebarea dialectica este o alternativa la care raspunsul nu poate fi decat da sau nu. Raspunsul final, care consta in alegerea alternativei, constituie o problema dialectica. O data cu acest pas urmeaza dezbaterea. Adevarul, spunea Socrate, exista in constiinta fiecaruia, numai ca noi nu stim sa-l descoperim. Prin aceasta metoda, prin dialog, adevarul poate fi scos la iveala. Astfel, plecand de la cazuri particulare - curaj, virtute, dreptate, frumos -, prin inductie, Socrate ajunge la notiune, definitie, stabilind adevaruri permanente si general valabile. Numai astfel putem cunoaste conceptele, esenta. Pirn urmare, metoda socratica ne invata doua lucruri importante. In primul rand, cum sa ne eliberam de falsul si inautenticul din noi insine. Acest lucru se realizeaza prin intermediul ironiei socratice si al maieuticii. In al doilea rand, care este calea prin intermediul careia putem ajunge la adevar. Acest lucru se realizeaza prin inductie si definitie. Cele patru procedee sunt folosite simultan de Socrate in cadrul dialogurilor. Dialogul socratic nu este, asadar, un proces distinct, ci este un cadru permanent al metodei, conditie absolut necesara a acesteia.

Una dintre problemele de care s-a ocupat Socrate este si aceea a virtutii. Pentru Socrate, intelepciunea este virtutea cardinala. Din aceasta rezulta celelalte virtuti: dreptatea, pietatea, curajul si cumpatarea. Referindu-se la aspectele legate de dreptate, Platon spunea ca Socrate era 'omul cel mai drept', iar Xenofon considera ca era 'asa de drept, ca n-a facut niciodata rau nimanui, ci a adus cele mai mari foloase prietenilor lui, asa de cumpatat, incat n-a pus niciodata placerea mai presus de cinste, asa de intelept ca deosebea fara gres binele de rau '. Nu trebuie sa raspunzi nedreptatii cu o nedreptate si raului cu rau, argumenta Socrate. Nedreptatea nu se justifica in nici o imprejurare, mult mai mare nenorocire fiind sa faci, decat sa induri o nedreptate.

Soarta a vrut ca cel care s-a straduit intreaga-i viata sa-i invete pe semenii sai sa deosebeasca adevarul de neadevar, esenta de aparenta, sa cada prada confuziei acestora. Acuzat de coruperea tineretului, de savarsirea unor nedreptati, de necredinta in zeii in care credea Cetatea si de faptul ca se inchina altor zeitati, Socrate a fost condamnat la moarte. Verdictul a fost dezavuat de multi, realitate dovedita si de faptul ca cei trei acuzatori, Meletos, Anytos si Lycon, isi vor primi mai tarziu pedeapsa. Se pare ca Meletos a fost condamnat la moarte, iar ceilalti doi au luat calea exilului.

Raspunsul la acuzatiile aduse, discursul din final dovedesc, o data in plus, modul in care a inteles Socrate sa-si traiasca viata si sa-si primeasca moartea. 'Prefer - a spus acesta -, aparandu-ma in acest chip, sa mor, decat sa traiesc in alt chip'. Necunoscand nimic despre moarte, nu putea sti daca este bine sau rau sa mori. Insa era convins ca, in timp ce el pleca spre moarte, osandit de paratorii sai, acestia 'se duc spre pacat si nedreptate, osanditi de adevar: fiecare ramane cu osanda sa'. In final Socrate va spune: 'E ora sa ne despartim: eu ca sa mor, voi ca sa traiti. Care lucru este mai bun, numai Zeul o stie'. Astfel, filosoful care a inceput a dobandi notorietate ca erou de comedie[1], sfarseste ca erou de tragedie. Insa Socrate nu putea sa moara altfel; pentru un om cu structura sa morala era singurul fel posibil de a muri.