POLITICA COMERCIALA A U.E.

1. Introducere

Uniunea Europeana este o entitate politica, sociala si economica, dezvoltata in Europa,ce este compusa din 27 de state dintre care 6 membri fondatori din 1958: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg,Olanda.Este considerata a fi o constructie sui generis, situandu-se intre federatie si confederatie. Uniunea Europeana este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile si importurile mondiale. Ea joaca un rol important in promovarea comertului mondial bazat mai ales pe un sistem multilateral.

In numar de aproximativ cinci sute de milioane, populatia Uniunii Europene este a treia ca marime din lume, dupa China si India. Intinderea sa si impactul sau din punct de vedere comercial, economic si financiar fac din Uniunea Europeana o putere importanta pe plan mondial. Aceasta realizeaza cea mai mare parte a comertului mondial si genereaza o patrime din bunastarea mondiala.

Pe masura ce economia tarilor membre ale Uniunii Europene s-a dezvoltat si numarul tarilor care fac parte din aceasta organizatie integrationista a crescut locul acesteia in economia mondiala s-a schimbat in sensul ca, treptat a devenit principala putere economica a lumii.

Uniunea Europeana promoveaza respectul pentru drepturile omului in intreaga lume. Ca parte a acestui efort, Uniunea Europeana a conditionat orice cooperare comerciala sau economica, precum si oferirea fondurilor de asistenta de respectarea drepturilor omului.

2. Fundamentele politicii comerciale a U.E se regasesc in prevederile Tratatului de la Roma. Acestea au fost completate ulterior prin tratatele multilaterale si bilaterale incheiate de CEE pe parcursul evolutiei sale si prin legislatia si reglementarile adoptate. Tarile care au aderat mai tarziu la grupare s-au angajat sa se conformeze normelor si reglementarilor deja adoptate.

Reglementarile de ordin comercial au vizat atat constituirea uniunii vamale si realizarea pietei unice, cat si relatiile comerciale cu tarile terte.

Crearea Uniunii vamale a fost unul dintre principalele obiective formulate in documentele din anii `50 semnate de Franta, RFG, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, care au pus bazele institutionalizarii spatiului integrat european:

Tratatul de la Paris de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului - CECO, semnat in 1951

Tratatul de la Roma privind crearea Comunitatii Europene pentru Energia Atomica - EURATOM, semnat la 25 martie 1957

Tratatul de la Roma de creare a Comunitatii Economice Europene - semnat la 25 martie 1957.

Dintre acestea, semnificatia cea mai mare pentru crearea uniunii vamale o are tratatul de la Roma. In bazele acestui tratat crearea uniunii vamale a insemnat un proces complex de liberalizare progresiva, dar completa a schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriu vamal mic si de reglementare uniforma a fluxurilor comerciale cu tarile terte. Ultimele doua aspecte presupuneau:

• adoptarea unei politici comerciale comune fata de statele terte
• adoptarea unui tarif vamal comun

In textul sau, Tratatul de la Roma cuprindea un calendar relativ precis al masurilor vizand crearea uniunii vamale, insotit de prevederi mai generale referitoare la uniunea economica si monetara, si in perspectiva si politica.

Astfel, in linii mari, uniunea vamala urma sa fie infaptuita in perioada de tranzitie a crearii CEE, prevazuta a se extinde pe parcursul a 12-15 ani.

Daca avem in vedere ca Tratatul de la Roma a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele masuri de aplicare a lui au fost promovate incepand cu 1 ianuarie 1959, uniunea vamala urma sa fie infaptuita cel mai devreme pana in 1971. Fata de prevederile tratatului, aceasta perioada a fost redusa la 10 ani, incheindu-se la 1 iulie 1968.

Conform prevederilor din tratat, uniunea vamala s-a creat prin aplicarea unor masuri care vizau pe de o parte comertul intracomunitar, iar pe de alta parte comertul cu tarile terte.

Dintre masurile care au vizat comertul intracomunitar sunt de mentionat:

desfiintarea taxelor vamale de export inca din 1960

reducerea treptata, pana la eliminarea completa la 1 iulie 1968 a taxelor vamale de import

eliminarea, in aceeasi perioada a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din schimburile reciproce.

Dintre masurile referitoare la comertul cu tarile terte mai importante sunt:

adoptarea de catre tarile membre, in conformitate cu angajamentele asumate de CEE in GATT, a unor contingente tarifare, care stabileau plafoane cantitative sau valorice in limita carora puteau fi efectuate importuri din tarile terte cu scutiri sau reduceri de taxe vamale.

ajustarea treptata a tarifelor vamale nationale in vederea adoptarii tarifului vamal comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelor din tariful vamal comun urma sa se situeze la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale in vigoare in statele membre la 1 ianuarie 1957. Catre acest nivel au fost realizate trei ajustari succesive: prima cu 30% la 1 ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1 iulie 1963 si ultima cu 40% la 1 iulie 1968.

ca urmare, la 1 iulie 1968 a fost pus in aplicare tariful vamal comun fata de tarile terte.

Se poate aprecia ca 1 iulie 1968 este data finalizarii in linii generale a crearii uniunii vamale. Spunem in linii generale intrucat alte masuri stipulate in tratat care vizau direct sau indirect realizarea liberei circulatii a marfurilor urmau sa fie aplicate ulterior.

Printre acestea se inscriu:

instituirea unui regim fiscal comun intre tarile membre

armonizarea legislatiilor vamale si administrative a tarilor membre

elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind concurenta pe plan intracomunitar, etc.

La acestea adaugam si faptul ca in schimburile comerciale reciproce au persistat, chiar mult dupa expirarea perioadei de tranzitie o serie de bariere netarifare si restrictii, atat in comertul cu produse manufacturate, cat mai ales in cel cu marfuri agricole.

3. Evolutia uniunii vamale catre piata unica interna

Se poate aprecia ca la sfarsitul primei etape a crearii ei, uniunea vamala avea o dimensiune preponderent tarifara. In contextul evolutiilor ulterioare, uniunea vamala a progresat cu fiecare nou moment si pas pe calea adancirii integrarii. In acest sens s-au inregistrat: pe de o parte o extindere a teritoriului vamal, iar pe de alta parte o evolutie progresiva spre libera circulatie a marfurilor care reprezinta unul din principalele atributuri ale pietei interne unice si spre reglementari unitare in relatiile cu tertii.

Ca urmare a acestei evolutii, uniunea vamala a dobandit alaturi de dimensiunea tarifara si o dimensiune fundamental economica.

Teritoriul vamal a uniunii s-a extins prin valurile succesive ale aderarii, respectiv:

Anglia, Danemarca si Irlanda care au aderat de la 1 ianuarie 1973;

Grecia la 1 ianuarie 1981;

Spania si Portugalia din 1986;

Austria, Suedia si Finlanda de la 1 ianuarie 1995;

Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Letonia, Lituania si Malta la 1 mai 2004;

Romania si Bulgaria de la 1 ianuarie 2007.

In prezent, teritoriul vamal al U.E. insumeaza teritoriile vamale ale tuturor celor 27 de tari membre, precum si cu titlul de exceptie unele teritorii din afara U.E. care in virtutea tratatelor in vigoare au adoptat regimul vamal al U.E. (ex: San Marino, Principatul Monaco, etc.)

Cel de-al doilea aspect al evolutiei: progresul considerabil pe calea inlaturarii barierelor din calea schimbarilor intracomunitare si a reglementarii unitare a relatiilor cu tertii s-a realizat in contextul reformei CEE.

Cele mai importante documente care au stat la baza reformei sunt:

asa numita "Carte Alba" (adoptata la reuniunea la nivel inalt de la Luxemburg) din 1985, care cuprindea proiectele de reforma ale CEE;

Actul Unic Vest-European intrat in vigoare de la 1 iulie 1987 care reprezinta un acord intre tarile membre privind reforma Tratatului de la Roma.

Ambele documente vizau crearea "pietei interne unice" pana la sfarsitul anului 1992. Efectele crearii pietei interne unice asupra comertului intracomunitar pot fi apreciate ca deosebit de importante, daca avem in vedere ca, potrivit unui studiu la nivelul anului 1987 numeroase obstacole existau in calea schimburilor reciproce. In ordine descendenta a frecventei lor, acestea constau in:

Ø      obstacole tehnice;

Ø      bariere administrative;

Ø      formalitati vamale;

Ø      asimetrii in ce priveste costurile de transport;

Ø      diferente in ce priveste nivelele de TVA;

Ø      continutul asupra pietelor de capital;

Ø      achizitii guvernamentale discretionar acordate, etc.

Avand in vedere aceste realitati in Cartea Alba au fost inscrise 279 de masuri privind inlaturarea barierelor fizice, tehnice si fiscale din calea circulatiei intracomunitare a marfurilor.

Toate aceste masuri aveau in vedere ca libera circulatie transfrontaliera a bunurilor in cadrul Comunitatii presupunea in mod firesc si suprimarea dispozitiilor comunitare sau nationale din legislatia vamala care impunea efectuarea de formalitati sau de controale pentru bunurile comunitare la frontierele intracomunitare.

Totodata masurile de reforma care vizau dezvoltari pe linia uniunii vamale au luat in consideratie si necesitatea utilizarii in comertul cu tertii a unei legislatii vamale comunitare, omogene si obligatorii. Pasul descisiv in aceasta directie a fost facut in 1992 prin adoptarea Noului Cod Vamal Comunitar.

De la momentul crearii ei la 1 iulie 1968, uniunea vamala a cunoscut o evolutie continua pe parcursul a 24 de ani catre obiectivul realizarii unei piete interne unice. Piata interna unica a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1993. Acest moment a reprezentat de fapt si intrarea in etapa realizarii uniunii economice si monetare. Acest fapt este consfintit prin tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, care preschimba insasi denumirea comunitatii in Uniunea Europeana.

De remarcat ca odata cu intrarea in functiune a pietei interne unice, comunitatea europeana a devenit un "spatiu fara frontiere" asa cum s-a preconizat prin Actul Unic Vest-European.

Primul pas al intrarii in functiune al pietei interne unice l-a reprezentat desfiintarea vamilor interne. Formalitatile la frontierele interne au fost inlocuite cu sisteme noi (statistice si fiscale) care nu necesitau controale sau documentatie la trecerea marfurilor peste granitele interne.

Se poate aprecia ca piata interna unica se bazeaza in mod esential pe uniunea vamala extinsa si aprofundata printr-un efort indelungat de creare, armonizare si unificare a legislatiei si institutiilor comerciale. Legislatia vizand aspectele tarifare, netarifare si economice ale uniunii vamale a fost creata progresiv si are ca principal scop ca orice marfa importata sa fie subiectul acelorasi reguli tarifare si prevederi vamale si ca tariful vamal sa fie aplicat in acelasi fel pe tot cuprinsul comunitatii. Astfel :

au fost elaborate regulile comune de origine

au fost adoptate proceduri comune de antrepozitare si de tranzit

in contextul pietei unice au fost eliminate atributiile punctelor vamale in colectarea accizelor si a TVA-ului

a fost adoptat Documentul Administrativ Unic (DAU sau SAD- Single Administrative Document) cu rol de declaratie vamala care a inlocuit 150 documente diferite utilizate anterior de administratiile vamale din statele membre

in 1992 a fost adoptat Codul Vamal Comun care a intrat in vigoare in 1994.

El a concentrat intreaga legislatie comunitara intr-un singur text, creand un cadru adecvat pentru export si import.

Un rol important in consolidarea uniunii vamale l-au avut programele Uniunea Vamala 2002 si Uniunea Vamala 2007.

Desi obiectivul crearii unei vami comunitare ar fi fost de dorit, in practica este mai greu de realizat. Accentul s-a pus pe unificarea procedurilor vamale si pe cresterea gradului de interoperabilitate. Deja in 2002 se aprecia ca serviciile vamale ale celor 15 tari membre actionau ca unul singur.

Aderarea noilor tari din Europa Centrala si de rasarit a generat noi presiuni asupra sistemului vamal al U.E.

Cele doua programe Uniunea Vamala 2002 si Uniunea Vamala 2007 au inclus si tarile noi aderente si au vizat :

cresterea gradului de interoperabilitate intre serviciile vamale

generalizarea informatizarii sistemelor vamale

simplificarea birocratiei pentru vama si comert.

O atentie deosebita s-a acordat cresterii rolului vamii in managementul integrat al frontierelor exterioare.

4. Ratiunile, functiile, obiectivele si principiile politicii comerciale comunitare

Paralel cu progresele pe calea realizarii liberei circulatii intracomunitare a marfurilor si serviciilor s-a structurat si a capatat coerenta si tot mai mare eficacitate politica comerciala comuna fata de tarile terte. Ea cuprinde ansamblul de marfuri si instrumente de ordin comercial sau din sfera altor politici, utilizate pentru reglementarea relatiilor comerciale externe ale U.E .

Adoptarea unei politici comerciale comune a presupus transferul puterii de decizie si implicit un transfer de suveranitate dinspre statele membre spre institutiile comunitare.

Un astfel de transfer in scopul aplicarii unei politici comerciale comune are mai multe ratiuni:

v     mai intai, libera circulatie transfrontaliera a bunurilor si serviciilor in interiorul comunitatii nu se putea realiza cu politici nationale diferite. Acestea ar fi putut genera externalitati negative pentru alti parteneri din spatiul integrat. Cerintele pietei interne unice si ale concurentei libere si nedistorsionate impun o politica comerciala la nivel comunitar

v     apoi, instrumentele de politica comerciala comuna asigura mentinerea integritatii pietei interne si au condus la transformarea comunitatii intr-un bloc comercial bine delimitat si eficient.

v     in al treilea rand politica comerciala comuna a fost menita sa sporeasca puterea de negociere a comunitatii pe piata internationala, comparativ cu cea a fiecarui stat membru considerat separat. Comunitatea a dobandit statutul de partener de negociere in numele statelor membre in cadrul Rundei Dillon din GATT(1961-1962)

Pornind de la aceste ratiuni, politica comerciala comuna a fost astfel conceputa incat sa indeplineasca o serie de functii, cum sunt :

Ø      protejarea pietei interne unice si a producatorilor amatori fata de concurenta externa

Ø      evitarea si eliminarea externalitatilor negative in schimburile intracomunitare

Ø      sustinerea interna si promovarea sectoarelor in formare(infantile)

Ø      favorizarea economiilor de scara si a dotarii cu tehnologii avansate

Ø      corectarea distorsiunilor interne de productie si de de consum

Ø      combaterea comertului neloial

Ø      apararea mediului inconjurator

Ø      apararea securitatii nationale

Ø      protectia pietei fortei de munca respectiv combaterea somajului cauzat de importurile mai ieftine (asa numitul dumping social)

Ø      obtinerea de venituri bugetare din incasarile fiscale, vamale, etc.

Obiectivele politicii comerciale comune asa cum au fost ele delimitate prin Tratatul de la Roma si reafirmate prin Tratatul U.E. se refera la aspecte ca :

incheierea de acorduri internationale care sa reduca protectia tarifara(art.18)

promovarea schimburilor comerciale dintre statele membre si statele terte(art. 29)

evolutia conditiilor de concurenta in directia cresterii fortei competitive a intreprinderilor(art. 29 si art. 110)

dezvoltarea armonioasa a comertului international (art. 110 si art. 131)

eliminarea progresiva a restrictiilor in schimburile internationale (art. 110 si art. 131)

reducerea barierelor tarifare (art. 110 si art.131)

Mai succint am putea spune ca politica comerciala a U.E. are trei obiective principale:

promovarea comertuluicu tarile terte

promovarea liberului schimb

cresterea fortei competitive a firmelor comunitare

Principiile de baza ale politicii comerciale a U.E. sunt:

v     uniformitatea care in sensul art. 113 din Tratatul asupra U.E. presupune ca politica comerciala este construita pe principiile uniforme in ceea ce priveste modificarile tarifare, incheierea acordurilor comerciale, masurile de liberalizare, etc.

v     un al doilea principiu (art. 3 din Tratatul U.E.) este o economie de piata deschisa in care concurenta este libera. Acest principiu nu presupune excluderea oricarei protectii comerciale, ci doar a tendintei de accentuare a protectionismului si de obstructionare a liberului acces pe piata comunitara.

v     principiul centralizarii la nivel comunitar a deciziilor majore care se materializeaza in componentele aproape exclusive ale institutiilor europene in materie de acorduri comerciale internationale si masuri comerciale fata de terti.

5. Distributia competentelor in procesul decizional privind politica comerciala

Pe masura individualizarii ei in pachetul vast al politicilor economice, politica comerciala comuna a intrat tot mai mult in aria de competenta a institutiilor comunitare. In prezent in ce priveste comertul cu bunuri, transferul la nivel comunitar a competentelor statelor in materie de politica comerciala este aproape total. Nici un stat membru nu poate modifica unilateral regimul si reglementarile vamale, nu poate incheia acorduri bilaterale cu tertii, etc. Aceste competente revin in exclusivitate organelor comunitare care actioneaza in numele statelor membre. Dintre acestea, principalii actori decizionali in materie de politica comerciala sunt:

5.1 Consiliul U.E - numit si Consiliul de Ministri, este principalul organ de decizie si autoritatea legislativa finala. Consiliul de ministrii se constituie in general din ministrii de externe sau in functie de natura problemelor,din ministrii unor domenii sau ramuri. Pregatirea intrunirii Consiliului se face de Comitetul Reprezentantilor Permanenti - COREPER. Consiliul de Ministri raspunde in fata parlamentelor nationale. Consiliul functioneaza in mare masura pe principiul consensului. Dar majoritatea    deciziilor de politica comerciala se iau cu majoritate calificata. Pentru anumite sectoare cum ar fi serviciile (audiovizuale, educatia, sanatatea) se practica unanimitatea. Principalele atributii ale Consiliului U.E. in planul politicii comerciale sunt:

• autorizeaza Comisia Europeana sa deschida si sa reprezinte U.E. la negocierile comerciale cu statele terte sau cu organizatiile internationale.
• ratifica prin vot cu majoritate calificata acordurile incheiate de catre comisie;
• examineaza, aduce modificari si valideaza prin vot masurile comerciale si netarifare, regulile de aplicare a tarifului vamal comunitar si in general legislatia de comert exterior propuse de Comisia Europeana.

Detinand prin dreptul de vot puterea legislativa, rolul Consiliului Ministerial este apreciat ca similar cu cel al Congresului SUA.

Consiliul European este format din conducatorii Statelor membre, sefii de stat sau prim-ministrii, la care se adauga presedintele Comisiei Europene. Are rol de arbitru in caz de conflict sau criza, de reprezentare si promovare a intereselor statelor membre si de orientare a politicilor comune inclusiv a politicii comerciale.

5.2 Comisia Europeana este organ executiv, din punct de vedere legislativ avand doar rol consultativ. Desi Consiliul Ministerial detine cheia puterii decizionale, Comisia joaca de fapt un rol mult mai important. Ea este formata din comisari-inalti functionari numiti pe criterii de competenta de statele membre, sprijiniti de o suita de comitete si cabinete cu grupuri de experti specializati pe domenii. Desi sunt numiti de state,membrii comisiei nu reprezinta statele respective, ci sunt independenti si reprezinta interesele uniunii. Comisia administreaza si implementeza toate politicile U.E., inclusiv politica comerciala. Rolul ei poate fi asimilat cu cel al Presedintelui SUA. Ea raspunde in fata Parlamentului European. Printre atributiile Comisiei in plan comercial se inscriu:

reglementarea comertului intracomunitar

promovarea unor principii uniforme in relatiile cu tarile terte

definirea pozitiilor de adoptat de catre U.E. in cadrul organizatiilor economice internationale: OMC, OCDE, etc.

formularea de propuneri catre Consiliul Ministerial privind nivelul taxelor vamale si modificarea lor; introducerea temporara a unor taxe antidumping si compensatorii pentru anihilarea prejudiciilor aduse producatorilor interni etc.

elaborarea,sau dupa caz modificarea legislatiei de comert exterior, iar dupa aprobarea de catre Consiliul Ministerial, ia masuri pentru implementarea lor

rezolva, ca organ operativ numeroase probleme de politica comerciala prin negocieri.

5.3 Parlamentul European are rol de supervizor a tuturor institutiilor carmuitoare si mai ales a Comisiei Europene. Membrii Parlamentului European sunt alesi in mod direct pentru un mandat de 5 ani si sunt organizati in grupuri parlamentare in functie de orientarea politica si nu de tara de provenienta. In domeniul legislativ, atributiile Parlamentului European sunt de ordin consultativ. De exemplu in cazul extinderii, respectiv a acordurilor de asociere si aderare a fost nevoie de consimtamantul Parlamentului, dar aprobarea prin vot a revenit Consiliului.

5.4 Curtea Europeana de Justitie urmareste si la nevoie impune respectarea de catre cetateni si statele membre a legislatiei comunitare, inclusiv cea comerciala care prevaleaza in raport cu legislatia nationala. De asemenea, pentru ca adesea regimul politicii comerciale stipulat in Tratatul de la Roma si in Tratatul U.E. nu este foarte clar sau explicit formulat, Curtea este chemata sa clarifice modul de interpretare si aplicare a diverselor prevederi. De exemplu in 1994 Curtea Europeana de justitie a interpretat diversele prevederi ale Tratatului U.E. si a concluzionat ca anumite servicii nu intra sub incidenta politicii comerciale comune, iar aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuala fac obiectul competentelor partajate. Prin urmare statele si-au mai pastrat o serie de competente in domeniul reglementarii serviciilor si al drepturilor de proprietate intelectuala.

In rest statele membre nu mai apar ca entitati autonome in cadrul OMC, nu pot negocia si incheia acorduri comerciale, si nu pot modifica nivelul taxelor vamale. Daca pana in momentul instaurarii pietei unice statele mai aveau dreptul de a solicita anumite derogari de la regulile comune in anumite ramuri considerate sensibile, incepand din 1994 aceste drepturi au fost desfiintate.

Totusi nu trebuie sa se creada ca statele raman in afara procesului decizional. Procesul decizional este foarte complex si el implica o confruntare de interese exprimate de politicieni-birocrati si exponentii agentilor economici. Raportul OMC din anul 2000 privind revizuirea politicii comerciale a U.E. identifica si delimiteaza peste 800 de grupuri de interese cu mare forta economica si financiara a caror putere de persuasiune asupra structurilor institutionale europene nu poate fi ignorata.

Concluzia este ca, desi in UE functioneaza reglementari vamale si de politica comerciala comuna, totusi nu se poate vorbi de o uniformitate de interese si de o atitudine comuna unica a tarilor participante in ceea ce priveste politica comerciala.

In functie de interesele ce stau la baza definirii obiectivelor lor de politica comerciala, la nivelul anului 1999 (Hofhansel si Ivans) puteau fi delimitate urmatoarele patru grupuri de state:

un grup de orientare net liberala care cuprinde: Germania, Olanda, Danemarca, si Marea Britanie. Obiectivul lor comercial este legat de o mai mare deschidere comerciala a UE, reducerea protectionismului tarifar si netarifar si promovarea multilateralismului comercial

un al doilea grup este format din asa numitii oportunisti care vizeaza protejarea intereselor sectoriale. Este vorba de: Belgia(catalogata de Hofhansel ca o tara cu atitudine intermediara intre liberalism si protectionism), Italia, Luxemburg si Spania

al treilea grup ar fi aparatorii Politicii Agricole Comune (PAC), format din Franta, Irlanda, Belgia, Grecia, Portugalia si Spania care militeaza pentru un protectionism agricol ridicat

al patrulea grup compus din tarile UE cu venituri mai scazute- Irlanda, Grecia si Portugalia care sustin protectionismul comercial fata de terti.

6. Principalele caracteristici ale politicii comerciale a U.E.

Rigiditatea s-a inscris de la inceput ca o caracteristica a politicii comerciale a UE. Aceasta a avut ca sursa initiala protectia sectoriala selectiva generata de tratatele de baza: CECO a scos din sfera politicii comerciale carbunele si otelul pentru 50 de ani, pana la expirarea tratatului in 2002; similar este cazul energiei, reglementate prin tratatul EURATOM. Aceeasi abordare sectoriala este caracteristica tratatului CEE, de exemplu in 1957 acestuia i-a fost atasat un protocol separat privind importul de banane, ramas in vigoare pana la aniversarea a 50 de ani de la incheierea tratatului de la Roma, cand s-a adoptat un tarif unic de import pentru banane. Un alt exemplu il constituie PAC lansata in 1964, ca o conditie a Guvernului francez pentru trecerea la cea de-a doua etapa de eliminare a barierelor comerciale intraeuropene la produsele manufacturate. Bazata pe conceptul de autosatisfacere, PAC a instituit un regim comercial diferit pentru produsele agricole, care s-a dovedit costisitor, diferit de regulile GATT si greu reformabil.

In al doilea rand, politica comerciala a UE se caracterizeaza printr-un sistem de decizie bazat pe negocieri indelungate si dificile. Dificultatea negocierilor decurge din necesitatea armonizarii intereselor statelor si din tensiunile generate de distribuirea competentelor intre guverne si institutiile comunitare pe de o parte si intre diferitele organisme comunitare pe de alta parte.

Semnificative pentru ultimul aspect sunt disputele in materie de competente decizionale intre Consiliul de Ministri si Comisia Europeana. Frictiunile institutionale la acest nivel intervin ca urmare a faptului ca, de regula Comisia are o viziune mai larga asupra politicii comerciale, considerand ca tot ceea ce afecteaza schimburile cu tertii face parte din politica comerciala si este de competenta sa; la nivelul sau Consiliul are o viziune mai restransa asupra politicii comerciale pe care o reduce la barierele comerciale tarifare si netarifare si la acordurile preferentiale.

Procesul decizional anevoios s-a inscris pe parcursul anilor ca o a doua sursa de rigiditate a politicii comerciale UE. Avem in vedere de exemplu ca pana in 2001, pentru a nu se aduce atingeri intereselor statelor membre, deciziile privind barierele comerciale s-au bazat pe regula unanimitatii. Atingerea unanimitatii decizionale in sectoarele sensibile, agricultura sau servicii presupuneau negocieri laborioase si indelungate. Abia in 2001, in perspectiva largirii UE, Tratatul de la Nisa inlocuieste unanimitatea cu votul bazat pe majoritatea calificata in cadrul Cosiliului pentru aprobarea propunerilor Comisiei.

Ca o a treia caracteristica subliniem subordonarea politicii comerciale intereselor politice. Tratatul de la Roma definea scopul politic al CEE in termenii "verificarii europenilor", ceea ce presupune situatii diverse de la convietuirea pasnica pana la unificarea politica. In virtutea acestui scop de multe ori beneficiile economice ale integrarii au fost sacrificate in favoarea beneficiilor politice. In planul politicii comerciale acesta abordare explica acceptarea costurilor mari derivate dintr-o politica protectionista motivate de beneficii politice.

In al patrulea rand ar fi de subliniat interconexiunea stransa intre politica comerciala si celelalte politici si domenii de activitate din UE. Pe de o parte politica comerciala este utilizata pentru realizarea unor obiective specifice politicii agricole, politicii industriale, politicii concurentei, politicii externe etc, iar pe de alta parte politica comerciala foloseste instrumente specifice altor politici, respectiv: politica financiar-valutara, politica concurentei sau altor domenii, de exemplu: instrumente legislative, administrative(proceduri de investigatii etc), juridice, institutionale etc.

O a cincea caracteristica a politicii comerciale a UE ar fi prevalenta bilateralismului in detrimentul multilateralismului. Spre deosebire de SUA, UE nu este in practica un sustinator frecvent al multilateralismului. Din contra, specific abordarilor de politica comerciala a UE este bilateralismul. In functie de scopul urmarit, bilateralismul european ar putea fi clasat in doua tipuri:

bilateralismul defensiv, care cuprinde acordurile din "zona gri"de reducere voluntara a exporturilor tertilor catre UE. Acest tip de bilateralism este specific anumitor sectoare cum sunt: textilele, automobilele, electronica, etc. Si s-a manifestat indeosebi in relatiile cu: SUA, Japonia, Taiwan, etc.

bilateralismul ofensiv care cuprinde acorduri comerciale preferentiale, prin care UE vizeaza de fapt deschiderea pietelor pe baze bilaterale si sectoriale.

Desi toate acordurile afirma principiul GATT al egalitatii de tratament, prin regimurile comerciale diferentiate pe care le instituie, privite comparativ ele apar ca acorduri comerciale discriminatorii.

Acorduri comerciale preferentiale, de tip "acorduri de comert liber" sunt acele acorduri prin care partile au procedat la acordarea reciproca a unor concesii (reduceri/eliminari de taxe vamale de import, contingente tarifare etc.). In baza acestor acorduri, produsele de export originare dintr-o tara beneficiaza de facilitati suplimentare de acces pe piata tarii partenere.

Acorduri de cooperare economica si comerciala (nepreferentiale)

implica nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciproca a clauzei natiunii celei mai favorizate, dar si consultarea si cooperarea in domeniile economic, stiintific si tehnic.

Astfel de acorduri au fost semnate cu tarile arabe exportatoare de petrol si cu cele din Pactul Andin (1984), cu China (1984), cu statele ASEAN (1980) etc.

Prin aceasta retea destul de bogata de acorduri comerciale discriminatorii, UE si-a delimitat zonele de influenta si si-a extins in timp teritoriul de la 6 la 27 de membri. Reteaua acordurilor comerciale reflecta o subtila clasificare a statelor de la statutul de partener comercial, pana la statutul de membru UE cu drepturi depline.

Astfel, putem distinge principalele secvente ale politicii comerciale ale UE cu tarile terte si anume:

Politica comerciala fata de tarile care fac obiectul tratamentului nepreferential in regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, vizeaza un grup de doar 9 tari, dar care detin o pondere de cca 45% in totalul impoturilor UE. Este vorba de : Australia, Canada, China, Hong-Kong, Japonia, Koreea, Noua Zeelanda, Singapore si SUA. Dintre acestea un loc aparte il detine SUA, cu care incepand din 1995 UE intentioneaza crearea unei zone de liber schimb. Negocierile in acest sens au inceput pe baza documentului intitulat: " Noua Agenda Transatlantica", care viza:

Creearea unei zone de liber schimb UE-SUA in domeniul serviciilor;

Eliminarea taxelor vamale la importurile de produse industriale;

Reducerea barierelor netarifare din schimburile reciproce;

Armonizarea standarelor tehnice;

Prevenirea conflictelor comerciale;

Masuri de reglementare a drepturilor de proprietate intelectuala.

Agricultura si audiovizualul nu au fost incluse in negocieri. Rezultatele primelor runde de negocieri nu au fost validate de Consiliul European, fiind considerate de Franta si Germania ca neconforme cu normele GATT/OMC. Negocierile au fost reluate in 1998 pe un proiect imbunatatit intitulat "Noua Piata Transatlantica", care urmarea doar:

Reducerea barierelor tarifare din schimburile reciproce cu produse industriale

Crearea unui mecanism de "avertizare timpurie" cu privire la eventualele conflicte de natura comerciala.

Nici pe baza acestor negocieri nu s-a ajuns, pana in prezent, la un acord.

Politica UE fata de AELS urmareste, incepand din 1972, crearea unei zone de liber schimb intracontinentale intre cele doua blocuri. Primul pas in acesta directie a fost realizat prin reteaua de acorduri de liber schimb semnata in anii 1972-1973 de CEE cu fiecare din cele 7 state pe atunci membre AELS (Austria, Suedia, Finlanda, Elvetia, Portugalia, Islanda si Norvegia). Prin aceasta retea de acorduri s-a creat o zona de liber schimb numai pentru produse industriale si s-au reglementat anumite probleme punctuale din schimburile reciproce cu anumite produse.

Din anul 1984 s-a lansat ideea crearii "spatiului economic european". In 1993 a intrat in vigoare Acordul privind crearea Spatiului Economic European, care cuprindea prevederi menite sa creeze conditiile realizarii celor patru libertati de circulatie intre UE si AELS. Prin acest acord s-a creat o zona de liber schimb AELS-UE pentru produsele industriale, produsele agricole prelucrate (de genul: lactate, alimente congelate si paste fainoase) si pentru produsele industriale de origine agricola.

Spre deosebire de statele UE, tarile AELS si-au pastrat competentele vizand negocierea acordurilor comerciale cu tertii.

Politica UE fata de statele mediteraneene s-a materializat in anii 70 in incheierea de acorduri preferentiale care facilitau intrarea produselor din aceasta zona pe piata CEE. Interesul pentru aceasta zona se accentueaza o data cu aderarea la UE a Greciei, Spaniei si Portugaliei. Ca urmare in 1995, la Barcelona este semnat "Parteneriatul UE cu tarile mediteraneene". Este vorba de 12 tari din bazinul mediteranean: Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Malta si Autoritatea Palestiniana.

Cu Cipru si Malta parteneriatul s-a materializat prin aderare iar Turcia a capatat statut de asociat. Facilitatile comerciale convenite din acest parteneriat sunt similare cu regimul comercial al asocierii tarilor din Europa Centrala si de Rasarit.

Politica UE privind relatiile cu tarile sud-americane din grupul MERCOSUR, are ca obiectiv strategic contracararea influentei SUA in America Latina. Acordul cadru dintre UE si MERCOSUR incheiat in 1995 prevede liberalizarea progresiva, pe parcursul unei perioade de 10 ani a schimburilor comerciale cu produse industriale si servicii. Alte secvente importante ale politicii comerciale a UE delimitate prin acorduri preferentiale sunt:

Politica de cooperare comerciala cu tarile ACP - 71 de tari si teritorii in curs de dezvoltare din Africa, Bazinul Caraibelor si Pacific, participante la Conventia de la Lome.

Schema comunitara de preferinte comerciale acordate tarilor in curs de dezvoltare

Regimurile comerciale de asociere la UE a tarilor Europei Centrale si de Rasarit, finalizate prin aderarea la UE

O alta caracteristica a politicii comerciale a UE o constituie persistenta protectionismului. Obiectivul "promovarii liberului schimb" inscris in documentele constitutive nu a fost respectat intocmai de Comunitate. In contrast cu acest obiectiv Comunitatea a practicat de-a lungul anilor un protectionism viguros, diferentiat pe zone geografice si selectiv sub aspect sectorial. Sectoarele cele mai protejate au fost: siderurgia, industria chimica, masinile si echipamentele electrice, automobilele, industria textila, agricultura.

Potrivit studiilor de specialitate la nivelul anilor 90 gradul de deschidere spre exterior al UE de 97% era mai scazut decat cel al SUA 10,7%, dar mai ridicat decat al Japoniei-9,7%.

Nivelul protectionismului european depinde de domeniul in care este aplicat, de progresele inregistrate pe linia reducerii protectiei comerciale in cadrul sistemului comercial multilateral GATT/OMC, precum si de gama instrumentelor prin care este promovat. Instrumentarul protectionist este extrem de variat. El se clasifica in doua mari grupe:

Instrumente tarifare, in speta TARIC;

Instrumente netarifare.

Ca evolutie in timp, incepand cu anii 70 si pana in prima jumatate a anilor 90, preponderent a devenit protectia netarifara. Barierele netarifare cantitative au afectat indeosebi textilele, confectiile, incaltamintea, produsele electronice, autoturismele, motocicletele, etc.

Dupa intrarea in vigoare a Actului Unic, protectia cantitativa s-a redus considerabil deoarece:

• Statele si-au pierdut competenta de introducere si aplicare a barierelor cantitative
• La nivel comunitar, ca urmare a Rundei Uruguay s-a trecut la tarifarea unor bariere netarifare, iar cotele si limitarile voluntare au fost eliminate; in plus in contextul pietei unice interne s-a trecut tot mai mult de la barierele aplicate la frontiera la bariere regulatorii, care privesc piata interna, dar care afecteaza si bunurile si serviciile importate.

7. Tariful vamal comun

A fost instituit in 1968, o data cu incheierea procesului de inlaturare a taxelor vamale intre tarile membre UE si formarea uniunii vamale;

Baza legala a tarifului vamal comun o reprezinta: Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful si nomenclatura statistica si Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987);

El este comun tuturor Statelor Membre UE, nivelul taxelor vamale diferind insa de la un produs la altul;

Pentru anul 2006 taxele vamale se regasesc in Reglementarea nr.1719/2005 din 27 octombrie 2005 care modifica anexa I a Reglementarii 2658/87;

Tariful vamal comun se aplica uniform pe intreg teritoriul UE, avand rolul

de a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;

a evita orientarea schimburilor in functie de nivelul mai scazut al taxelor vamale in anumite tari;

raspunde nevoii de a mentine controlul la frontiera externa.

Odata cu preluarea Tarifului vamal comun, statele nu mai au posibilitatea de a modifica in mod autonom tariful vamal comun sau de a institui in mod unilateral noi taxe vamale. (Competenta in privinta modificarii tarifului extern comun revine Consiliului de Ministri, la propunerea Comisiei Europene. Aceasta poarta si negocierile cu tarile terte si cu organismele economice internationale cum este OMC);

Tariful vamal comun are doua componente: taxele vamale si nomenclatorul tarifar (care se refera la: Sistemul Armonizat de Descriere si de Codificare a marfurilor (SH).

Aplicarea tarifului vamal comun se va face fara adoptarea unei legislatii nationale specifice. Dupa data aderarii Romaniei la UE, nivelul taxelor vamale aplicabil va fi, in ansamblu, mai redus fata de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de Romania. Preluarea tarifului vamal comun va conduce la obtinerea, pentru operatorii economici romani, a unor conditii de acces la marfurile din import, similare celor din UE.

8. Tariful vamal integrat comunitar (TARIC)

Tariful Vamal Integrat Comunitar, desemnat prin acronimul TARIC a fost adoptat in baza Regulamentului Comisiei Europene nr. 2658 din 1987. Prin complexitatea structurii si informatiile pe care le ofera, ca si prin multiplele sale utilizari, TARIC reprezinta mai mult decat un simplu tarif vamal.

El se constituie de fapt intr-o baza electronica de date, revizuita si publicata anual, dar actualizata zilnic. Aceasta baza este pusa la dispozitia autoritatilor comunitare, statelor membre si agentilor economici spre a-i servi ca instrument operativ de lucru, in scopuri preponderent vamale si statistice.

Prin felul in care este conceputa aceasta baza de date, ea indeplineste in principal urmatoarele functii:

codificarea unitara si integrarea tuturor reglementarilor comunitare si nationale cu aplicabilitate in domeniul vamal;

interpretarea unitara si aplicarea cat mai uniforma in procesul de vamuire a reglementarilor vamale comunitare si a masurilor de politica comerciala comuna;

furnizarea datelor de continut pentru tariful vamal uzual;

crearea posibilitatii de colectare a statisticilor vamale, pe marfuri si pe tari, la scara comunitara.

Biroul Comisiei Europene pentru Publicatii Oficiale publica la fiecare inceput de an versiunea actualizata a TARIC. Deoarece pentru produsele agricole taxele vamale se modifica la inceput de sezon agricol, respectiv la 1 iulie a fiecarui an, capitolele 1 - 24 din TARIC, care se refera la acestea pot fi publicate de doua ori pe an.

Ca principale elemente de continut ale TARIC, mentionam:

lista legislatiei comunitare cu aplicabilitate in domeniul vamal;

nomenclatorul vamal, compus din codificarea si denumirea marfurilor;

cele cinci coloane de taxe vamale, aplicabile importurilor, functie de provenienta;

coloanele de "remarci" pentru importuri si exporturi;

regulile de interpretare si notele de subsol;

listele de coduri aditionale, sigle de tari si unitati de masura, de masuri comerciale etc.

Sectiunea 1 din Partea I a TARIC cuprinde legislatia comunitara cu aplicabilitate in domeniul vamal, publicata in Jurnalul Oficial al Comisiei Europene (J.O.C.E.) pana la data editarii. Actele normative publicate ulterior sunt integrate in mod curent in baza de date TARIC. Actualizarea zilnica are loc in cadrul Comisiei Europene. In cadrul ei, toate serviciile specializate in avizarea de proiecte de acte normative cu aplicabilitate in domeniul vamal, au obligatia prezentarii respectivelor proiecte pentru examinare si integrare in continutul TARIC.

Nomenclatorul Vamal al TARIC este elaborat pe baza Sistemului Armonizat de descriere si codificare a marfurilor si este cunoscut sub denumirea de Nomenclatura Comunitara sau Nomenclatura Combinata (NC).

In cadrul ei, marfurile sunt in 21 de sectiuni (indicate prin cifre romane) si 96 de capitole (indicate cu cifre arabe). Nomenclatura Combinata de baza cuprinde circa 10.000 de pozitii tarifare, desemnate prin coduri de cate 8 cifre: primele sase reprezinta capitolul, pozitia si subpozitia din Sistemul Armonizat, iar ultimele doua "subdiviziunea NC". Aceste coduri de opt cifre sunt folosite pentru incadrarea tarifara si evidenta statistica a schimburilor intracomunitare si a exporturilor spre tarile terte.

Pentru a asigura detalierea necesara la nivel comunitar in vederea tratarii in vama a importurilor din tarile terte, codului de 8 cifre i se mai adauga cifrele a noua si a zecea pentru a exprima "subdiviziunea TARIC".

Prin urmare, o pozitie tarifara, in TARIC, privit ca tarif propriu-zis de import al UE este exprimata printr-un cod de zece cifre.

Avand in vedere ca multe produse cad sub incidenta unor reguli comunitare specifice, pentru a asigura incadrarea lor tarifara, nomenclatorul vamal TARIC poate fi detaliat prin adaugarea la cele zece cifre a unor coduri aditionale formate, de obicei, din patru cifre.

Codurile aditionale permit incadrarea tarifara a unor produse care fac obiectul:

Ø      taxelor anti-dumping si de compensatie referitoare la intreprinderi;

Ø      reglementarilor referitoare la anumite componente agricole;

Ø      masurilor specifice aplicate substantelor farmaceutice cuprinse in Partea a III-a, Sectiunea II a NC;

Ø      prevederilor Conventiei de la Washington (3 martie 1973, la care Romania este membra din 1994) referitoare la comertul international cu specii salbatice de fauna si flora pe cale de disparitie (asa numitele produse CITES)

Ø      oricaror altor masuri de import sau export, pentru care o subdiviziune NC este necesara. Astfel de masuri pot fi: suspendari tarifare, contingente tarifare, preferinte tarifare, prohibitii sau restrictii la import-export,masuri de supraveghere etc.

De remarcat ca nivelul, gradul de diferentiere si de dispersie ale taxelor vamale sunt principalele elemente ce determina intensitatea protectiei tarifare. In timp se poate constata ca taxele vamale au avut un rol mai important in protectia pietei comunitare in anii 50 si 60. Chiar si in anii 60, dar mai ales in deceniile care au urmat, ca urmare a concesiilor tarifare convenite in rundele de negocieri din cadrul GATT, protectionismul tarifar european s-a diminuat progresiv. Astfel, reducerile medii ale taxelor vamale practicate de comunitate au fost de: 7-8% in urma rundei Dillon din 1962; o reducere de 35-40% convenita in Runda Kennedy (1967), dar aplicata din 1972; o reducere a taxelor vamale cu o treime la produsele industriale convenita in Runda Tokyo; o reducere tarifar global de circa 38% in urma Rundei Uruguay.

Ca urmare, la nivel anului 2000, nivelul mediu al taxelor vamale aplicabile de UE in baza CNCF era de 7%, procent care combina un nivel mediu de 4,5% pentru produsele industriale si de 17,3% pentru produsele agricole.

La acestea se adauga faptul ca, la nivelul anului 1997, dispersia tarifara in cadrul TARIC era inferioara celei practicate de SUA si Japonia. In plus, efectul real al protectionismului tarifar al UE apare mai redus si daca avem in vedere numarul mic de tari cu care comertul se desfasoara pe baza CNCF; cea mai mare parte a schimburilor comerciale ale UE sunt reglementate prin acorduri preferentiale in cadrul carora nivelul taxelor este mai mic decat cel practicat in baza CNCF.

9. Protectionismul netarifar al UE

Pentru a face fata in competitia internationala, UE a recurs de-a lungul timpului la o gama variata de instrumente cu caracter paratarifar si netarifar. Dintre acestea cele mai importante sunt:

licentele de import sau export;

cotele sau contingentele de import;

restrangerile voluntare la export;

prelevarile variabile;

restrictiile si prohibitiile la import;

masurile antidumping;

taxele compensatorii;

standardele si normele tehnice, de mediu, de calitate si etichetare;

evaluarile de conformitate;

diverse prevederi si reglementari complicate la import;

subventionarea si alte masuri de promovare a exporturilor.

Ponderea si modul de utilizare a fiecaruia din instrumente a fost diferita de la o perioada la alta. In perioada '60-'90 preponderenta a fost protectia cantitativa realizata mai intai prin contingente, apoi si prin limitari voluntare la export. Astfel, in anii '60 si prima jumatate a anilor '70 statele membre practicau contingentele nationale pentru importurile de textile, confectii si alte produse. In a doua jumatate a anilor '70 si in anii '80, sfera protectiei cantitative s-a extins continuu, recurgandu-se si la restrangeri voluntare nationale la export. De exemplu, in 1974 s-a incheiat Acordul Multifibre intre CEE, AELS si SUA, acord care viza reglementarea comertului cu textile din bumbac, lana, in si fibre sintetice. Acordul s-a bazat pe restrangeri voluntare la export negociate de Comunitate, dar repartizate pe statele comunitare. In deceniile respective, protectia cantitativa prin contingente si restrangeri voluntare la export s-a practicat si pentru numeroase alte produse ca: autoturismele din Japonia, otelul, televizoarele color, rulmentii, masinile de scris electronice, motocicletele, produsele de inalta tehnologie, etc.

Sub impactul Rundei Uruguay si a intrarii in functiune a pietei interne unice, protectia cantitativa a intrat pe un trend descrescator. Mai intai, restrangerile voluntare la export si contingentele nationale au fost suprimate si inlocuite cu restrictii voluntare si contingente comunitare, iar nivelul acestora a fost progresiv diminuat. Ca urmare, la nivelul anului 2000 protectia cantitativa la importul in UE s-a atenuat considerabil: practica introducerii unor noi restrictii voluntare comunitare la export a fost eliminata, dintre restrictiile introduse anterior au mai persistat cele convenite prin Acordul Multifibre, care au fost eliminate gradual in perioada 1995-2004. La randul lor, plafoanele cantitative ale contingentelor comunitare au fost majorate simtitor. Limitarea cantitativa prin contingente este in continuare practicata. Dar astazi cea mai mare parte a contingentelor imbraca forma "contingentelor tarifare" si sunt integrate in grupa asa-numitelor "mecanisme derogatorii de aplicare a tarifului vamal comun". In principal, aceste mecanisme au ca obiect acordarea in mod unilateral a unui tratament preferential pentru anumite importuri considerate absolut necesare la un moment dat. In acest sens, UE poate decide sa modifice in mod autonom nivelul taxelor vamale sau chiar sa le suspende temporar.

Instrumentele de aplicare ale mecanismelor derogatorii sunt contingentele tarifare. Acestea reprezinta plafoane cantitative sau valorice in limita carora importurile pot fi operate cu reduceri sau scutiri de taxe vamale. In baza Regulamentului Consiliului nr. 138/1996, Comisia Europeana reglementeaza cotele-parti care revin statelor membre din aceste contingente, precum si competentele care li se acorda in gestionarea lor. Cotele pot fi administrate pe baza a trei metode:

metoda bazata pe fluxurile comerciale traditionale;

metoda bazata pe ordinea inaintarii cererilor (primul venit, primul servit);

metoda alocarii cotelor proportional cu cantitatile solicitate.

Importul produselor supuse cotelor se face pe baza licentelor de import. Exista un Comitet de administrare a cotelor alcatuit din reprezentantii tarilor membre si prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Depasirea plafoanelor stabilite prin contingente si respectiv cotele-parti repartizate atrage aplicarea tratamentului general prevazut de tariful comunitar. Pentru a raspunde cerintelor reglementarilor OMC, in anul 2000 UE a instituit 105 noi contingente tarifare menite sa mareasca accesul importurilor din tarile membre OMC pe piata comunitara. Pe ansamblu, la nivelul anului 2000, in UE erau in vigoare circa 3000 de contingente tarifare. Dupa cum vedem, aceste contingente tarifare vizeaza practic o discriminare pozitiva la adresa importurilor. Multe din cele de ordin restrictiv, generatoare de discriminare negativa au fost eliminate prin anulare sau prin procesul de tarificare. Restrictionarile importurilor prin contingente ca si prin alte bariere netarifare traditionale sunt aplicate ca masuri de aparare comerciala.

In grupa asa-numitelor "masuri de aparare comerciala" se incadreaza:

restrictiile si prohibitiile la import;

masurile antidumping;

taxele compensatorii;

masurile de combatere a comertului incorect;

masurile de supraveghere;

masurile de salvgardare.

Restrictiile si prohibitiile la importul de marfuri in UE au de regula doua motivatii:

1. politica externa si de securitate comuna. In functie de cerintele acestei politici si in conformitate cu rezolutiile ONU, UE poate aplica la import sanctiuni, constand in restrictii si prohibitii, mergand chiar pana la embargouri. Ca exemple pot fi amintite limitarea relatiilor comerciale cu Irakul si embargoul impus in anul 2000 asupra importurilor provenind din Iugoslavia (Serbia si Muntenegru).
2. a doua motivatie o constituie protectia consumatorilor si a mediului. In acest sens este interzisa utilizarea si introducerea pe teritoriul UE de substante periculoase, lista acestor produse fiind periodic publicata de Comisie si notificata la OMC. De asemenea UE aplica masuri de protectie a speciilor. De exemplu:
• prohibirea importului de produse provenind din balene si alte cetacee;
• Prohibirea importului de piei de pui de foca;
• Prohibitii si prescriptii in materie de licente pentru importul de produse ale faunei si florei salbatice amenintate cu disparitie (conform Conventiei CITES de la Washington);
• Interzicerea importului de blanuri ale unor specii salbatice (castor, nutrie, vizon) provenind din tari care nu respecta normele internationale de capturare.

De asemenea, UE controleaza prin prohibitii si prescriptii in materie de licente importul de substante care saracesc stratul de ozon si miscarea deseurilor radioactive.

9.1 Masurile antidumping

Masurile antidumping reprezinta o componenta a politicii comerciale dar si a politicii concurentei. Sunt instituite in conformitate cu Acordul GATT antidumping, pe baza Regulamentelor Consiliului European (384/96, 2331/96 si 2238/2000). Masurile instituite in baza acestor regulamente se aplica tertilor si tuturor produselor, cu exceptia celor agricole pentru care sunt instituite prevederi speciale.

Se considera ca un produs este exportat la pret de dumping in UE atunci cand pretul se situeaza sub cel practicat in tara exportatorului de firma respectiva sau de alte firme. Cand nu exista preturi comparabile raportarea se face la costurile de productie din tara de origine. Marja de dumping este egala cu diferenta dintre valoarea normala a produsului si pretul de export. Alaturi de diferenta de pret Regulamentul Consiliului stipuleaza drept conditie a dumpingului si legatura de cauzalitate intre importurile acuzate si prejudiciul adus productiei si pietei comunitare. In definirea prejudiciului se au in vedere elemente ca: volumul importurilor la pret de dumping, nivelul pretului comparativ cu pretul comunitar si impactul asupra industriei comunitare reflectat prin: nivelul productiei, gradul de utilizare a capacitatii de productie, angajarea fortei de munca, volumul vanzarilor, al stocurilor, cota de piata, rata profitului, etc.

Procedura de investigare a unui caz de dumping este initiata in baza unei reclamatii scrise aduse Comisiei de catre o persoana fizica sau juridica, o asociatie care reprezinta interesele unei industrii comunitare sau de catre un stat membru.

Reclamantul trebuie sa faca dovada dumpingului, furnizand informatii despre produsul importat si produsul comunitar, si demonstrand legatura cauzala dintre import si prejudiciul adus industriei comunitare. Reclamatia este organizata de un Comitet Consultativ alcatuit din reprezentantii statelor membre si un reprezentant al Comisiei ca presedinte. Daca dovezile aduse sunt suficiente, Comisia este obligata sa declanseze procedura de dumping in termen de 40 de zile, publicand in Jurnalul Oficial al CE notificarea de initiere a investigatiei. Investigatia intreprinsa de Comisie impreuna cu statele vizate trebuie demarata in cel mult 6 luni de la initierea procedurii. Investigatia consta in intalniri cu partile implicate, inspectii si verificari in tarile de origine si destinatie sau chiar in terte tari.

Termenul de finalizare a investigatiei nu poate depasi 15 luni de la initierea procedurii. Investigatia poate duce la concluzia respingerii actiunii sau a impunerii de taxe antidumping. In baza concluziilor, Comisia poate impune taxe antidumping provizorii si informeaza despre aceasta Consiliul. Consiliul decide asupra taxelor definitive in termen de 90 de zile. Pentru luarea deciziei sunt luate in consideratie nu numai interesele industriei comunitare, ci si ale consumatorilor si utilizatorilor.

Daca Consiliul considera ca impunerea de taxe antidumping nu este in interesul UE, el poate infirma decizia Comisiei si taxele incasate sunt returnate. Marimea taxelor antidumping nu poate depasi marja de dumping, iar ca durata expira in termen de cinci luni de la impunerea lor.

Luand in considerare motivatiile si repercusiunile economice ale dumpingului, in literatura sunt delimitate trei tipuri de dumping (Jacques Pelkmans):

dumping pe termen lung, cand preturile de export scazute vizeaza o perioada indelungata;

dumping ciclic, care implica exporturi la preturi sub costurile medii in perioade de recesiune;

dumping strategic, care vizeaza subminarea producatorilor locali si a concurentei straine pe piata unica.

Multi considera masurile antidumping ca fiind principalul instrument al neo-protectionismului actual. In materie de dumping, UE este clasata pe locul al doilea dupa SUA: la nivelul anului 1999, spre exemplu, in UE erau in vigoare 192 de seturi de masuri instituite pentru cazuri de dumping dovedite si erau deschise 66 de noi investigatii.

Privind sectorial, cele mai afectate de masurile antidumping au fost produsele siderurgice, produsele electronice de consum si produsele chimice. Ca tari, masurile antidumping instituite de UE au vizat in special: China, Federatia Rusa, Polonia, India, Tailanda, Japonia, Malaezia, Republica Coreea, Ungaria, Indonezia, Mexic, Cehia, Norvegia, Singapore si SUA. Ca exemple, pot fi citate masurile antidumping impuse de UE de-a lungul timpului pentru:

Ø      importurile de produse siderurgice din tarile Europei Centrale si de Rasarit (care anterior anului 1990 practicau uzual preturi de dumping, posibile datorita subevaluarii factorilor de productie);

Ø      importurile de produse chimice si materiale prelucrate din China, tarile foste comuniste si tari in curs de dezvoltare;

Ø      importurile de fibre textile si tesaturi din Turcia si din tarile asiatice;

Ø      importurile de produse electronice din Japonia si tigrii asiatici;

Ø      importurile de televizoare color din Malaezia, Coreea de Sud, Singapore, Tailanda si China, de fotocopiatoare din Japonia, etc.

Efectul protectionist al taxelor antidumping decurge din:

marimea lor, ele avand un nivel mai ridicat fata de taxele vamale;

efectul de descurajare produs de amenintarea cu masuri antidumping sub presiunea careia pot fi impuse restrangeri voluntare la export;

intreruperea livrarilor pe perioada procedurilor de investigare, chiar daca in final s-ar dovedi ca acuzatia de dumping este neintemeiata.

9.2 Taxele compensatorii

Taxele compensatorii sunt asemanatoare cu taxele antidumping si sunt instituite impotriva importurilor de produse care in tara de origine beneficiaza de subventii pentru a fi livrate la pret competitiv pe piata comunitara. Legislatia UE in materie de taxe compensatorii se aplica atat produselor agricole cat si celor industriale, din 2002, dupa expirarea tratatului inclusiv produselor CECO.

Frecventa recurgerii de catre UE la taxele compensatorii este mai mica: in 1999 erau in vigoare 6 masuri compensatorii (5 fata de India si 1 fata de Norvegia) si erau declansate 23 de anchete vizand importari suspectate de subventii. Ca produse, mai frecvent taxele compensatorii s-au aplicat pentru textile si produse agricole.

9.3 Masurile de combatere a comertului incorect

Masurile de combatere a comertului incorect isi au temeiul in asa-numitul "nou instrument comercial" adoptat prin Reglementarea 2641 din 1984. Acest nou instrument vizeaza practicile comerciale ilicite, fata de care permite protectia prin:

majorarea taxelor vamale;

introducerea unor restrictii cantitative;

retragerea concesiilor acordate.

9.4 Masurile de supraveghere

Masurile de supraveghere pot fi decise de Consiliu sau de Comisie pentru importul anumitor produse a caror tendinta este de natura sa cauzeze prejudicii producatorilor comunitari si intereselor Comunitatii. Masurile constau de regula in introducerea de verificari care pot fi anterioare sau retrospective (pe baza statisticilor de import). Produsele aflate sub supravegherea autonoma a Comisiei pot fi puse in libera circulatie pe baza documentelor de import emise de state pentru toti importatorii. Masurile de supraveghere nu acopera neaparat intreaga Comunitate. In fiecare luna statele vizate vor informa Comisia asupra documentelor de import emise sau asupra importurilor efectuate.

9.5 Masurile de salvgardare

Acestea sunt aplicate de UE in baza a doua regimuri:

un regim pentru produsele neagricole, instituit prin dispozitiile ordinare de salvgardare prevazute de articolul XIX al GATT 1994 si de Acordul OMC privind masurile de salvgardare;

un regim definit in baza mecanismului special de salvgardare al Acordului OMC privind agricultura.

Potrivit acestor regimuri, masurile de salvgardare pot fi aplicate cand cantitatile de produse importate sau conditiile de import cauzeaza sau ameninta sa cauzeze prejudicii serioase producatorilor comunitari.

Masurile constau in:

prelungirea documentelor de import emise pentru supraveghere;

introducerea unei proceduri de autorizare a importului;

introducerea unui sistem de cote de import.

In principiu, cotele nu pot fi stabilite sub nivelul mediu al importurilor din ultimii trei ani si ele pot fi alocate pe tarile furnizoare. Masurile de salvgardare pot viza anumite regiuni ale Comunitatii sau toate produsele de un anumit gen puse in libera circulatie.

Masurile de salvgardare se iau de Comisie in termen de 5 zile lucratoare de la cererea adresata de un stat membru. Decizia Comisiei este comunicata Consiliului si statelor membre. Daca in termen de 3 luni Consiliul nu ia nici o hotarare, decizia Comisiei se considera revocata. Masurile de salvgardare nu se pot aplica pentru produsele provenind din tarile in curs de dezvoltare daca ponderea importurilor din tara respectiva nu depaseste 39% din importurile comunitare. Masurile de salvgardare pot fi instituite pentru o durata de maxim 4 ani, cu posibilitate de prelungire in aceleasi conditii.

Alaturi de barierele netarifare clasice, un rol important in realizarea protectiei revine reglementarilor tehnice si standardelor privind produsele. UE este parte a Acordului OMC privind obstacolele tehnice din calea comertului. Ea s-a aliniat principiilor si regulilor de baza in materie de reglementari tehnice si standarde privind produsele, formulate in cadrul OMC, fara ca aceasta sa insemne in fapt eradicarea totala a efectului protectionist al acestora.

In conformitate cu cerintele Acordului, s-a trecut de la "vechea abordare" la "noua abordare" a reglementarilor tehnice si standardelor. "Vechea abordare" de reglementare a produselor defineste prescriptiile tehnice si se aplica in special la autovehicule, produse chimice, produse alimentare si produse farmaceutice. "Noua abordare" restrange sfera de aplicare a prescriptiilor a caror respectare este obligatorie la obiectivele esentiale legate de protectia sanatatii si securitatii umane, a vietii sau sanatatii animalelor si plantelor si de protectia mediului; celelalte standarde au caracter voluntar, cazand in sarcina pietei sa impuna solutia de conformitate.

Activitatile de elaborare a standardelor si cele de evaluare a conformitatii cu standardele sunt complet separate. Elaborarea se realizeaza prin trei organisme europene cu activitate normativa:

• Comitetul european de standardizare;
• Comitetul european de standardizare electronica;
• Institutul european de standarde in telecomunicatii.

Din 1992 s-a pus la punct si sistemul voluntar "Marguerite" de atribuire a etichetelor ecologice. Eticheta poate fi atribuita unui fabricant sau importator al unui produs care raspunde criteriilor ecologice stabilite de Comisia Europeana. In general, produsele introduse pe piata comunitara, indiferent ca sunt produse nationale sau importate, trebuie sa respecte reglementarea aplicabila pentru a satisface obiectivele in materie de sanatate, securitate si mediu.

UE a incheiat acorduri de recunoastere mutuala privind evaluarea conformitatii cu standardele produselor cu mai multi parteneri comerciali printre care SUA, Canada, Japonia, Noua Zeelanda si Elvetia. De asemenea, UE a incheiat cu o serie de tari acorduri in domeniul veterinar, instituind mecanisme de recunoastere a echivalentelor pentru masurile sanitare si de igiena, care se aplica la animalele vii si la produse animale. In baza acestora UE a interzis importul de carne provenind de la bovine tratate cu hormoni specifici, utilizati in scopuri anabolizante. Aceasta interdictie a declansat un diferend comercial cu SUA.

In afara barierelor netarifare la import, protectia comerciala in UE se realizeaza intr-o anumita masura prin masurile generale de incurajare si sustinere a exporturilor sau prin masuri speciale de protectie la export.

Dintre masurile generale, impactul cel mai consistent l-au avut decenii la rand subventiile, acordate in special agriculturii. In prezent, practica subventiilor este considerabil restrictionata in baza acordurilor convenite pe aceasta tema in Runda Uruguay. In masura in care ele se mai practica, ele au un caracter de exceptie si impactul lor promotional si protectionist este aproape anihilat. Tot ca masura de ordin general pentru incurajarea schimburilor comerciale externe - atat a exporturilor cat si a importurilor - in UE s-a procedat si la armonizarea dispozitiilor legislative si administrative privind zonele libere, porturile franco si antrepozitele vamale. Potrivit reglementarilor comunitare, zona libera reprezinta "o enclava teritoriala creata de catre autoritatile competente ale fiecarui stat membru pentru a considera marfurile care se gasesc aici ca neapartinand teritoriului vamal comunitar". Aceasta inseamna ca marfurile intra in aceste zone direct sau din tara de provenienta fara a li se aplica taxe vamale sau alte masuri cu efect echivalent. La iesirea din zona si intrarea in teritoriul comunitar se plica regimul vamal in vigoare pentru tarile terte.

In ce priveste zonele libere de tip "duty free", acestea au fost desfiintate incepand cu 1 ianuarie 1999 pentru a se asigura un regim uniform marfurilor.

Reglementarile UE stipuleaza principiul libertatii exporturilor comunitare catre terti si neaplicarea de restrictii cantitative. Totusi, in anumite conditii, anumite masuri speciale de protectie la export pot fi instituite. Astfel de masuri fac posibila prevenirea sau remedierea unei situatii critice cauzate de insuficienta unor produse - de regula primare - sau permit indeplinirea angajamentelor internationale ale unui stat membru ori ale UE. Daca din cauza situatiei de piata, un stat membru considera a fi necesare masuri de protectie, el informeaza Comisia.

In cadrul Comisiei, un Comitet Consultativ compus din reprezentantii statelor membre si un presedinte din partea Comisiei analizeaza cererea. Comisia poate cere statelor membre sa furnizeze date statistice privind tendintele pietei produsului in cauza pentru a evalua situatia comerciala si economica. Pe aceasta baza sunt stabilite masurile ce trebuie adoptate, care sunt supuse aprobarii Consiliului si comunicate statelor membre. Masurile pot sa constea in:

instituirea unui regim de supraveghere a exporturilor;

introducerea autorizatiilor de export;

instituirea unor restrictii cantitative la export, mergand in cazuri de exceptie pana la embargouri.

Politicile comerciale promotionale de stimulare a exporturilor: - constau in ansamblul masurilor si instrumentelor adoptate de stat si de agentii economici exportatori in vederea impulsionarii globale a unei tari. Scopul consta in influentarea importatorilor potentiali, cresterea competitivitatii marfurilor exportate si cresterea exportatorilor. Formele concrete privind masurile promotionale sunt: acordurile comerciale si de plati precum si acordurile de cooperare economica internationala, participarea la targuri si expozitii internationale, reprezentante comerciale organizate in tarile importatoare, prestarea unor servicii de informare si orientare a clientilor externi, consultanta si asistenta tehnica de specialitate si diverse alte activitati de promovare.

9.6 Masurile promotionale sunt de natura: bugetara, fiscala, financiar - bancara, valutara.

9.6.1 Masurile bugetare :

-subventii la export sunt sumele platite de stat unitatilor economice in mod direct sau indirect pentru a rentabiliza activitatea de export;

-primele de export sunt acordate exportatorilor care realizeaza un volum ridicat al exporturilor sau exporta bunuri de mare importanta pentru economia nationala;

-alte instrumente bugetare ofera exportatorilor posibilitatea realizarii unor economii la cheltuielile de cercetare a pietei (informare, transport).

9.6.2 Masurile fiscale sunt:

-facilitati fiscale acordate pentru marfurile exportate sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitului in circulatia marfurilor; -facilitati fiscale acordate exportatorilor sub forma scutirii sau reducerii impozitului pe veniturile obtinute din activitatile de export; -facilitati vamale pentru marfuri importate spre a fi reexportate sub forma scutirii, reducerii sau restituirea de taxe vamale.

9.6.3 Masurile financiar-bancare sunt:

-creditul de export: a) creditului cumparator acordat importatorului de institutia de credit specializata; b)creditul furnizor acordat de catre exportator direct importatorului; -asigurarea creditului de export prin care se acopera riscul exportatorului de a nu incasa contravaloarea marfii exportate pe credit se asigura creditul furnizor; -garantarea rambursarii creditului de export care consta in obligatia asumata de o institutie specializata de a prelua sarcina achitarii contravalorii marfii in cazul in care debitorul devine insolvabil se garanteaza creditul cumparator.

9.6.4 Masurile valutare

-primele valutare acordate la contravaloarea valutei obtinute de exportator in moneda nationala la cursuri avantajoase; -deprecierea monedei nationale in cazul in care scaderea cursului valutar al monedei nationale este mai mare decat scaderea puterii ei de cumparare.

9.6.5 Masuri pentru promovarea exporturilor:

-scutirea de plata impozitului pe circulatia marfurilor, produselor si servicilor destinate exportului; -restituirea impozitului pe circulatia marfurilor cuprins in pretul materiei prime sau in pretul marfurilor cumparate spre a fi revandute la export; -instituirea regimului vamal de drawback care consta in restituirea totala sau partiala a taxelor vamale aferente marfurilor din import daca acestea sunt reexportate; -infiintarea bancii de import-export a Romaniei Exim Bank care are rol de a asigura si reasigura creditele, de a acorda servicii bancare si facilitati financiare si de a garanta creditele pentru export.

9.7 Alte masuri comerciale adoptate de Uniunea Europeana

9.7.1 Bariere tehnice la exportul pe terte piete

Pentru exportatorii comunitari Comisia Europeana a pus in aplicare un instrument "Trade Barriers Regulation" (TBR) menit a-i sprijini in identificarea si eliminarea obstacolelor (mai ales tehnice) si practicilor comerciale neloiale cu care se confrunta pe terte piete.

In acest sens, in decembrie 1994 a fost adoptat Regulamentul Consiliului nr. 3286/94 care se aplica din 1 ianuarie 1995. De atunci au fost initiate 24 de proceduri de examinare a TBR pentru o varietate de sectoare (muzica, textile, bauturi alcoolice etc.) din tari precum Brazilia, Canada, Japonia, Turcia etc. Solutionarea s-a facut fie prin negociere directa intre UE si tara respectiva sau prin apel la Organismul de reglementare a diferendelor din OMC.

9.7.2 Credite de export

La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau in numele guvernului pentru exportul de marfuri si servicii se poate acorda in conditiile respectarii prevederilor Deciziilor 2001/76/CE si 2001/77/CE si Directivei 98/29/CE si consta in:

garantarea sau asigurarea creditelor de export;

finantarea directa/indirecta si refinantare sau prin intermediul ratei dobanzii;

combinatie a celor doua categorii de instrumente mentionate.

Legislatia comunitara in domeniul creditelor de export are la baza, in cea mai mare parte, aranjamentele si intelegerile din cadrul OCDE. Principalul aranjament, care este transpus in legislatia comunitara, este cel privind "indrumarile" pentru sustinerea oficiala a creditelor de export menit a crea un cadru pentru utilizarea creditelor de export in scopul evitarii distorsionarii comertului;

O varianta actualizata se aplica de la inceputul lunii iulie 2005 si contine noi prevederi privind schemele de rambursare, tranzactiile pentru proiectele finantate si proiectele in domeniul promovarii energiei regenerabile si al aprovizionarii cu apa si tratarii apei;

La nivelul UE discutarea aspectelor legate de creditele de export si alte instrumente de stimulare se face in cadrul Grupului de lucru "Credite de export" al Consiliului;

In domeniul agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizeaza prin acordarea de restituiri la export pe baza diferentei dintre preturile mondiale (mai reduse) si cele europene (mai mari), pentru care exista reglementari sectoriale specifice.

10. Concluzii

Comertul, care este cea mai extinsa arie a politicii externe a Uniunii Europene, este in competenta exclusiva a Comisiei Europene. Cu o piata interna de aproape 490 milioane de locuitori, Uniunea Europeana are o voce putenica cand negociaza ca o entitate singulara. In practica Statele Membre cad de acord asupra mandatului de negociere cu alte state sau organizatii internationale, precum Organizatia Mondiala Comertului. Comisarul European responsabil pentru politica comerciala Uniunii poarta egocierile in numele Uniunii.

In cadrul negocierilor majore, precum cele cu Organizatia Mondiala a Comertului, reprezentantii Statelor Membre pot lua parte de asemenea. Un rol deosebit in cadrul politicii comerciale a Uniunii Europene este acordat relatiei cu Statele Unite, negocierile lungi si dezacordurile fiind deja un element obisnuit, ambele parti adoptand sanctiuni reciproce sub forma tarifelor la importul unor bunuri specifice. In ultimii ani, ambele parti au preferat sa adreseze un numar de dispute in fata organismelor de rezolvare a disputelor din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului.

In ceea ce priveste runda Doha a negocierilor Organizatiei Mondiale a Comertului, dezacorduri majore intre Uniunea Europeana si Statele Unite au iesit la suprafata in ceea ce priveste ajutoarele financiare acordate sectorului agricol. Fiecare parte a acuzat-o pe cealalta ca a sabotat obiectivele de baza ale negocierilor: deschiderea economiilor vestice pentru produsele originare din statele in curs de dezvoltare, in special cele din zona Africii, a Caraibelor si a Pacificului. Discutiile au fost suspendate in 2006.

Dezacorduri majore au fost cauzate de asemenea de ajutoarele financiare acordate industriei aeronautice, in special companiei Airbus de catre statele Uniunii Europene si companiei Boeing de catre guvernul american.

Multe dintre aceste dispute economice sunt cauzate de modul diferit in care guvernele europene si cel american percep globalizarea economica. In Statele Unite noile oportunitati economice aduse de globalizare au fost asimilate foarte usor. In multe state europene globalizarea a fost insa privita cu scepticism, fiind asociata cu pierderea locurilor de munca si a oportunitatilor de afaceri in detrimentul economiilor in curs de dezvoltare.

Uniunea Europeana a incercat sa stabileasca relatii comerciale cu majoritatea regiunilor de pe glob. Au existat numeroase discutii intre Uniunea Europeana si Statele Unite in privinta stabilirii unei zone transatlantice de liber schimb comercial care ar cuprinde Uniunea Europeana si tarile membre ale NAFTA. Totusi pana acum nu au avut loc negocieri serioase pe aceasta tema. Uniunea Europeana poarta de asemenea discutii cu alte structuri regionale, cum ar fi MERCOSUR si ASEAN in speranta stabilirii unor acorduri de liber schimb comercial. Considerand imensul potential economic al Chinei si Indiei, stabilirea unor relatii comerciale cu aceste tari ar fi extrem de benefica Uniunii Europene.

De asemenea, importurile de produse ieftine provenind din China si Vietnam au cauzat ingrijorarea unor State Membre ale Uniunii Europene. In timpul conflictului textil cu China din 2005, textilele chinezesti au fost blocate pentru o perioada de cateva saptamani in porturile europene ca urmare a acuzatiilor de dumping a preturilor aduse de catre companiile textile europene. In 2006, incaltamintea sportiva produsa in Vietnam a fost considerata de asemenea ca avand un impact daunator asupra industriei europene de incaltaminte.

11. Bibliografie

1.Conf. Univ. Dr. Nita I. "Economia tarilor membre ale UE", editura Lumina Lex , Bucuresti, 2007

2.Ignat I., Pralea S. "Economie mondiala", editura Sedcom Libris, Iasi, 2006

3.www.dce.gov.ro

4.www.referatele.com

5.oeconomica.uab.ro

6.www.preferatele.com

www.eu4journalists.eu