Asemanarile dintre regimurile totalitare de dreapta si cele de stanga, Diferentierile dintre regimurile comuniste si regimurile national-socialiste, Fascismul si fundamentele lui

Secolul al XX-lea a cunoscut o diversitate de regimuri politice. Printre acestea un loc bine definit l-au ocupat regimurile politice totalitare. Monopolul partidului, etatizarea vietii economice si desigur teroarea ideologica au creat un regim in care statul a absorbit societatea si in care "doctrina" a atins expansiunea dementiala si inimaginabila.

De-a lungul timpului, puterea a constituit mirajul in jurul caruia omenirea si-a dedicat cea mai mare parte a trairii sale. Multi cercetatori, printre care Robert Dahl, s-au concentrat asupra puterii, asupra mitului statului, a mitului conducatorului, asupra evolutiei unui regim politic spre formele radicale ale puterii.

Catre sfarsitul razboiului rece stanga occidentala, in zelul ei antifascist si "anti-anticomunism", intr-un mod excesiv a dezavuat paradigma totalitarismului, alunecand in "cearta istoricilor" din jurul ideii ca orice comparatie dintre comunism si national-socialism ar fi imorala. Deoarece a compara nu este acelasi lucru cu a identifica, comparatiile structurale dintre sisteme, dintre atrocitatile comise de catre ele si dintre efectele lor sunt atat posibile cat si necesare. Este nevoie insa, de aceleasi unitati de masura atunci cand se face evaluarea lor. Termenul s-a impus dupa cel de-al II-lea razboi mondial, in incercarea de a oferi o eticheta comuna regimurilor de extrema stanga cat si de extrema dreapta, care se dovedeau a avea multe elemente comune, dincolo de traditionala opozitie intretinuta de propaganda dintre comunism si fascism-nazism. Critica facuta in timpul razboiului Germaniei naziste s-a putut aplica in timpul razboiului rece si Rusiei staliniste.

Dupa caderea comunismului (1989-1991) si dezvaluirea crimelor regimului comunist, termenul de totalitarism (atat de des folosit de catre Hannah Arendt) a fost discret reabilitat, fiind astazi utilizat chiar si de mai vechii opozanti, care marturisesc prin aceasta consensul "antitotalitar" existent. Monopolul statului asupra structurilor economice, culturale si informationale ale societatii, ideologia unica, hegemonia politiei secrete si existenta partidului stat unic au permis clasificarea regimurilor fascist, nazist si comunist in grupa regimurilor totalitare.

Termenul de totalitar surprinde exercitarea puterii unui partid asupra maselor, prin utilizarea unor sisteme moderne, pornind fie de la adeziunea libera, fie de la constrangere, fara separatia puterilor, fara stat de drept si stat constitutional, prin teroare si indoctrinare. Pretentia totalitarismului absolut de a stapani viata individului sub toate aspectele acesteia (private si colective si inclusiv prin unitatea intregului popor), printr-o inlantuire totala de catre stat si societate, ne permite sa observam intentia de a creea un om total nou. Marile totalitarisme ale secolului XX, reprezentate de comunismul sovietic (1917- 1991) si variantele sale (Mongolia - 1921/1991; Coreea de Nord din 1945; China din 1949; Cuba din 1960; Vietnamul din 1946/1975; Laos din 1974; Cambodgia din 1974; statele europene satelit ale Uniunii Sovietice 1945-1989/1990; alte state din lumea a treia) si de national-socialismul german (1933-1945) cu varianta sa cea mai importanta, fascismul italian (1922- 1943/1945) au fost regimuri care prezinta asemanari dar si diferentieri. Asemanarile se impun de la nivelul trasaturilor exterioare:

anihilarea granitelor dintre stat si societatea civila, prin incalcarea drepturilor omului, prin abolirea tuturor formelor de organizare sociala a caror coercitie nu se poate realiza de sus in jos;

monopolul statului asupra structurilor economice, culturale si informationale ale societatii;

dispretul manifestat fata de parlamentarism si liberalism, fata de statul de drept si constitutional;

regimul impune teoria si pretentia unor structuri de partid si statale monolitice atotcuprinzatoare, chiar si atunci cand realitatea ofera suficiente nise indivizilor si favorizeaza anarhia punctuala prin suprapuneri si rivalitati de competenta; partid-stat unic, ideologie oficiala unica, putere absoluta a persoanei lider, denumite numarul unu, hegemonia unei politii secrete invadatoare si teroare politieneasca. Forma extrema a terorii naziste a intervenit in timpul razboiului, la ani buni dupa preluarea puterii. Tot asa, teroarea extrema in Uniunea Sovietica a intervenit la 20 de ani dupa preluarea puterii de catre bolsevici.

mijloacele de indoctrinare au cunoscut o paralela frapanta, mergand pana la cultul drapelului, al conducatorului si al personalitatii;

trasaturile comune partidelor revolutionare care au sfarsit prin a deveni totalitariste sunt amploarea ambitiilor, radicalismul atitudinilor si extremismul mijloacelor.

ambele sisteme au fost supermilitarizate, au cultivat modelul urii fata de "dusmanii poporului", "dusmanul de clasa", "rasele dusmane", "evreimea mondiala" si "sionism", "imperialism, "capitalism", "plutocratie", "suboameni", "dusmani" sau "elemente dusmanoase" etc.

toate acestea au rastalmacit cultura si fundamentul cultural umanist, pentru promovarea propagandistica a propriei ideologii si politici de forta: national-socialismul de o maniera deschisa oficiala, comunismul mai degraba mascat sub eticheta "internationalismului" prin revolutia mondiala .

cele mai impresionante sunt asemanarile aparute prin instituirea unui sistem de teroare: gulagul si lagarele de concentrare care au fost variantele sovietica si respectiv germana ale aceluiasi instrument de teroare, care au mers pana la inlocuirea numelui cu un numar-cifra. Celor doua, le-a fost comun principiul "munca pana la moarte", chiar daca in gulag acesta nu a fost insotit de motto-ul cinic etalat la intrarea in lagarele national-socialiste, "Munca elibereaza". Ambelor le-a fost comuna mantia tacerii, impusa gardienilor, detinutilor si familiilor lor. Lagarele de concentrare pentru ambele regimuri au fost secrete de stat de cel mai inalt ordin.

ambele totalitarisme au izbucnit ca urmare a crizei globale generate de primul razboi mondial si a urmarilor razboiului (Rusia sovietica in 1917; Germania national-socialista in 1933). Atat din punct de vedere cronologic, cat si din perspectiva duratei, prioritatea ii revine sistemului sovietic. El a precedat cel de-al Treilea Reich si a durat mult mai mult (74 de ani), in timp ce "imperiul (Reich-ul) de o mie de ani" a durat doar 12, chiar daca ambele au incercat sa sugereze ca vor fi eterne.

pretentia lor mesianica ne conduce in planul istoriei universale catre cea mai profunda asemanare dintre cele doua: national-socialismul si comunismul sunt variante secularizate ale sectelor crestine si ale miscarilor eretice aparute in Evul Mediu si caracterizate de dualism (nu exista decat bine si rau), ce vor evolua inevitabil catre structuri de gandire eschatologice si apocaliptice. In lupa finala dintre Bine si Rau, poporul lui Dumnezeu lupta prin toate mijloacele, sub conducerea mantuitorului mesianic (Armaghedon; "Pana la lupta finala"), impotriva dusmanilor lui Dumnezeu, inainte de sfarsitul lumii, pentru nasterea unui "nou Ierusalim" si a unui "om nou".

Datorita asemanarilor fundamentale dintre structurile de gandire si atitudinile general-moral ale celor doua miscari s-au inregistrat frecvente alunecari in plan personal intre totalitarismul de dreapta si cel de stanga, alunecari aparute indeosebi in urma unor infrangeri sau in contextul unor crize ale unuia sau altuia dintre partidele aflate in conflict in cadrul a cea ce s-a numit "razboiul civil mondial" (Ernst Nolte), in jurul anilor 1933-1945 sau dupa 1989-1991. In acelasi sens, s-a putut merge chiar pana la transformarea brusca a discursului unor intregi formatiuni politice, care din sustinatoare ale internationalismului au devenit cele mai aprige aparatoare ale unui socialism national (Serbia, dupa divizarea Iugoslaviei titoiste, 1991).[1]

Daca tinem cont de toate aceste asemanari putem intelege terorismul totalitarismelor. Secularizate, fara referinta la religie, chiar atee, ele impun aceleasi structuri de gandire, distingandu-se doar prin pozitia de pe esichierul politic: socialism - internationalism, catre stanga; national-socialism, catre dreapta.

- ambele sisteme au incercat sa suprime diferentele si tensiunile normale aparute intr-o societate complexa, in special odata cu procesul industrializarii, printr-o unitate de fatada impusa fortat, cautand insa, tocmai in acest fel cai pentru disimularea tensiunilor interne.

Asemanarile pot fi repede anulate de diferente, dar acestea nu pot fi subliniate fara a scoate in evidenta un studiu comparativ complex. Dintre deosebirile importante se disting:

o deosebire pe care apologetii comunismului o considera de o importanta majora ar consta in aceea ca, in cadrul lagarelor de concentrare, national-socialismul german a promovat crimele in masa. In gulag sau in alte centre ale politiei secrete sovietice, omenii nu erau ucisi cu milionale prin metode industriale, asa cum s-a intamplat la Auschwitz, ci prin metode traditionale, si in special prin noutatea introdusa de sovietici la inceputul revolutiei si al razboiului civil, impuscarea in ceafa. (Aleksandr Soljenitin, victima gulagului si cel mai important martor al "Arhipelagului gulag", ne ofera clarificari structurale edificatoare atunci cand afirma: "noi nu avem gaz"). Germania industrializata si-a inceput genocidul industrial, in timp ce Rusia sovietica, inapoiata si agrara l-a practicat pe cel conventional.

Diferenta dintre metodele de ucidere in masa si obarsia germana sau sovietica a victimelor a constat intr-o deosebire structurala: cele mai multe victime ale national-socialismului au fost strainii, in timp ce victimele lui Stalin si ale gulagului au fost proprii cetateni. Mai "mica" Germanie, puternic industrializata, a explodat in plan extern in cel de-al doilea razboi mondial, care ii va si oferi drept victime ale uciderii in masa milioane de omeni (cei mai multi evrei dar si tigani, ucraineni etc.) in timp ce, dimpotriva, "uriasa" Uniune Sovietica, nedezvoltata din punct de vedere calitativ, va cunoaste o implozie, ea luandu-si victimele din randurile propriei populatii sau din randul popoarelor de care putea dispune prin cucerire si deportari (Polonia, popoarele baltice, Romania). Compararea numarului victimelor, aproximativ sase milioane national-socialismul si cel putin douazeci de milioane numai Stalin, nu are absolut nici o valoare, atat timp cat fiecare om sacrificat este deja mult prea mult.

Din perspectiva gandirii eschatologice, ele au avut    "conceptii despre lume" marcate de cea mai apriga dusmanie, motiv pentru care tinta majora a lui Hitler a fost Uniunea Sovietica, chiar daca inainte de a urmari aceasta tinta el a trebuit sa inlature atat in est (Polonia) cat si in vest (Franta, Anglia), obstacole dificile.

O valoare instructiva deosebita o prezinta diferentele dintre modurile de prabusire ale celor doua tipuri de regim politic, precum si cele dintre efectele create de acest eveniment in sanul celor doua tipuri de societati. Astfel, cel de-Al Treilea Reich se va prabusi in 1945, la sfarsitul razboiului pe care el insusi il provocase, in timp ce Uniunea Sovietica va cunoaste un fenomen de implozie in 1991, prabusirea ei imbracand o nota aparte in cadrul istoriei universale, ea fiind cauzata in mod covarsitor de factori interni. Cel de-al doilea razboi mondial a fost atat de ingrozitor, incat din ruinele celui de-Al Treilea Reich se va ivi, in contextul razboiului rece, un surogat de ordine pacifica, care va dura timp de 45 de ani, chiar daca la est de granita structurala a lumii trasata intre 1945-1990 (pe fondul pretului impus de Stalin prin "Pacs Sovietica"), razboiul va continua in lumea a treia (Coreea, Vietnam, Afganistan etc.), el intretinand cursa inarmarilor nucleare. Deficientele structurale ale imperiului sovietic au fost de proportii enorme si s-au acumulat dupa moartea lui Stalin (1953) in crize interne ale sistemului astfel incat pe masura ce Razboiul rece (initiat de catre acesta si impus intregii lumi), va capata aspecte mai civilizate, el se vor solutiona de la sine. Caderea "Imperiului" va genera o "libertate fortata" care va da nastere in anumite parti ale "cupolei socialiste" unor serii de razboaie etnice si sociale, care ar putea degenera intr-un razboi mondial (vezi Iugoslavia).

Diferenta intre modurile de recrutare practicate de Partidul comunist si Partidul national-socialist deosebesc cele doua tipuri de regim. In Germania recrutarea la nivel social era diferita, deoarece muncitori votau pentru Partidul national-socialist la inceput, iar apoi marea majoritate a muncitorilor a votat pentru Partidul national-socialist sau Partidul national-comunist. In acelasi timp, se pare ca national-socialismul si capitalismul sunt in profunzime solidare, national-socialismul nefiind decat un regim creat de capitalisti sau monopolisti pentru a-si mentine propria putere. Faptele reale demonstreaza falsitatea acestui argument. In Germania de exemplu, numerosi bancheri capitalisti, au finantat Partidul national-socialist, crezandu-se capabil sa-l manipuleze, sa-l transforme in mijloc de aparare. Odata insa ce regimul a devenit totalitar, el nu a mai fost controlat de acestia. Dupa iulie 1944, cand are loc atentatul asupra lui Hitler, ei vor deveni victime. Partidul comunist este creat de catre clasa muncitoare fara alte impuritati. Aceasta conduce prin detasamentul ei de avangarda, proletariatul. Insa, atunci, cand "istoria" o cere, liderii partidului nu vor ezita sa extermine persoane, grupuri de indivizi si chiar segmente sociale sau segmente politice.

Comunisti si fascistii au devenit dusmani si s-au luptat intre ei pe viata si pe moarte. Pana la un punct fenomenele totalitare sunt comune acestor doua tipuri de regimuri, dar odata ce partidele monolit au ajuns la putere divergentele in ceea ce priveste atat politica interna, cat si politica externa au fost mari. Partidele, in pofida luptei lor si-au recunoscut uneori inrudirea. Von Ribbentrop, sosind la Moscova in 1939, a vorbit despre "intalnirea a doua revolutii", iar Stalin a raspuns acestui gest de politete ridicand paharul in cinstea cancelarului Hitler, "atat de mult iubit de poporul german"[2].

Incompatibilitatea radicala a ideologiilor (una de stanga alta de dreapta), creeaza diferentieri. Potrivit ideologiei comuniste, fascismul este intruchiparea a tot ceea ce este mai rau in istorie si mai josnic in natura umana. Potrivit ideologiei fasciste, comunismul este "raul in sine, dusmanul absolut"[3].

Pline de substanta istorica sunt si diferentele dintre modurile in care au fost infrante cele doua totalitarisme. Guvernarea national-socialista va lua sfarsit prin sinuciderea celor responsabili si prin condamnarea la moarte, in cadrul procesului de la Nurnberg, deznazificarea decurgand diferit in Vest si in Est, in timp ce liderii si "nomenclatura comunista" au avut o cadere lina cum nici un alt grup conducator nu a mai avut vreodata in istorie: continuitatea personala in statele postcomuniste este impresionanta. In procesul de reedificare a societatii civile, comunistii s-au prezentat ca si cum nu li s-ar fi clintit nici un fir de par.

Prabusirea Uniunii Sovietice a fost un eveniment important care a zguduit profund lumea contemporana. Odata cu ea, s-a deschis cea mai noua etapa a istoriei globale care lasa in urma mormane de ruine politice, economice, sociale, spirituale. Caderea comunismului sovietic a oferit o lectie de proportii asupra actiunii mecanismelor universal-istorice, ea fiind cea din urma varianta aparuta in istoria nesfarsita a cresterii si decaderii marilor imperii.

O serie de cercetatori printre carte Raynond Aron, Hannah Arendt, Terence Ball, Richard Dagger, etc. considera ca este necesar pentru analiza comparativa si sociologica "a inrudirilor si opozitiilor" dintre cele doua regimuri sa se tina cont de istoria si ideologia lor.

Din punct de vedere istoric, regimul sovietic, apare ca rezultatul unei vointe revolutionare, inspirate de un ideal umanitar. Scopul a fost acela de a crea regimul cel mai uman pe care istoria l-a cunoscut vreodata, cel dintai regim in care toti oamenii ar putea avea acces la umanitate, in care clasele ar disparea, in care omogenitatea societatii ar putea permite recunoasterea reciproca a cetatenilor. Aceasta miscare ce s-a dorit "umanitara", nu a ezitat sa recurga la toate mijloacele pentru a-si impune doctrina. S-a considerat ca numai violenta putea crea aceasta societate in esenta buna si, totodata, ca numai violenta era arma care putea sa aduca victoria proletariatului in razboiul necrutator cu capitalismul. Din aceasta combinatie intre un obiectiv generos si sublim si o tehnica violenta si nemiloasa au rezultat etapele parcurse de catre regimul sovietic:

etapa intai reprezentata de razboiul civil si teroarea politica ce a insotit razboiul;

etapa a doua, in care teroarea s-a atenuat , iar initiativa privata a ocupat un anumit loc in societate (faza N.E.P.-ului);

etapa a treia reprezentand noua revolutie ce a constat in transformarea fundamentala a structurilor sociale de sus in jos (cea mai violenta faza, constand de fapt intr-o a doua revolutie: colectivizarea agriculturii, industrializarea fortata, nationalizari si exproprieri rapide si necrutatoare). Este perioada in care terorismul la nivel de stat a fost aplicat si in detrimentul membrilor de partid. Teoretic, partidul era democratic, dar centralismul democratic transfera esenta puterii statului major creat si controlat de catre lider. Vointa de "ortodoxie" a detinatorilor puterii provoca lupta din interiorul partidului. Societatea sovietica a fost de fapt simultan birocratica si revolutionara, ea presupunand existenta unei ierarhii unice care era de fapt si ierarhia statului.

etapa a patra reprezentand destalinizarea dar pastrand multe din atributele etapei a treia. Cel mai important lucru a fost demitizarea liderului, cu toate ca, el ramanea seful partidului si seful statului. Cultul personalitatii s-a diminuat dar nu a disparut.

Initial, din punct de vedere istoric regimurile fascist si nazist a aparut ca rezultat al unei vointe diferite decat cea care a determinat aparitia regimului comunist. Cel fascist, ca rezultat al vointei de a se reface unitatea morala a Italiei si de a transforma statul intr-o putere dominatoare in lume. Cel nazist a aparut ca rezultat al vointei de a se reface unitatea morala a Germaniei si, dincolo de asta, de a mari teritoriul poporului german prin orice mijloace, inclusiv razboiul de cuceriri.

Dupa venirea la putere, atat a fascismului in Italia cat si a hitlerismului in Germania, marea teroare nu s-a produs decat in Germania pe parcursul ultimilor ani ai razboiului iar in Italia sub o forma mult diluata in primii ani ai razboiului. Italia fascista, regim cu partid unic, nu a cunoscut nici proliferarea ideologica, nici fenomenul totalitar comparabil cu marea epurare sovietica sau cu excesele ultimilor ani ai regimului hitlerist. Fenomenul terorist pe care regimul hitlerist ni-l ofera a fost exterminarea evreilor in plin razboi, proces de exterminare ce se prezinta drept rezultatul deciziei unei singure persoane. Daca in cazul Uniunii Sovietice a fost vorba de vointa de a construi un regim nou si un om nou prin orice mijloace, in cazul Germaniei lui Hitler a fost vorba despre vointa demonica de a distruge o pseudorasa. Ambele regimuri au insa in comun dorinta de a stapani lumea. Totalitarismul a incercat sa preia controlul societatii in totalitate, nu doar al guvernamantului ci al tuturor institutiilor sociale, culturale si economice. In scopul implinirii viziunii ideologice referitoare la modul in care trebuiau organizate viata si societatea. Acest lucru s-a intamplat in Uniunea Sovietica atunci cand Stalin a impus versiunea sa marxist-socialista. Acelasi lucru s-a intamplat in Italia si Germania cand Benito Mussolini si Adolf Hitler au introdus diferite variante ale unei ideologii noi si in mod evident totalitare.

Mussolini si fascistii italieni au fost cei care au inventat termenul. El a fost creat in 1923 de italianul M. Dolla si a fost raspandit de Mussolini care i-a rezumat conceptul prin "statul e totul, individul nu e nimic". Fascismul s-a proclamat totalitar chiar daca cel italian a ramas un totalitarism "neterminat" dupa cum ne arata Leon Poliakov si Hannah Arendt.

Conceptul nu a insemnat numai existenta unui partid unic si o politie politica. O dictatura nu poate fi clasificata totalitara decat daca exista o doctrina: o dominare totala a statului asupra tuturor activitatilor umane, nu numai politice si sociale ci si asupra vietii private, culturale, artistice. Ambitia unui regim totalitar consta si in crearea unui om nou prin negarea oricarei individualitate. In acelasi timp pentru a fi realizate regimurile totalitare, teroarea impusa societatii trebuie sa depaseasca simpla represiune. Esenta totalitarismului o reprezinta teroarea totala. Din acest punct de vedere nazismul si stalinismul au fost regimurile cele mai desavarsite. Maoismul care pretinde ca se trage tot din ideologia stalinista, a instaurat un regim de acelasi tip dar cu multe imperfectiuni, (mai ales in domeniul proprietatii). La randul sau fascismul italian a avut imperfectiuni, unele dintre ele chiar in sistemul de coercitie (politie, detentie, lagare de exterminare).

Fascismul italian a fost o ideologie reactionara ce a aparut ca o reactie impotriva celor doua ideologii conducatoare ale timpului, liberalismul si socialismul. Nemultumiti de ideea liberala referitoare la individ si de cea socialista cu privire la lupta claselor sociale, fascistii au oferit o noua viziune a lumii in care indivizii si clasele sociale trebuiau absorbite intr-un intreg atotcuprinzator (un imperiu grandios sub controlul unui singur partid si al unui lider suprem). La fel ca reactionarii inceputului de secol al XIX-lea, ei au respins credinta in ratiune deoarece in viziunea lor aceasta pusese bazele asemanarii dintre socialism si liberalism. Mussolini si-a indemnat tovarasii "sa gandeasca cu sangele lor". Atat pentru el cat si pentru Hitler ratiunea a fost mai putin demna decat intuitiile si emotiile.

Fascismul nu a fost nici conservator si nici pur si simplu reactionar, a reprezentat o ideologie noua si distincta. In esenta sa, ideologia fascista a fost o respingere a materialismului si liberalismului, democratia si marxismul fiind privite numai ca aspecte diferite ale aceluiasi rau materialist. Aceasta revolta impotriva materialismului a permis o convergenta a nationalismului anti-liberal si anti-burghez cu o varianta a socialismului care, desi nega marxismul, ramanea revolutionara. Desi el a devenit o ideologie in anii '20, radacinile sale merg "pana in urma cu mai mult de un secol" pana la reactia impotriva iluminismului (secolul XVIII - XIX). Din atacul impotriva iluminismului a aparut o imagine diferita a fiintelor umane: "oamenii sunt creaturi fundamental non-rationale, chiar irationale". Ei se definesc "prin diferentele de rasa, sex, religie, limba si nationalitate si sunt de obicei prinsi in conflict unii impotriva celorlalti" . Nici unul dintre aceste elemente, luate pe rand, nu pot fi catalogate exshaustiv fascist. Combinand insa aceste elemente, obtinem o imagine a capacitatilor si caracteristicilor umane, care au pregatit cale pentru aparitia fascismului.

Opozitia fata de materialismul istoric a facut ca ideologia fascista sa fie aliatul nationalismului radical. Sinteza fascista simboliza respingerea unei culturi politice mostenite din secolul al XIX - lea, de la Revolutia franceza si dorinta de asezare a fundamentelor unei noi civilizatii. Doar o noua civilizatie anti-individualista si deci comunitara, (comunala) era socotita capabila sa asigure permanenta unei colectivitati umane in care toate paturile si clasele sociale sa fie integrate perfect. Cadrul natural pentru o asemenea colectivitate organica, armonioasa era considerata natiunea. Acest nationalism organic, tribal, exclusivist, bazat pe un determinism biologic a devenit odata cu Barres, Maurras si Corrradini o teorie politica coerenta. Revizuirea marxismului infaptuita de Georges Sorel a permis nationalismului sa se ataseze de ideologia fascista. Sorel a inlocuit fundamentele nationale, hegeliene ale marxismului si anti-materialismului cu elemente voluntariste si vitaliste. Aceasta forma de socialism era o filozofie de actiune bazata pe intuitie, pe cultul energiei, activismului si eroismului. Spre a activa masele se considera de catre Sorel si de catre sindicalistii revolutionari si non-conformistii din Franta, ca nu era nevoie de ratiune, ci de mit, de sisteme de imagine care sa impresioneze imaginatia. Se ajungea astfel la un socialism pentru toti, intruchipand o noua idee de revolutie, o revolutie nationala, morala si psihologica.

Nationalismul, credinta conform careia oamenii lumii se impart in grupuri distincte sau natiuni care se autoguverneaza si exprima dorintele unei singure entitati (stat-natiune), a reprezentat o alta sursa de inspiratie a fascismului. Nationalismul a aparut odata cu razboaiele napoleoniene. La inceputul secolului al XIX-lea Italia era la fel de fragmentata precum Germania. Mazzini si adeptii sai au facut o misiune din a unifica tara. El nu si-a limitat insa nationalismul la tara natala, sustinandu-l ca un ideal al tuturor natiunilor. Impulsul nationalist avea sa persiste si sa continue sa joace un rol important in Europa, Africa, Asia si continentul American, el constituind o sursa de inspiratie pentru unele state a caror regimuri au luat o directie comunista, fascista, nazista in timp ce pentru altele o directie liberala - democratica.

Doua alte curente intelectuale de la sfarsitul secolului al XIX-lea au contribuit la dezvoltarea fascismului: elitismul si irationalismul. Sensul notiunii de elita a fost dat de Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto si Roberto Michels . El a fost intregit de catre Friederich Nietzsche. In conceptia lui Nietzsce (1844-1900), realizarile remarcabile s-au datorat muncii indivizilor mareti pe care el i-a numit (supraoameni).

Termenul de irationalism a inclus concluziile mai multor ganditori (Sigmund Freud , William James, Gustav Le Bon, Gaetano Mosca) care au ajuns la un acord asupra faptului ca emotiile si dorintele joaca un rol mai important decat ratiunea in activitatile oamenilor.

Elementele constitutve ale ideologiei fasciste elaborate inainte de izbucnirea primei mari conflagratii au reaparut in anii 1920 si 1930, atat in Italia cat si in Franta[6], precum si in Spania (Jose Antonio Primo de Rivera), in Belgia (Leon de Grelle), in Romania (Corneliu Zelea Codreanu).

Fascismul a fost un fenomen pan european care s-a manifestat pe trei nivele:

ca o ideologie;

ca o miscare politica;

ca o forma de guvernamant

Fascismul nu a apartinut numai perioadei interbelice, ci, intregii perioade de istorie care incepe cu modernizarea continentului european de la inceputul secolului XX. Revolutia intelectuala din epoca, intrarea maselor in politica, au produs fascismul ca un sistem de gandire, ca o atitudine fata de problemele esentiale ale civilizatiei. Primul razboi mondial si criza economica a anilor 1920 au produs conditiile sociale si psihologice necesare dezvoltarii miscarii fasciste, dar nu ele au produs ideologia fascista.

Razboiul a contribuit totusi la cristalizarea finala a ideologiei fasciste, nu numai pentru ca a adus o dovada capacitatii nationalismului de a mobiliza masele, ci si pentru ca el a etalat puterea uriasa a statului modern. Statul era privit ca expresie a unitatii nationale, fiind si aparatorul acestei unitati pe care o cultiva cu toate mijloacele. Razboiul a demonstrat importanta unitatii de comanda, importanta autoritatii, mobilizarii morale, educatiei maselor si propagandei ca instrument al puterii. Totodata el a aratat cat de usor pot fi suspendate libertatile democratice si cat de usor este acceptata o cvasidictatura. Fascistii au conchis ca ideile exprimate de Sorel, Michel, Pareto si Le Bon sunt perfect valabile. Masele au nevoie de un mit, ele vor doar sa se supuna, iar democratia nu este decat un foc de artificii.

La baza filozofiei politice a fascismului s-a aflat conceptia despre individ ca animal social. Pentru Gentile individul uman nu este atom ci animal politic. In ultima instanta, pentru Gentile si Mussolini, omul exista ca om numai daca el este sustinut si determinat de comunitate.

Fascisml italian, dupa opinia unor istorici, nu a fost decat un "vehicul al ambitiilor lui Mussolini", un set de idei incoerente pe care el le-a imbinat pentru a dobandi si a-si mentine puterea. Desigur Mussolini[7] a fost un oportunist care si-a definit si schimbat pozitia ideologica dupa caz si dupa cerinte, dar schimbarile sale au coerenta si raspund imperativelor unor momente. El a realizat importanta sentimentelor nationaliste si a constituit mai intai "grupurile combatante" (fasci di combatimento) alcatuite majoritar din veterani. A fondat apoi Partidul fascist care a adoptat un program ce parea cand revolutionar, cand conservator, dar intotdeauna nationalist. Datorita faptului ca Italia fusese unita de putin timp (50 de ani) multi italieni considerau ca tara lor, spre deosebire de Franta si Anglia nu si-a atins obiectivul atunci cand Austria si Germania au capitulat. Mizand pe acest resentiment, fascistii au promis o actiune de forta pentru a repune Italia in randul marilor puteri ale Europei. Accentul asupra unitatii nationale aparea chiar si in termenul de fascism care deriva din cuvantul italian fasciare (ce inseamna a lega, a imbina).

Fascismul facea de asemenea apel la gloria Imperiului Roman, invocand unul dintre vechile simboluri romane de autoritate, fasces.[9] Pentru a atinge unitatea fascistii se pronuntau pentru inlaturarea liberalismului care promova drepturile si interesele individuale. Nici o natiune nu poate fi puternica considerau fascistii, "daca membrii ei se gandesc la ei insisi in primul rand ca la niste fiinte preocupate sa-si apere propriile drepturi si interese".

Fascistii se pronuntau si pentru inlaturarea socialismului care punea accentul asupra claselor sociale. Fostul marxist Mussolini a atacat ideologia socialista mai ales diviziunea sociala si lupta de clasa, considerandu-le principalii dusmani ai unitatii (italienii in primul rand si pentru totdeauna spunea Mussolini).

Mussolini si adeptii sai au adoptat ca uniforma camasile negre si au declansat actiunea preluarii puterii.

Fascismul italian s-a bazat pe Partidul National Fascist. La inceput acesta si-a cautat locul alaturi de organismele statului. Au fost propusi candidati si s-a declansat o sustinuta propaganda prin presa, adunari si actiuni de intimidare a adversarilor.

In octombrie 1922 cunoscut sub numele de Il Duce (conducatorul), a anuntat ca fascistii vor realiza un mars asupra Romei, sediul guvernului italian si vor pune mana pe putere daca aceasta nu le va fi data de buna voie. Marsul a inceput in 27 octombrie, fara ca armata italiana sa intervina si sa puna pe fuga "camasile negre" si fara ca regele sa accepte legea martiala propusa de primul ministru.

In 29 octombrie 1922 regele l-a invitat pe Mussolini sa formeze guvernul in calitate de premier al Italiei. Odata investit, Il Duce a actionat pentru instalarea partidului si a sa la putere, ignorand parlamentul Italian, scotand in afara legii toate partidele cu exceptia celui fascist. In scurt timp a obtinut controlul asupra mass-mediei si a ingradit libertatea de expresie initiind totodata un compromis cu biserica catolica.

Intrebari de verificare:

In ce constau asemanarile intre regimurile totalitare de dreapta si regimurile totalitare de stanga?

Care a fost evolutia lui Benito Mussolini?

Ce intelegeti prin fascism si de unde s-au inspirat fondatorii acestuia?

In ce consta ideologia fascista?

Identificati deosebirile dintre regimurile totalitare comuniste si regimurile totalitare fasciste si cele naziste?

Termeni:

umanism;

rationalism;

iluminism;

nationalism;

elitism;

irationalism;

fasciare, fasces, fascism;

gulag;

lagare de exterminare.

Bibliografie selectiva

Aron, Raymond, Democratie si totalitarism, Ed. ALL, Bucuresti 2001;

Ball, Terence, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Ed. Polirom, Iasi, 2000;

Halterin, William S., Mussolini and Italian Fascism, Princeton, NJ, 1964;

Hannah, Arend, The Origini of Totalitarism, Meridian Books, Cleveland, New York, 1958

Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucuresti, 1998;

Geiss, Imanuel, Istoria lumii, Ed. ALL, Bucuresti, 2002.

Nouschi, Marc, Mic atlas istoric al secolului XX, . Polirom, Iasi, 2002;

Tismaneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa rasariteana de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iasi, 2001;