COOPERAREA INTARITA

COOPERAREA INTARITA

O regula bine incetatenita in cadrul UE a fost aceea ca statele membre avanseaza simultan pe calea integrarii, fiind subiectii unor seturi identice de drepturi si obligatii.

Cu toate acestea, au existat o serie de episoade in care acest principiu nu a fost urmat, doar anumite tari membre angajandu-se in unele intreprinderi comune, fie in afara cadrului UE (e.g., Uniunea Europei Occidentale, Sistemul Monetar European la originea sa), fie chiar in cadrul UE (zona Schengen, Euroland-ul, derogarea acordata marii Britanii cu privire la Carta Sociala).

Existenta acestor aranjamente si perspectiva proliferarii lor (considerata a fi produsul inevitabil al extinderii UE) au inspirat sintagme precum "Europa cu geometrie variabila" sau "Europa cu mai multe viteze").

Aceste modalitati de acomodare a unei diversitati de optiuni ale Statelor membre, prin caracterul lor ad hoc si improvizat, reprezinta solutii suboptime pentru probleme altminteri reale. Odata cu extinderea UE, este de asteptat ca cererea pentru aranjamente distincte sa creasca, ceea ce reclama gasirea unor mecanisme cu un anumit grad de automaticitate.

Principalele probleme pe care le genereaza obligativitatea actiunii in corpore a statelor membre se refera la:

diversitatea de optiuni ale statelor membre, uneori imposibil de conciliat

diferentele existente in ceea ce priveste capacitatea de a progresa cu o anumita viteza catre atingerea unui obiectiv altminteri impartasit (ceea ce reflecta in buna masura si divergente ale nivelului de dezvoltare, amplificate in conditiile unei UE largite).

Prima institutionalizare a unui mecanism care sa reglementeze posibilitatea statelor membre de a conveni reguli aplicabile doar pentru un subset al lor in cadrul UE s-a produs prin Tratatul de la Amsterdam, sub denumirea de "cooperare mai stransa" (closer cooperation). Prevederile convenite cu acest prilej au fost considerate intr-un raport din 1999 ("Raportul Dehaene") ca fiind atat de complexe si dependente de astfel de criterii si conditii, incat sunt inaplicabile. In consecinta, toate intreprinderile ulterioare de amendare a Tratatelor au operat si modificari ale acestui mecanism, care este descris succint in cele ce urmeaza.

Domenii

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, doar domeniile acoperite de primul si al treilea "pilon" putea face obiectul "cooperarii mai stranse". In ceea ce priveste PESC, Tratatul prevedea posibilitatea "abtinerii constructive" (abtinerea, insotita de o declaratie formala, absolvea statul membru respectiv de obligatia de a aplica decizia, dar statul membru respectiv accepta ca decizia ii angajeaza pe ceilalti si se abtinea de la orice actiune contrara sau daunatoare actiunii UE; daca tari detinatoare a peste o treime din numarul de voturi in Consiliu recurgeau la acest mecanism, decizia respectiva nu se mai aplica)

Tratatul de la Nisa face posibila "cooperarea intarita" (noua denumire adoptata) si in domeniul PESC, dar numai pentru actiuni de aplicare a unei actiuni sau pozitii comune, si cu excluderea situatiilor in care exista implicatii militare sau de aparare.

Proiectul de Tratat Constitutional elimina toate restrictiile referitoare la domeniul PESC.

Cooperarea intarita nu este insa posibila in domeniile care fac obiectul competente exclusive a Comunitatii (interdictie eliminata insa din proiectul de Tratat Constitutional

Conditii prealabile

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, este o "masura de ultima instanta", la care se poate recurge doar daca metoda comunitara nu da rezultate. Se prevedea, de asemenea, ca regulile convenite in cadrul acestui mecanism sa nu afecteze acquis-ul, drepturile si obligatiile celorlalti membri si sa nu discrimineze intre cetatenii statelor membre (cerinte draconice si, practic, nerealizabile). Tratatul de la Nisa a introdus conditia neafectarii pietei interne si a coeziunii economice si sociale, dar:

a eliminat-o pe cea referitoare la nediscriminare (care era imposibil de realizat

a relaxat-o pe cea referitoare la drepturile nemembrilor (acestea trebuie "respectate", deci pot fi "afectate", lucru inevitabil in practica)

a relaxat-o pe cea referitoare la "ultima instanta"

Proceduri

Tratatul de la Amsterdam cere ca o majoritate de state membre sa decida sa initieze un proces de cooperare mai stransa. Nisa a relaxat implicit conditia cerand un numar de minimum 8 state, pentru ca Tratatul Constitutional sa stabileasca pragul la o treime din numarul total de membri

Potrivit tratatului de la Amsterdam, toate statele membre trebuie sa se declare de acord cu initierea unei cooperari mai stranse (asa-numita "frana de urgenta"). Nisa a eliminat acest veto in ceea ce priveste primul si al treilea pilon, prevazand in schimb un asa-numit "incetinitor" (statele care au obiectii pot ridica problema in cadrul Consiliului European, care poate sa decida sa o transmita mai departe Consiliului, unde o decizie se va putea lua - de data aceasta - cu majoritate calificata).

Cand domeniul abordat de un mecanism de cooperare intarita tine de competenta de legiferare (codecizie) a Parlamentului European, acesta trebuie sa-si dea consimtamantul pentru initierea sa. Puterile Parlamentului urmeaza sa creasca potrivit proiectului de Tratat Constitutional, in sensul ca va fi necesar consimtamantul sau pentru toate proiectele, mai putin cele din domeniul PESC.

In acele domenii, care fac obiectul unei cooperari intarite, in care regula de vot in cadrul UE este unanimitatea, tarile membre implicate pot conveni (in unanimitate) sa aplice intre ele majoritatea calificata.

In literatura de specialitate s-au exprimat numeroase rezerve fata de acest mecanism:

a)      o crestere exponentiala a complexitatii mecanismelor institutionale, in conditiile pulverizarii setului de drepturi si obligatii aplicabile in mod egal tuturor statelor membre, cu corolarul generarii de confuzie cu privire la regulile efectiv aplicabile in cadrul UE

b)     riscul fragmentarii UE in doua grupuri, unul de tari dispuse si capabile sa avanseze mai adanc pe calea integrarii, iar celalalt ramas in urma (tarile est-europene se tem de refacerea in acest fel a statului de outsideri, iar Marea Britanie e ingrijorata ca "nucleul dur" de tari mai avansate ar fi pilotat de binomul Germania-Franta, care si-ar recastiga influenta anterioara exercitata in cadrul UE)

c)      riscul complicarii relatiilor dintre tarile implicate si cele neimplicate (se mentioneaza in acest sens, precedentul Spaniei, care a utilizat in 1999 statutul sau de membru in zona Schengen pentru a conditiona acceptarea participarii Marii Britanii la unele aspecte ale cooperarii de satisfacerea unor solicitari proprii privind Gibraltarul.

Toate aceste temeri trebuie relativizate de constatarea ca, pana acum, nu a fost lansat nici un proiect de cooperare intarita potrivit prevederilor din tratate. Aceasta situatie ridica, in primul rand, semne de intrebare cu privire la utilitatea acestui mecanism, pentru conceperea caruia s-au consumat numeroase runde de negocieri cu ocazia a trei Conferinte Inter-guvernamentale succesive.

Alte observatii care pun la indoiala rationalitatea mecanismului se refera la:

faptul ca el a fost privit pana acum exclusiv din punctul de vedere la aspectelor de ordin formal si procedural (dovada extrem de complexele prevederi din tratate), existand prea putine reflectii referitoare la aspecte substantiale (unde si in ce conditii sunt utile asemenea proiecte);

faptul ca, desi mecanismul de cooperare intarita este formal considerat ca servind obiectivele si interesele Uniunii in ansamblul sau, doar statele care participa la el trebuie sa suporte cheltuielile necesare.