POLITICA AGRICOLA COMUNITARA

Politica agricola a Uniunii Europene este foarte complexa. Mecanismele sale ar fi dificil de inteles fara cateva referiri la modul in care a aparut, de aceea subcapitolul va incepe cu o scurta trecere in revista a originilor si a dezvoltarii Politicii agrare a Uniunii Europene (PAC) urmata cum este si firesc de evolutia masurilor propriu-zise de organizare a pietelor, de evolutia tendintelor referitoare la preturile de sustinere, de evolutia mecanismului de functionare al politicilor puse in practica in spatiul comun european.

1. Geneza constructiei europene

In cadrul Uniunii Europene, in ciuda diversitatii structurilor agricole, a sistemelor de productie si a nivelurilor tehnice diferite, se aplica o singura politica, iar schimburile comerciale de produse agricole si agro-alimentare sunt total libere intre tarile membre ale uniunii.

P.A.C. nu este decat una dintre politicile economice dezvoltate in cadrul Pietei Comune, apoi a Comunitatii Europene , apoi a Uniunii Europene. Aceasta uniune de tari (6 la origine in 1957) reprezinta o constructie institutionala complexa, unica in istorie, care se bazeaza la nivel economic pe o piata unica pentru toate bunurile (si un front extern comun), pe o politica agricola comuna si pe alte numeroase politici economice sectoriale deasemeni comune.

1.1. Cronologia constructiei europene

A. Bazele incipiente ale Europei Unite

19 Septembrie 1946 Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemand la crearea "Statelor Unite ale Europei";

17 Martie 1948: Tratatul de la Bruxelles creaza Uniunea Occidentala si prima tentativa de organizare a unei aparari europene;

16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizatiei de cooperare economica europeana (O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului Marshall din 5 iunie 1947;

7 martie 1948: Congresul tuturor miscarilor europene tinut in orasul Haga;

4 aprilie 1949: Tratatul Atlanticului de Nord (O.T.A.N.) semnat la Washington;

5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creand Consiliul Europei;

9 mai 1950: Declaratia lui Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunand la initiativa lui Jean Monnet, punerea in comun a resurselor de carbune si de otel ale Frantei si ale Republicii Federale a Germaniei, intr-o organizatie deschisa tuturor tarilor Europei;

18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeana a carbunelui si a otelului (CECA) intre 6 tari: Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Tarile de Jos si R.F.G. Acest tratat deschide calea constructiei europene pecetluind reconcilierea franco-germana;

27 martie 1952 : Semnarea Tratatului de la Paris vizand crearea unei Comunitati europene de aparare (CED);

30 august 1954: Esecul proiectului CED in fata Adunarii nationale franceze;

23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevazand intrarea Germaniei federale in Uniunea Occidentala (U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale UEO) si viitoarea sa admitere in Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955);

iunie 1955: Reuniti in Conferinta de la Messine, ministrii de externe ai celor 6 tari decid extinderea integrarii europene la intreaga economie;

25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE sau Piata Comuna) si Comunitatea europeana de energie atomica (EURATOM) . Obiective ambitioase sunt fixate de acum de cele 6 tari fondatoare: dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice, expansiune continua si echilibrata, stabilitate crescuta, cresterea accelerata a nivelului de trai, relatii mai stranse intre statele membre.

B. Aprofundarea (adancirea) Europei

1 ianuarie 1958: Intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma;

1 ianuarie 1959: Prima reducere a tarifelor vamale intre cei sase;

4 ianuarie 1960: Constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.E.) care va intra in vigoare la 3 mai 1960. Ea regrupeaza Regatul Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elvetia si Portugalia;

30 ianuarie 1962 Politica Agricola Comuna este prima politica europeana pusa in scena care ramane mult timp singura care functioneaza ;

20 iulie 1963: Semnarea Conventiei de la Yaound asociind la C.E.E. Madagascarul si alte 17 state africane;

aprilie 1965 : Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunitati (CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Ministrilor si o Comisie unica;

29-30 ianuarie 1966: "Compromisul de la Luxemburg", punand sfarsit politicii "casei goale" practicata de Franta incepand din iunie 1965 (pentru a protesta contra insuficientei propunerilor C.E.E. in ceea ce priveste finantarea PAC), permitand ca un stat sa se opuna unei decizii daca interesele sale fundamentale sunt puse in cauza;

iulie 1968 ultimele tarife vamale intracomunitare pentru produsele industriale sunt eliminate si tariful exterior comun este pus in practica;

decembrie 1969: Summit-ul din Haga. Sefii de guverne decid sa treaca la faza definitiva a Comunitatii, adoptand regulamente agricole definitive si stabilind principiul resurselor bugetare proprii ale CEE.

C. Cooperarea monetara si largirile succesive ale CEE

aprilie 1972: Este hotarata intarirea solidaritatii monetare prin constituirea "sarpelui" monetar. Cei sase decid sa limiteze la 2,25 % marjele de fluctuatie ale monedelor lor intre ele;

1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor sase atrag noi candidaturi la aceasta data. Europa cunoaste prima sa largire odata cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit si a Irlandei in C.E.E. (in Norvegia referendumul a fost negativ);

9-10 decembrie 1974: La Summit-ul de la Paris, Sefii de Stat si de Guverne decid ca procedeul de alegere a Parlamentului european sa fie sufragiul universal si sa se intalneasca regulat in Consiliul Europei;

28 februarie 1975: Semnarea Conventiei de la Lome intre CEE si 46 tari din Africa, Caraibe si din Pacific (ACP);

iulie 1978 La Summit-ul de la Bremen, Franta si RFG propun relansarea cooperarii monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME), care se va substitui "sarpelui monetar". Acest sistem va fi pus in opera in martie 1979;

13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) si a ECU-ului;

7-10 iunie 1979 Prima alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal direct (au fost alesi 410 membri);

1 octombrie 1979: Semnarea Conventiei de la Lom II;

1 ianuarie 1981 Aderarea Greciei la CEE (a doua largire a CEE);

8 decembrie 1984 Semnarea Conventiei de la Lom III;

Publicarea Cartii Albe privind desavarsirea Pietei interioare;

14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulatie a persoanelor intre Franta,Germania, Belgia, Tarile de Jos si Luxemburg;

1 ianuarie 1986: A treia largire a CEE prin aderarea Spaniei si Portugaliei.

D. Accelerarea dinamicii europene

17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg si in orasul Haga, de catre cei doisprezece, a Actului unic european, modificand Tratatul de la Roma si prevazand realizarea pietei interioare pentru 31 decembrie 1992;

1 iulie 1987: Relansarea ideii europene se traduce prin intrarea in vigoare a Actului unic european care programeaza desavarsirea unei mai mari piete unice pentru 1993;

februarie 1988 :Dupa mai multi ani de criza bugetara o importanta reforma intervine asupra politicii de finantare a CEE prin programarea multianuala a cheltuielilor. In perioada 1988-1992, fondurile structurale sunt reformate in mod egal. Aceste perspective financiare vor fi reinnoite de Consiliul european de la Edinburg 1992) pentru perioada 1993-1999. Un plafon al resurselor bugetare, linia directoare agricola functie de cresterea produsului national brut a fost fixata prin FEOGA¹;

Noiembrie 1989: Caderea zidului Berlinului antreneaza reunificarea Germaniei (octombrie 1990);

9 decembrie 1989: Adoptarea de catre 11 tari (fara Regatul Unit) a unei Charte sociale europene si declaratia de aprobare a reunificarii Germaniei

1) FEOGA - Fondul European de Orientare si Garantare Agricola

15 decembrie 1989: Semnarea Conventiei de la Lome IV (saizeci si noua state asociate);

iunie 1990 Semnarea intre Franta, Germania si Benelux a Conventiei de la Schengen privind libera circulatie a persoanelor;

15 decembrie 1990: Deschiderea Conferintelor interguvernamentale de pregatire a Uniunii Economice si Monetare       (UEM) si Uniunii Politice;

21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spatiului Economic European (EEE) regrupand o piata de 380 milioane de locuitori: cele douasprezece tari ale Comunitatii europene si cele sapte tari (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elvetia) ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELE);

7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht "Tratatul privind Uniunea Europeana (UE)". Noul tratat va intra in vigoare in noiembrie 1993 si angajeaza statele intr-o dinamica de adancire a uniunii: realizarea Uniunii Economice si Monetare pana in 1999, noile politici comune, cetatenia europeana, obiectivul unei politici externe si de aparare comune ;

20 septembrie 1992: Francezii se pronunta prin referendum cu 51,04 % voturi pentru ratificarea Tratatului de Uniune Europeana, denumit Tratatul de la Maastricht;

1 ianuarie 1993: Intrarea in vigoare a pietei unice consacrata liberei circulatii a marfurilor si a capitalurilor;

1 noiembrie 1993: Intrarea in vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeana. Cei doisprezece constituie de acum inainte Uniunea Europeana;

1 ianuarie 1994: Intrarea in vigoare a spatiului Economic European (E.E.E.), care regrupeaza Uniunea Europeana si cinci din cele sapte tari membre ale AELE (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia);

martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeana de catre Austria, Finlanda, Norvegia si Suedia. Referendumurile de ratificare vor avea loc in 1994 in aceste 4 tari;

15 aprilie 1994: Semnarea la Marrakech a acordurilor privind comertul international (G.A.T.T.);

9-12 iunie 1994 A patra alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal direct;

12 iunie 1994 Referendum privind aderarea in U.E. a Austriei; Da: 66,3 %; Nu: 33,61 %;

16 iulie 1994: Jacques Santer, primul ministru al Luxemburgului, a fost desemnat pentru a succede lui Jacques Delors ca presedinte a Comisiei Europene incepand cu ianuarie 1995;

16 octombrie 1999: Referendum privind adeziunea la Uniunea Europeana in Finlanda: Da - 56,9 %; Nu - 43,1 %;

13 noiembrie 1994: Referendum privind adeziunea in Uniunea Europeana in Suedia: Da - 52,2 %; Nu - 46,9 %;

29 noiembrie 1994: Norvegia respinge adeziunea la Uniunea Europeana cu 54,2 % din sufragii;

9-10 decembrie 1994 La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei viitoare state membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al largirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Bulgaria si cu Romania, dupa Conferinta interguvernamentala prevazuta in 1996 pentru redefinirea organizarii politice si institutionale a Uniunii;

1 ianuarie 1995 Europa celor doisprezece se transforma in Europa celor cincisprezece.

Uniunea Europeana 1995

(in cifre)

15 tari

Germania, Anglia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Marea Britanie, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia

370 milioane de locuitori

I-ul exportator mondial (20 % din piata, SUA: 16,5 %

II-lea importator mondial (19 % din piata, SUA: 20,5 %

II-lea exportator mondial de produse agricole si alimentare

I-ul importator mondial de produse agricole si alimentare

1 ECU = 6,6 FF = 1,2 $

E. Proiectele deceniului urmator

9-10 decembrie 1994: Consiliul European de la Essen a fixat o strategie globala pentru o a cincea largire a Uniunii Europene cu tarile din Europa Centrala si Orientala (P.E.C.O.);

: Conferinta interguvernamentala trebuie sa revizuiasca si sa completeze Tratatul de la Maastricht pentru adancirea Uniunii Europene si sa pregateasca viitoarea sa largire;

1998: Debutul negocierilor cu tarile candidate la aderarea la Uniunea Europeana;

: Stabilirea viitoarelor resurse bugetare ale Uniunii Europene (pentru 2000-2005);

Conform cu calendarul prevazut, instaurarea Uniunii Economice si Monetare si a monedei unice, EURO. Din 1999 pana in 2002, preturile, taxele si salariile se vor calcula atat in moneda nationala cat si in EURO. Incepand cu 2002, monedele nationale se vor retrage progresiv din circulatie si vor fi inlocuite cu EURO .

1. Sistemul institutional al Uniunii Europene

Sistemul institutional al UE este dificil de a fi clasificat. Comunitatea este mai mult decat o organizatie interguvernamentala, ea are o personalitate proprie si puteri extinse. Dar Comunitatea nu este nici o federatie in care guvernele si parlamentele nationale vor fi in diferite moduri subordonate domeniilor esentiale. Largirile succesive ale Comunitatii nu au avut incidente privind structura institutiilor comunitare, ele n-au antrenat decat modificari in compozitia lor interna.

In revansa, Actul unic european, intrat in vigoare la 1 iulie 1987 a marit competentele comunitatii si a modificat regulile de functionare a institutiilor, in mod special prin procedura de codecizie "Parlament-Consiliu".

Tratatul Uniunii Europene (Maastricht) intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 a condus la modificari profunde: Comunitatea va deveni nucleul unei arhitecturi mult mai vaste si mult mai politice, dominata de Consiliul European. Tratatul vizeaza pentru prima data cetatenia europeana.

Tratatul de la Maastricht instituie o Uniune Europeana bazata pe trei piloni distincti in procedurile lor cu institutii comune, legate intre ele prin Consiliul european:

primul pilon grupeaza domeniile de competenta comunitara: piata unica, agricultura, coeziune, Uniunea economica si monetara;

al doilea pilon cuprinde un domeniu de competenta interguvernamentala: politica externa si securitatea comuna (PESC);

al treilea pilon, de asemenea din domeniul competentei interguvernamentale vizeaza cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne.

Procesul de constituire europeana a demonstrat vointa comuna a mai multor tari europene de a stabili legaturi durabile intre ele, prezervand totodata agricultura lor, istoria lor si sistemul lor politic. Aceasta constructie comunitara a raspuns unor idei si principii impartasite de toti: pace, democratie, solidaritate.

Uniunea Europeana este o constructie originala care, prezervand diversitatile nationale, a permis degajarea unei identitati europene specifice, bazata pe un dialog permanent intre interesele nationale si interesele comune. In lume, nici un alt grup de tari nu a mers atat de departe in coordonarea si interconditionarea economiilor si politicilor nationale, de exemplu, ALENA - l'Association de Libre Echange Nord-Americaine intre Canada, Statele Unite ale Americii si Mexic se limiteaza la o piata a schimburilor de produse si capitaluri.

Functionarea Comunitatii este asigurata de cinci institutii si doua organe consultative. Largirile succesive care au avut loc si care vor avea loc nu au incidenta asupra structurii institutiilor comunitare, ele antrenand modificari in compozitia lor.

Tratatul privind Uniunea Europeana (Maastricht) intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 a condus la modificari profunde: Comunitatea are o noua arhitectura, mai vasta si mult mai mult politica decat pana atunci, dominata de Consiliul European. Tratatul semnat la Maastricht a creat pentru prima data cetatenia europeana.

Sistemul institutional este format din: Consiliul European, Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea de Justitie Si Curtea de Conturi la care se adauga cele doua organe consultative, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor.

Consiliul European al Sefilor de Stat si de Guvern este principalul organ de impulsionare si orientare politica al Uniunii. Deciziile in Consiliul European sunt luate in unanimitate.

Consiliul de Ministri, compus din reprezentantii fiecarui stat membru la nivel ministerial este organul decizional al Uniunii Europene. Fiecare tara asigura presedentia consiliului prin rotatie pentru o perioada de sase luni. Compozitia consiliului de ministri se schimba in functiune de ordinea de zi: ministrii Agriculturii, ministrii Muncii si ai Afacerilor sociale ... Este asistat de un comitet al Reprezentantilor Permanenti al Statelor (COREPER: Ambasadorii), de un Comitet special legat de problemele agricole (CSA). Deciziile Consiliului de Ministri sunt luate in unanimitate _____________

1) majoritatea calificata: 62 voturi din 87 total. Germania, Franta, Italia, regatul Unit: 10 voturi fiecare; Spania: 8 voturi, Belgia, Grecia, Portugalia, Olanda : 5 voturi fiecare; Austria, Suedia: 4 voturi fiecare, Danemarca, Irlanda, Finlanda: 3 voturi fiecare; Luxemburg: 2 voturi

sau cu majoritate calificata ¹⁾ in functie de diferitele subiecte tratate.

Comisia Europeana cuprinde 20 Comisari numiti de comun acord de catre guvernele tarilor din Uniune (Franta de exemplu are 2 comisari -unul pentru stiinta, cercetare, educatie, tineret si unul pentru afaceri economice si financiare; moneda unica). Comisia are numai dreptul de initiativa in domeniul legislativ, propune decizii consiliului de ministri, controleaza aplicarea tratatului, asigura gestiunea fondurilor comunitare. Este cu alte cuvinte organul executiv al Uniunii Europene. Este asistata in demersurile sale de diverse comitete. Mandatul sau este de cinci ani (1995-2000).

Parlamentul European (are 626 deputati, din care pentru Franta 87). Este in lume singura adunare parlamentara internationala aleasa direct de catre cetateni. Mandatul sau este de cinci ani (1994-1999). Rolul parlamentului european se exercita in urmatoarele domenii:

in materie institutionala, puterea sa de investire a Comisiei reintareste puterea sa politica; parlamentul poate retrimite la Comisie prin vot sau motiune de cenzura;

in materie bugetara, are ultimul cuvant asupra cheltuielilor numite "non obligatorii" (fonduri structurale..) si puterea de a respinge sau de a aproba bugetul global: totodata, el nu poate modifica "cheltuielile obligatorii" (FEOGA) care reprezinta in jur de 50 % din bugetul comunitar;

in materie legislativa, rolul Parlamentului european a crescut odata cu introducerea procedurii de codecizie (Consiliu-Parlament european) pentru anumite domenii (Piata interna)

Curtea de Justitie asigura respectul dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor europene. Autoritatea Curtii (cincisprezece judecatori numiti pentru sase ani) a fost extinsa de o maniera notabila prin Tratatul de la Maastricht: ea poate acorda amenzi statelor membre in cazul in care nu sunt respectate hotararile sale.

Curtea de Conturi compusa din cincipsrezece membri numiti pentru sase ani, controleaza gestiunea financiara a incasarilor si cheltuielilor Uniunii. Ea a devenit una din cele cinci institutii ale Uniunii Europene dupa Tratatul de la Maastricht, autoritatea sa fiind reintarita cu aceasta ocazie.

Comitetul Economic si Social (organ consultativ) numara 222 membrii numiti de organizatiile nationale ale celor mai reprezentative medii socio-economice (agricultura franceza de exemplu are in acest comitet patru reprezentanti). Comitetul este consultat inaintea adoptarii unui mare numar de decizii si poate de asemenea emite avize din propria sa initiativa.

Comitetul Regiunilor (organ consultativ) creatie a Tratatului de la Maastricht, numara 222 membri, reprezentanti ai colectivelor locale si regionale (Consilii regionale, Consilii generale, orasenesti). Alesii sai beneficiaza de o reprezentativitate locala si europeana. Comitetul este consulat in mai multe domenii care aduc atingere intereselor regionale si poate emite avize din propria sa initiativa.

1.3. PAC, justificare si semnificatii economice

Politica Agricola Comunitara a fost pusa in aplicare in urma crearii Pietei Comune incepand cu anul 1957, dupa semnarea Tratatului de la Roma. Ea este rezultatul unor serii succesive de compromisuri intre diferitele tari, insa s-a bazat pe principii care erau deja aplicate in moduri diferite in cele sase tari fondatoare ale Uniunii. Istoria, deja veche a politicilor agricole (de exemplu cele din Franta, Anglia, Danemarca), permite sa intelegem de ce si cum au luat fiinta astfel de politici, in contexte economice si sociale diferite, si de ce in cadrul Uniunii Europene puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor de masuri comune, intre tari importatoare si exportatoare din Nord si din Sud, sau cu structuri de exploatare agricola diferite, sau intre tari mai "liberale" sau mai "interventioniste" prin traditie.

Justificarile importantelor (si costisitoarelor) interventii ale Statelor membre in sectorul agricol si agro-alimentar sunt numeroase, acestea putand fi (G. Miclet, 1998):

sociale: diferentele sensibile intre veniturile agricultorilor si cele ale altor sectoare de activitati economice;

demografice: populatia agricola este in general imbatranita, de unde necesitatea obiectiva a inlocuirii acesteia;

strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul si in special zonele de frontiera;

geopolitice: arma alimentara a excedentelor de productie este tot mai mult pusa in discutie;

mediul inconjurator sau cele referitoare la amenajarea teritoriului.

Cele mai des intalnite si permanente sunt cele economice, dar legate de situatia specifica a sectorului agricol:

sprijin pentru asigurarea cresterii productivitatii in cadrul sectorului agricol;

protejarea de fluctuatiile de preturi, sau de preturi inferioare costurilor de productie ale produselor (sau a factorilor de productie, de preturi prea ridicate, de exemplu cele referitoare la terenurile agricole), care ar fi destabilizatoare si daunatoare progresului tehnic;

asigurarea autosuficientei alimentare si adaptarea produselor la evolutia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.

Ele pot de asemenea, din ce in ce mai mult, sa ia in considerare problemele legate de mediul inconjurator:

rolul agriculturii in intretinerea peisajelor si in protectia sau intretinerea anumitor medii naturale

sau din contra efectele negative ale intensificarii productiei agricole (poluarea).

Politicile agricole trebuie sa fie din ce in ce mai integrate, aceasta pentru ca logica lor si mijloacele care le sunt afectate sunt inca sectoriale, vizand la modul general o piata sau o categorie speciala de agricultori. Din analiza politicilor agricole si mai ales a efectelor lor, putem distinge in mod clasic politicile de interventie pe pietele mari de produse agricole (piata cerealelor), politicile structurale care vizeaza usurarea accesului exploatatiilor la factorii de productie, si in special cele mai importante dintre ele, politicile (permanente sau conjuncturale) de sustinere a veniturilor exploatantilor si familiilor lor (in principiu pentru cei mai putin bogati dintre ei).

Politicile agricole corelate cu cele de protectia mediului (politicile ecologice sau politicile durabile) incep sa se dezvolte incet, progresiv, reprezentand insa o parte mica a actiunilor si mai ales a cheltuielilor; preturile luate in considerare si efectele asupra mediului ale politicilor agricole fiind indirect orientate in acest sens (nedirectionate).

Economia politica dispune de metode simple si bine verificate, bazate pe analiza neo-clasica a functionarii pietelor: oferta, cererea, echilibrul partial, analiza in termen de surplus sau "economia bunastarii" permitand justificarea si estimarea efectelor unor asemenea politici.

Aceste metode permit compararea utilitatii nenumaratelor situatii si posibilitati sau a nenumaratelor metode posibile de interventie. Ele sunt in acelasi timp partiale, cu toate ca ele pot fi generalizate la un ansamblu de piete statice, permitand cu destula dificultate cuantificarea situatiilor de dezechilibru sau eventuala evolutie spre echilibru sau efectele timpului si progresului tehnic care le insoteste.

Obiectivele si principiile politicilor agricole comunitare

In toate tarile avansate din punct de vedere economic se constata interventia statului, sub o forma sau alta pentru sprijinirea si dezvoltarea agriculturii. Sprijinul acordat agriculturii este omniprezent dar cu mari diferentieri de la o tara la alta, ceea ce rezulta si din datele prezentate in tabelul 1.

Se constata cu usurinta ca subventionarea agriculturii difera de la o tara la alta, iar in cadrul fiecareia subventionarea este diferita pe produse agricole.

Experienta tarilor din vestul Europei grupate in Comunitatea Economica Europeana este edificatoare pentru ilustrarea obiectivelor politicilor de sustinere a agriculturii.

Subventionarea principalelor produse agroalimentare in tarile avansate in perioada 1984 - 1986

Tabelul 1

1) Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica

Sursa: Thomas Harman, "Agriculture in the Uruguay Round". Papers on selected issues. Uruguay Round, Interest and Issues in UNCTAD/ITP/10, 1989

Obiectivele de baza ale politicii agricole comunitare sunt definite de tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economica Europeana (1957):

- cresterea productivitatii agriculturii prin asigurarea unei dezvoltari rationale a productiei agricole pe baza utilizarii optime a tuturor factorilor de productie, inclusiv a fortei de munca;

- asigurarea unui nivel de viata echitabil populatiei agricole, in special prin ridicarea venitului individual al celor care lucreaza in agricultura;

- stabilizarea pietelor;

garantarea securitatii aprovizionarilor;

asigurarea unor preturi rezonabile la livrarile catre consumatori.

La o analiza atenta a acestor obiective se naste intrebarea daca intre ele exista sau nu o compatibilitate reala. Pot apare unele contradictii, cel putin teoretic:

intre preturile care satisfac producatorii si preturile rezonabile pentru consumatori;

intre stabilitatea pietelor si riscurile unor excedente de produse.

Obiectivele enuntate, completate si precizate in 1988 la Conferinta de la Stresa si-au gasit concretizarea in cateva directii principale de actiune:

1. Structurile agriculturii europene este necesar sa fie revizuite pentru a deveni mai competitive, fara sa se puna insa in discutie problema exploatatiilor familiale.

Costurile de productie in C.E.E. fiind mai mari decat in celelalte tari mari producatoare, preturile comunitare trebuie sa fie suficient de remuneratorii si stabilite la un nivel superior fata de cursurile mondiale, fara insa ca aceasta sa stimuleze tendinta spre supraproductie.

3. Politica agricola comunitara nu poate fi autarhica dar este important ca piata interna sa fie protejata impotriva distorsiunilor concurentei care vine din exterior.

Cresterea productivitatii in agricultura este obiectivul care constituie cel mai mare succes al politicilor agrare comunitare. Cresterea productivitatii muncii agricole a devansat pe cea a muncii industriale, lucru valabil pentru deceniul sapte al secolului nostru. Astfel, considerand anul 1961 ca baza (indice 100) s-a ajuns in 1971 la 166 % in industrie si 188 % in agricultura.¹⁾

Tarile din Comunitatea Economica Europeana au ajuns aici stimuland progresul tehnic, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole, precum si folosirea optima a fortei de munca.²⁾

Asigurarea unui nivel de viata echitabil populatiei agricole, mai ales prin ridicarea venitului individual al celor care lucreaza in agricultura are, ca obiectiv general, doua componente: asigurarea unui grad de paritate cu veniturile realizate in alte activitati si stabilizarea veniturilor. Cu toate eforturile financiare considerabile facute, nu s-a putut stopa tendinta de scadere masiva a populatiei in agricultura.

Decalajul dintre veniturile agricultorilor si cele ale altor categorii sociale nu a putut fi redus. Paralel cu aceste fenomene au aparut si altele: efectele favorabile ale politicii agricole comunitare asupra veniturilor se repartizeaza inegal pe regiuni, in detrimentul celor caracterizate prin structuri agricole slabe, marind disparitatea regionala a veniturilor. Intrucat veniturile depind atat de preturile de vanzare garantate, cat si de volumul

Oprea Parpala - Economii si politici agrare in lume, Ed. Politica, 198

2) Guy Durant - Construction Europeenne et Politique Agricole Comune, Cours E.N.S.A., Rennes, 1994

productiei vandute, sistemul de sustinere practicat asigura avantaje substantiale fermelor de mari dimensiuni. Astfel, in Comunitatea Economica Europeana 25 % din agricultori beneficiaza de 78 % din subventiile agricole.

Stabilizarea pietelor reprezinta un obiectiv a carui realizare este ingreunata de variatia importanta a volumului ofertei agricole, in conditiile unei cereri rigide. Relatia dintre gradul de interventie a politicii agricole comunitare si gradul de stabilitate a pietei - relatie de dependenta totala - este afectata de faptul ca pietele produselor agricole supuse unui regim de sustinere de catre stat (graul moale, carnea de bovine) au fost mai stabile decat pietele produselor agricole ce nu beneficiaza de acest sistem de subventionare.

Printr-un joc de prelevari variabile, politica agricola comunitara fereste agricultura Comunitatii Economice Europene de fluctuatiile pietei internationale, mai ales prin stabilirea unor preturi de sustinere corespunzatoare mecanismelor de interventie.

Garantarea securitatii aprovizionarilor ce decurge din necesitatea obiectiva de a asigura securitatea alimentara a propriei populatii a putut fi realizata printr-o politica intensiva de stocaj si o politica stabila de import pe termen lung sau scurt.

O serie intreaga de elemente vin sa ingreuneze realizarea acestui obiectiv fundamental al politicilor agrare:

- cresterea in mod excesiv a preturilor de interventie in diferite circumstante conjuncturale;

- conflictele armate, care fac uneori imposibila realizarea unei continuitati in aprovizionare;

- posibilitatea instituirii unui embargo de catre comunitatea internationala, ce nu poate fi contracarat decat prin existenta unor multitudini de surse alternative de aprovizionare.

Asigurarea unor preturi rezonabile la livrarile catre consumatori constituie un succes notabil al politicilor agricole comunitare.

Cea mai redusa crestere a preturilor la produsele alimentare s-a inregistrat in C.E.E. intr-o conjunctura cand preturile mondiale la produsele agricole au crescut considerabil. Ori, in conditiile create prin politica agrara comunitara, o crestere de 10 % a preturilor produselor agricole va duce la o crestere de cel mult 1,9 % a cheltuielilor totale de consum ale familiilor. Cheltuielile alimentare au o pondere redusa in totalul cheltuielilor de consum ale familiilor, cca. 26 %.

Politicile agricole comunitare care trebuie sa asigure protectia interna si externa a pietelor la majoritatea produselor agricole din Uniunea Europeana se sprijina pe urmatoarele instrumente:

reglarea pietelor si a preturilor;

reglementarea relatiilor exterioare;

ameliorarea structurilor agricole.

Accentul se pune in special pe politica de preturi si politica comerciala. Mecanismul general de functionare a Pietei agricole comune se sprijina pe urmatoarele principii de baza care trebuie respectate:

unicitatea pietei;

preferinta comunitara;

solidaritatea financiara.

Unicitatea pietelor. Intre statele membre ale Comunitatii Economice Europene circulatia produselor este libera, ceea ce presupune:

a) eliminarea taxelor vamale sau a impozitelor echivalente precum si a subventiilor care pot atrage dupa sine o concurenta;

b) organizarea comuna a pietelor si introducerea unor preturi comune; punerea de acord a reglementarilor administrative, sanitare si veterinare; paritati monetare stabile in interiorul C.E.E.; eliminarea masurilor de protectie interna; masuri comune de protectie externa (taxe vamale comune).

Preferinta comunitara. Productia agricola a tarilor din Comunitatea Economica Europeana beneficiaza pe piata interna de prioritate in raport cu produsele importante din diferite tari nemembre ale CEE. Produsele acestor tari vor suporta un anumit nivel al taxelor vamale (mai ridicat decat cel al produselor agricole comunitare) precum si un pret prag (pretul sub nivelul caruia un produs provenit din terte tari nu poate fi importat).

Solidaritatea financiara. Cuprinde doua elemente: cheltuielile politicilor agricole comunitare care sunt finantate pe o baza comuna si incasarile generate de prelevari, taxe vamale, cotizatii (resursele proprii de finantare).

3. Mecanismele de functionare a politicii agricole comune

3.1. Evolutia conceptuala a sustinerii agriculturii

Politica agricola comuna este fara indoiala una din realizarile cele mai importante ale constructiei europene. In ultima perioada ea este foarte mult discutata. Se pune problema daca interventia puterii publice in domeniul agricol este intr-adevar inevitabila si cum pot fi justificate politicile care favorizeaza productia si cresterea regulata a veniturilor agricole.

Justificarea diferitelor obiective ale politicilor economice (incluzand aici si politica agricola) poate fi facuta plecand de la echilibrul dintre cerere si oferta, luand in considerare cele trei situatii posibile pe termen lung (P. Rollet, 1995):

1). Q + I = C + E + S unde: C este cererea interna

sau V - venitul

Q-C = (E-I)+S Q - cantitatea produsa

I - importurile

E - exporturile

S - variatia de stoc

Oferta poate fi structural insuficienta, datorita eficacitatii reduse a exploatatiilor agricole, in general. Echilibrul se asigura prin importuri. Obiectivul statelor poate fi de reducere a dependentei exterioare. Statul poate atunci sa determine actiuni incitand proprii producatori sa-si modernizeze exploatatiile si sa creasca productivitatea. Aceasta a fost situatia Comunitatii Europene in anii '60.

2) C = C(V)

Oferta poate fi structural excedentara. Aceasta situatie este caracteristica agriculturii moderne deoarece castigurile de productivitate ridica productia atunci cand cererea nu progreseaza decat usor. Echilibrul se face prin exporturi sau cresterea stocurilor. Daca acestea nu sunt posibile - piata mondiala este saturata si gestiunea stocurilor scumpa - obiectivul este de a reduce productia tinand sub control forta de munca. Diminuarea productiei trebuie sa fie programata pentru a evita problemele sociale, limitand resursele disponibile. Aceasta este situatia actuala din UE.

3) Q = Q(W,Fm, Ar) unde: W este productivitatea

Fm - forta de munca

Ar - alte resurse (terenuri agricole)

Piata poate fi structural echilibrata. Statul poate interveni pentru reglarea pietelor cumparand in perioada de excedent, utilizand stocurile sau revanzand in perioadele deficitare.

Avand in vedere posibilitatile oferite de teoria economica, rezulta politicile posibile de practicat: sustinerea directa a veniturilor (acordand agricultorilor subventii sau actionarea directa asupra preturilor (intervenind direct asupra volumului cererii sau ofertei).

Asistam astfel la doua mari modalitati de sustinere a agricultorilor: platile compensatorii (deficiency payments) direct in conturile contribuabililor (SUA) si preturile de interventie (CEE, Japonia) asociate eventual cu un sistem de prelevari- restitutii conforme logicii subventiilor la export.

In sistemul de plati compensatorii (deficiency payments) statul stabileste un pret de sustinere garantat care nu afecteaza pretul de piata platit de consumator. El varsa o subventie agricultorilor bazata pe diferenta intre pretul de sustinere si pretul de piata. Acest sistem nu implica existenta apriori a protectiei la frontiere. Totodata Statele Unite, care utilizeaza cel mai mult acest tip de sustinere, impun si cote prohibitive care tind sa creasca preturile interne si deci limiteaza costurile bugetare ale platilor compensatorii. Se pune problema daca acest instrument constituie subventie la producator in sensul care a fost prezentat in acest capitol. SUA au raspuns negativ si sustin ca aceste ajutoare trebuie clasate in "cutia verde"¹ a sustinerilor nereglementate, argumentand ca sustinerea lor nu este legata de productie si nu are deci efect asupra ofertei. Aceasta argumentatie este criticabila deoarece aceste masuri permit, de fapt, supravietuirea exploatatiilor nerentabile si deci mentinerea unei "supraproductii" in raport cu productia obtinuta la un pret de echilibru concurential.

In sistemul bazat pe preturile de interventie, sustinerea veniturilor agricultorilor este asigurata prin fixarea unui pret superior pretului de pe pietele mondiale. Aceasta politica nu este posibila decat printr-un sistem strans de protectie la frontiere. In fapt, CEE a utilizat in mod sistematic garantarea unui pret superior celui care era prevazut pe piata interna. Excedentul de productie este cumparat pentru a fi stocat, transformat sau exportat. Drepturile prelevate la frontiera sunt restituite la export. Aceasta politica are efecte directe asupra ofertei mai importante decat sistemul de sustinere directa a veniturilor, ceea ce a justificat reforma PAC.

3. Parghiile mecanismului de functionare a P.A.C.-ului

Cand se vrea dezvoltarea productiei nationale insuficienta si cand se doreste limitarea importurilor, politica agricola trebuie sa asigure preturi garantate superioare preturilor de pe piata si izolarea pietei interne de concurenta internationala a importurilor provenind din exterior daca acestea sunt mai competitive, prin tarife vamale sau prelevari la importuri. Garantarea preturilor incita producatorii sa-si dezvolte productia lor putand astfel sa obtina simultan cresterea productiilor si veniturilor. Aceasta este formula retinuta de catre comunitate, utilizata pana in 1992, devenita de acum clasica.

Parghiile clasice ale mecanismului de functionare ale PAC-ului sunt:

sistemul preturilor unice

sistemul de protectie la frontiera

sistemul de sustinere financiara

A) Mecanismele de sustinere a preturilor sunt destul de complexe si difera de la un produs agricol la altul (vezi tabelul ). Simplificand putin putem spune ca politica de preturi este responsabila cu defixarea simultana a trei preturi: pretul indicativ, pretul de interventie si pretul prag. Aceste preturi sunt fixate in ECU¹.

Pretul de interventie este pretul la care Comunitatea se angajeaza sa cumpere toate cantitatile pe care producatorii le ofera; el este acelasi in tarile comunitare, dar este determinat in general in functie de zonele excedentare.

1) ECU-ul creat in 1979 este o unitate de cont european ("moneda" compozita) compusa din cantitati fixe din cele douasprezece monede ale Uniunii Europene. ECU-ul nu este o moneda: el nu exista ca bancnota. Este o unitate de cont utilizata in cadrul politicilor comune sau pe pietele financiare. Ecu-ul a devenind eurodeviza al carui curs de schimb variaza zilnic (Exemplu: la 10.01.1997 1 ECU=6,57973 FF)

Mic ghid al preturilor europene

Tabelul 2

Pentru produsele lactate nu se aplica decat la lapte

Pentru produsele lactate nu se aplica decat la unt si lapte praf

Exista de asemenea un pret minim pentru sfecla de zahar, derivat al pretului de interventie al zaharului

Nu exista preturi minime la importuri, dar sunt tarife vamale modulate dupa starea pietei

Nu exista preturi garantate pentru vin, doar un pret de oferta, numit pret prag sau pret de declansare si putand deschide dreptul la distilare

Exista un pret indicator de alerta "pret de retragere" pentru fructe si legume

Pretul de alerta pentru porc se numeste "pret de baza"

Sursa G. Miclet, 1998

Pretul indicativ este pretul pe care Comunitatea doreste sa-l vada stabilit in zonele deficitare. El se deduce din pretul de interventie adaugand la ultimul totalul costurilor de transport intre zonele excedentare si zonele deficitare si un element de piata, variabil dupa produs, care incita producatorii sa vanda direct catre angrosistii lor, si nu sa fie colectat de organismele comunitare de interventie.

Nivelul acestor doua preturi depinde de obiectivele evolutiei veniturilor si al productiilor, fixate de catre Consiliul de ministri al U.E. (ministrii agriculturii).

Pretul prag este pretul minim la care produsele importate pot accede pe piata comunitara. Acest pret prag este determinat de o asemenea maniera ca nici o marfa importata nu poate fi vanduta pe pietele de consum la un pret inferior pretului indicativ. El se deduce din acest ultim pret adaugand costurile de transport intre zona de consum si principalul punct de intrare al marfurilor respective in comunitate. Astfel daca o asemenea marfa se prezinta la frontiera la un pret de oferta (C.A.F.), interior pretului prag, se preleva un drept egal cu diferenta, prelevarea.

Protectia la frontiere este asigurata in acest tip de organizare comuna a pietelor printr-un pret si nu printr-un tarif vamal: ea este modulabila - in functie de necesitati si foarte eficace.

Aceste trei preturi, strans legate, asigura regularizarea pietelor agricole limitand variatiile de pret, garantand un venit minimal agricultorilor. Modul lor de functiune este aratat in figura 1, in cazul cerealelor.

Exista intr-adevar un pret minimal - pretul de interventie si un pret maximal - pretul indicativ - intre care "joaca" pretul de piata. Pretul prag permite exercitarea protectiei la frontiera in ipoteza, aproape totdeauna verificata, cand preturile mondiale sunt inferioare preturilor comunitare. In figura 1 sunt ilustrate doua ipoteze: prima cand cursul mondial al preturilor este inferior pretului prag si a doua cand cursul mondial este superior pretului prag.

Cazul cel mai frecvent intalnit este cel din prima ipoteza. In aceasta situatie se practica pentru eventualele importuri de cereale prelevarile la import. Cuantumul acestor prelevari se determina ca diferenta intre pretul prag si pretul CAF la import (zona hasurata din partea stanga a figurii). Daca se exporta cereale in aceasta prima ipoteza au loc restitutii la export. Cuantumul acestor restitutii este dat de diferenta dintre pretul de piata din interiorul CEE si pretul CAF.

In ceea de-a doua ipoteza, atunci cand cursul mondial este superior pretului prag, lucrurile se inverseaza: au loc prelevari la exporturi si restitutii la importuri.

Din acest mecanism de functionare a politicilor agricole comunitare rezulta ca trebuie pastrat in interiorul comunitatii un raport corespunzator

Fig. 1.

intre cererea si oferta de produse agricole. Potrivit acestui mecanism, cand oferta pentru un produs agricol comunitar tinde sa depaseasca cererea comunitara si preturile au tendinta sa scada sub nivelul pretului de interventie se procedeaza la interventia directa pe piata a organismelor comunitare specializate, care cumpara produsul respectiv si-l stocheaza pana la restabilirea echilibrului dintre cerere si oferta. Produsele care se stocheaza sunt cumparate la pretul de interventie, finantarea intregii actiuni facandu-se din FEOGA (Fondul European de Orientare si Garantie Agricola). Produsele stocate pot fi revandute pe pietele comunitare cand cererea creste. Daca gradul de autosuficienta depaseste 100 %, se practica vanzarea acestor produse in afara Comunitatii, pe pietele unor terte tari.

B) Protectia la frontiera se bazeaza pe un complex de masuri de politica comerciala propriu-zisa, care este menita sa contracareze concurenta extracomunitara. Se acorda o atentie deosebita acestui sistem de protectie exterioara, care este gandit in cele mai intime amanunte in asa fel incat piata comunitara este practic inchisa. Sistemul se compune din: preturi limita la import (pentru produsele agricole acestea pot fi preturi de ecluza si preturi prag, dupa caz), prelevari la importuri (inlocuiesc taxele vamale), bariere netarifare (interdictii selective si temporare care intra in vigoare cand cele din prima categorie nu sunt suficiente) si restrictii ce tin de normele de protectie fitosanitara (care sunt extrem de dure).

Mecanismul preturilor limita de intrare a produselor agricole din sfera comunitatii este relativ simplu atunci cand se opereaza cu bariere netarifare clasice sau de tip mai nou, cele care intra in "zona gri a protectionismului", care constituie asa numitul neoprotectionism, lucrurile devin ceva mai complicate. Barierele netarifare sunt folosite in functie de evolutia gradului de autosuficienta si cand acestea se apropie de saturatie (100 %) ele devin tot mai severe, mergandu-se pana la interdictia totala a acestor importuri.

C) Mecanismul de finantare a PAC este o rezultanta fireasca a principiilor de aplicare concreta a acestora: preferinta "dirijata" pentru produsele Uniunii prin instituirea taxelor de prelevare care se varsa la bugetul comunitar agricol (FEOGA); compensarea "pierderilor" ce ar rezulta din eventuale exporturi se face prin taxele de restituire (care nu sunt altceva decat subventii la export si sunt platite tot din FEOGA); solidaritatea financiara (finantarea PAC in plan comunitar se face tot prin intermediul FEOGA).

Inca din 1962 s-a decis ca sursele de venituri la bugetul agricol comunitar sa fie o contributie fixa anuala stabilita pentru fiecare tara membra (dupa ponderea fiecarei tari in PIB-ul european care se calculeaza anual potrivit "mecanismului corector" propus de Anglia), contributie pe care o prezentam in tabelul 3 in care este redata evolutia contributiei procentuale la finantarea Uniunii si in PNB pentru fiecare tara membra.

Evolutia contributiei procentuale de finantare a UE

si in PNB in anii 1992, 1996 si 1999

Tabelul 3

Sursa: Bulletin de l'Union Europeenne, Supplement 5 /1997

Organismul care gestioneaza bugetul agricol comunitar este Fondul European de Orientare si Garantie Agricola (FEOGA) avand dimensiuni financiare foarte mari ce reprezinta 45-55 % din intregul buget al Uniunii Europene (reprezentand 45 miliarde ECU in 1999 la preturi curente).

Avand in vedere ca in 1999 se realizeaza o noua reforma a PAC, ca urmare a rundelor finale Uruguay care au dus la crearea OMC (Organizatia Mondiala a Comertului) prezentam raspunsul global al Uniunii Europene, in ceea ce priveste noul cadru financiar in perioada 2000-2006 (tabelul 4.) si evolutia cheltuielilor UE in perioada 1999-2006 (tabelul 5).

Tablou general al noului cadru financiar al UE 1999-2006

(la preturile curente din 1997)

Tabelul 4

- miliarde ECU -

Sursa: Bulletin de l'Union Europeenne, Supplement 5 /1997

Evolutia cheltuielilor agricole (in preturi curente)

Tabelul 5

- miliarde ECU -

Ipoteza unui deflator de 2 % pe an de la 1999 la 2006

Fie 500 milioane la preturi constante din 1997

Sursa: Bulletin de l'Union Europeenne, Supplement 5 /1997

4. Implicatiile socio-economice ale politicilor

de sustinere a agriculturii

Criza de supraproductie

Politica agricola comunitara a devenit in mod propriu victima propriului sau succes: Europa a devenit excedentara si exportatoare pe majoritatea pietelor produselor agricole. In ciuda faptului ca Uniunea Europeana este inca un importator net de produse alimentare, a existat in ultimii ani o criza de supraoferta la anumite produse agricole. Gradul de autoaprovizionare la produsele agricole din UE este prezentat in tabelul 6. Datele demonstreaza existenta surplusului de produse la marea majoritate a produselor agricole, depasind capacitatea de absorbtie a

Gradul de autoaprovizionare la anumite produse agricole in U.E.

Tabelul 6

- % -

Sursa: Situation de l'Agriculture de l'Union Europeenne, Rapport 1997

propriei piete in cadrul UE - 15 cu 28 % zahar, cu 162 % lapte praf integral, cu 82 % la carnea de bovine si 39 % carne de porc. De asemenea persista inca surplus la cereale in ciuda masurilor luate in cadrul reformei Mc Sharry, mai raman inca unele probleme de rezolvat.

Necesitatea achizitionarii surplusului de productie de catre organismele guvernamentale sau comunitare a ajuns sa creeze mari dificultati datorita in primul rand sporirii nivelurilor stocurilor detinute de aceste organisme (vezi tabelul 7.).

Daca pentru piata cerealiera stocurile s-au redus de la 12,4 milioane tone in 1994 la 1,2 milioane tone in 1996, in cazul produselor animaliere lucrurile sunt tocmai invers. Problemele sunt si mai complicate in ceea ce priveste productia de carne de bovine. Tratativele, nereusite, de a epuiza stocurile de carne de vita veche prin vanzari pe piata au generat un imens scandal in 1993. Complicatia vine de la teama indreptatita ca produsele stocate pot fi contaminate (vezi encefalopatia spongiforma la bovine), ceea ce face ca stocurile de carne de bovina sa reprezinte valoric 50 % din valoarea tuturor stocurilor publice.

O prima masura de contracarare a acestor stocuri de produse agricole o constituie limitarea ofertei agricole pe piata prin restrangerea importurilor, recurgerea la diverse modalitati de limitare a productiei nationale si instituirea unor monopoluri de stat sau privat, care pot manevra oferta, asigurand obtinerea unor preturi ridicate.

Limitarea productiei nationale poate fi obligatorie sau voluntara. In prima situatie excedentul de productie este distrus dupa colectare. Mecanismele voluntare de restrangere a productiei agricole sunt de doua tipuri: retragerea din circuitul productiv a unor suprafete agricole si contingentele de productie. Acestea din urma sunt eficiente pentru ca actioneaza direct, insa nu sunt operante decat pentru produsele agricole care ulterior sunt prelucrate. O forma particulara de contingente sunt asa numitele " limite - prag" de productie. Mecanismul este relativ simplu: reducerea automata a preturilor cu un anumit procent daca pragul de

Cantitatea si valoarea produselor care se gasesc in stocurile publice in U.E.

Tabelul 7.

Sursa: Situation de l'Agriculture de l'Union Europeenne, Rapport 1997

productie este depasit. Piata agricola comunitara utilizeaza "limite-prag" de productie din 1987 pentru oleaginoase si uleiul de masline si din 1988 pentru cereale, tutun si carne de bovine.

In cadrul productiei de lapte, regimul de cote introdus in 1984, a dat rezultate spectaculoase (incepand cu 1 aprilie 1993 sistemul cotelor a fost modificat devenind mai flexibil.

Costurile politicii agricole comunitare

In pofida tuturor afirmatiilor potrivit carora costurile bugetare ale PAC sunt tinute sub control evolutia reala a acestora indica o criza (datorita cresterii lor continui) dar demonstreaza si faptul ca Uniunea Europeana nu-si abandoneaza agricultura si nici pe agricultorii sai (vezi tabelul 8.).

Dimensiunea bugetara a UE a crescut in cinci ani cu peste 21 miliarde de ECU (de la 59,5 miliarde ECU in 1994 pana la 81,9 miliarde ECU in 1998). "Vina" acestei cresteri o poarta si politica agricola comuna care consuma 1,8 miliarde ECU in 1991 in plus fata de anul 1994.

Desi prin aplicarea reformei Mc Sharry se anticipa o crestere a dimensiunii bugetare a PAC, prin acordul din decembrie 1993 de la Edinburgh se prevazuse reducerea cheltuielilor pentru agricultura. Previziunile au fost depasite si datorita cheltuielilor suplimentare generate de largirea UE. Cu toate ca bugetul agricol al UE este deosebit de mare, el nu exprima intreaga amploare a sprijinului acordat agriculturii pentru ca la costurile bugetare agricole suportate din bugetul UE trebuie adaugate serviciile oferite de autoritatile nationale fermierilor proprii, fie gratuit fie la niste costuri extrem de reduse.

Din datele prezentate in tabel rezulta ca, desi costul net al PAC este relativ important in cifre absolute, el reprezinta numai 0,46 % din PIB-ul Uniunii Europene in 1995 si numai 93,9 ECU pe locuitor european in acelasi an.     

Evolutia cheltuielilor bugetare in favoarea politicii agricole comune

Tabelul 8

Sursa: Commission Europeenne, Rapport 1997

Referitor la costurile politicilor agricole si OCDE a dat publicitatii o serie de rapoarte in care se demonstreaza ca politicile agricole din tarile industriale sunt din ce in ce mai costisitoare din punct de vedere financiar. Heterogenitatea instrumentelor utilizate in evaluarile OCDE fac aproape imposibila comparabilitatea acestora la nivel international. Cum poti compara impactul respectiv al tarifelor vamale, al subventiilor, al cotelor, al preturilor garantate asupra politicilor agricole ?

5. Reformele succesive ale PAC: 1992, 1994, 1999

O prima reforma a fost angajata la mijlocul anilor '80 cu reducerea cheltuielilor de sustinere (punerea in practica a cantitatilor maximale garantate pentru productiile excedentare la cereale si acompanierea lor cu proceduri ce sanctioneaza depasirile, in special reducerea preturilor garantate) si masurile care vizau limitarea ofertei: instaurarea cotelor la lapte, fixate in functie de livrarile lui 1981 si diminuate progresiv precum si un prim program de "inghetare" a suprafetelor, care a dat rezultate extrem de diferite.

Aceasta reforma nu a fost suficienta. Presiunea exterioara exercitata in cadrul GATT a condus comunitatea sa adopte cel mai radical pachet de masuri, care sa puna noile baze ale PAC. "Reforma Mc Sharry" din 1992, care a intrat in istorie dupa numele comisarului european insarcinat cu agricultura care a prezentat aceasta reforma, a pus in practica o politica axata pe subventionarea directa a agriculturii si accentuarea masurilor de reducere a ofertei.

Reforma combina patru directii de actiune:

O scadere importanta a preturilor de sustinere garantate pentru productiile excedentare - 29 % pentru pretul indicativ la cereale si 15 % pentru cel de la bovine intre trei ani - cu mentinerea cantitatilor maximale garantate. De asemenea se suprima preturile garantate pentru oleoproteaginoase. Obiectivul este de a se apropia de preturile mondiale, de a sensibiliza mai bine producatorii la realitatea concurentiala internationala (vezi fig. 2).

Limitarea productiei prin punerea in practica a unui program de "inghetare" a suprafetelor pentru cereale, reducerea cu 15 % a suprafetelor arabile cultivate in 1993, procent care va fi periodic revazut in functie de evolutia pietelor (astfel pentru anul agricol 1995/1996 reducerea suprafetelor a fost de 12 %). Acordul prevede de asemenea mentinerea cotelor la lapte a caror evolutie va depinde de evolutia pietelor.

Dezvoltarea sustinerii directe a veniturilor: introducerea binecunoscutelor plati compensatorii (deficiency payments) in locul interventiei prin pret care vor fi varsate direct producatorilor. "Inghetarea" suprafetelor cultivate este de asemenea compensata prin prime directe (vezi fig. 3 si tabelul 9).

Reintarirea masurilor de acompaniere-cofinantate in parti egale de catre Comunitate si fiecare stat. Acestea se refera in primul rand la dezvoltarea unui regim de prepensionare pentru agricultorii si salariatii agricoli trecuti de 55 ani care nu au beneficiat de o pensie de batranete. Astfel terenurile pot fi utilizate fie pentru marirea exploatatiilor existente, fie pentru folosinta neagricola. O a doua grupa de masuri se refera la cele de protectie a mediului prin acordarea de prime agricultorilor care se angajeaza in asemenea programe (cum ar fi ajutorul pentru reimpadurire).

Expertii comunitari apreciaza ca datorita acestei reforme PAC nu pierde ci dimpotriva ar castiga, agricultorii fiind incurajati sa treaca de la o agricultura neecologica la una mai ecologica, contribuind la rezolvarea partiala a problemelor de mediu.

Reforma PAC din 1992 a fost facuta in paralel cu negocierile din cadrul Rundei Uruguay care, la cererea SUA, a integrat pentru prima oara

Fig.2 cu stelute

Figura 3.

Pretul de interventie si ajutoarele compensatorii

pentru graul moale

ECU/tona

Sursa: diverse documente PAC - Comunitatea europeana, calcule SCEES

Ajutoarele compensatorii vegetale in Franta

Tabelul 9

Franci francezi/hectar

Pret de interventie inainte de 1993, taxe de corespondenta deduse, baza octombrie

Ajutor la hectar in zona 1, dupa abatere

Pentru micii producatori, ajutorul este egal cu cel de la cereale

Sursa: diverse documente PAC - Ministerul Agriculturii - Comunitatea europeana, calcule SCEE

si agricultura in cadrul negocierilor. Are loc un preacord intre CEE si SUA semnat la Casa Alba (Blair House) care a deblocat negocierile agricole. La 14-15 decembrie 1993 se pune punct final negocierilor din runda Uruguay printr-un un nou acord, care nu face altceva decat sa amendeze si sa precizeze preacordul de la Blair House. Ulterior la 15 aprilie 1994 are loc semnarea la Marrakech a acordurilor privind infiintarea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) care inlocuieste GATT.

Acordul intra in vigoare in 1994 si accentueaza si mai mult declinul sistemului de sustinere a preturilor, limitand totodata si posibilitatile de protectie si de subventionare a exporturilor. Trei mari grupe de masuri au fost acceptate:

Accesul pe pietele interne trebuie sa fie facil; principala masura este suprimarea prelevarilor si inlocuirea lor prin tarife vamale fixe, care vor fi progresiv reduse la 36 % in medie si la 15 % minimum in raport cu perioada 1986-1988. In plus, fiecare tara semnatara a GATT va trebui sa garanteze un acces minim - 3 % pentru 1995; 5 % pentru 2000 - pe piata sa interna deschizand contingente tarifare reduse. Comunitatea a obtinut in acelasi timp ca aceasta regula sa fie aplicata la noile categorii de produse (carne, produse lactate, cereale) mai degraba decat la produsele speciale, ceea ce va mari dificultatile comunitare deoarece se favorizeaza cresterea stocurilor sau a terenurilor "inghetate".

Subventiile la export trebuie reduse la mai putin de 36 % in sase ani in raport cu media perioadei 1986-1990.

Masurile de sustinere interna sunt reglementate in mod strict: singurele autorizate sunt masurile de sustinere structurala - sustinerea cercetarii, a formarii, a cedarii activitatii - si, de o maniera temporara, pentru 9 ani, ajutoare legate de programele de reducere a productiei, masurile rezultate din reforma PAC intrand in aceasta categorie. Toate celelalte forme de sustinere care afecteaza schimburile trebuie sa fie progresiv suprimate.

Acordurile din 1992 si 1994 au consacrat astfel nasterea unei noi politici agricole comune. Masurile vor permite fara indoiala un mai bun control al productiei; de asemenea ele au avantajul de a modula mai bine sustinerea veniturilor in functie de situatie sau alegerea anumitor orientari ale agriculturii. In perioada imediata, ele nu vor duce la usurarea constrangerilor bugetare, agricultura va ramane in continuare pentru un mare numar de ani principalul obiect al cheltuielilor comunitare. Consecintele pe termen lung sunt dificil de apreciat. Singura certitudine este ca modelul de organizare comuna a pietelor bazat pe sustinerea preturilor va lasa loc din ce in ce mai mult modelului anglo-saxon, conturandu-se o varianta europeana a acestui model.

Dupa 1995, Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) a succedat GATT-ului. In sanul Comitetului de agricultura al OMC, alte conflicte au aparut si s-au discutat reglementarile UE referitoare la importurile de banane, interzicerea in Europa a utilizarii hormonilor de crestere la animale.

UE a semnat acorduri euro-mediteraneene cu Tunisia (iulie 1995), Israel (noiembrie 1995), Maroc (februarie 1996, obiectivul central constituindu-l concesiunile de fructe si legume) si pregateste un acord de liber-schimb cu Africa de Sud (concurenta potentiala in materie de fructe, vin, carne bovine). Uniunea Europeana isi aduce aportul sau la sprijinirea tarilor in curs de dezvoltare, in special prin acordarea de avantaje privind accesul pe piata europeana a exporturilor lor sau prin sprijin economic si financiar (Conventia de la Lom 1996-2000 cu tarile din Africa, Caraibe si Pacific). De asemeni, agricultura europeana se gaseste direct implicata prin acordurile de asociere semnate in 1992 si 1993 cu Tarile din Europa Centrala si Orientala (TECO).

In 1999 urmeaza sa inceapa noi negocieri comerciale multilaterale, in fapt continuarea ciclului Uruguay in cadrul OMC. Perspectivele care se prezinta pentru UE, pentru numeroase produse agricole nu sunt foarte promitatoare. Plecand de la supozitia ca politica actuala este mentinuta, va exista in continuare o mare diferenta intre preturile din Uniune si preturile mondiale in decursul anilor viitori in numeroase sectoare. Tinand cont de angajamentele actuale contractuale in cadrul acordurilor din ciclul Uruguay, in special subiectul subventionarii exporturilor, excedente care nu vor putea fi exportate vor apare probabil spre anul 2000 in actuala Uniune. Un excedent structural a fost deja prevazut pentru carnea de bovine inainte ca situatia sa se agraveze din cauza crizei "vacilor nebune" (ESB). Dificultati mai pot sa apara in sectorul cerealier, de zahar, al vinului, uleiului de masline, al laptelui ecremat, praf si al altor produse lactate, UE riscand sa piarda din ce in ce mai mult teren pe pietele mondiale aflate in plina expansiune.

Preparativele pentru viitoarea confruntare intre cei doi mari UE si SUA sunt in toi. Deja in SUA a fost aprobata noua Farm Bill in 1996 de catre presedintele Bill Clinton (va fi prezentata pe larg in subcapitolul 14.). Raspunsul global la aceste probleme al UE l-a constituit prevederile din cunoscutul program, "Agenda 2000" in care sunt descrise noile perspective de dezvoltare a Uniunii, politicile avute in vedere in secolul viitor, problemele orizontale legate de largirea iminenta a Uniunii si viitorul cadru financiar incepand cu anul 2000 in perspectiva unei Uniuni Europene largite.

Agenda 2000 include propuneri concrete in vederea reformularii politicii agricole comune si pregatirii astfel a secolului viitor, reconsiderand obiectivele politicii agricole comune dupa cum urmeaza:

Noua reforma a PAC trebuie sa amelioreze competitivitatea agriculturii europene pe pietele interne cat si externe. De scaderea preturilor vor profita consumatorii, se va lasa o marja mult mai mare pentru diferentierea preturilor in favoarea produselor de calitate superioara. O orientare mai adecvata a activitatilor in functie de importanta pietei va facilita integrarea progresiva a noilor state membre si va contribui la pregatirea Uniunii pentru viitoarele negocieri din cadrul OMC. Reforma va ajuta astfel Uniunea sa consolideze pozitia sa de mare putere exportatoare mondiala.

Securitatea si calitatea produselor alimentare sunt doua aspecte egale ca importanta. Este o obligatie fundamentala de a garanta siguranta produselor alimentare pentru consumatorii din Uniune si acest aspect trebuie decis sa fie o prioritate a PAC-ului.

Obiectivele determinante ale PAC care asigura garantia unui nivel de viata echitabil pentru populatia agricola si o contributie majora la stabilitatea veniturilor agricole sunt reafirmate. In acest context, problemele legate de modelarea si redistribuirea subventiilor pentru venituri intre agricultori si prezervarea unei agriculturi viabile devin din ce in ce mult mai importante si numai din punct de vedere al coeziunii sociale.

Integrarea obiectivelor de protectia mediului inconjurator si dezvoltarea rolului pe care agricultorii pot si trebuie sa-l joace pe planul gestionarii resurselor naturale devine o prioritate din ce in ce mai determinanta a PAC.

Crearea de surse de venituri si folosirea complementara sau de inlocuire pentru agricultori si familiile lor, fie la ferma, fie in afara fermei. Zonele rurale sunt multifunctionale si agricultorii trebuie sa fie incurajati sa ia in considerare toate posibilitatile care se ofera intreprinzatorilor din mediul rural.

Propunerile noii reforme PAC confirma optiunea politica definita in "Documentul strategiei agricole" din decembrie 1995, care prevede aprofundarea si stimularea reformei din 199 Rationamentele propunerilor din comunicarea Agenda 2000 sunt: satisfacerea obligatiunilor OMC (potrivit acordului semnat la Marrakech) si in special cele legate de subventionarea exporturilor; anticiparea viitoarelor negocieri din cadrul OMC din noul ciclu multilateral ce va incepe in ianuarie 2000, care trebuie incheiate inainte de 2003, odata cu expirarea clauzei de pace hotarata la Marrakech; prevederea largirii UE cu tarile Europei Centrale si Orientale (TECO); reorientarea PAC in sensul respectarii mediului inconjurator si al dezvoltarii rurale (pentru a justifica cheltuielile); modelarea ajutoarelor, pe tari si regiuni, dar fara "renationalizare ".

Concret, propunerile Comisiei europene imbina forma masurilor urmatoare, pe mari domenii (ramanand totusi in domeniul strict agricol):

Sectorul culturilor mari: cereale, oleaginoase si proteaginoase

n      Pretul de interventie la cereale este fixat intr-o singura etapa (anul 2000) la un nivel de securitate de 95,35 ECU/tona (el fiind actualmente de 119,9 ECU/tona);

n      Un ajutor specific pe unitatea de suprafata, decuplat de nivelul productiei a fost fixat la 66 ECU/tona (multiplicat prin randamentele regionale de referinta in cadrul reformei din 1992); acest ajutor va fi redus daca pretul de piata se mentine la un nivel superior celui care este prevazut;

n      "inghetarea suprafetelor" : gradul procentual de referinta pentru "inghetarea" obligatorie este fixat la 0 %, reducerea voluntara a suprafetelor este autorizata, iar cea extraordinara este suprimata, suprafetele de teren "inghetate" beneficiind de ajutorul specific nelegat de productie.

n      cerealele pentru insilozare (in special porumbul pentru siloz) sunt excluse de la acest regim.

n      cazuri speciale: pentru proteaginoase, un ajutor suplimentar este fixat la 6,5 ECU/tona, pentru garantarea competitivitatii fata de cereale.

Dupa previziunile UE, productia totala de cereale va trece de la 201 milioane tone in 1996 la 214 milioane tone in 2005, deci randamentele la aceste culturi vor cunoaste o usoara crestere, dar in maniera respectarii acestor productii. Randamentele la oleaginoase nu trebuie sa creasca decat usor, suprafata cultivata va fi strict limitata la acordurile din ciclul Uruguay. Productia va trece de la 12,2 milioane tone in 1996 la 12,8 milioane tone in 2005. Teoretic, este posibil de a stapani formarea de noi excedente la cereale apeland daca va fi cazul la "inghetarea" obligatorie a unor suprafete cultivate.

Carnea de bovine

In cursul anilor viitori, productia de carne de bovine va fi influentata pe de o parte prin masurile pe termen scurt adoptate in 1996 (urmare a crizei determinata de ESB, transformarea carnii de vaca si comercializarea precoce a bovinelor tinere ..) si pe de alta parte prin eliminarea din comertul alimentar uman si animal a carnii de bovine adulte (mai mari de 30 luni) din Regatul Unit. Primele masuri si-au facut simtite efectele in perioada 1998-1999 in timp ce consecintele ultimelor se vor prelungi pana in 2001. Efectele produse prin socul din 1996 asupra consumului de carne de bovina trebuie sa se atenueze si sa urmeze o evolutie normala de redresare pe termen lung.

n        Comisia propune reducerea pretului de interventie cu 30 %, la un nivel de 1950 ECU/tona (el fiind actualmente de 2780 ECU/tona) pentru perioada 2000-200

n        De o maniera generala, pierderile de venit ale agricultorilor sunt inevitabile. De aceea Comisia propune sustinerea directa a venitului prin varsarea unor sume (prime compensatorii pe cap de animal) de marimea urmatoare (sumele actuale sunt indicate intre paranteze):

vaci gestante 215 ECU (145 ECU)

tauri (o singura transa) 368 ECU (135 ECU)

vitei doua transe 232 ECU (109 ECU)

vaci in lactatie 70 ECU (acum nu se acorda prime)

n        Produse lactate

In caz de mentinere a cotelor de lapte actuale si in viitorii ani, productia totala de lapte se va diminua usor, scazand de la 121,6 milioane tone in 1996 la 118,1 milioane tone in 2005. Cererea totala de lapte (in echivalent lapte integral) trebuie sa scada de la 112,2 milioane tone in 1995 la 108,7 milioane tone in 2005. Excedentul net trebuie sa se situeze intre 9,0 si 9,5 milioane de tone, echivalent lapte integral pentru perioada 1996-2005, cu o tendinta de crestere spre sfarsitul acestei perioade.

Studiind in profunzime diferitele variante avute in vedere, comisia respinge solutiile radicale ca cele de reducere drastica a preturilor si o abolire rapida a regimului de cote. Evolutia probabila a pietei nu justifica asemenea masuri radicale. Comisia respinge de asemenea in mod egal un sistem de preturi si de cote dublate, care vor pune probleme de compatibilitate cu OMC in negocierile viitoare. Iata pentru ce comisia preconizeaza o abordare prudenta a acestui domeniu propunand:

n        prelungirea regimului de cote pana in 2006;

n        reintarirea supletei actualei organizatii comune de piata si simplitatea sa;

n        reducerea progresiva a preturilor de sustinere (cele garantate) cu 10 % in medie pe total pe ansamblul perioadei in cauza;

n        introducerea unui nou ajutor anual ajustat randamentului mediu, pentru vacile gestante, in suma de 145 ECU. Tinand cont de noul ajutor la vacile lactante prevazut in cadrul carnii de bovine, ansamblul primei pentru vacile lactante va fi de 215 ECU.

Politica rurala

In deceniul care va veni, agricultura trebuie sa se adapteze schimbarilor care vor caracteriza evolutia pietei, politica de piata si reglementarile comerciale. Aceste schimbari vor atinge pietele agricole, dar si economiile locale ale regiunilor rurale in general. Zonele rurale trebuie sa indeplineasca functiuni de ordin ecologic si recreativ din ce in ce mai importante oferind posibilitati noi de dezvoltare pentru exploatantii agricoli si familiile lor. Aceasta evolutie va trebui incurajata si sustinuta prin reorganizarea actualelor instrumente disponibile in materie de politica rurala.

n        Masurile actuale de acompaniere (regimul de protectie a mediului, impadurirea, prepensionarea) finantate de FEOGA - Sectiunea garantie vor fi completate prin regimul regiunilor defavorizate si a celor cu dezvoltare tardiva. Pentru aceste zone rurale se vor pune in practica programe de dezvoltare rurala integrate, finantate dupa natura obiectivelor urmarite de la FEOGA - Garantie, FEOGA -Orientare, FEDER si FSE.

n        Politica de protectie a mediului inconjurator

Se va acorda o importanta deosebita in cursul viitorilor ani instrumentelor de protectie a mediului, destinate sa contribuie la dezvoltarea durabila a zonelor rurale si a raspunde astfel cresterii exigentelor societatii in domeniul serviciilor ecologice.

n        Masurile de protectie a mediului orientate in mod precis trebuie intarite si incurajate gratie mijloacelor bugetare curente si necesare precum si gradului de cofinantare mai ridicat (vezi capitolul III).