CRESTIN-DEMOCRATIA

CRESTIN-DEMOCRATIA

Introducere

In timp ce despre miscarile de stinga si de extrema stinga s-a scris deosebit de mult in ultimele decenii, centru-dreapta, si in interiorul sau crestin-democratia, a ramas un teren neglijat¹. O parte a stiintelor sociale considera pur si simplu plictisitor studiul crestin-democratiei, desi in Europa postbelica crestin-demo-cratia a devenit sinonima politicii de conducere pastratoare a status quo-ului, caracterizata de pragmatism si scutita de idei novatoare. Totusi, ea este realizarea mobilizarii de masa a partidelor crestin-democrate si discursul ei ideologic propriu face proeminente aceste partide, iar reusitele lor de guvernare (tocmai de aceea fiind considerate .plictisitoare.) sau solutiile aduse pentru construirea statului bunastarii (care nu numai ca nu sint copii ale solutiilor social-democrate, ci de cele mai multe ori sint mai originale) pretind/necesita o analiza mai adinca a acestor partide.

Crestin-democratia si catolicismul politic sint termeni care partial se suprapun. Ivirea denumirii de .crestin. in numele partidelor si al organizatiilor depaseste in esenta (si uneori si in realitate) granitele cultului catolic, dar in aceste organizatii dominarea catolica este decisiva in cele mai multe tari ale Europei din punct de vedere spiritual, dar si din punctul de vedere al temeliei lor. Desi afirmatia lui Irving (1973: 11) conform careia ..crestin-democratia poate fi stabilita pe scurt prin actiunea politica organizata de catolicii democratici. este

o exagerare, caracterul catolic al miscarilor analizate mai jos nu poate fi negat, si acest lucru este exprimat in lucrarea de fata prin des utilizatul atribut .catolic-crestin.. In acelasi timp, nu este permis sa uitam ca in Scandinavia, in Germania, in Elvetia si in Olanda protestantismul, in Grecia si in Romania religiile graco-catolice si ortodoxe au avut un rol in formarea ideologiei crestin--democrate.

Originile miscarilor politice crestin-democrate

Oamenii de stat s-au referit de doua mii de ani incoace la valorile crestine si la invatamintele catolice, dar miscarile politice inspirate din catolicism, mai apoi constituirea crestin-democratiei si a socialimului crestin, sint fenomene ale politicii moderne.

Fuziunea catolicismului cu politica a fost intemeiata de politica imperiala traditionala a Bisericii, catolicii fiind convinsi ca religia nu este o chestiune particulara si ca intre lumea aceasta si cea de dincolo exista o interdependenta puternica. Totusi, aparitia ca forta social-politica a catolicismului nu este de la sine inteleasa, acest lucru a fost precedat de lungul proces de constientizare a multimii credincioase. In paralel cu progresul/avansarea secularizarii, credinta insasi si-a pierdut gradual caracterul natural. Pentru cetatenii mai instruiti identitatea religioasa depaseste identitatea colectiva sau simpla respectare a ceremoniilor, si a devenit mai degraba o identitate avind la baza alegerea (Conway, 1996: 19). Doctrinele gindirii catolice, interesele politicii sociale ale Bisericii, conflictele dintre confesiuni, precum si apararea in fata anticleri-calismului au constituit la sfirsitul secolului XIX o baza pe care s-a putut construi o tabara spirituala si politica. Acolo unde catolicii au format o minori-tate asuprita (ca de exemplu in Olanda, in Germania sau in Elvetia), a fost deosebit de usoara crearea solidaritatii. Pentru constituirea miscarilor politice catolice a fost nevoie si de centralizarea administrativa si ideologica a Bisericii universale, de reducerea treptata a autonomiei Bisericii nationale (careia i-a venit rindul dupa primul conciliu al Vaticanului . 1869-1870). Examinind motivele Bisericii de trecere la actiunea politica, doua par a fi decisive. Actiunea politica a servit, pe de o parte, procesele declansate prin Iluminism si prin Revolutia franceza, dar inainte de toate a servit la stavilirea secularizarii, care in practica a reprezentat ascensiunea impotriva liberalilor, mai apoi a socialistilor. In fata evolutiei periculoase a lucrurilor care amenintau pozitia Bisericii, nu mai era suficienta presiunea traditionala asupra conducerii statale: cursul democratizarii a pregatit Biserica sa faca in asa fel incit mesajul sau politic sa fie inteles si acceptat si de catre multime. Conform cursului recent al lucrurilor, si aceasta se refera si la celalalt motiv, Biserica a trebuit sa gaseasca raspunsuri la problemele sociale ale societatii industriale, iar invataturile sale sociale au trebuit sa se bazeze pe conceptia moderna a relatiilor sociale.

Ca parti integrante ale modernizarii, fenomene precum urbanizarea, proleta-rizarea, destramarea comunitatii naturale etc., precum socialismul nascut ca raspuns la toate acestea, au fost cauza aparitiei Bisericii pe cimpul de lupta politic al democratiei de masa. In timp ce s-a indepartat treptat de invataturile sale traditionale, care propovaduiau saracia, s-a aratat prilejul ca Biserica sa devina initiatoare a unor schimbari institutionale si in lumea politicii. Aparitia miscarii socialiste a alarmat conducerea Bisericii si in acelasi timp a divizat tabara seculara, anticlericala, iar prin aceasta a favorizat organizarea politica a catolicilor.

Una dintre bazele spirituale ale unificarii catolicilor poate fi descoperita in dorinta de reforme a Vaticanului. In enciclicele sale, mai ales in Rerum Novarum (1891), principalul initiator al miscarilor de reforma, Leon al XIII-lea (1878-1903), criticind deopotriva miscarile revolutionare si sistemul economic capitalist, a acceptat rolul activ al statului in economie si a indemnat la innoirea ordinii economico-sociale existente. Desi literatura de specialitate numeste in unani-mitate aceasta orientare drept .progresiva., conducerea Bisericii mult timp nu s-a putut imprieteni . sau doar partial . cu sistemul politic al democratiei, mai ales cu ideea suveranitatii populare. De aceea, nu este surprinzator ca miscari dirijate de papi sau de laici sint considerate ca predecesoare ale crestin-demo-cratiei de azi, precum Lega Democratica Nazionale a lui Romolo Murri Lega sau miscarea lui Marc Sangnier, Sillon, pe care papa (in cazul de fata Pius al X-lea, care a ocupat tronul papal intre 1903 si 1914) le-a interzis.

Independenta politica a catolicilor a fost devansata de lunga perioada de coexistenta cu celelalte tendinte. In prima jumatate a secolului XIX, multi catolici si-au gasit locul in tabara liberala, mai ales in acele tari in care inaintarea liberalilor dadea sperante emanciparii comunitatilor catolice. Anticlericalismul crescind al liberalilor si intarirea antiliberalismului Vaticanului (in 1864 Pius al IX-lea . 1846-1878 . emite enciclica Quanta Cura, alaturindu-i Syllabus Errorum, in care ataca libertatea de expresie si a presei, iar in 1871 primul conciliu vatican a exprimat dogma infailibilitatii papale) a condus, pe la mijlocul secolului, la alierea catolicilor cu conservatorii. Dar drumul lor se desparte repede de cel al conservatorilor, cauza fiind, inainte de toate . conform lui Whyte . faptul ca nu era rentabila lupta alaturi de partide nepopulare, aristocra-tice in fata liberalilor din ce in ce mai plini de succes. Despartirea de conser-vatori a facut posibila mobilizarea multimilor catolice, precum si asumarea reformelor. De aceea a coincis in Europa deplasarea generala a catolicilor spre stinga, cu aparitia la sfirsitul secolului a partidelor catolice europene autonome. In lumea anglo-saxona, in schimb, alianta catolicilor si a liberalilor (mai apoi partide muncitoresti) a functionat bine, iar acest lucru explica si de ce acolo nu a aparut o subcultura politica catolica constienta (Whyte, 1981).

Tendinta de repliere a fost stimulata de atacurile din cele mai diferite directii asupra catolicilor. In numeroase tari europene au fost interzise ordinele caluga-resti, scolile catolice au fost asezate in subordinea statului, ajutorul din partea statului le-a fost refuzat, au fost ridicate obstacole in calea pastrarii legaturilor cu Vaticanul, si mai pot fi enumerate numeroase discriminari la adresa catolicilor, care au fost deosebit de greu de acceptat avind in vedere situatia de monopol anterioara. Din acest punct de vedere, Germania conservatoare a lui Bismarck nu era diferita de Belgia inceputurilor anilor .80 ai secolului XIX, aflata sub conducere liberala, sau de Franta tendintelor radicale a inceputului de secol.

Partial ca raspuns la anticlericalismul secolului XIX, la inceputul secolului XX, inainte de toate in timpul lui Pius al XI-lea (1922-1939), corporatiile si organizatiile reprezentative catolice au cunoscut o dezvoltare deosebita; in schimb, in numeroase tari o filosofie politica independenta s-a construit pe seama miscarilor crestine. In anii treizeci, generatiile catolice care au ajuns in roluri politice importante au elaborat programe politice cu caracter crestin (imbibate cu notiuni autoritare) pe baza enciclicei Quadragesimo Anno (1931), program care a reprezentat o alternativa la politicile democratiei liberale, ale fascismelor si bolsevismului.

Acest lucru a insemnat, de asemenea, ca in timpul razboiului mondial politicienii crestini au fost marginalizati, razboiul purtindu-se intre taberele mentionate mai sus. O parte a politicienilor crestini s-a raliat fascismului, o alta parte, acceptind principiile democratiei moderne, s-a alaturat miscarilor anti-fasciste. Multumita in mare masura celor din urma, dupa cel de-al doilea razboi mondial politica crestina a devenit populara, dar a devenit o forta de conducere a statului, iar aceasta situatie nu s-a mai schimbat pina in zilele noastre. Dupa anii .60, datorita conceptiei nedogmatice a celui de-al doilea conciliu al Vaticanului, precum secularizarea ideologiei catolice si reducerea conceptiei anticlericale, tensiunea care a existat inainte intre diferite partide crestine si adversarii lor a incetat.

Problema controlului asupra invatamintului (razboiul scolilor) a mentinut timp de decenii in centrul politicilor de partid contradictiile religioase. Insa, prin anii .60 s-a ajuns la un compromis acceptabil si pentru multimile credin-cioase, si de atunci poate fi observata dezintegrarea subculturii politice catolice. Atributul de .catolic. a fost schimbat de numeroase organizatii cu cel de .crestin., desemnind si prin aceasta indepartarea de catolicismul politic tradi-tional, autonomia fata de Biserica si exprimind deschiderea mai mare in directia protestantilor si a ateilor. In Germania si in Olanda, unificarea intr-un singur partid a catolicilor si a protestantilor a insemnat de la sine ruperea crestin--democratiei de politica catolica.

Modele diferite

Desi in aceasta lucrare dezvoltarea catolicismului politic si a crestin-democratiei este tratata nu in functie de tari, ci punind accentul pe probleme, in cele ce urmeaza vom prezenta, cu ajutorul exemplelor a cinci tari deosebit de influente (Italia, Germania, Franta, Olanda si Belgia), deosebirile dintre conditiile hotaritoare ale inceputurilor miscarilor politicii crestine.

Unificarea italiana s-a nascut impotriva vointei Vaticanului, limitind puternic puterea Bisericii, lichidind statul papal; la toate acestea, papii au raspuns cu boicotarea politicii italiene, indemnind credinciosii sa nu mai participe la viata politica. Conform enciclicei Non Expedit! din 1867, catolicii nu puteau vota si nu puteau candida in alegeri. Primele organizatii sociale catolice aparute in aceasta perioada au format in unanimitate o subcultura potrivnica sistemului social ai carei activisti, alaturi de alti non-conformisti, au sfirsit adesea in inchisoare (Pollard, 1996: 71). Desi concordatul incheiat cu Mussolini (1929) a rezolvat opozitia dintre papalitate si Italia, citeva personalitati ale vietii publice catolice s-au implicat in viata politica inca de la inceputul secolului XIX, pentru a-i populariza programul corporatist, reformist. Adevarata schimbare in forta a rezultat in urma contributiei lui Benedict al XV-lea (1914-1922) la organizarea sindicatelor, a asociatiilor de intrajutorare, a miscarilor politice scutite de controlul nemijlocit al Bisericii. Miscarea catolica bazata pe cooperative, banci si organizatii reprezentative puternice a dat nastere, in cele din urma, in 1919, la propriul sau partid, Partito Popolare Italiano, condus de Don Luigi Sturzo. Partidul a cunoscut un succes proeminent inca de la primele alegeri si a devenit, cu rezultatul de aproximativ douazeci de procente, una dintre fortele politice conducatoare ale tarii.

In vreme ce in Italia totul era legat de politica Vaticanului, in Germania s-a nascut . independent de vointa papei . Centrum-ul, ca reactie spontana a Kulturkampf-ului lui Bismarck potrivnic catolicismului. In scurt timp, Centrum-ul a devenit partidul cel mai mare al Reichstag-ului, ca rezultat al presiunii exercitate asupra catolicilor, acestia devenind alegatorii fideli ai partidului. Temelia partidului . in mare masura chiar inainte de nasterea lui propriu-zisa . a fost formata dintr-o mare varietate de organizatii sociale conduse de preoti. Uniunea Sociala Catolica a lui Wilhelm Kettler, episcop de Mainz, Uniunea de Cercetasi a lui Adolf Kolping, zilele catolicismului organizate din 1848 incoace si organizarea la sfirsitul secolului a Aliantei Populare (Volksverein fr das Katolische Deutschland) au prilejuit participarea pe baza religioasa a maselor germane la viata publica sociala si politica².

Franta este considerata leaganul crestin-democratiei intrucit, in urma reali-zarilor intelectuale ale lui Lamennais, Lacordaire sau Montalambert, aici s-a format, la mijlocul secolului XIX, sistemul ideologic liberal modern al catoli-cismului. In mod si mai clar, putem considera drept predecesori ai crestin--democratiei moderne pe Sangnier si curentul Sillon, fondat tot de el la sfirsitul secolului. Federatia Catolica (Fdration Nationale Catholique), formata ca rezultat al campaniei anticlericale, si celelalte miscari  Actio Catholica, in special organizatii de tineret, au devenit pentru miile de credinciosi catolici un refugiu spiritual si politic. Alaturi de organizatia catolica Alianta Franceza a Munci-torilor Crestini (Confdration Franaise des Travailleurs Chrtiens . CFTC), la inceputul secolului XX au atras masele organizatii formate in special pentru tineri muncitori si tarani. Aceste organizatii, impreuna cu ziarele, au socializat in subcultura politica catolica o mare parte a tinerilor politicieni si au colaborat adesea cu partidul catolic format in 1924, Parti Dmocrate Populaire (PDP).

Paradoxul Frantei consta in faptul ca, in timp ce au luat fiinta sumedenii de organizatii crestine, iar religiozitatea, impuls in mod traditional central al comportamentului politic, este si una dintre cele mai importante linii de demarcatie intre stinga si dreapta in relatia dintre religie si politica (mai ales prin problema scolii, vezi mai jos), nu s-a constituit un partid crestin puternic, partidele catolice nereusind niciodata sa mobilizeze majoritatea catolicilor. Contradictia dintre aripile galicane si ultramontane ale Bisericii, marturie dureroasa a conflic-telor cu caracter religios ale perioadei anterioare, suprapunerile dintre catolicism si antisemitismul nationalist si relatia contradictorie a catolicilor fata de republica au impiedicat nasterea unui bloc politic constient organizat sub denumirea de crestin sau de catolic. O parte a politicienilor crestini s-au indreptat spre ideile radicale, de stinga, in timp ce multimile catolice au fost atrase mai degraba de partidele care minuiau lozinci de dreapta, autoritare, crestine, dar fundamental nereligioase. De sentimentele antirepublicane ale catolicilor au profitat in primul rind nu partidele catolice, ci politicienii regalisti.

Fata de Franta, divizata, in Olanda si Belgia s-a infiintat nu numai o retea puternica de organizatii, dar in majoritatea cazurilor s-a reusit sa se realizeze si unitatea acestora. In timp ce corifeii ideologiei crestin-democrate au fost francezi, in Belgia s-au consolidat pentru prima data organizatii crestine care au aderat la principii democratice. Fata de patura conservatoare conducatoare olandeza, catolicii belgieni au facut aliante cu liberalii, iar dobindirea independentei Belgiei, in 1830, s-a bazat pe alianta acestor grupari. Alianta aceasta s-a destramat insa destul de repede, iar partidul catolic . ca organizatie de sine statatoare ., din 1884 pina in 1919 in majoritate absoluta, pe urma in coalitie, dar practic pina in ziua de azi este fara incetare la guvernare. Dar in Belgia a existat viata organizatorica si in afara politicii de partid, lucru demonstrat prin faptul ca la initiativa parintelui Cadjin a luat fiinta Jeunesse Ouvrière Chrtienne (JOC), organizatie de tineret al carei model l-au urmat organizatiile muncito-rimii crestine din intreaga Europa.

Rolul secundar jucat de catolicii olandezi explica faptul ca aici s-a format o subcultura politica catolica, in mare masura repliata. La sfirsitul secolului XIX, in Olanda s-a destramat coalitia catolico-liberala, iar catolicii s-au orientat spre protestanti. Cele doua curente principale ale protestantismului olandez si-au infiintat destul de repede institutiile, in special prin Abraham Kuyper, care a editat un ziar protestant, a organizat o miscare petitionara impotriva legii scolare liberale, a infiintat, de asemenea, un partid si o universitate. Astfel, sub influenta Rerum Novarum-ului si ca rezultat al constientizarii politice a catolicilor, infiin-tarea organizatiilor catolice, a Actiunii Catolice Sociale, a universitatilor, a societatii catolice de audio-difuziune, a unor cotidiene sau a partidului catolic au avut deja modele de urmat.

Ideologia

In cadrul traditiei catolicismului politic, inca de la inceput doua curente au fost rivale intre ele: curentul crestin-democrat, radical, si .catolicismul social., mai paternalist, conservator, fidel liniei conducatoare a Vaticanului. Cele doua curente au avut o pondere diferita de la o tara la alta. Profilul obtinut in final de partidul catolic a depins si de celelalte formatiuni politice, de forta lor de atractie asupra maselor. De exemplu, in Italia si in Franta din perioada premer-gatoare anului 1945, s-a marit ponderea curentului crestin-democrat deoarece curentele conservatoare au fost de partea conducerii lui Mussolini sau de partea regimului de la Vichy (Conway, 1996: 10). Dat fiind ca Vaticanul a sprijinit conservatorismul confesional, nu este de mirare ca pina la al doilea razboi mondial ideologia catolica nu se poate identifica cu crestin-democratia. Mai degraba Portugalia lui Salazar si Austria lui Dolfuss, eventual Franta lui Ptain au intruchipat acea guvernare puternic centralizata, dar care a respectat si comunitatile naturale (meserie, familie), cea a partidului unic, dar care era atasata Vaticanului. Curentul crestin-democrat dominant dupa al doilea razboi mondial este identificat, in general, cu pragmatismul politic, desi enciclicele sociale papale, reprezentind baza programelor crestin-democratiei, zugravesc un tablou social destul de caracteristic. Din mai multe puncte de vedere, democratia crestina vrea sa umple golul dintre liberalism si socialism, dintre individualism si colectivism, dar, in acelasi timp, are viziuni independente bazate pe solidari-tate, personalism si subsidiaritate, valori crestine construite pe o imagine a comunitatii organice. Deosebirea dintre crestin-democratie si conservatorismul modern este reprezentata de rezerva fata de piata, de necesitatea consultarii intre actorii sferelor statului si ale pietei, iar deosebirea fata de conservatorismul autoritar consta in refuzarea pedepsei cu moartea si a nationalismului, precum si in afirmarea reformelor sociale pentru eradicarea saraciei. A tine cont de opiniile cetatenilor cu familii mari, de extinderea colaborarii dintre patronat si angajati la conducerea intreprinderilor, de conferirea unei semnificatii politice a structurilor de ocupatie, toate acestea sint propuneri tipice ale politicii crestine.

In perioada interbelica, modelul corporatismului a devenit cel mai relevant, poate cel mai important pachet de programe crestine. Enciclica Quadragesimo Anno a pus in evidenta faptul ca sistemul organizational vocational, voluntar, aflat sub supravegherea statului, este apt de a da miscarilor catolice (desi isi au radacina in conceptia statala ierarhica) un program modern si in acelasi timp de a delimita aceste miscari de sistemele fasciste care au respins voluntarismul. Organizatiile vocationale (corporatiste) au fost elementele de baza ale sistemelor reunite sub denumirea de fasciste clericale, dar logica corporatismului a avut efect benefic si asupra construirii institutiilor moderne de bunastare. Crestin-democratia se deosebeste de modelul de bunastare social-democrat prin neacceptarea inter-ventiei statului si a redistributiei radicale, prin acceptarea ideologiei .capita-lismului social., prin accentuarea raspunderii individuale (Van Kersbergen, 1995).

In sfirsit, in special dupa cel de-al doilea razboi mondial a inceput afirmarea uneia dintre caracteristicile importante ale crestin-democratiei, si anume a inter-nationalismului si angajamentului pentru promovarea unei politici de pace. Adenauer, cel care a initiat conceptul Europei unite, Robert Schumann si De Gasperi au conferit primelor trepte ale integrarii un caracter crestin-democrat. Dupa al doilea razboi mondial, crestin-democratia a fost marcata puternic . aproape ca acesta i-a dat esenta . de angajamentul pentru ideea europeana. Aceasta conceptie apartine valorilor traditionale ale crestin-democratiei: pluralismul ideologic si social, descentralizarea, federalismul, subsidiaritatea. Subsidiaritatea, ca recunoastere a rolului pozitiv al comunitatilor existente, precum si drepturile decizionale aplicate la nivelul cel mai de jos al aparatului de stat au devenit principii de baza ale integrarii europene.

Particularitatile ideologice au influentat si succesele electorale ale partidelor crestine. Aceste partide au avut ca baza si muncitorimea, pentru ca au criticat modelul liberal de piata si au sustinut reforme in vederea bunastarii, precum si datorita faptului ca au actionat hotarit impotriva organizatiilor si partidelor socialiste si comuniste, obtinind astfel si sprijinul patronatului, si al unei parti insemnate a agricultorilor.

In acelasi timp, crestin-democratia este strins legata de conservatorism prin respectarea .valorilor traditionale.. Asemanarea programelor si a viziunilor demonstreaza faptul ca in unele tari (de exemplu in Belgia, in Elvetia) partidele au ezitat intre denumirea de conservator si cea de catolic. Astazi, este vorba si de un corespondent functional in ceea ce priveste cele doua curente, deoarece in tarile in care crestin-democratia este puternica, conservatorismul este slab, si invers. Diferenta se explica prin factorul religios, in tarile catolice partidele crestin-democrate devenind forta conducatoare de dreapta, iar in tarile protestante . partidele conservatoare.

Radacinile ideologice ale crestin-democratiei depasesc granitele dintre stinga si dreapta, dintre socialism si capitalism. Aceasta constatare este foarte adevarata in ceea ce priveste curentul crestin social, uneori numit crestin socialist, care a constituit fie un partid separat, fie s-a contopit cu partidul crestin-democrat. In anii postbelici, partidele crestin-democrate au ramas fidele mostenirii lor spirituale si au aparut ca o forta de centru, adepta a reformelor, fiind pe punctul de a pune la indoiala modelul pietei libere, precum au facut socialistii. De exemplu, in sfera de influenta britanica, programul CDU din 1947 a stabilit: .Sistemul economic capitalist nu a corespuns intereselor sociale si de stat ale poporului german. (Farkas, 1980: 226).

Relevanta mostenirii spirituale este ingradita insa de logica concurentei dintre partide. Partidele crestine au fost obligate sa se conformeze dimensiunilor generale ale stingii si dreptei, deoarece scopul lor principal . apararea intereselor comunitatii catolice si ale Bisericii . si-a pierdut din insemnatate. Partidele crestine sint si in continuare stilpi de sustinere ai scolilor confesionale si militante pentru predarea valorilor religioase in invatamint (vezi partidele bavarez, elvetian sau partidele scandinavice). Religiozitatea explica si pe mai departe optiunile alegatorilor pentru partidele crestin-democrate, prezinta puncte de vedere foarte clare in legatura cu diferite principii morale (de exemplu, avortul), dar partidele crestine de azi nu se deosebesc in foarte multe privinte de celelalte partide de dreapta.

Dimensiunea stinga-dreapta socio-economica a asimilat intr-o masura diferita partidele crestin-democrate din diferite tari. Acolo unde un partid puternic conservator-liberal reprezinta polul drept in problemele materiale, partidul crestin-democrat a devenit un partid de centru. De altfel, acesta din urma a fost pe punctul de a deveni lider al micii burghezii si al fortelor antisocialiste.

Faptul ca insemnatatea sociala a crestinismului a trecut prin secularizare, transformindu-se in .crestinism social., a contribuit la reducerea specificului miscarilor politice crestin-catolice. Scopul principal al catolicismului socio--cultural modern nu mai este raspindirea dogmelor, ci raspindirea solidaritatii, a armoniei si cooperarii, principii care pot fi urmarite atit de atei, cit si de cei care apartin unei alte confesiuni.

Rolul subcultural al bisericii

Desi subcultura politica catolica s-a organizat in scopul apararii programului Bisericii, relatia Bisericii fata de miscari crestine independente a cunoscut numeroase contradictii. Leon al XIII-lea a interpretat crestin-democratia nu ca pe o determinare politica, ci ca pe o activitate caritabila crestina, ca pe o activitate sociala, de ajutorare a celor ce muncesc (vezi in primul rind enciclica Graves de Communi . 1901, al carei rationament il intareste Pius al X-lea in 1910).

Politicienii avangardisti ai crestin-democratiei au avut drept obstacol neincre-derea Bisericii fata de politica partidului. Soarta precursorilor si a corifeilor crestin-democratiei, de exemplu cea a lui Lamennais, renegat de Biserica, sau cea a lui Sturzo, obligat sa emigreze atit de fascisti, cit si de Vatican, arata ca initiatorii organizatiilor catolice erau priviti de catre conducerea Bisericii mai degraba ca reprezentanti ai stingii periculoase decit ca politicieni care isi aduceau contributia la extinderea influentei Bisericii. Aceasta prudenta a conducerii Bisericii era cu atit mai motivata cu cit in spatele aparitiei miscarilor crestine politice s-a manifestat adesea tendinta de independenta a gruparilor laice catolice fata de cler. Miscarile crestin-democrate pot fi explicate, de fapt, ca emancipare a credinciosilor fata de Biserica. Conceptia noi sintem Biserica putea sa tonifice constructia identitatii credinciosilor, dar reprezenta si o provocare fatisa pentru inaltul cler.

Organizatiile aflate sub conducerea directa a Bisericii, carora li s-a interzis sa faca politica, au oferit un foarte mare ajutor pentru politicienii crestini. De fapt, acestea au creat o baza larga din care au provenit nu numai alegatorii partidelor crestine, ci si activistii si liderii acestora. Aceste organizatii, fiind apolitice, au patruns si acolo unde nu prea putea exista o organizatie legata vizibil de un partid si, in acelasi timp, indiferent de scopurile oficiale, au oferit sprijin politic nemijlocit in numeroase ocazii.

In gruparea catolicilor in organizatii politice, rolul-cheie l-a avut Biserica. Biserica poate condamna initiativele catolice .neoficiale., creindu-se astfel monopolul partidului .oficial.. Coeziunea comunitatii politice catolice este asigurata de Biserica prin diferite institutii de educare a tinerilor, dar un instrument analog poate fi si refuzarea oferirii sacramentelor, ceea ce se intimpla in cazul comunistilor si al nazistilor, iar ceva mai devreme in cazul socialistilor (de exemplu, dupa 1940, in Olanda, nazistilor nu li s-au oficiat casatoriile in biserica si nu au fost inmormintati de catre Biserica).

Rolul Bisericii in formarea partidelor se poate constata si in mod direct. In organizarea partidelor catolice anticlericalismul a avut un rol important (in special in Spania, Franta, Italia si Portugalia), iar masurile discriminatorii aplicate de stat fata de catolici (in Olanda, Elvetia, Germania), intelectuali si oameni de afaceri, au fost aplicate si unor oameni ai Bisericii. De exemplu, in anii douazeci-treizeci, partidele catolice germane, olandeze, austriece, italiene, cehesti, letone si slovace erau conduse de preoti.

In toate cazurile insa, relatia dintre Biserica si partid (cel oficial) era tensionata. Clerul superior se temea de faptul ca partidul ar putea face politica in numele comunitatii catolice, dar intr-un mod necontrolabil de catre Biserica. Clerul se temea mai ales de faptul ca partidul ar putea elabora un program radical socialist, pentru a intra astfel in voia alegatorilor. Intr-adevar, se poate constata, in urma unei analize amanuntite a partidelor, ca acestea au devenit mai progresiste, iar in problemele sociale, ale dreptului la vot au devenit in general mai radicale. Tocmai de aceea clerul superior a preferat pentru mult timp legaturile cu deputati parlamentari evlaviosi si cu orientari conservatoare, in locul legaturilor cu propriul lor partid. Mai tirziu, cind s-a extins dreptul la vot, a fost intrevazuta utilitatea partidelor, pentru ca paturile sociale inferioare nu au putut vota cu conservatorii si, asa stind lucrurile, in lipsa unui partid catolic singura alternativa era reprezentata de socialistii atei.

Cazul Italiei este cel mai bun exemplu pentru legatura .plina de aventuri. dintre Biserica si partid. Partito Popolare era sustinut de Benedict al XV-lea, dar mai tirziu Vaticanul a considerat ca partidul este prea reformist, avind pretentia de a colabora cu liberalii, mai tirziu cu fascistii. In momentul in care partidul nu a fost dispus la aceasta colaborare, Vaticanul s-a dezis de el si i-a sustinut pe fascisti. Destramarea din 1926 a partidului, exilarea lui Sturzo au fost opera nu numai a lui Mussolini, ci si a Vaticanului. Dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, Biserica a sustinut cu toata convingerea atit partidul, cit si pe condu-catorul acestuia, De Gasperi. Marele succes din 1948 al formatiunii Democrazia Cristiana se datoreaza Bisericii si personal lui Pius al XII-lea (1939-1958). In anii urmatori a reaparut jocul de culise intre conducerea de partid de centru si cler, care prefera coalitia de dreapta. Slabirea legaturilor dintre cele doua tabere, dupa anii .60, se explica atit prin criticarea capitalismului de catre Biserica, cit si prin implicarea in afaceri de coruptie a DC.

Libertatea de miscare a partidului poate fi ingradita si de legatura strinsa cu Biserica. Partidul trebuie sa renunte din principiu la alegatorii anticlericali, dar activitatea conducatorilor partidului poate fi ingradita de Biserica atit in ceea ce priveste alegerea coalitiei, cit si in ceea ce priveste formarea ideologiei. De exemplu, in anii .30, in timpul guvernelor fronturilor populare, Pius al XI-lea a interzis colaborarea cu comunistii, iar in 1949, la inceputul razboiului rece, Pius al XII-lea a repetat interdictia. Adica, era necesara renuntarea la formulele care au optat pentru participarea partidelor extremiste de stinga la desele schimbari de coalitie ale partidelor crestine, iar practic situatia este asemanatoare si in ziua de azi, cu combinatii care presupun colaborari cu partide extremiste de dreapta. In cele mai multe cazuri, nici partidele crestine nu ar fi optat cu draga inima pentru colaborari cu fortele radicale amintite mai sus . nici macar din convingeri ideologice ., dar aici este important sa subliniem ca interdictia Bisericii reprezinta o bariera prin sine, independent de marimea distantei . ideologice, sentimentale . dintre partenerii potentiali de coalitie.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, participarea intensiva a Bisericii la campanii electorale a incetat. Desi denumirile concrete ale partidelor nu figureaza in circularele Bisericii, indicatiile sint si astazi unanim acceptate in numeroase tari. In tari in care functioneaza un partid catolic recunoscut, nici macar indicatiile nu sint necesare, este de ajuns daca Biserica indeamna alegatorii sa participe la alegeri.

Este evident ca legatura dintre Biserica si partidele crestine a slabit in toata Europa in deceniile care au trecut. Biserica incearca sa reduca riscurile implicate de politica de partid, indeosebi cu incepere de la al doilea conciliu al Vaticanului, ingradind participarea clerului la politica de partid. Dar nu numai clerul superior accentueaza ideea suprematiei asupra partidelor, ci a devenit riscant si pentru partide sa urmareasca in mod fidel doctrinele Bisericii. Pina si in Italia, secula-rizata intr-o masura mai redusa, doua incercari de organizare a unor referen-dumuri in probleme morale initiate de Biserica si sustinute de partid au esuat (in 1974, problema divortului, in 1981, problema avortului). Astazi, partidele crestine nu se autodefinesc drept .aparatoare si scuturi ale Bisericii catolice., precum stabilea un document de partid olandez in anii treizeci. Dimpotriva, cele mai multe brosuri ale partidelor accentueaza ca este vorba de organizatii care nu apartin Bisericii.

In acelasi timp, eliberarea de sub influenta ingraditoare a Bisericii, deschi-derea spre atei a insemnat si pierderea sprijinului automat al partidului din partea unei institutii cu autoritate morala importanta. Politicienii crestini, de exemplu, precum s-a scris despre VP (Mller-Steininger, 1984: 91), se simt chiar insultati pentru ca au ramas fara sprijin.

Partide crestine

Putem vorbi despre partide crestine o data cu aparitia Centrum-ului german, desi reprezentanti ai catolicismului au colaborat si inainte in numeroase probleme legislative. In Germania, alaturi de Centrum, Partidul Popular (1871), Partidul Crestin-Social protestant (1878) si Uniunea Crestin-Democrata . Uniunea Crestin-Sociala (CDU-CSU, 1945) care depaseste limitele confesionale, au reprezentat politica crestina. In Italia, locul Partidului Popular, farimitat de fascisti, a fost luat de crestin-democrati (DC, 1942) care, insa, incepind cu puternica farimitare din anii .90 in mici partide crestine de stinga sau de dreapta, joaca doar un rol secundar. (Organizatiile internationale ale crestin-democratiei recunosc drept partide crestin-democrate Partidul Popular Italian . PPI, Centrum-ul Crestin-Democrat . CCD, Uniunea Democratilor Crestini . UCD si gruparea lui Mario Segni.) In Austria, Alianta Crestin-Sociala (mai apoi Partid) functio-neaza din 1887, obtinind in 1907 majoritatea absoluta. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, a aparut Partidul Popular Austriac, in mod formal ca formatiune total noua, in realitate ca o continuare a partidului anterior. In Olanda, Partidul Contrarevolutionar (1878) a deschis calea unor astfel de formatiuni, apoi au aparut Uniunea Istorica Crestina (1908), in sfirsit Partidul Romano-Catolic (1926) care, dupa al doilea razboi mondial, se transforma in Partidul Popular Catolic. Colaborarea prudenta cu protestantii a condus la sfirsitul anilor .70 ai acestui secol la contopirea cu Chemarea Crestin-Democrata (CDA), partid popular de centru-dreapta. In Belgia, Partidul Catolic a dominat incepind din 1884 si, dupa razboi, sub numele dublu .flamand. si .valon., se reorganizeaza in Partidul Popular Crestin/Partidul Crestin-Social (CVP-PSC). In Franta, Partidul Popular Democratic (1924) si Republica Tinara (1912, partid incepind cu 1932) au fost partide crestine cu semnificatie redusa inainte de 1945, iar dupa 1945 a aparut Miscarea Republicana Populara (MRP), dind dovada de mai multa forta. In anii .60, politicienii crestini l-au sustinut, sub numele de Democratii de Centru, pe presedintele crestin-democrat Jean Lacanuet, iar din 1976, sub numele de Centrul Democratilor Sociali, fac parte din coalitia de partide UDF, in parlament aparind din 1988 sub forma Uniunii de Centru. Cu o semnificatie mai restrinsa, dar intr-o pozitie dominanta se afla Uniunea Catalana Democrata (1931), Partidul Nationalist Basc (1895) si Partidul Popular Crestin-Social luxemburghez (intre 1914 si 1946 cu numele de Partid de Dreapta), cel din urma, de exemplu, fiind fara intrerupere (cu exceptia unei perioade de patru-cinci ani) cel mai mare partid de guvernamint de dupa primul razboi mondial. Partidul Nationalist Maltez si Gruparea Democratica din Cipru sint, de asemenea, forte politice crestine care obtin aproximativ patruzeci de procente. In Elvetia, Partidul Popular Crestin-Democrat, sub diferite denumiri, reprezinta in exclusivitate catolicii din 1912 incoace, in timp ce alte confesiuni nu il voteaza aproape deloc (.nucleul puternic. protestant voteaza micul Partid Popular Evanghelic). In Spania, Partidul Popular Social (1919) si Confederatia Spaniola a Gruparilor Autonome de Dreapta (CEDA, a fost cel mai important partid in 1933), iar in Portugalia Centrul Catolic (1917) s-au straduit sa reprezinte invatamintele Bisericii in politica de partid. Dintre partidele de azi, Fine Gael-ul (1933) irlandez, de origine liberala, Noua Democratie din Grecia si Centrul Social Democrat portughez se autodefinesc ca formatiuni cu orientare crestin-democrata. Dintre toate tarile mentionate mai sus, in Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda partidele crestine au fost cele mai mari de-a lungul secolului XX, dar au reprezentat forte politice importante si in celelalte tari.

Partide crestine au aparut devreme si in tarile Europei de Est. In cadrul monarhiei Habsburgice, Partidul Social Crestin si Partidul National Catolic au reprezentat subcultura crestina din Cehia inca din anii 1890, iar in 1918 s-au unit in Partidul Popular Cehoslovac. In Slovacia, Partidului Popular Slovac i-a revenit rolul de partid crestin, transformind tara intr-o .republica plebeiana. in timpul cit s-a aflat la guvernare (Jelinek, 1976). In Cehoslovacia, precum si in RDG, partidele crestin-democrate au functionat si in perioada comunista, dar numai ca partide de vitrina. In Letonia, in 1920 a luat fiinta Partidul Taranesc Crestin Leton, reprezentant exclusiv al catolicilor, aflat sub conducerea episcopului din Riga, iar in Lituania si Polonia au functionat, de asemenea, partide crestin--democrate (in Polonia, sub numele de Partidul Muncitoresc Crestin Polonez, incepind cu 1937) puternice, uneori atingind majoritatea absoluta. In Slovenia, Partidul Popular Sloven a .domnit. aproape singur. In perioada comunista, majoritatea partidelor crestine enumerate mai sus a fost constrinsa sa duca o existenta subterana, iar in 1950 s-a format la New York Uniunea Crestin--Democrata a Europei Centrale, cu participarea conducatorilor de partide emigrati. Dupa 1989, aceste partide au aparut in toate tarile din aceasta regiune a Europei.

In ultimele decenii au aparut partide crestine si in Scandinavia. In Norvegia exista inca din anii treizeci Partidul Popular Crestin norvegian, in Suedia s-a format in 1964 Forumul Crestin-Democrat, care in 1987 a fost redenumit Partidul Comunitatii Democrate Crestine, in Finlanda s-a format in 1958 Uniunea Crestina Finlandeza, iar in Danemarca . Partidul Popular Crestin (in 1970), toate purtind stindardul de aparator al valorilor crestine. Insa partidele care au luptat impotriva laicizarii bisericii de stat luterane si-au bazat politica aproape exclusiv pe citeva probleme morale (pornografia, consumul de alcool) si nu au urmat modelul continental nici in ideologia lor, nici in constructia organizatiilor, functionind mai degraba ca partide protestatare impotriva modernizarii. Conform conceptiei luterane, politica si religia trebuie separate, prima neavindu-si locul in cea din urma, si de aceea luteranismul ortodox, in comparatie cu catolicismul sau cu calvinismul, s-a dovedit a fi nepotrivit pentru formarea unor miscari politice crestine insemnate (Madeley, 1997).

Partidele crestin-democrate sint grupate in trei organizatii europene. Nouvelles quipes Internationales (NEI), formata in 1947, a fost oficial doar uniunea politicienilor crestini, nu si a partidelor, dar a reprezentat punctul de plecare al integrarii partidelor, gasindu-si mai tirziu continuatorul in European Union of Christian Democrats (EUCD, Roma). La sfirsitul anilor .70 (1976) a aparut Partidul Popular European (EPP) pentru coordonarea reprezentantilor crestin--democrati in Parlamentul European. Exista partide crestin-democrate si in Uniunea Democrata Europeana (EDU), fondata in 1978, dar alaturi de partide conservatoare (engleze si daneze), si de aceea partidele crestin-democrate care au in vedere mai cu seriozitate radacinile ideologice au ramas in afara acestei grupari. In 1961 a fost organizata in Chile Alianta Mondiala (Internationala) Crestin-Democrata.

In anii .20-.30, in numeroase tari dictaturile au desfiintat partidele crestine, dar dupa al doilea razboi mondial a sosit in intreaga Europa o era glorioasa pentru acestea. Prin disparitia de pe esichierul politic a partidelor de dreapta, prin modernizarea rapida a ideologiei crestin-democrate, ele au devenit forta politica cea mai importanta din Europa. Din miscari religioase au devenit partide de centru, pragmatice, iar astfel secularizarea si scaderea populatiei rurale nu le-au fost daunatoare. In numeroase tari, prin disparitia partidelor de dreapta compromise, crestin-democratii au devenit alternativa numarul unu a comu-nistilor. In tari in care nu au existat partide de dreapta, partidele crestin--democrate au ocupat o pozitie de centru, ca pol independent fata de blocul socialist-comunist si fata de conservatori (Almond, 1948: 30). In aceasta perioada, in Italia si in Belgia au obtinut majoritatea parlamentara absoluta, iar in 1946 si MRP-ul francez a obtinut la alegeri peste 28%. In anii .60 si la inceputul anilor .70, majoritatea partidelor crestin-democrate a pierdut din alegatori, dar in anii .80 majoritatea alegatorilor a revenit la aceste partide. In prezent, la sfirsitul anilor .90, partidele crestin-democrate formeaza o grupare de partide stabila, desi nu mai este in stare sa evolueze, grupare a carei pozitie a fost diminuata in anii .90 de prabusirea italiana si de slabirea crestin-democratiei olandeze. In ciuda acestor caderi, putem presupune cu o destul de mare probabi-litate ca si in viitor partidele crestin-democrate vor alcatui una dintre cele mai puternice grupari de partide ale Europei³.

Partidele crestine au aparut in Europa ca parte integranta a organizatiilor sociale, culturale, economice si au participat activ si la diferite activitati nelegate organic de activitatile politicilor de partid. Aplecarea partidelor crestine asupra organizatiilor civice sociale se poate explica si prin faptul ca tocmai aceste organizatii (asociatii religioase, asociatii profesionale, organizatii reprezentative si Biserica) s-au aflat in spatele formarii partidelor. Partidele crestine au infiintat, pe de o parte, sirul lung al organizatiilor-satelit, iar pe de alta parte, ele insele au devenit uneori organizatii-satelit, care au depins de alte organizatii, in special de Biserica.

Si astazi, in cele mai multe tari din Europa, partidele crestine sint inconjurate de ziare cu care colaboreaza, de diferite organizatii si miscari si de partide.

Aceasta este o cariera tipic subculturala, care porneste de la o organizatie sociala si se termina cu un partid. Intre conducatorii partidelor franceze, italiene sau belgiene, personalitatile care sa nu fi activat in vreo institutie subculturala sint o exceptie. Constructia partidelor crestine a fost influentata in mare masura de prezenta Bisericii. Aceasta influenta a fost negativa in cele mai multe cazuri in ceea ce priveste autonomia organizatiei de partid. Biserica a functionat ca .sponsor. al partidului, iar interesul sponsorului este departe de a inlesni autonomia din punct de vedere organizatoric a partidului (Panebianco, 1988: 63). De exemplu, Centrum-ul german se sprijinea pe Biserica intr-o atit de mare masura incit timp de patruzeci de ani nici nu a avut nevoie de o structura organizatorica independenta (Morgan, 1969: 44). Este celebru cazul liderului de partid italian Fanfani, care s-a lovit de rezistenta Actio Catholica (functionind ca brat al Bisericii) cind in anii de dupa razboi a incercat intarirea ierarhiei de partid (Lapalombara, 1964: 74-75).

Dependenta fata de Biserica nu poate umbri faptul ca partidele catolice (mai tirziu crestin-democrate) au ajuns cel mai aproape . din punctul de vedere al pozitiei burgheze . de modelul partidului de masa (organizatii locale, activitate permanenta, membri numerosi, cotizatie etc.). Aceste partide au fost in acelasi timp puternice si vulnerabile: rar au ajuns la autonomie deplina (desi, ca exemplu contrar, putem aminti MRP-ul autonom, centralizat si bine organizat), dar in acelasi timp au fost capabile sa integreze mase largi.

Succesele spectaculoase ale partidelor crestine au fost obtinute si prin caderea de acord in interiorul partidului a reprezentantilor patronatului si muncitorilor. Tinind cont ca in centrul activitatilor guvernelor stau probleme legate de distributia bunurilor materiale, putem considera drept un miracol faptul ca aceste partide au fost in stare, de-a lungul deceniilor, sa satisfaca aceste cerinte antagonice. In intreaga Europa au existat incercari de a infiinta partide munci-toresti crestine de sine statatoare, dar partidele crestine .oficiale. au fost capabile sa integreze aceste stradanii.

Rolul coordonator este oglindit atit in organizarea partidului, cit si in exis-tenta diferitelor compartimente (care reprezentau muncitorii, taranimea si bur-ghezia). Partidele crestine belgian si austriac sint un bun exemplu pentru organizatii bazate pe o asemenea .ordine. (ordo). In 1936 a disparut in partidul belgian principiul .membrilor colectivi., dar organizatiile catolice ale bur-gheziei, taranimii si muncitorimii pot desemna reprezentanti pe listele electorale ale partidului. In 1981 numai 7% dintre reprezentantii CVP-ului flamand nu au fost candidatii unor organizatii asemanatoare, si mai putin de jumatate dintre reprezentantii PSV-ului valon n-a apartinut acestei categorii a celor .sans familles. (Lucardie-Ten Napel, 1944: 55). Si partidul catolic olandez a oferit sistematic locuri pentru organizatii precum Federatia Catolica a Sindicatelor, Asociatia Muncitorilor Catolici, Organizatia Micilor Intreprinzatori Catolici si Asociatia Catolica a Fermierilor.

Bazele partidelor crestine

Alegatorii crestin-democrati sint mai virstnici decit media, apartin preponderent mediului rural (aceasta explica de ce partidele crestin-democrate opteaza pentru portofolii agricole) si in rindul lor sint mai numeroase femeile. Alegatorii mai fideli sint cei care apartin clasei sociale traditionale medii (de exemplu fermierii), mai degraba decit muncitorii sau reprezentantii noii clase de mijloc, desi in unele tari, ca de exemplu in Italia sau in Belgia, apar in mod caracteristic printre alegatori si gulerele albastre, si putem evidentia, in comparatie cu partidele conservatoare, ca baza partidelor crestin-democrate oglindeste cu o mai mare fidelitate structura societatii (Broughton, 1988, 1992).

Alegatorul tipic al partidelor crestine este catolic, in primul rind catolic practicant (acestei din urma categorii ii putem alatura, in general, cam o treime din prima categorie), dar si protestantii practicanti sint dispusi sa voteze cu aceste partide. Grupul-tinta al acestor partide fiind credinciosii, putem constata ca majoritatea partidelor a reusit sa atraga aceste grupuri. Crestinii practicanti au in general o sansa mai mare de trei-patru ori sa devina alegatori crestin--democrati decit necredinciosii.

Deci baza partidelor crestine arata diferente mari de medie din punctul de vedere al religiei, in functie de tara considerata. Cu exceptia CDU-CSU-ului, majoritatea alegatorilor partidelor crestine in 1989 mergea la biserica cel putin saptaminal, in timp ce in tara lor doar fiecare al treilea cetatean merge la biserica.

Semnele subculturale sint oglindite atit de membrii, cit si de conducatorii partidelor. In 1986, 92% din membrii CDA-ului olandez au mers la biserica o data pe luna, iar membri ai Uniunii Crestine finlandeze pot deveni doar crestini care figureaza in evidenta bisericii. Majoritatea partidelor (printre care si CDU-ul) au pretentia ca parlamentarii lor sa fie membri activi ai confesiunii lor.

Modelul subcultural nu este caracteristic pentru toate partidele crestine existente astazi, cel putin pentru CDU-ul german fata de, sa zicem, CVP-ul flamand. Nu intimplator in cazul CDU-lui apare banuiala ca in numele partidului .C.-ul exprima astazi conservatorismul . si intr-adevar, pe teren international CDU-ul isi exprima afinitatea cu partidele conservatoare, afinitate ce nu este caracteristica fiecarui partid crestin-democrat. Caracteristica subculturala a CDU-lui este direct proportionala cu faptul ca in tara lui reprezinta singur alternativa fata de stinga. In tarile in care alaturi de partidul crestin functioneaza partide puternice conservatoare sau liberale, sansa ca partidul crestin sa-si pastreze trasaturile caracteristice este mai mare.

Dileme politice crestine

Strategii partidelor crestine au de infruntat citeva dileme specifice, din care vom aminti cinci in aceasta parte finala a lucrarii:

In timp ce cultura europeana poate fi numita .crestina., asocierea strinsa a religiozitatii, identitatii personale si rolului in viata publica in lumea moderna este caracteristica doar pentru o minoritate, minoritate in sinul careia se poate forma si mentalitatea de .cetate asediata.. Adica, denumirea de .crestin. este folosita uneori pentru o cultura care cuprinde jumatatea mapamondului, alteori pentru o minoritate dezavantajata. Din aceasta interpretare cu sens dublu rezulta ca miscarile crestine au de infruntat provocari permanente legitime, intrucit cei din afara acestor miscari pun sub semnul intrebarii folosirea denumirii prea inguste a crestinatatii. Pot aparea si tensiuni interne, pentru ca fata de pretentiile universale ale politicii .crestine., inregimentarea intr-un partid unic este greu realizabila.

Gradul inalt al religiozitatii nu este caracteristic doar integrarii in politica crestina, ci este (in primul rind pentru cei mai in virsta, pentru femei, pentru cei din mediul rural) semnul unei afinitati traditionale. Se pune inrebarea: in ce masura se deosebeste cultura traditionalitatii de cultura politica crestina moderna? O intrebare analoga poate fi pusa si in cazul diferitelor tendinte politice: cind poate fi deosebit conservatorismul (cu ambele variante ale sale, autoritara si favorabila pietei) de crestin-democratie? Precum am vazut mai devreme, in ciuda asemanarilor, exista principii politice, ideologice in care politica crestin-democrata moderna ocupa o pozitie caracteristica, anta-gonista fata de conceptiile traditionale sau de conservatorism. Totusi, aceste principii nu devin centrale in toate sistemele de partide, iar astfel identitatea politicii crestine ramine nelamurita, avind in aceeasi tabara si pe cei de stinga, si pe cei de dreapta, pe liberali si pe autoritari.

In tarile in care statul nu se declara neutru, ci crestin, identitatea miscarilor crestine poate fi, de asemenea, in pericol. In societatile in care cursul secularizarii nu este avansat, ca de exemplu in Irlanda de pina in zilele noastre, principiul miscarii crestine autonome nu prea a avut sens. Istoria moderna a Austriei, Slovaciei, Croatiei sau Spaniei prezinta numeroase exemple ale identificarii catolicismului cu statul, dar in tarile luterane si ortodoxe legatura dintre stat si Biserica a fost si mai strinsa. Contopirea religiei cu politicul este periculoasa, precum demonstreaza cazul Spaniei anilor .30, cind fortele antimonarhiste si-au exprimat principiile republicane prin incendierea bisericilor, iar in 1973 episcopii spanioli au fost obligati sa-si ceara iertare fata de populatie pentru colaborarea cu Franco.

O alta dilema de baza este continuta de identitatea nationala si religioasa, de asemanarea dintre politica crestina si politica nationalista. Identitatea natiunilor europene s-a realizat in jurul simbolurilor crestine. In tari in care catolicismul a obtinut asemenea succese incit a devenit miezul identitatii nationale, definitia .catolicitatii. si interpretarea ei au scapat de sub controlul Bisericii, aceasta fiind obligata ca in cadrul luptei pentru emancipare sa recucereasca interpretarea autonoma a catolicismului independent de tentele nationaliste. In Irlanda de Nord sint considerati catolici intransigenti nu practicantii sistematici, ci acei care ii urasc pe protestanti. In Franta, liderul formatiunii Action Franaise, ateul si cel care il dispretuieste pe Hristos, Charles Maurras, a identificat catolicismul cu principiile antimoderne, cu traditia si cu ierarhia si, de aceea, a facut din el un program politic. Toate acestea arata ca, in masura in care dorim ca o conceptie despre lume sa devina parte integranta a mostenirii culturale generale a omenirii, aceasta devine mai vulnerabila fata de diferitele interpretari.

In sfirsit, des utilizata denumire de crestin-catolic reprezinta o dilema. Dupa epoca razboaielor religioase a sosit si timpul convietuirii si chiar al colabo-rarii intre cultele crestine, dar extinderea spiritului ecumenic nu a fost un proces lin. Acalmia urmeaza agitatiei, iar Bisericile locale si Vaticanul isi schimba deseori pozitiile in functie de gradul de izolare pe care il doresc. Si acest pachet de probleme este strins legat de pozitia clerului fata de gruparile laice, deoarece organizatiile interconfesionale nu se pot afla sub conducerea unor preoti catolici.

Dilemele de mai sus reprezinta nu numai griji, ci si posibilitati deschise pentru elite: liniile de demarcatie ale miscarii nefiind clare, exista speranta in vederea obtinerii sprijinului unor grupari diferite, de exemplu protestanti, nationalisti, conservatori, traditionalisti sau atei. Multitudinea acestora poate crea si tensiuni interne. In Europa de Est, impletirea tendintelor .crestine. si .nationale. si legaturile lor neclare reprezinta un factor de instabilitate. In mai multe tari din regiune, denumirea de crestin este pseudonimul nationalismului si al anticomunismului. Dupa al doilea razboi mondial si in special dupa al doilea sinod al Vaticanului, posibilitatea interpretarii politicii crestine ca politica nationalista a fost practic eliminata in Europa de Vest. In schimb, in Europa de Est, nimicirea politicii crestine in timpul regimului comunist a ingreunat revi-zuirea critica a traditiilor democratice, destul de reduse totusi. Integrarea partidelor crestine din Europa de Est in comunitatea Vestului democratic este tensionata, deoarece intelesul denumirii de .crestin. sau de .crestin-democrat. este diferit in cele doua regiuni europene.

In Europa de Est se pune in mod cu totul special dilema, cunoscuta de fapt si de catre partidele crestin-democrate vestice, a stingii si a dreptei. In majori-tatea tarilor est-europene, partidele foste comuniste reprezinta forta conduca-toare a stingii, cu care politicienii crestini nu coopereaza cu placere (uitind cu greutate persecutiile anterioare). In acelasi timp, referirile la traditiile si valorile crestine au mobilizat in numeroase regiuni paturile sociale mai sarace si virstnicii in favoarea partidelor crestine. Interesele acestor straturi sociale sint mentinerea vechilor structuri ale statului si negarea necesitatii reformelor economiei de piata, ajungind astfel la compromisuri cu socialistii. Din aceasta perspectiva, dilemele stinga-dreapta reprezinta o povara si mai mare pentru partidele crestine estice decit pentru .fratii. lor vestici.

Partide crestine europene mai importante:

Austria: sterreichische Volkspartei (VP)

Belgia: Christlijke Volkpartij (CVP), Parti Social Chrtien (PSC)

Cehia: Krestansk a Demokratick Unie (KDU), Ceskoslovenska Strana Lidova (CSL)

Danemarca: Kristelig Folkparti (KF)

Finlanda: Suomen Kristillinen Liito (SKL)

Franta: Centre des Dmocrates Sociaux (CDS)

Grecia: Nea Demokratia (ND)

Olanda: Christen Democratisch Appel (CDA)

Polonia: Zjednoczenie Chrzescijansko-Narodowe (ZCHN)

Luxemburg: Chrestlech-Sozial Vollekspartei (CSV)/Parti Chrtien Social Luxembourgeois (PCS)

Germania: Christlich Demokratische Union (CDU/Christlich-Soziale union (CSU)

Norvegia: Kristelig Folkeparti (KRF)

Italia: Partito Popolare Italiano (PPI), Sdtiroler Volkspartei (CVP)

Portugalia: Partido do Centro Democratico e Social (CDS)

Romania: Partidul National Taranesc Crestin si Democrat (PNTCD)

Elvetia: Christlich-Demokratische Volkspartei der Schweiz (CVPS)

Suedia: Kristdemokratiska Samhaells Partiet (KDS)

Slovacia: Krestanskodemokraticke Hnutie (KDH)

Slovenia: Slovenska Krscanski Demokrati (SKD)

Note

Aceasta afirmatie este cu deosebire adevarata in cazul literaturii de specialitate anglo-saxone, lucru care se explica si prin faptul ca din punctul de vedere al crestin--democratiei, spatiul anglo-saxon este .ramas in urma..

Protestantii, sub conducerea lui Adolf Stoecker, au dat nastere propriului lor partid si propriei lor miscari cu caracter puternic antisemit. Conceptia antisemita a politicii catolice a avut, de altfel, o influenta foarte mare si asupra miscarilor social-crestine austriece, mai ales asupra Partidului Crestin Social fondat in 1887 de Karl Lueger.

Aceste partide sint deosebit de puternice si in America de Nord, dar despre ele nu este vorba aici.

Referinte bibliografice

Almond, Gabriel, .The Christian Parties of Western Europe., World Politics, 1, pp. 31-58, 1948.

Broughton, David, .The Social Bases of Western European Conservative Parties., in Brian Girvin (ed.),

The Transformation of Contemporary Conservatism, Londra, Sage, pp. 193-224, 1988.

Broughton, David, The Christian-Democratic Voter: A Four Country Comparison. Paper presented at the

ECRP Joint Sessions of Workshops, University of Limerick, Republic of Ireland, 30 March-4 April 1992.

Workshop . Christian Democracy in Europe, 1992.

Conway, Martin, .Introduction. in Tom Buchanan si Martin Conway (ed.), Political Catholicism in

Europe, 1918-1965, Oxford, Clarendon Press, pp. 1-33, 1996.

Farkas Laszl, .A Christlich-Demokratische Union. A nyugatnmet CDU politikàja 1954-1957 kztt., in

Gergely J. (coord.), A keresztnydemokràcia Nyugat-Europban. 1944-1958, Budapest, Kossuth Kiad,

pp. 213-260, 1980.

Fogarty, Michael P., Christian Democracy in Western Europe, 1820-1953, Londra, Routledge and Kegan

Paul, 1957.

Irving, R.E.M., Christian Democracy in France, Londra, George Allen & Urwin LTD, 1973.

Irving, R.E.M., The Christian Democratic Parties in Western Europe, Londra, George Allen & Urwin,

Yelinek, Yeshajahu, The Parish Republic: Hlinka.s Slovak People.s Party, New York, East European

Quaterly, Columbia University Press, 1976.

Kersbergen, K. van, Social Capitalism: A Study of Christian Democracy and the Welfare State, Londra,

Routledge, 1995.

Lapalombara, Joseph, Interest Groups in Italian Politics, Princeton, New Jersey, Princeton University

Press, 1964.

Lipset, Seymour M. si Stein Rokkan, .Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments:

Introduction., in Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, ed. de Seymour M.

Lipset si Stein Rokkan, Christian Democracy, New York, The Free Press, pp. 1-64, 1967.

Lucardie Paul, Hans-Martin Ten Napel, .Between Consociationalism and Liberal Conservatism: The

Christian Democratic Parties of Belgium and The Netherlands., in David Hanley ed., Christian

Democracy in Europe: A Comparative Perspective, Londra, New York, Pinter Publishers, 1994.

Luykx, Paul, .The Netherlands., in Tom Buchanan si Martin Conway (ed.), Political Catholicism in

Europe, 1918-1965, Oxford, Clarendon Press, pp. 219-247, 1996.

Madeley, John T.S., The Paradox of Secular Voting in Scandinavia. Paper prepared for the Religion and

Mass Electoral Behaviour in Europe. Workshop at the European Consortium for Political Research Joint

Sessions, Bern, Switzerland, 27^th February to 4^th March, 1997.

Morgan, R., .The Federal Republic of Germany., in Stanley Henig si John Pinder (coord.), European

Political Parties, Londra, Allen & Urwin, pp. 21-68, 1969.

Mller, Wolfgang si Steininger, Babara, .Christian Democracy in Austria: The Austrian People.s Party.,

in Davin Hanley (ed.), Christian Democracy in Europe, Londra, New York, Pinter Publishers, 1994.

Panebianco, Angelo, Political Parties: Organizations and Power, Cambridge, Cambridge University Press,

Pollard, John, .Italy., in Tom Buchanan si Martin Conway (ed.), Political Catholicism in Europe, 1918

1965, Oxford, Clarendon Press, 1996, pp. 69-96.

Whyte, John H., Catholics in Western Democracies, Dublin, Gill si Macmillan, 1981.