CRIZA RACHETELOR - Lipsa de loialitate?

CRIZA RACHETELOR (3)

 Chiefs Staff CRIZA RACHETELOR

Lipsa de loialitate?

Pe masura ce navele sovietice isi descarcau pretioasele incarcaturi in porturile cubaneze, de unde erau trimise in conditii de stricta securitate in interiorul insulei, avioanele spion U-2 ale SUA continuau sa zboare la o departare de 40 km de coastele cubaneze. Informatiile despre evenimentele ce se petreceau in "misterioasa" insula erau din ce in ce mai contradictorii. Victor Marchetti, care a lucrat in CIA, observa, cu referire la evenimentele din octombrie 1962, ca "atunci cand citesti cinci mii de rapoarte imputiteiti vine greu sa acorzi credibilitate fie si unuia singur".

Sedinta din 9 octombrie 1962 a Oficiului National de Recunoastere (National Reconnaissance Office - NRO) si a Centrului Reunit de Recunoastere al Joint Chiefs Staff (JCS) a relevat, pe baza fotografiilor aeriene, existenta altor patru amplasamente SAM, ceea ce a generat decizia presedintelui Kennedy, data la 10 octombrie, pentru un zbor U-2 deasupra vestului Cubei. Zborul a avut loc, datorita conditiilor atmosferice, in data de 14 octombrie 1962, iar aparatul a fost echipat cu o camera de acoperire generala cu inalta rezolutie, proiectata special pentru a furniza informatii amanuntite asupra unei suprafete extrem de intinse.

Fotointerpretii de la National Photographic Interpretation Center (NPIC) au detectat, in cursul zilei de 15 octombrie, corturi si vehicule militare, precum si sase obiecte acoperite cu panza, lungi de peste 18 metri. Consultarea "cartilor negre" a condus la concluzia ca obiectele fotografiate erau rachete de tipul SS-4 SANDAL, care aveau 22 metri lungime.

Presedintele Kennedy a fost informat, in cursul diminetii de 16 octombrie, de faptul ca sovieticii instalasera rachete nucleare in Cuba. In relatarile orale asupra crizei rachetelor, inregistrate pentru Biblioteca Kennedy, Robert Kennedy, ministrul justitiei al SUA, l-a acuzat pe directorul CIA, John McCone, de lipsa de loialitate fata de presedinte si de faptul ca nu l-a informat despre prezenta rachetelor in insula.

"Fusesem pacaliti de Hrusciov, dar si noi ne-am inselat pe noi insine () Nici un functionar din aparatul guvernamental nu i-a sugerat vreodata presedintelui Kennedy ca acumularea de arme rusesti din Cuba ar putea include si rachete", scria, in 1969, Robert Kennedy in lucrarea "Treisprezece zile".

Prima miscare a presedintelui John F. Kennedy a fost sa creeze Comitetul Executiv al Consiliului National de Securitate (EXCOM), format din personalitati publice si politice ale vietii americane, functionari superiori de stat, generali de la Pentagon etc. "Dintr-o singura mutare, - scria jurnalistul american Seymour M. Hersh - Kennedy i-a izolat pe aceia care ar fi putut sa conduca acuzatiile publice impotriva modului in care gestioneaza el statul si i-a pus sa dezbata in secret, in vreme ce el si fratele lui s-au caznit sa culeaga beneficii politice in urma unui haos generat tot de ei, datorita obsesiei lor cubane (Operatiunea Moongoose - n.n.)".

Izbucnirea "crizei rachetelor" a condus la abandonarea "Operatiunii Moongoose", iar generalul Ed Lansdale, de la CIA, avea sa-si intrerupa, in dupa-amiaza zilei de 16 octombrie 1962, cariera de lucrator operativ acoperit la Casa Alba. Robert Kennedy i-a acuzat, in aceeasi dupa-amiaza, pe responsabilii "Operatiunii Moongoose" de faptul ca nu reusisera sa influenteze "semnificativ cursul evenimentelor din Cuba", in conditiile in care "operatia dureaza de un an", fara a fi avut loc un numar semnificativ de sabotaje reusite.

Documente desecretizate in baza Legii Libertatii Informatiilor, dupa 1990, atesta faptul ca presedintele Kennedy a cerut Pentagonului, la 23 august 1962, o lista a tuturor ripostelor posibile in cazul capacitatii cubaneze de a lansa lovituri nucleare asupra SUA. Amiralul Robert Dennison, comandantul Flotei Atlanticului a SUA, a primit, pe 3 octombrie 1962, ordinul de a planifica o blocada a Cubei. Planurile amiralului Dennison au fost gata inainte de primul anunt public al "crizei rachetelor".

Nici o sansa

In timp ce EXCOM dezbatea diferite variante de riposta la amenintarile ce veneau din insula lui Fidel, presedintele a decis sa nu anuleze intalnirea programata cu ministrul de externe sovietic Andrei Gromiko, care venise in SUA pentru deschiderea sesiunii de toamna a Adunarii Generale a ONU.

Concomitent, Agentia Nationala de Securitate (NSA) si componentele sale militare au inceput o actiune masiva de cercetare prin mijloace de transmisiuni. Avionul RB-47H ELINT, aflat la Baza aeriana MacDill (Florida), a executat in medie trei misiuni pe zi, monitorizand toate semnalele de la radarele de supraveghere cubaneze si de la radarele bazelor de rachete sol-aer. Sase aparate RC-21 Super Constellation, care aveau la bord o jumatate de tona de echipament sofisticat de ascultare, precum si nava USS Oxford erau angrenate intr-o masiva actiune de interceptare a comunicatiilor navelor sovietice ce soseau in Portul Havana.

Dialogul dintre presedintele SUA si ministrul de externe sovietic s-a desfasurat conform dorintelor lui Kennedy, Gromiko neoferind nici o informatie despre instalarea rachetelor sovietice in Cuba. "Era incredibil - avea sa marturiseasca John Kennedy lui Kenny O'Rusell -, sa stai acolo si sa te uiti cum ii ies minciunile din gura". Un functionar al Departamentului de Stat i-a permis unui reporter de la New York Times sa ia notite din transcrierea intalnirii celor doi oameni de stat, pentru a se demonstra perfidia sovieticilor.

Robert Kennedy avea sa scrie, in lucrarea "Treisprezece zile", ca presedintele se hotarase sa nu dea nimic in vileag, din ceea ce stia pe baza zborurilor avioanelor U-2, deoarece "inca nu decisese cursul final al actiunilor, iar desconspirarea cunostintelor noastre le-ar fi putut oferi rusilor initiativa". In opinia jurnalistului Seymour M. Hersh, comportamentul factorilor de decizie de la Casa Alba este legat de decizia lui Kennedy de a nu apela la o solutie diplomatica, ci la blocada.Walter Lippman avea sa-l acuze, in New York Times, pe presedintele Kennedy de faptul ca, in timpul intalnirii cu Gromiko, "o mare putere a emis un ultimatum catre o alta mare putere, fara a-i da acesteia sansa de a se retrage demn".

In conformitate cu versiunea sovietica a intalnirii, publicata in Cold War International History Project Bulletin, presedintele SUA a propus o intelegere explicita intre cele doua superputeri militare. Kennedy a oferit garantii ca "o invazie nu se va repeta nici din partea refugiatilor cubanezi, nici din cea a fortelor armate ale SUA".

Memorandumul asupra situatiei din Cuba, intocmit de catre CIA, la 19 octombrie 1962, cuprindea informatii extrem de amanuntite, primite de la colonelul GRU Oleg Penkovski, despre raza de actiune a rachetelor SS-4 si SS-5, despre precizia, greutatea ogivei, puterea munitiei nucleare (de la 25 kilotone la 2 megatone), numarul de salve pe care-l putea realiza lansatorul (trei), timpul de repetare a loviturii (cinci ore) si numarul de rachete per lansator (doua). Analistii CIA l-au informat pe presedinte de faptul ca doua dintre bazele de rachete din Cuba erau operationale, iar alte doua baze de rachete SS vor deveni operationale in luna decembrie.

"Am privit liniile energetice si de alimentare cu combustibil, lansatoarele si toate celelalte detalii inscrise in manual. Evaluarea i-a dat presedintelui Kennedy trei zile suplimentare. Marea problema in acel moment era daca sa fie trimise fortele aeriene pentru a nimici bazele de rachete Cu ajutorul materialului furnizat de Penkovski, am putut sa-i spunem presedintelui: Iata ce avem aici si vor avea nevoie de x zile pentru a fi gata de lansare. Nu pot da nici un alt exemplu in care informatiile sa fi avut o valoare imediata mai mare decat de data aceasta", avea sa-si reaminteasca Richard Helms, director al Planificarii la CIA, despre acea perioada extrem de fierbinte.

Raportul inaintat de Biroul Informatii al SUA (SNIE 11-19-62), la 20 octombrie 1962, intitulat "Consecinte majore ale unor actiuni ale Statelor Unite cu privire la Cuba", mentiona faptul ca "orice blocada nu va pune Uniunea Sovietica in situatia imediata si presanta de a raspunde cu forta", si ca probabil vor exista o serie de actiuni politice, inclusiv amenintarea cu executarea unei lovituri de raspuns la Berlin.

"Va exista probabil o diferenta intre reactia sovietica la o invazie totala si reactia sovietica la o folosire a fortei mai limitata de catre Statele Unite impotriva unor obiective selectate in Cuba. Credem ca exista mai putine probabilitati ca sovieticii sa reactioneze cu forta militara in zone din afara Cubei, ca raspuns la o invazie rapida si efectiva, decat ca raspuns la unele forme mai limitate de actiuni militare impotriva Cubei", scriau autorii raportului SNIE 11-19-62.

CRIZA RACHETELOR (3)

CRIZA RACHETELOR (2)

Dovezi zdrobitoare

In cursul zilei de 15 octombrie 1962, la ora 2100, directorul adjunct pentru Informatii al CIA, Ray Cline, l-a sunat pe McGeorge Bundy, asistentul special al presedintelui pentru probleme de securitate nationala, pentru a-l informa ca "acele lucruri care ne ingrijorau in privinta Cubei sunt acolo". Fotografiile facute de avioanele-spion U-2 contraziceau concluziile Oficiului pentru Estimari Nationale al CIA, respectiv faptul ca "stabilirea unei baze submarine va fi cea mai probabila" decizie a URSS in ceea ce priveste Cuba.

CIA a raportat ca 70 de vapoare sovietice au livrat, intre iulie si mijlocul lui septembrie 1962, diferite materiale militare si de constructie, precum si rachete tip SA-2 pentru intarirea apararii cubaneze. Avioanele U-2 aduceau continuu dovezi fotografice privind concentrari militare, aerodromuri in constructie, tancuri si tunuri autopropulsate aflate in tabara militara de la Managua, precum si existenta unei mari concentrari de piese sovietice de artilerie in afara Havanei.

Exilatii cubanezi din Miami afirmau cu tarie prezenta unor rachete ofensive sovietice pe insula lor. CIA dispunea, in ianuarie 1962, de peste 200 de astfel de rapoarte. "Rapoartele martorilor oculari - marturisea R. Jack Smith, seful Biroului Informatii Curente al CIA din acea vreme - ca ar fi vazut rachete enorme inaintand pe drumurile cubaneze in timpul noptii nu sunt concludente, dat fiind ca ele sunt rapoarte ale unor observatori neinstruiti, care se uita cateodata pe furis, dand la o parte coltul perdelei, nefiind in stare sa spuna care este diferenta intre o arma defensiva camuflata si o arma ofensiva. Pentru un neofit, o racheta SA-2 sovietica pare destul de mare pentru a distruge jumatate din coasta estica a Statelor Unite".

Pe masura ce rapoartele locale ale CIA relevau, inca de la mijlocul lui februarie 1962, prezenta unor grupuri masive de soldati sovietici in diferite parti ale insulei, directorul CIA, John McCone, a ordonat o intensificare a zborurilor avioanelor U-2 deasupra Cubei. Agentia Nationala de Securitate a SUA (NSA) si-a intetit operatiunile SIGINT care vizau Cuba si a transferat, totodata, in iulie 1962, o platforma aeropurtata de recunoastere a comunicatiilor C-130 din Europa in SUA, pentru a desfasura operatiuni de tip SIGINT (sub denumirea de QUICK FOX) impotriva tintelor sovieto-cubaneze.

In pofida atator informatii despre miscarile sovieticilor in Cuba, John McCone si analistii sai nu puteau sa-i raporteze presedintelui ca in Cuba se afla, cu certitudine, arme ofensive sovietice: MRBM si IRBM. Presedintele Kennedy a emis, la 23 august 1962, sub influenta rapoartelor CIA, Memorandumul 181 privind actiunea in domeniul securitatii nationale, in care ordona elaborarea unor studii diverse, printre care si "o analizaa probabilului impact militar, politic si psihologic al amplasarii in Cuba a unor rachete sol-aer sau sol-sol, care ar putea ajunge in Statele Unite".

In urma misiunilor fotografice din 29 august si 5 septembrie, care relevau existenta unor amplasamente de rachete sol-aer, analistii CIA au concluzionat ca se construia o retea de aparare cu SAM-uri a intregii insule. Doborarea unui U-2, apartinand Taiwanului, deasupra Chinei, precum si o incursiune din greseala, la 7 septembrie, a altui U-2 deasupra Insulei Sahalin, au creat temeri in ce priveste alte incidente ce ar fi putut mari tensiunea din relatiile sovieto-americane. Secretarul de stat Dean Rusk si McGeorge Bundy au cerut o reducere a zborurilor U-2. Intr-o atare situatie, raportul estimativ elaborat, la 19 septembrie 1962, de catre Oficiul pentru Estimari Nationale al CIA, pe baza informatiilor obtinute in urma zborurilor din 29 august si 5 septembrie, era linistitor.

"Noi credem - scriau analistii CIA - ca acea concentrare militara care a inceput in iulie nu reflecta o politica sovietica radical noua fata de Cuba, nici in privinta termenilor angajamentelor militare, nici in privinta caracterului esential defensiv al concentrarii militare din Cuba". In pofida faptului ca opinia majoritara la Departamentul de Stat, la Pentagon si in lumea informatiilor de la Washington era ca sovieticii nu aveau in practica curenta instalarea de arme ofensive pe "teritoriul statelor est-europene satelite lor", liderii de la Kremlin schimbasera regulile jocului.

"Recoltarea trestiei de zahar continua cu succes"

In prima etapa a Operatiunii "Anadir" (iunie-iulie 1962) s-a realizat deplasarea, in apele teritoriale cubaneze, a unei escadre de nave maritime, in conditii de stricta alerta de lupta, sub pretextul unei aplicatii navale de doua-trei zile intre Insulele Bermude si Marea Caraibilor.Doua crucisatoare (Sverdlov si Mihail Kutuzov), doua fregate cu rachete ghidate (Boikii si Gnevnii), doua distrugatoare (Skromnii si Svedusii), unsprezece submarine de atac si navele aferente de intretinere si sprijin vor sosi in Marea Caraibilor.

Inainte ca navele sa ajunga la destinatie, maresalul S. Biruzov, comandantul fortelor sovietice de rachete, a sosit in fruntea unei delegatii militare sovietice, la Havana, pentru o recunoastere preliminara a porturilor, aerodromurilor si zonelor de desfasurare a rachetelor, precum si pentru discutii oficiale cu liderii cubanezi. La sfarsitul lui iunie, Raul Castro, ministrul apararii, de la Havana a sosit la Moscova in calitate de emisar confidential imputernicit sa discute si sa semneze tratatul de baza dintre cele doua tari. In conformitate cu tratatul, ce urma sa fie facut public in timpul vizitei lui Hrusciov in Cuba, programata in noiembrie 1962, trupele sovietice aveau sa se supuna legilor cubaneze, iar unitatile militare ale ambelor tari aveau sa ramana sub comanda guvernelor respective.

Programul detaliat de realizare a Operatiunii "Anadir" a fost aprobat de maresalul Malinovski la 4 iulie 1962. Intre 15 iunie si 15 noiembrie, o incarcatura de 230.000 t de materiale si 40.000 de oameni trebuia sa fie transportata pe mare, de sapte nave de transport, pana in Cuba. Erau prevazute 115 sau 120 de drumuri. Primele nave trebuiau sa ajunga in porturile cubaneze la data de 1 august 1962.

Ministrul apararii al URSS a delegat unui grup de opt generali, condusi de generalul A. Gribkov, autoritatea de a supraveghea desfasurarea de trupe si de a controla situatia pe uscat atat in URSS, cat si in Cuba. Cand trupele din Cuba ar fi fost gata de indeplinirea misiunii ordonate, generalul Gribkov urma sa transmita codificat, la Moscova, urmatorul mesaj: "Recoltarea trestiei de zahar continua cu succes". Numai doi oameni cunosteau codul: Malinovski si Gribkov.

Generalul de armata Issa Alexandrovici Pliiev a fost numit comandant al trupelor sovietice din Cuba in conditiile unei aprinse dispute, cauzate de "aburii rachetelor", privind comanda acestui grup multifunctional de forte sovietice (rachete, aviatie, marina, aparare antiaeriana). Numirea lui Issa Pliiev ar fi avut drept motivatie, dupa opinia unor istorici, sa ascunda inaltul procentaj de trupe de rachete din ansamblu. Comandantul trupelor sovietice din Cuba era un veteran al Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, cu o personalitate puternica dar, din pacate, nu diplomat, astfel incat nu a putut sa stabileasca o relatie stransa si confidentiala cu Fidel Castro.

Lista cu principalii comandanti sovietici din subordine si cu ofiteri de stat major a fost aprobata personal, la 7 iulie 1962, de secretarul general al PCUS. In cursul zilei de 10 iulie, la ora 1400, a decolat de pe Aeroportul Vnukovo un nou avion de linie Tu-114 cu destinatia Havana. Se deschidea o noua cale aeriana civila, cu o cursa directa Moscova-Havana. Putini oameni stiau ca "specialistii agricoli in proiecte de ameliorare a terenurilor pe scara larga" aflati la bord, si condusi de Pavlov, erau Pliiev si comandantii lui.

Flotele sovietice din Marea Neagra, Marea Baltica si Marea Nordului trecusera, totodata, la indeplinirea misiunilor incredintate prin Operatiunea "Anadir". Nava Marina Ulianova a sosit prima, la data de 26 iulie 1962, in Portul Cabanyas. Cubanezii i-au intampinat cu bucurie pe noii veniti si au numit comandanti de porturi, insarcinati cu primirea tuturor navelor, cu facilitarea sosirii, cu descarcarea si depozitarea in siguranta a produselor sovietice.

Cartierul general al trupelor sovietice a fost stabilit in apropierea porturilor rasaritene, la doar 600-1.200 km distanta. In conditiile in care numai porturile Havana, Mariel si Casilda aveau echipamente grele de descarcat, operatiunile s-au efectuat cu ajutorul echipamentelor de la bord. Au aparut probleme deosebite legate de camuflarea echipamentelor militare care erau descarcate numai noaptea. Armata si marina cubaneza asigurau paza stricta a porturilor unde debarcau trupele sovietice. Descarcarea armamentului se realiza de catre echipajele navelor si militarii ambarcati pe ele.

Echipamentele ce nu puteau fi evacuate in cursul noptii, din port, erau camuflate cu paravane pana la caderea serii. Drumurile din porturi spre interior erau pazite cu avanposturi si puncte de ambuscada de armata cubaneza, iar convoaiele erau insotite de grupe mobile cubaneze pentru a se impiedica orice interactiune nedorita. Sovieticii erau imbracati in uniforme cubaneze, iar toate comenzile se dadeau in limba spaniola. Metodele de comunicare electronice, prin radio si alte mijloace, au fost interzise in toata perioada acumularii de trupe. Corespondenta dintre cartierul general si unitatile subordonate a fost restransa la maximum. Ordinele si directivele dintre diversele comandamente se dadeau personal sau prin mesageri de incredere.

Desfasurarea Operatiunii "Anadir" a prilejuit totusi si trairea unor momente hazlii. Un tractor cu remorca, transportand un mortier de 120 mm, aflat intr-o coloana sovietica ce trecea prin Havana, s-a ratacit. Soferul, de nationalitate kazaha, s-a oprit la o cafenea si l-a intrebat pe un militian cubanez cum sa ajunga la destinatie. Pe masura ce curiozitatea populatiei, care a aruncat un ochi sub prelata, crestea si militianul nu oferea nici o solutie, soferul a decis sa plece mai departe. Militianul a alergat dupa el pentru a-l opri si a-l conduce pe acest companiero sovietico la Ambasada sovietica din Havana.

Geostrategia nucleara

Dezvoltarea armelor nucleare modifica brusc raporturile intre cele doua mari puteri. Capacitatea distructiva a bombelor atomica (A) si cu hidrogen (H) este atat de mare (ex: Hiroshima si Nagasaki 1945) incat nici o putere nu e capabila sa le reziste chiar daca dispune de un important armament clasic. Un razboi nuclear ar dura zile, daca nu ore, asadar abordarea statistica a premiselor (efectivele militare, calitatea armamentului, puterea industriala etc.) nu mai este relevanta si geopolitica interbelica isi pierde sensul. Strategia militara devine pur tehnica: conditiile de atac si durata zborului intre locurile unde sunt socate capacitatile nucleare si obiective sunt esentiale.

     Intre 1946-1949 doar americanii detineau arma nucleara si in caz de conflict ar fi fost siguri de victorie daca puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importanta, ci doar raza de actiune.

     Aparitia primei bombe atomice sovietice modifica situatia: tara care va castiga va fi aceea care isi va putea distruge adversarul inainte ca acesta sa poata riposta. Deci avantajata este tara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.

     Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient ofera capacitatea de a interveni in

Noioiio

Noi