Cadrul general al politicii regionale

Cadrul general al politicii regionale

O privire de ansamblu asupra politicii de coeziune economica si sociala promovata de UE

1.1. Evolutia politicii de coeziune economica si sociala

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene. In 50 de ani au avut loc cinci valuri de extindere.

In prezent UE este compusa, dupa cel de al saselea vl, din 27 de state membre.

Conform principiilor de baza ale teoriei integrarii economice, cresterea gradului de integrare va conduce la cresterea PIB la nivel comunitar si a veniturilor pe cap de locuitor in fiecare din statele membre.

Trebuie insa mentionat faptul ca in literatura economica exista abordari diferite privind repartizarea acestor efecte ¹ . Astfel, pe de o parte, exista autori Krugman (1991) sau Romer(1986 si 1990), care considera ca procesul integrarii economice va duce la cresterea discrepantelor economice dintre tari si regiuni, in principal, urmare a faptului ca factorul de productie - capital va tinde astfel sa se concentreze in regiunile cele mai dezvoltate. Pe de alta parte, modele neoclasice considera ca, atat timp cat mobilitatea factorilor de productie si difuziunea informatiilor tehnologice nu sunt restrictionate, se va inregistra o tendinta de crestere a convergentei economice, fara a mai fi necesare alte interventii din afara. Ca atare, conform acestor teorii, diferentele de productivitate a muncii si de venit pe locuitor, existente intre diferitele tari si regiuni sunt determinate de faptul ca factorii de productie sunt insuficient de mobili si/sau preturile sunt determinate artificial.

Cele doua abordari duc la formularea unor alternative diferite in cazul politicii regionale comunitare (Solanes si Ramon, 2000). Astfel, prima abordare, asumata si de Comisia Europeana, este cea conform careia fortele pietei nu pot rezolva singure inegalitatile regionale si, ca atare, un sistem de sustinere a regiunilor si tarilor ramase in urma este absolut necesar. Coeziunea economica si sociala (CES), respectiv reducerea disparitatilor economice si sociale dintre statele / regiunile cele mai bogate si cele mai sarace, reprezinta un obiectiv fundamental al UE si asta nu numai pentru ca se considera ca existenta acestor decalaje pune in pericol integritatea pietei interne dar si pentru ca prezenta lor este incompatibila cu principiul solidaritatii, principiu pe care il presupune procesul integrarii europene.

A doua abordare sustinuta in principal de Marea Britanie este partizana realizarii unui proces automat de convergenta si, ca atare, considera ca sistemul comunitar de interventie este nefolositor sau chiar daunator, de vreme ce reduce mobilitatea factorilor de productie si impiedica procesul de ajustare economica.

Pe de alta parte, exista si autori (D. Tarschys, 2003) care acorda prioritate dimeniunii politice a interventiilor structurale, subliniind faptul ca "politicile structurale nu reprezinta altceva decat insotitorul flexibil al altor inflexibile politici comunitare" (precum, de pilda, politica agricola). Ca atare, ori de cate ori, pe parcursul negocierilor intre statele membre, s-a ajuns intr-un moment de impas si a trebuit cautat "altceva" pentru a fi depasite situatiile critice, acest "altceva" a fost de cele mai multe ori reprezentat de politicile structurale, menite sa compenseze renuntarile facute in cazul altor politici.

Politica de coeziune economica si sociala (PCES) - incluzand atat politica regionala (orientata catre reducerea disparitatilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale in declin, acoradarea de asistenta pentru dezvoltarea rurala), aspecte legate de politica sociala (precum combaterea somajului pe termen lung si sprijinirea procesului educational si de formare continua), precum si o parte a Politicii Agricole Comune (asistenta acordarii dezvoltarii rurale) - a devenit o realitate in procesul integrarii europene abia in anii '80.

Largirea succesiva a UE a dus la cresterea decalajelor dintre regiuni, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si productivitatea, calitatea infrstructurii, etc. Harta discrepantelor regionale in UE evidentia o discrepanta evidenta intre Nord si Sud.

Politica de dezvoltare regionala este una din politicile cele mai importante si cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul ca, prin obiectivul sau de reducere a disparitatilor economice si sociale existente intre diversele regiuni ale Europei, actioneaza asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum cresterea economica si sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbana, protectia mediului, ocuparea si formarea profesionala, educatia, egalitatea de gen etc.    Conceputa ca o politica a solidaritatii la nivel european, politica regionala se bazeaza in principal pe solidaritate financiara, adica pe redistribuirea unei parti din bugetul comunitar realizat prin contributia Statelor Membre catre regiunile si grupurile sociale mai putin prospere. De fapt, se poate spune ca politica de dezvoltare regionala are un pronuntat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finantarea altor politici sectoriale - cum ar fi politica agricola, politica sociala, politica de protectie a mediului.

In plus, politica regionala este corelata si cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstructia economica), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigureaza Fondul de coeziune) si SAPARD (program special pentru agricultura) la care au acces tarile in curs de aderare si prin care este sprijinita tranzitia acestora la standardele si structurile de organizare ale UE.

Aceasta politica este necesara pentru a reduce disparitatile de dezvoltare economica si sociala intre statele membre/regiunile UE, pentru promovarea dezvoltarii stabile si durabile a UE precum si pentru a imbunatati functionarea Pietei Unice.

Provocarea majora pentru tara noastra ca stat membru al Uniunii Europene va fi stimularea potentialului de crestere economica, mentinerea si obtinerea unor rate mai mari de crestere. In vederea obtinerii unei convergente reale cu media de dezvoltare de la nivelul Uniunii Europene, strategia Romaniei trebuie sa se centreze asupra investitiilor necesare sporirii competitivitatii pe termen lung, crearea locurilor de munca si dezvoltarea durabila. In vederea atingerii acestor tinte vor trebui create, modernizate si extinse infrastructura si serviciile de baza, in special in sectorul transporturi si de protectie a mediului, pentru a facilita    dezvoltarea economiilor de la nivel regional si local.

1.2. Momente cheie:

Principiile unei politici de dezvoltare regionala au fost avute in vedere la nivel European inca din 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma, cand cele 6 tari semnatare (Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au cazut de acord asupra nevoii reducerii diferentelor existente intre diferitele regiuni si sprijinirii celor mai putin favorizate, in scopul realizarii unei economii comunitare solide si unitare.

Aceasta nevoie a fost concretizata in 1958, prin infiintarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe imbunatatirea modului in care functioneaza piata muncii in diferite tari si pe reintegrarea somerilor pe piata muncii.

In 1962 a fost infiintat Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola (FEOGA), in scopul finantarii politicii agricole comune si pentru sprijinirea dezvoltarii regiunilor rurale si imbunatatirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond - Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contributiilor bugetare ale Statelor Membre catre regiunile cele mai sarace ale comunitatii, in vederea sprijinirii dezvoltarii lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar in investitii productive (pentru crearea si mentinerea unor locuri de munca durabile) si in investitii in infrastructura.

Un moment important in dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, in 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economica - adica a eliminarii diferentelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - si se creaza premisele unei politici de coeziune economica si sociala ca politica de sine statatoare si avind drept scop facilitarea aderarii la piata unica europeana a tarilor din sudul Europei. In februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operatiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile mentionate anterior si numite acum Fonduri structurale. Astfel, este recunoscuta si declarata oficial importanta acestor instrumente pentru reducerea disparitatilor regionale la nivel comunitar.

Un element de noutate in cristalizarea politicii regionale il reprezinta crearea programului Phare, in 1989, in scopul sprijinirii Poloniei si Ungariei (abia iesite din spatiul blocului comunist) in efortul de reconstructie a economiilor lor nationale si revizuirea acestuia, in anul 2000, in scopul sustinerii dezvoltarii regionale in tarile candidate.

Odata cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene in 1993, problema coeziunii economice si sociale apare din nou in agenda comunitara si devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alaturi de uniunea economica si monetara si de piata unica europeana. De asemenea, duce si la crearea unui nou fond - Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protectiei mediului si infrastructurii de transport in Statele Membre mai putin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda).

In anul 1994 este infiintat un nou fond structural, al patrulea - Instrumentul Financiar de Orientare in domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat in perspectiva extinderii UE catre nord, odata cu aderarea Finlandei si Suediei in 1995. In acelasi an devine activ si Comitetul Regiunilor - organ consultativ infiintat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii in procesul de decizie si de a sprijini Comisia Europeana in activitatile sale din sectorul dezvoltarii regionale.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirma importanta politicii de coeziune economica si sociala si a reducerii diferentelor dintre standardele de viata ale populatiei din diferite regiuni europene, accentuand nevoia unei actiuni coroborate de reducere a somajului.

In aceeasi directie se desfasoara si procesul de reforma a fondurilor structurale, inceput in 1999 in urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de functionare a acestora.

Reforma are drept scop cresterea concentrarii asistentei comunitare prin aceste fonduri, odata cu simplificarea si descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reforma il reprezinta complementarea programului Phare cu alte doua instrumente de pre-aderare - ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) si SAPARD (Programul Special pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala), ce promoveaza dezvoltarea economica si sociala a tarilor candidate din Europa Centrala si de Est.

Un nou (si ultim) instrument de solidaritate a fost creat in 2002, in urma inundatiilor majore suferite de tarile Europei Centrale, cu scopul de a interveni in cazul dezastrelor naturale majore si cu repercusiuni puternice asupra conditiilor de viata in regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

Politica Agricola Comuna -Promovarea unei agriculturi durabile intr-un mediu global

Rolul jucat de UE in agricultura a fost intotdeauna de a asigura o aprovizionare stabila a populatiei cu alimente sanatoase, la preturi accesibile,de a asigura un nivel de viata rezonabil pentru agricultorii din UE, permitand totodata agriculturii sa se modernizeze si sa se dezvolte precum si acela de a asigura continuarea practicilor agricole in toate regiunile UE.

PAC isi are radacinile in Europa de Vest a anilor '50, unde societatea fusese profund marcata de anii de razboi si unde agricultura fusese paralizata, impiedicand astfel aprovizionarea cu alimente. Initial, PAC a pus accentul pe incurajarea cresterii productivitatii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constanta cu produse alimentare la preturi accesibile, dar si pentru a crea un sector agricol viabil pentru UE. Datorita PAC, agricultorii beneficiau de subventii si sisteme care le garantau preturi ridicate ce ii stimulau sa produca mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea investitiilor in ferme in scopul dezvoltarii si gestionarii capacitatilor lor tehnologice, astfel incat sa se poata adapta la conditiile economice si sociale ale vremii.

PAC si-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene incepand cu anii '80. Cu toate acestea, UE a ajuns sa se confrunte dintr-o data cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subventiilor), in timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate in interiorul UE. Aceste masuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite piete mondiale, nu au servit intotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare in randul consumatorilor si contribuabililor. In acelasi timp, societatea a devenit tot mai preocupata de durabilitatea agriculturii in contextul protectiei mediului

Multe dintre schimbarile importante ale PAC avusesera deja loc in anii '80, dar s-au accentuat in special la inceputul anilor '90. Limitarea productiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) si s-a pus un nou accent pe agricultura ecologica. Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiti sa isi indrepte atentia spre piata si sa raspunda noilor prioritati ale publicului

Aceasta schimbare de strategie, care a avut loc in 1999 prin reforma "Agendei 2000" si care favorizeaza competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou - o politica de dezvoltare rurala destinata sa incurajeze numeroase initiative rurale, ajutand totodata agricultorii sa isi restructureze fermele si sa diversifice si sa imbunatateasca comercializarea produselor.

Agricultorii nu mai sunt platiti doar pentru a produce produse alimentare. Astazi, cererea este principala forta motrice a PAC. Ea tine seama pe deplin de preocuparile consumatorilor si contribuabililor, lasand in acelasi timp agricultorilor din UE libertatea de a-si adapta productia la cerintele pietei. In trecut, cu cat agricultorii produceau mai mult, cu atat primeau mai multe subventii. In viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi platite independent de cantitatile produse.

Odata cu dezvoltarea PAC, in conformitate cu cerintele cetatenilor europeni, urmatorii factori au dobandit o importanta din ce in ce mai mare: imbunatatirea calitatii alimentelor in Europa; garantarea sigurantei alimentelor; grija pentru bunastarea societatii rurale; protejarea mediului pentru generatiile viitoare; crearea unor conditii mai bune de sanatate si bunastare a animalelor; realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (care este finantat in principal de contribuabili, respectiv de cetatenii obisnuiti).

In decursul urmatorilor ani, PAC va evolua si mai mult, pentru a continua:sa fie o politica vie, care sa reflecte nevoile si asteptarile societatii europene; sa promoveze o agricultura durabila, oferind produse sanatoase, de calitate, protejand in acelasi timp mediul si bunastarea animalelor; sa sprijine rolul multifunctional al agricultorilor in calitate de furnizori de bunuri publice pentru societate; sa promoveze cresterea si crearea de noi locuri de munca in zonele rurale; sa contribuie la consolidarea unui sector agricol competitiv si inovator, care sa poata face fata provocarilor de pe piata mondiala; sa fie gestionata prin norme simple si transparente.