EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE

EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE

1. De la cooperare la negociere cu viitoarele state candidate

Imediat dupa destramarea barierelor politice dintre cele doua Europe: Europa de Vest si Europa de Est, Comunitatea Europeana a facut primul pas prin restabilirea de relatii diplomatice cu fostele state comuniste si a luat masuri de incurajare a schimburilor comerciale prin eliminarea contingentelor la import si extinderea sistemului generalizat de referinte.

Inca din 1989, Comunitatea Europeana a creat un program destinat sa sprijine reconstructia tarilor Europei Centrale si de Est. Programul Phare, initial destinat Poloniei si Ungariei s-a extins la toate tarile candidate, devenind cel mai important program de asistenta financiara din aceasta parte a Europei.

Inainte de a se demara procesul de negociere, in vederea aderarii, statele Europei Centrale si de Est au trebuit sa treaca prin anumite etape pentru a se consolida cooperarea dintre ele si statele membre ale Uniunii Europene. Incepand cu 1991, Comunitatea Europeana si fostele state comuniste au incheiat Acorduri de Asociere care purtau numele de "Acorduri Europene" . Aceste acorduri reprezentau baza legala care instituia cooperarea intre Comunitatea Europeana, respectiv Uniunea Europeana si fiecare dintre statele viitoare candidate. Ele cuprindeau reglementari cu privire la relatiile comerciale, dialogul diplomatic, apropierea legislativa, cooperarea in domeniul industrie, mediu, transport si vama. Scopul lor era acela de a realiza o zona de liber schimb intre Uniunea europeana si tarile asociate si de a incuraja dezvoltarea tarilor asociate prin masuri preferentiale nereciproce.

Astfel, se instituia o liberalizare mai rapida de parte Uniunii Europene, permitand statelor Europei Centrale si de Est sa mentina anumite masuri de protectie, in vederea incurajarii productiei lor interne si mentinerea cooperativitatii. In baza Acordului European s-a inregistrat o dezvoltare rapida a schimburilor comerciale dintre Uniunea Europeana si tarile asociate, Uniunea Europeana devenind din 1991 principalul lor partener economic , destinatia a mai bine de jumatate din exportul acestei zone.

De asemenea, Comunitatea europeana a semnat Acorduri de asociere si cu Cipru (1972) si Malta (1970) acestea din urma aveau ca scop realizarea treptata a unei Uniuni Vamale cu statele in cauza si excludeau aspecte neeconomice, cum ar fi stabilirea unui dialog politic intre semnatari. (anexa 2 - datele de semnare a Acordului european si Acordului de Asociere).

Cele doua state mediteraneene, Malta si Cipru, au cunoscut o perioada mai lunga de cooperare cu Comunitatea europeana, precum si masuri speciale in vederea dezvoltarii lor. Astfel, Malta, aflata la granita dintre Europa si Africa, a semnat Acordul de Asociere cu Comunitatea Europeana in decembrie 1970 si a intrat in vigoare in aprilie 1971, iar Cipru isi reglementeaza relatia cu Comunitatea europeana in decembrie 1972, iar in 1987 semneaza un protocol care completeaza Acordul de Cooperare.

Neinscriindu-se in randul statelor foste comuniste si incepand cooperarea cu Comunitatea europeana inainte de 1989, cele doua state au avut un drum mai lung de parcurs pana la deschiderea negocierilor. Ele au beneficiat de sprijin financiar din parte Comunitatii europene, cu scopul de a sprijini dezvoltarea economiilor si competitivitatii lor. Asistenta financiara a fost materializata in semnarea a patru Protocoale Financiare succesive, intre 1978 si 1999, insumand 130 milioane de EURO pentru Malta si 210 milioane de EURO pentru Cipru. Aceste sume erau puse la dispozitia celor doua state sub forma de imprumuturi (pentru proiecte de infrastructura), granturi (destinate achizitionarii de echipamente si asigurarii asistentei tehnice necesare) si capital de risc (join-ventures).

Summit-ul de la Copenhaga

Procesul de extindere spre Est a Uniunii europene este marcat, din punct de vedere legal, oficial de Summit-ul Consiliului European de la Copenhaga, din 22 iunie 1993. In realitate, insa, perspectiva unei Comunitati Europene care sa cuprinda intre "granitele" ei intreaga Europa istorica si sa repare divizarea artificiala a continentului, realizata la sfarsitul celui de al doilea Razboi Mondial, a inceput sa se intrevada de la sfarsitul anului 1989, in contextul caderii Cortinei de Fier si a destramarii blocului comunist.

Caderea Zidului Berlinului simbolizeaza prabusirea unui sistem politic bazat pe impunerea fortei si pe negarea oricaror drepturi individuale. Raspunsul imediat al Uniunii Europene l-a reprezentat lansarea programelor PHARE, de ajutor pentru tarile Europei Centrale si de Est.

Copenhaga reprezinta un loc cu conotatii importante pentru tarile Europei Centrale si de est, pentru ca aici au fost stabilite, in 1993, criteriile care trebuie indeplinite pentru aderare, si tot aici, dupa mai bine de 9 ani, la 31 decembrie 2002, un alt Summit istoric al Consiliului European a decis primirea in Uniunea europeana a 10 state, incepand cu 1 mai 2004.

La 22 iunie 1993, sefii de stat sau de guverne ai tarilor membre ale Uniunii Europene adunati in cadrul Summit-ului Consiliului European afirma posibilitatea de aderare la Uniunea Europeana a tarilor asociate din Europa Centrala si de Est, daca ele o vor dori. Cu aceasta ocazie, in urma unei propuneri venite din partea Frantei, au fost stabilite criteriile pe care o tara trebuie sa le indeplineasca in vederea accederii la Uniunea Europeana.

Standardele minime pe care o tara trebuie sa le atinga in vederea aderarii fusesera stabilite in articolul 0 al Tratatului de la Roma si se vor regasi in articolul 49 al Tratatului de la Maastricht: orice stat european care respecta principiile: democratiei, libertatii, drepturile omului, libertatile fundamentale si statul de drept, poate candida la Uniunea Europeana . Procedura ce trebuie urmata consta in inaintarea Cererii de Aderare catre Consiliul Uniunii Europene, care va decide in unanimitate dupa consultarea Comisiei si dupa ce a primit aprobarea Parlamentului European in acest sens.

Criteriile, considerate de Uniunea Europeana necesare, pentru realizarea aderarii se incadrau in trei domenii:

• Primul domeniu era cel politic, conform caruia tarile candidate trebuiau sa aiba institutii stabile care sa garanteze democratia, statul de drept, sa respecte drepturile omului si sa protejeze minoritatile. Acest criteriu era foarte important de statuat pentru ca viitoarele tari candidate proveneau, in marea lor majoritate, din fostul bloc comunist. Odata cu destramarea sistemului totalitar ele se aflau la inceputul constituirii altuia nou, de aceea Uniunea Europeana a gasit de cuviinta sa specifice ca staul de drept este o conditie esentiala pentru aderare. In ceea ce priveste referirile la respectarea minoritatilor, acestea sunt adresate unei zone cunoscute prin instabilitatea datorata componentei multietnice. Caderea blocului comunist si a impunerii unei "intelegeri" fortate a lasat o serie de state hibride, create la sfarsitul primului Razboi Mondial, fara a se lua in considerare principiul apartenentei etnice. Astfel, statele Europei Centrale si de Est aveau in componenta lor numeroase populatii minoritare ale caror drepturi trebuiau respectate.
• Cel de al doilea domeniu de incadrare a criteriilor este cel economic. Aici, statele candidate trebuiau sa aiba o economie de piata functionala si capacitatea de a face fata presiunilor impuse de concurenta si de fortele pietei in cadrul UE.
• Ultimul set de criterii era de natura juridica si afirma necesitatea statelor candidate de a adopta acquis-ul comunitar. Adica intregul set de reguli ai UE, precum si capacitatea de a indeplini obligatiile de membru al UE, incluzand aderarea la o serie de obiective politico-economice si la Uniunea Monetara. Aceste criterii sunt cunoscute sub numele de "Criteriile de la Copenhaga".

Criteriile stabilite de UE la Copenhaga, in 1993, erau de natura sa indrume statele Europei Centrale si de Est spre o directie care sa le asigure dezvoltarea economica, politica si sociala, abilitatea de a fi competitive pe piata europeana si internationala, precum si impunerea respectului pentru drepturile omului si ale cetateanului. Scopul lor era realizarea bazei necesare pe care statele sa isi poata continua cresterea odata intrate in familia europeana.

Odata cu afirmarea acestor standarde, UE si-a deschis portile pentru viitorii membrii, pentru ca dupa Summit-ul de la Copenhaga, extinderea spre est nu mai era o posibilitate, ci, reprezenta o certitudine, ramanand sa fie stabilit momentul potrivit pentru infaptuirea acestui pas, in functie de felul in care viitoarele state candidate vor sti sa indeplineasca obligatiile. Astfel, Consiliul European statua ca aderarea va avea loc de indata ce o tara asociata isi va putea asuma obligatiile de stat membru, indeplinind conditiile economice si politice cerute.

Ce urmarea a mesajului lansat de catre tarile Europei Centrale si de Est, Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a facut apel catre Comisie pentru a analiza gradul de pregatire al tarilor asociate. Aceasta a inaintat "Carta Alba" care evalua progresele tarilor din Europa Centrala si de Est in vederea integrarii lor in Piata Interna a UE. Carta Alba a fost prezentata in cadrul Consiliului European de la Cannes sin iunie 1995.

Acest document continea un program pentru alinierea legislatiei tarilor Europei Centrale si de Est la cea a Pietei Interne si statua necesitatea intelegerii acestor masuri ca pe o prioritate. Prin complexitatea si continua sa extindere, adoptarea acquis-ului comunitar reprezenta o incercare dificila pentru tarile viitoare candidate.

Acest concept nu include doar dreptul comunitar, in sens strict, ci, si toate actele prevazute in virtutea ultimilor doi piloni ai UE. Astfel, prin aquis comunitar se intelege:

Continutul, principiile si obiectivele politice desprinse din tratate;

Legislatia adoptata in vederea implementarii tratatelor, precum si hotararile Curtii de Justitie;

Declaratiile si rezolutiile adoptate de UE;

Masurile legate de Politica Externa si de Securitate Comuna;

Masurile legate de cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne;

Acordurile internationale incheiate de Comunitatea Europeana si cele incheiate de statele membre intre ele, in domeniul in care se desfasoara activitatile UE[5].

Statele asociate urmau sa fie sprijinite in eforturile lor de Oficiul de Asistenta tehnica al UE - TAIEX.

Noi precizari cu privire la criteriile pe care statele Europei Centrale si de Est trebuiau sa le indeplineasca pentru a adera au fost stabilite in cadrul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, ca urmare a conditiilor stabilite la Cannes, cu un an inainte. Summit-ul din decembrie 1995 reafirma importanta transpunerii legislatiei comunitare in cadrul legislatiei nationale, dar accentua in acelasi timp necesitatea implementarii efective a acestora prin intermediul unor structuri administrative si judiciare adecvate. In acest sens, se sublinia cerinta ca tarile candidate sa ia masurile necesare in vederea crearii si reformarii structurilor administrative.

Criteriile nu includeau doar standardele referitoare la realizarea unei economii de piata functionale, ci, vizau si atingerea unui anumit nivel de protectie sociala, realizarea controlului asupra datoriilor publice si a inflatiei, detinerea unei economii flexibile si a unui sistem fiscal modern. Stabilirea criteriilor de aderare, mai intai la Copenhaga, in 1993, precum si completarea lor la Cannes, in 1994 si la Madrid, in 1995, marcheaza punctul central al procesului de extindere spre Est si de unificare a Europei istorice. Tot restul procesului de aderare va fi judecat si se va desfasura in conformitate cu respectarea si adoptarea acestor conditii necesare pentru ca viitoarele state membre ale UE sa se poata integra si sa isi continue dezvoltarea in conditiile unei Europe largite.

3. Strategia de preaderare

Strategia de preaderare are ca scop stabilirea de prioritati pentru fiecare tara in parte, in functie de capacitatea fiecareia de a transpune acquis-ul comunitar. Strategia dispune de o serie de instrumente financiare care vizeaza dezvoltarea si consolidarea cooperarii intre tarile Europei Centrale si de est.

Instrumentele strategiei de preaderare sunt:

• Acordul European. Incheiat intre tarile Europei Centrale si de Est si Comunitatea Europeana. Unul dintre obiectivele sale este acela de a realiza o monitorizare permanenta a progresului tarilor asociate in adoptarea si implementarea acquis-ului;
• Parteneriatele de Aderare[6] sunt cele mai importante instrumente ale strategiei de preaderare, in domeniul consolidarii si cooperarii. Scopul lor este sprijinirea statelor candidate in eforturile lor de a implementa propriile programe de pregatire pentru aderare. Acest tip de parteneriat este innoit in fiecare an, fixand prioritatile tarii respective pe termen scurt si mediu, in vederea indeplinirii criteriilor de aderare. De asemenea, Parteneriatele de Aderare identifica si resursele la care statele pot apela pentru indeplinirea prioritatilor;
• Programele comunitare, desfasurate in domenii ca: educatie, trening, mediu, transport, cercetare, cu scopul familiarizarii tarilor candidate cu politicile si metodele de lucru ale UE;
• TAIEX - Biroul de asistenta tehnica in vederea schimbului de informatii, creat pentru a oferi informatii cu privire la toate aspectele legate de acquis-ul comunitar, cu scopul familiarizarii institutiilor publice si a mediului de afaceri cu legislatie comunitara. Aceasta activeaza in tarile candidate, organizand seminarii speciale si vizite de studiu;
• Twining, un program de parteneriat cu statele candidate care are ca obiectiv furnizarea de personal specializat in politicile UE, oficiali ai statelor membre sau experti independenti, in vederea consolidarii cadrului institutional destinat implementarii acquis-ului comunitar.

Pe langa instrumentele menite sa consolideze cooperarea si integrarea statelor candidate, UE a inlesnit accesul acestor state la un set de instrumente financiare: Phare, Ispa si Sapard.

Programul Phare (sprijin acordat Poloniei si Ungariei pentru reconstructia economica), a fost infiintat printr-un regulament al Consiliului european din 1989[7], pentru a sprijini Polonia si Ungaria in procesul de reconstructie a sistemului economic si politic dupa caderea comunismului. Odata cu cresterea numarului de tari asociate si mai apoi candidate, a devenit principalul instrument financiar al strategiei de preaderare. Scopul Phare a ramas acelasi, sprijinirea tarilor candidate in pregatirea lor pentru aderarea la UE, dar obiectivele programului au cunoscut o continua evolutie, in functie de necesitatile ivite pe parcursul procesului de preaderare.

In perioada 1989-1996, Phare s-a adaptat cerintelor pe care fiecare tara le prezenta in virtutea procesului de reforma pe care il desfasura. Din 1997, Phare s-a axat, in special, pe sprijinirea dezvoltarii cadrului legislativ si a structurilor administrative, prin proiecte care aveau ca scop promovarea democratiei, a dezvoltarii societatii civile, a investitiilor in infrastructura si a cooperarii transfrontaliere[8]. Dupa 1998, Phare isi concentreaza proiectele pe doua directii: dezvoltarea institutiilor, in vederea dezvoltarii capacitatii de transpunere si implementare a acquis-ului comunitar si incurajarea investitiilor, in special in domeniile: mediu, transport, uzine industriale, standarde calitative ale produselor si standarde ale conditiilor de lucru .

Pentru atingerea obiectivelor propuse, programul Phare cuprinde patru tipuri de finantari[10]:

• Pentru Programe Nationale, acestea sunt mai numeroase, absorbind aproximativ 78% din bugetul Phare;
• Pentru Programe Transfrontaliere, acest tip de finantari a fost creat in 1994 pentru sprijinirea dezvoltarii regiunilor de granita si a cooperarii intre tarile vecine si au capacitate de absorbtie de aproximativ 17% din bugetul Phare. Principalele domenii de interes sunt: mediu, dezvoltarea infrastructurii, transport, energie, telecomunicatii, sanatate, turism, dezvoltarea mediului de afaceri, schimb de informatii si experienta;
• Pentru Programe care includ mai multi beneficiari, au fost create in 1999, prin fuzionarea fostelor programe Phare orizontale si a celor axate pe mai multe tari. Ele au la baza un sistem de granturi aplicabile unor programe mai mici care, de cele mai multe ori, vizeaza organizatii nonguvernamentale;
• Pentru Programe care includ mai multe tari. Acest tip de finantare este destinat proiectelor de cooperare regionala, pentru a sprijini solutionarea problemelor pe care diferite regiuni le au in comun.

Fiecare tara candidata a beneficiat de fonduri Phare in functie de capacitatea de absorbtie si de gradul de indeplinire al criteriilor de aderare.

Programul Ispa, instrument financiar pentru politici structurale de preaderare, a fost creat prin Agenda 2000, pentru perioada 2000-2006, cu scopul de a sprijini dezvoltarea infrastructurii in domeniul mediului si transportului. Conform regulamentului Ispa, principalele prioritati sunt:

• Familiarizarea tarilor candidate cu politicile si procedurile UE;
• Acordarea de sprijin tarilor candidate pentru a atinge standardele UE in materie de mediu;
• Sprijinirea tarilor candidate pentru a-si dezvolta si coordona sectoarele de transport cu reteaua de transport Trans-Europeana[11].

Proiectele din cadru Ispa trebuie sa fie de cel putin 5 milioane de EURO, din care 75% va fi reprezentat de contributia UE. Bugetul anual al Ispa este de aproximativ 1 miliard de EURO si este impartit egal intre doua sectoare: mediu si transport si alocat fiecarei tari, in functie de populatie, Produs Intern Brut si suprafata, dupa cum urmeaza: intre 8%-12% pentru Bulgaria, intre 5,5%-8% pentru Cehia, intre 20%-3,5% pentru Estonia, intre 7%-10% pentru Ungaria, intre 4%-6% pentru Lituania, intre 3,5%-5,5% pentru Letonia, intre 30%-37% pentru Polonia, intre 20%-26% pentru Romania, intre 3,5%-5,5% pentru Slovacia, intre 1%-2% pentru Slovenia[12].

Programul SAPARD (program special de aderare pentru agricultura si dezvoltare rurala) a fost creat pe perioada 2006-2006, pentru a sprijini pregatirea tarilor candidate in vederea participarii la Politica Agricola Comuna si la Piata Comuna . Fondul Sapard insumeaza aproximativ 540 milioane EURO/an si este impartit in functie de suprafata agricola, populatia agricola si PIB/cap de locuitor al fiecarei tari, dupa cum urmeaza: Bulgaria - 52 milioane EURO, Cehia - 22 milioane EURO, Estonia - 12 milioane EURO, Ungaria - 38 milioane EURO, Letonia - 21 milioane EURO, Lituania - 30 milioane Euro, Polonia - 168 milioane EURO, Romania - 150 milioane EURO, Slovacia - 18 milioane EURO, Slovenia - 6 milioane EURO .

Urmatorul pas in cadrul procesului de extindere spre Est al UE l-a reprezentat primul Raport interimar al Comisiei Europene cu privire la impactul politicilor de aderare in tarile asociate, din decembrie 1995. la cererea Consiliului, Comisia va realiza in 1997 Agenda 2000, care reprezinta si o estimare a impactului pe care extinderea il va avea asupra politicilor UE, mai ales a politicii agricole si a celor structurale. De asemenea, Agenda 2000 cuprinde si cadrul financiar al UE dupa 2000, luand in considerare perspectiva extinderii.

Toate aceste actiuni ale UE destinate sprijinirii dezvoltarii tarilor Europei Centrale si de Est, precum si masurile luate in vederea pregatirii pentru o eventuala extindere, demonstreaza interesul, dar mai ales dorinta UE de a primi tarile foste comuniste in randul membrilor ei si de a reintregi Europa.

Incepand cu 1990 si pana in 1996, tarile asociate si-au exprimat formal dorinta de a adera la UE. (anexa 3 - datele de depunere a cererii de aderare pentru tarile candidate).

Luand in considerare informatiile furnizate de fiecare stat candidat, rapoartele si rezolutiile Parlamentului European, progresele facute de state in cadrul Acordurilor Europene, precum si alte documente referitoare la statele candidate emise de organizatii internationale si institutii financiare, Comisia a emis opinia cu privire la fiecare dintre cele zece tari foste comuniste care doreau sa adere la Uniune , recomandand inceperea negocierilor cu sase dintre tarile candidate.

In urma recomandarilor Comisiei si a opiniei Parlamentului European, Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis sa inceapa negocierile cu sase dintre cele treisprezece state candidate: Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia. De asemenea, tot la Luxemburg au fost stabilite si etapele procesului de negociere. Astfel, aceasta urma sa cuprinda urmatoarele elemente:

• O Conferinta Europeana care sa adune reprezentantii celor zece state europene asociate, alaturi de Cipru si Malta[16], lansata la 12 martie 1998;
• Procesul de aderare, deschis in 30 martie 1998,pentru cele zece state ale Europei Centrale si de Est si Cipru;
• Negocierile de aderare, care urmau sa fie demarate in 31 martie 1998 cu cele sase state candidate stabilite cu aceasta ocazie si cunoscute si sub numele de "Grupul de la Luxemburg". Negocierile cu fiecare tara urmau sa evolueze in functie de progresele facute de tara respectiva, motiv pentru care nu era stabilita o data de incheiere a lor.

Incepand cu 1998, Comisia a emis rapoarte anuale catre Consiliu, prezentand analize ale progresului facut de fiecare stat in indeplinirea criteriilor de aderare. Primul Raport al Comisiei arata ca toate tarile candidate, cu exceptia Turciei, indeplineau criteriile politice indeplinite la Copenhaga, dar ca doar Malta si Cipru intruneau conditiile economice necesare aderarii.

In urma Raportului din 1999, Consiliul European de la Helsinki din decembrie, a hotarat inceperea negocierilor cu celelalte sase state candidate: Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Bulgaria si Romania, in februarie 2000.

In cadrul negocierilor de aderare este analizata capacitatea tarii candidate de a indeplini criteriile de aderare si de a transpune si implementa acquis-ul comunitar. De asemenea, UE stabileste ajutorul financiar care trebuie acordat tarii candidate pentru ca aceasta sa isi poata indeplini obiectivele. Negocierile propriu-zise imbraca forma unor Conferinte Interguvernamentale intre UE si tara candidata, care se reuneste la nivel de ambasadori in fiecare luna si la nivel ministerial odata la sase luni[17]. Pozitia UE cu privire la fiecare capitol de negociere este prezentata intr-un document la Comisiei, adoptat in unanimitate de Consiliu . Tot astfel, inainte de inceperea negocierilor, fiecare tara candidata isi stabileste o pozitie pentru fiecare capitol si isi numeste un negociator sef si o echipa de experti care sa poarte negocierile cu UE. Negocierile pot fi incheiate si daca tara respectiva nu a transpus in totalitate acquis-ul comunitar, dar in acest caz vor fi stabilite perioade tranzitorii, in care tara candidata isi ia angajamentul da indeplineasca obligatiile. Rezultatul negocierii este transpus intr-o propunere de tratat care trebuie aprobat si ratificat de fiecare stat al UE si de tara candidata.

In mai 2000, Comisia Europeana a adoptat Strategia de Comunicare cu privire la extindere, care a avut ca rezultat o accelerare a procesului de extindere. In octombrie 2000, Parlamentul European a cerut statelor membre si celor candidate sa faca eforturi, astfel incat Parlamentul European sa poata sa aprobe incheierea negocierilor si aderarea noilor state inainte de decembrie 2004[19].

In consecinta, Consiliul European de la Nisa, recunoaste eforturile facute de statele candidate si afirma dorinta UE de a primi in randurile ei, ca membre cu drepturi depline, acele state care vor dori si vor fi pregatite sa adere la sfarsitul lui 2002, pentru a putea participa la alegerile Parlamentului European din 2004 si aproba strategia propusa de Comisia Europeana, inclusiv ghidul fiecarei tari pentru negocieri. De asemenea, Tratatul care s-a semnat in cadrul acestui Consiliu European, cunoscut ca si tratatul de la Nisa, aducea imbunatatiri de ordin institutional, in vederea unei functionari cat mai eficiente a UE de 27 de state. Reformele prevazute de Tratatul de la Nisa aveau trei directii de actiune:

• Modul de constituire si functionare al UE;
• Imbunatatirea procesului de luare a deciziilor in Consiliul de Ministri;
• Consolidarea cooperarii intre institutii.

Tratatul a intrat in vigoare la 1 februarie 2003.

Consiliul European de la G teborg a afirmat increderea UE ca ghidul fiecarei tari cu privire la negociere ar trebui sa asigure incheierea negocierilor pana la sfarsitul anului 2002, pentru acele tari candidate care sunt pregatite[20]. Consiliul European de la Laeken va sublinia dorinta UE de a duce pana la capat procesul extinderii, calificandu-l drept ireversibil.

Ca urmare a eforturilor tarilor candidate in indeplinirea criteriilor de aderare, negocierile au fost provizoriu inchise, in aprilie 2002 cu Cipru si republica Ceha, in iunie cu Lituania, Letonia, Estonia si in iulie cu Malta, Slovacia, Slovenia si Ungaria.

Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, a anuntat decizia UE de a invita cele zece state sa devina membre. Aceasta decizie a fost aprobata prin votul Parlamentului European din 9 aprilie 2003 si a fost urmata de semnarea Tratatului de Aderare la 16 aprilie 2003.

4. Anul istoric 2004

Odata cu semnarea si ratificarea Tratatului de Aderare, incepand cu 1 mai 2004, UE are 25 de membri. 8 state foste comuniste. Impreuna cu Cipru si Malta, s-au alaturat familiei europene, imbogatind-o geografic si cultural.

Cipru si-a consolidat relatiile cu UE prin semnarea Acordului de Asociere in decembrie 1972 si a unui Acord aditional in 1987. in 1990 a depus Cererea de Aderare, care a fost acceptata in 6 martie 1995 . Negocierile cu UE au inceput in 31 martie 1998, ca urmare a hotararii luata in cadrul Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997. negocierile cu Cipru au necesitat eforturi sustinute in domeniul adoptarii si implementarii legislatiei europene.

Cipru, beneficiaza de o conditie speciala in cadrul UE, datorita problemelor pe care guvernul cipriot le are cu populatia din nordul insulei, de origine turca. Aproximativ 37% din teritoriul republicii se afla sub controlul gruparilor de origine turca, 1,8% formeaza o zona tampon pe linia de incetare a focului, iar 5% din teritoriu este constituit in doua baze teritoriale ale Marii Britanii . Consiliul european de la Bruxelles, din martie 2003, exprima regretul UE ca, in ciuda eforturilor facute de Organizatie Natiunilor Unite, nu s-a reusit rezolvarea problemei din aceasta zona. In consecinta, tratatul de Aderare contine un protocol special pentru Cipru, in care se specifica suspendarea aplicarii acquis-ului comunitar in parte de nord a Republicii, pana la solutionarea conflictului.

Republica Ceha s-a format ca stat independent in 1992, dupa despartirea de Slovacia, a semnat Acordul European cu UE in 1993, iar in 1996 si-a depus candidatura oficiala la Uniune. Negocierile de aderare au fost demarate la 31 martie 1998, dupa ce Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a inclus Republica Ceha in grupul celor sase tari acceptate ca si candidate, alaturi de Cipru, Polonia, Ungaria, Estonia si Slovenia.

Pentru a se pregati in vederea aderarii la UE, Republica Ceha a avut acces la programul Phare de la inceputul anilor 90 si apoi la Ispa si Sapard, beneficiind, in total, de un sprijin financiar in valoare de 1,8 miliarde EURO pana in 2004 .

Estonia a fost recunoscuta de Comunitatea europeana in 1990, dupa ce si-a recapatat independenta. In 12 iunie 1995, Estonia a semnat Acordul European si in noiembrie 1995 a depus Cererea de candidatura la UE. UE a inceput negocierile de aderare cu Estonia in 31 martie 1998 si au fost incheiate in cadrul Consiliului European de la Copenhaga, din decembrie 200

Letonia si-a castigat independenta in august 1991, an in care stabileste si relatii de ordin economic cu UE. Incepand din 1992, Letonia beneficiaza de fonduri Phare in vederea reconstructiei, care se ridica la suma de 453 milioane de Euro, pana in 2004. in ianuarie 1995 se semneaza Acordul european si in octombrie este depusa Cererea de candidatura la UE. In februarie 2002 sunt deschise negocierile de aderare, ca urmare a hotararii luate in cadrul Consiliului european de la Helsinki, din decembrie 1999, care vor fi incheiate in decembrie 200 din 2000 pana in 2002, Letonia a derulat proiecte in cadrul programului Ispa in valoare de 390 milioane de EURO, din care 277 milioane de EURO au fost suportati de UE, iar in perioada 200-2003 a primit 91,6 milioane de EURO ca si finantare in cadrul programului Sapard .

Lituania incepe relatiile oficiale cu Comunitatea Europeana la 27 august 1991, moment in care ii este recunoscuta independenta. In mai 1992, Lituania semneaza acordul de Comert si Cooperare Economica cu UE si adoopta Declaratia cu privire la stabilirea Dialogului Politic intre UE si Lituania. Anul 1994, marcheaza doua momente importante in relatiile UE cu Lituania: semnarea Acordului de Liber Schimb, in iulie si inceperea negocierilor pentru Acordul European, in decembrie. Acordul European va fi semnat in iunie 1995. Letonia a depus Cererea de aderare in 1995, a inceput negocierile cu UE in februarie 200 si le-a incheiat in decembrie 200 Lituania a beneficiat de contributie Phare in valoare de 488,7 milioane EURO intre 1992-2003 si de finantari Sapard de 121,8 milioane EURO si Ispa de 216 milioane EURO, pe perioada 2000-2002[25].

Acordul de Asociere semnat de Comunitatea Europeana cu Malta a intrat in vigoare in 1971. Desi, aceasta prevedea crearea unei uniuni vamale intre cele doua parti semnatare in cinci ani de la intrarea in vigoare a Acordului, obiectivul nu a fost atins. In 1976, Malta va semna primul Protocol Financiar cu UE, pentru perioada 1978-1983, in valoare de 26 milioane ECU, in 1983, cel de-al doilea Protocol, pentru perioada 1983-1988, in valoare de 29,5 milioane ECU, in 1988, cel de-al treilea Protocol de 38 milioane ECU, pentru 1988-1993 si in 1995 cel de-al patrulea Protocol Financiar, prevazand acordarea a 45 milioane de ECU, pana in 1998 . La 16 iulie 1990, Malta depune Cererea oficiala de aderare. In octombrie 1996, guvernul maltez va suspenda demersurile de incepere a negocierilor cu UE, pana in septembrie 1998. UE va incepe negocierile cu Malta in februarie 2000 si le va incheia in decembrie 200

Polonia alaturi de Ungaria a fost prima tara din blocul comunist care a facut eforturi in vederea apropierii de standardele europene. A semnat Acordul European in 1991 si in 1994 depune Cererea de aderare. Aderarea Poloniei la UE testeaza aplicabilitatea obiectivului declarat al Uniunii de a fi o organizatie paneuropeana, reprezentand reconcilierea definitiva cu Germania . Polonia va incepe negocierile cu UE in martie 1998 si le-a incheiat in decembrie 200

Slovacia devine independenta in 1993, an in care semneaza si Acordul European. In iunie 1995, Slovacia depune Cererea de aderare. Negocierile incep in 2000, odata cu tarile Grupului de la Helsinki.

Slovenia a legat relatii oficiale cu UE, odata cu recunoasterea sa ca stat independent in 199 In 1993 intra in vigoare Acordul de Cooperare cu UE, iar in 1996 este semnat Acordul European. In iunie 1996, Slovenia depune Cererea de aderare la Uniune, cu care va incepe negocierile in martie 1998. Slovenia a primit fonduri de la UE de 336,6 milioane EURO, prin intermediul programului Phare, intre 1992-2003, 52,6 milioane EURO prin Ispa, intre 200-2003 si de 6,6 milioane EURO/an, prin Sapard.

Ungaria a incheiat Acordul European cu UE in decembrie 1991 si a fost prima tara fosta comunista care a depus Cererea de aderare la UE, in martie 1994. negocierile de aderare vor incepe in 1998, ca urmare a hotararii Consiliului European de la Helsinki. Contributia UE la reconstructia si dezvoltarea Ungariei, prin intermediul fondurilor Phare este de 1,510 miliarde EURO, din 1991 pana in 2003, 367,8 milioane EURO, prin Ispa si 50,5 milioane EURO/an prin Sapard.

Noile state membre ale UE au organizat referendum-uri, in 2003 pentru a afla opinia populatiei cu privire la aderare:

• Malta - 54% pentru aderare (8martie)
• Slovenia - 90% pentru aderare (23martie)
• Ungaria - 83% pentru aderare (12 aprilie)
• Lituania - 91% pentru aderare (10-11 mai)
• Slovacia - 92% pentru aderare (16-17 mai)
• Polonia - 77% pentru aderare (7-8 iunie)
• Republica Ceha - 77% pentru aderare (13-14 iunie)
• Estonia - 67% pentru aderare (14 septembrie)
• Letonia - 67% pentru aderare (20 septembrie)[28].

Opinia publica este foarte importanta in desfasurarea procesului de aderare si trebuie luata in considerare in mod constant. Este esential ca atat reprezentantii statelor candidate, cat si cei ai statelor membre sa prezinte publicului larg, care sunt avantajele si dezavantajele procesului de extindere si sa isi coreleze actiunile cu ceea ce simt cetatenii. O uniune de 25 de state, respectiv 27, nu poate spera sa existe fara sprijinul cetatenilor care o formeaza. Studiile facute asupra opiniei publice au aratat ca, in general, in tarile candidate, gradul de entuziasm cu privire la aderare a scazut, in comparatie cu perioada de imediat dupa caderea Cortinei de Fier. Acest lucru se datoreaza faptului ca opinia publica a trecut peste euforia primului moment si a inceput sa calculeze riscurile si beneficiile pe care le implica un asemenea pas. In ceea ce priveste cele 15 state membre ale UE, studiile arata ca opinia publica este destul de putin familiarizata cu evolutia procesului de extindere si, mai ales, cu potentialul fiecarui stat, luat in mod individual. Multi dintre cetatenii statelor membre se tem ca odata cu intrarea in UE, noile state vor spori si problemele cu privire la somaj, mediu, etc, teme care ii preocupa in mod direct. Daca UE nu va face eforturi in a se apropia de cetateni si nu va gasi o cale de a le prezenta beneficiile pe care extinderea le aduce, nu doar procesul extinderii poate fi compromis, dar si existenta propriu-zisa a UE.

O analiza a Eurobarometrului din 2002, cu privire la parerea opiniei publice referitoare la extinderea din 2004, a aratat ca in cele 13 state candidate, 65% din populatie era pentru aderare, in timp ce in cele 15 state membre, doar 51% dintre cetateni s-au exprimat favorabil extinderii. Acelasi studiu, realizat cu doua luni inainte de extindere, demonstreaza ca Luxemburg, Irlanda si Grecia prezentau cea mai mare sustinere. Ceea ce atrage atentia asupra studiului este faptul ca extinderea beneficiaza de o sustinere mai puternica in statele membre (48%), decat in cele candidate (43%). Analiza poate ridica semne de intrebare cu privire la motivele pentru care viitorii cetateni europeni nu au incredere in beneficiile aderarii. In acelasi timp, cotele scazute ale increderii actualelor state membre in Uniune nu sunt deloc incurajatoare. (anexele 4,5,6,7 prezinta opinia cetatenilor cu privire la extindere).

Cel mai recent Eurobarometru, din 2005, prezinta o situatie comparativa intre sustinerea de care s-a bucurat extinderea din 1995, fata de cea din 2004. scopul analizei este acela de a demonstra ca cetatenii UE nu au fost niciodata foarte entuziasti in a primi noi membri, dar ca increderea in Uniune a crescut imediat dupa acea. Spre deosebire anterioara lui mai 2004, caracterizata prin atitudini sceptice si negative cu privire la aderare, studiul arata ca in toamna aceluiasi an s-a inregistrat o imbunatatire semnificativa in opinia cetatenilor cu privire la aderare. In Lituania si Estonia se observa o crestere de 21%, respectiv 17%, iar in vechile state membre de 9%. (anexa 8 - prezinta rezultatele studiului).

Dupa semnarea Tratatului de Aderare, pana la intrarea lui in vigoare la 1 mai 2004, Comisia Europeana a emis un Raport Complet de Monitorizare care arata progresele facute de fiecare stat in implementarea acqius-ului si in indeplinirea obligatiilor pe care si le-a asumat. De asemenea, UE a stabilit o serie de clauze de salvgardare. O clauza generala, aplicabila in cazul in care ar aparea dificultati care sa afecteze dezvoltarea economica a unei regiuni si doua clauze invocabile daca noile state membre nu isi respecta angajamentele luate in domeniul Pietei Interne si a recunoasterii reciproce a cooperarii in justitie, au fost incluse in Tratat.

Masuri in vederea realizarii de facto a extinderii au fost luate si de partea UE. Astfel, au fost adoptate noi legi in domeniile: liberei circulatii a bunurilor, legii companiilor, agriculturii, educatiei. Culturii si relatiilor externe. Tot astfel, au fost luate masuri speciale care sa permita aderarea Ciprului. Data fiind situatia speciala a acestei tari, Consiliul a stabilit conditiile de aplicare a legislatiei comunitare, persoanele si bunurile ce vor trece "linia verde" ce desparte partea de nord si de sud a insulei. De asemenea, Comisia a propus masuri de incurajare a schimburilor cu partea de nord a insulei, aflata in afara controlului guvernului cipriot, precum si acordarea de ajutor financiar pentru dezvoltare[29].

De la semnarea Tratatului si pana la aderarea propriu-zisa, tarile "candidate" au rol de observatori activi in cadrul institutiilor europene si pot trimite observatori la intalnirile agentilor UE. Observatorii au dreptul de a-si exprima opinia, dar nu au drept de vot. De asemenea, UE a implementat pentru aceasta perioada, o procedura de informare si consultare. Scopul acesteia este informarea tarilor care vor adera, cu privire la propunerile, comunicarile, recomandarile si initiativele care ar putea conduce la luarea de decizii in cadrul institutiilor UE, oferind viitoarelor state membre posibilitatea de a-si spune parerea.

5. Aspecte ale politicii economice, politice si culturale

Opinia generala, cel putin in randul inaltilor reprezentanti ai tarilor membre ale UE este ca UE ar avea mai mult de pierdut daca nu ar da curs procesului de extindere, decat in caz contrar. Astfel, este crezut ca intarzierea procesului de extindere al pietei unice ar duce la pierderi economice pentru vechii membrii ai UE si, in acelasi timp ar slabi dorinta tarilor candidate de a reduce cresterea economica, fapt care ar putea avea consecinte negative asupra stabilitatii politice a continentului european si asupra procesului de democratizare al Europei Centrale si de Est. Acest declin ar avea repercusiuni si asupra UE care nu ar mai putea sa isi duca la indeplinire obiectivele legate de combaterea crimei organizate si a imigrarii ilegale si a terorismului.

Pe de alta parte, beneficiile extinderii spre est ale UE par sa depaseasca costurile acestui proces. Influenta politicilor Uniunii, precum si perspectiva unei viitoare integrari in marea familie europeana a dus la progrese economice, sociale si politice vizibile in tarile Europei Centrale si de Est. Acestea au devenit democratii stabile cu institutii democratice care dezvolta politici de protectie a drepturilor omului si drepturile minoritatilor. De asemenea, au demarat un proces de reforma a sistemului economic care are deja rezultate masurabile in ratele cresterii economice, in unele tari candidate mai mari decat in tarile UE si in perspectivele mai incurajatoare de ocupare a fortei de munca.

Din aceasta perspectiva, multe studii cu privire la extindere considera ca aceasta, odata infaptuita, va aduce beneficii politice, culturale si economice UE.

Din punct de vedere politic, extinderea UE la 25, 27 si probabil 30 de state, ar trebui sa aiba ca rezultat consolidarea rolului Uniunii in cadrul politicii mondiale. Se doreste ca vocea a 25 de state sa fie mai puternica decat cea a 15. este o consecinta naturala a procesului de extindere ca o Uniune Europeana cuprinzand aproximativ 500.000.000 locuitori, sa aiba un cuvant important de spus in modelarea politicii internationale. Ramane de vazut insa, daca vocea UE va fi si mai solidara decat s-a dovedit in trecut, in cazul unor evenimente importante cum a fost acela al invaziei in Iraq. Constitutia Europeana, daca va intra in vigoare, prevede consolidarea politicii externe comune a Uniunii prin postul de Ministru de Externe. In acest fel, UE ar putea tinde la o voce unica pe plan mondial. Totusi, obstacolele cu care se va confrunta Constitutia Europeana in prezent, ridica semne de intrebare cu privire la aplicarea prevederilor care le contine. In cazul in care UE nu se va arata pregatita sa ajunga la un consens cu privire la crizele ce vor avea loc pe plan mondial prin dezvoltarea unor mecanisme potrivite, o UE de 27 de membrii, va fi cu siguranta mai dezbinata decat una cu 15 membrii.

Unul dintre principalele obiective de care este legat procesul extinderii europene tine de crearea unei zone de pace si stabilitate in Europa,care sa asigure siguranta si sa ofere baza necesara pentru prosperitatea cetatenilor sai. In acest sens, studiile de specialitate arata ca eforturile lor de a-si reconstrui sistemul economic si politic sunt mici in comparatie cu alte astfel de programe de reconstructie care au fost aplicate de-a lungul istoriei continentului european. Anexa 9 realizeaza o situatie comparativa intre cheltuielile UE in Europa Centrala si de Est, valoarea Planului Marshall si cheltuielile facute pentru reunificarea Germaniei. Este de la sine inteles ca, prin sprijinirea implementarii unor sisteme democratice si unei economii de piata in tarile care au apartinut blocului comunist, UE a sustinut, de fapt, stabilizarea acestei zone a Europei si, dintr-o perspectiva mai larga, a asigurat propria sa stabilite. Intr-o lume in care cuvantul de ordine este globalizare si interconexiune, preocuparile care vizeaza securitatea unei zone implica, in mod absolut si securizarea zonelor aflate in imediata apropiere. In aceste conditii, costurile pe care UE le-a facut in tarile candidate pentru promovarea securitatii regionale in vederea extinderii s-au dovedit a fi mai mici decat cele indreptate spre tarile din Vestul Zonei Balcanice, dupa dezmembrarea Iugoslaviei, cu aproape 70%, luand in considerare si nivelul populatiei in aceste tari. (anexa 9 - prezinta aceasta situatie).

Studiul realizat de Eurobarometru la 1 an dupa extindere, demonstreaza ca cetatenilor celor 25 de state membre ale UE, o vad ca si pe un spatiu al libertatii, pacii si democratiei. Acestea apreciaza avantajele libertatii de a calatorii, studia si munci in oricare dintre tarile Uniunii, care decurge din dizolvarea granitelor nationale si din introducerea unei monede comune (anexa 10). De asemenea, cetatenii UE considera ca dorinta de mentinere a pacii se numara printre valorile europene comune tuturor celor 25 de state si ca UE face cele mai mari eforturi in acest sens, in comparatie cu alte natiuni ca: SUA, Japonia, China. (anexa 11).

In stransa legatura cu asigurarea stabilitatii si securitatii in UE, se afla si gradul satisfactiei cetatenilor sai. Un studiu realizat de Eurobarometru in 2001 arata ca gradul de satisfactie al cetatenilor celor 10 state candidate (care vor deveni membre in 2004) era de doar 5%, in timp ce al cetatenilor statelor membre ale UE era de 83%. Acelasi studiu realizat in 2004, demonstreaza ca gradul de satisfactie a celor 10 state membre a crescut cu 79%, in timp ce pentru cele 15 state membre a ramas la fel. (anexa 12 - gradul de satisfactie a cetatenilor celor 25 de state membre ale UE in toamna anului 2004).

Nu putem sa avem o viziune clara cu privire la avantajele si dezavantajele pe care procesul extinderii le implica, fara sa avem o situatie clara a cheltuielilor directe pe care UE le-a facut in acest sens. Cheltuielile directe includ instrumentele financiare de preaderare (Phare, Sapard, Ispa), in perioada 1990-2206, precum si fondurile post-aderare la care tarile nou intrate in Uniune vor avea acces, incepand cu 2004. fondurile de dupa aderare sunt cele prevazute pentru agricultura, administratie, politici interne, precum si fondurile structurale. (anexa 13 prezinta situatia cheltuielilor directe ale UE in perioada 1990-2006).

Cheltuielile directe ale UE cu privire la extindere pe perioada 200-2006 au fost stabilite in cadrul Consiliului European de la Berlin din 1999, din care reiese ca tarile candidate vor primi aproximativ 70 miliarde EURO in cei 7 ani, adica intre 10%-12% din bugetul UE pe acesti ani. O analiza comparativa arata ca extinderea a costat UE 67 miliarde Euro intre 2000-2006, in timp ce reunificarea Germaniei s-a ridicat la suma de 6000 miliarde Euro intre 1990-1999.

Un loc important in cadrul analizei extinderii il ocupa si nivelul schimburilor comerciale intre UE si statele candidate. In acest caz, balanta schimburilor comerciale inclina in favoarea celor 15 state membre ale UE, in 2000 tarile importand in valoare de 117 miliarde Euro si exportand in valoare de 150,5 miliarde Euro, ceea ce inseamna un surplus de 33,5 miliarde Euro[30]. Prin realizarea extinderii cu o populatie de aproximativ 450 milioane de locuitori, UE va fi cea mai mare piata interna din lume, insumand aproximativ 19% din totalul schimburilor comerciale. Desi, ca efect imediat, extinderea din 2004 a adus o crestere a PIB de doar 5% si o reducere a PIB pe cap de locuitor la 92% in cele 15 state, este de asteptat ca pierderile sa fie recuperabile prin imbunatatirea mediului de afaceri. O piata mai extinsa va avea ca efect cresterea eficientei firmelor prin cresterea competitiei si va aduce avantaje consumatorilor in materie de pret, calitate si diversitate. Din aceasta perspectiva, extinderea ofera multe oportunitati pentru companiile UE care au cunoscut o crestere a profitului si in perioada procesului de preaderare. Intre 1995-2000 UE a acumulat un surplus al balantei de schimburi comerciale de 104,4 miliarde de Euro in raport cu tarile candidate, mai putin Malta, Cipru si Turcia. (anexa 4 prezinta raportul schimburilor comerciale intre UE si cele 10 tari care au aderat in 2004). Protectia sociala si eventualele migratii ale fortei de munca din noile tari membre spre cele vechi reprezinta unul dintre principalele motive de ingrijorare pentru cel 15 state membre. UE a decis sa aplice restrictii cu privire la accesul pe piata muncii a lucratorilor apartinand noilor state membre, pe o perioada de 2 ani. Aceste prevederi au scopul de a preveni dumpingul social. De asemenea, regiunile de granita care vor fi primele ce vor suporta socul deschiderii frontierele catre noile state membre, vor primi sprijin pentru a face fata acestei situatii. Pe de alta parte, exista temeri din partea noilor state membre cu privire la posibilitatile achizitionarii de pamant de catre cele 15 state. Si pentru aceste probleme au fost prevazute masuri tranzitorii menite sa reduca impactul implementarii pietei unice.

Una din cele mai mari probleme care intervin in contactul extinderii are ca tinta dezvoltarea regionala si fondurile alocate pentru zonele mai putin dezvoltate. Tarile cele mai mari ca intindere: Polonia, Romania si Bulgaria, au o pondere agricola mare[31]. Media venitului pe cap de locuitor in cele 10 state nou intrate in UE este de aproximativ 40% fata de cea din cele 15 state, ceea ce face ca zonele care erau considerate ca fiind mai putin dezvoltate si care beneficiaza de fonduri in acest sens, isi vor pierde pozitia in momentul in care se va face comparatia cu regiunile slab dezvoltate ale noilor state membre . Pentru a evita o astfel de discrepanta intre diferitele regiuni apartinand UE, noile state membre vor beneficia de asistenta financiara dupa aderare in valoare de 10 miliarde Euro in 2004, 12,5 miliarde Euro in 2005 si 15 miliarde Euro in 2006. cele aproximativ 40 miliarde Euro vor fi directionate in principal spre proiecte structurale si regionale, spre sprijinirea dezvoltarii rurale, a reformelor politicii interne si administrative .

Trebuie sa se aiba in vedere ca in aceasta perioada noile state membre vor contribui la bugetul comunitar cu 15 miliarde Euro.

Nu trebuie ignorata nici dimensiunea culturala a extinderii. Cele 10 state membre au imbogatit UE ca limbaj, traditie si cultura si au facut posibila libera circulatie de la Marea Baltica pana la Marea Mediterana. Totodata, insa, a avut si implicatie de ordin identitar. Eurobarometrul din primavara lui 2004 a inregistrat modificari nu tocmai pozitive la nivelul identitatii UE. Expertii mizau pe o crestere a atasamentului cetatenilor fata de valorile si identitatea europeana. Totusi, rezultatele studiului arata ca, cel putin pe termen scurt 17 dintre cele 25 de state membre au inregistrat o crestere a atasamentului fata de valorile nationale, mai ales in cazul noilor state membre. In Polonia, Cipru, Slovenia, Lituania, Cehia, Ungaria si Slovacia s-a inregistrat o crestere cu 10 procente a acestui fenomen fata de toamna trecuta.

De asemenea, s-a inregistrat o scadere a identitatii europene si in vechile state membre. (anexele 16 si 16 prezinta rezultatele studiului).

Fara indoiala ca extinderea spre est a UE este un fenomen pozitiv. Pe langa numeroasele avantaje de ordin politic, cultural si social, studiile arata ca extinderea prezinta avantaje de ordin economic. Cu alte cuvinte, sprijinirea dezvoltarii tarilor Europei Centrale si de Est a reprezentat o investitie eficienta din partea UE.

Trecand totusi peste analiza indicatorilor economici si peste discursurile functionarilor UE, nu poate sa fie neglijata opinia publica. Parerea vechilor si mai noilor cetateni ai UE nu pare sa cunoasca un grad atat de ridicat de satisfactie. Cetatenii Uniunii nu par sa se regaseasca in valorile europene, desi din punct de vedere economic, o Uniune Europeana formata din 25 de state o avantajeaza.

Se pare ca apropierea de Uniune i-a facut pe multi dintre cetatenii celorlalte 10 state comuniste sa realizeze ca UE nu inseamna doar consens si reunire in istorica familie europeana, ci implica si negocieri la nivel bugetar, cedari de suveranitate, aplicarea unor politici protectioniste precum si respectarea unor reguli economice, politice si sociale. Oricare ar fi motivul, se pare ca opinia publica europeana, incluzand atat statele vechi, cat si cele noi, inregistreaza o scadere in increderea fata de Uniune, dar si o mai puternica scadere a increderii in reprezentantii politici de la nivel national. (anexa 17 prezinta increderea cetatenilor in UE in 2004). Un studiu realizat de Eurobarometru in 2005, realizeaza o situatie comparativa cu extinderea din 1996, cu privire la modul in care noii cetateni inteleg beneficiile extinderii.. (anexa 18). De asemenea, acelasi studiu arata o viziune optimista a cetatenilor europeni cu privire la calitatea vietii peste 5 ani. (anexa 19).

Analizele realizate de Eurobarometru in primavara lui 2004 arata ca cetatenii Uniunii nu au foarte mare incredere in gradul de reprezentativitate al Parlamentului European si, in consecinta, gradul de mobilizare cu privire la participarea la alegerile pentru Parlamentul European nu este puternica, fiind in medie aproximativ 30%. Cele mai scazute procente se inregistrau in Estonia (21%), Austria (23%), Marea Britanie (23%), Cehia (24%) si Lituania (26%). (anexele 20 prezinta gradul de mobilizare in primavra).

Fara indoiala, extinderea este un proces complex cu numeroase aspecte specifice in plan economic, politic, social si cultural. O balanta a cheltuielilor si beneficiilor pe care le implica extinderea spre Est a UE demonstreaza ca avantajelor vor fi mai multe decat cheltuielile si ca dezavantajele unei amanari a aderarii ar fi implicat pierderi mai mari atat pentru UE, cat si pentru noile state membre.

6. Modificari institutionale in contextul extinderii

Aderarea unui numar atat de mare de state ridica probleme de ordin functional. O Uniune atat de extinsa risca sa isi piarda din coeziune si din flexibilitate. Se pune intrebarea daca institutiile UE vor mai fi eficiente, avand in vedere ca se va trece de la o Uniune de 15 la una de 25 de state.

Nevoie unei reforme institutionale, in perspectiva extinderii UE, a fost afirmata de Conferinta Interguvernamentala care a premers Tratatului de la Amsterdam. Aceasta si-a inceput lucrarile la Torino in 29 martie 1996 si le-a inchis in cadrul Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 . Conferinta considera ca asigura eficacitatea, coerenta si legitimitatea UE in conditiile extinderii, era necesara imbunatatirea sistemului institutional .

Protocolul cu privire la institutii in perspectiva extinderii UE , anexat Tratatului de la Amsterdam, incearca sa raspunda acestei observatii. Articolul 1 statua ca in momentul realizarii primului val al extinderii UE, fiecare stat membru va avea cate un singur reprezentant in Comisia Europeana. Pana la aceea data va trebui sa se modifice procentajul voturilor din Consiliu intr-un mod care sa fie acceptat de toate statele membre si care sa compenseze acele state care au renuntat la dreptul de a nominaliza un al doilea Comisar articolul 2 al Protocolului afirma necesitatea unei revizuiri a prevederilor cuprinse in tratate cu privire la compozitia si functionarea institutiilor, cu cel putin un an inainte ca numarul membrilor UE sa depaseasca douazeci. De asemenea, Tratatul de la Amsterdam limiteaza numarul membrilor Parlamentului European la 700, indiferent de cate tari vor adera in viitor la Uniune .

Ca urmare a atentiei pe care Tratatul de la Amsterdam a acordat-o necesitatii unei reforme institutionale, Consiliul European de la Cologne din 3-4 iunie 1999, a identificat trei probleme care necesita revizuire la nivelul organizarii si functionarii UE. Acestea sunt:

• Marimea si modul de compunere al Comisiei Europene;
• Redefinirea ponderii voturilor din Consiliu;
• Extinderea aplicarii votului in majoritate calificata in Consiliu.

Problemele evidentiate de Consiliul European de la Cologne reprezentau temele de lucru ale viitoarei Conferinta Interguvernamentale din 2000, care isi va incheia lucrarile in cadrul Consiliului European de la Nisa din 7-9 decembrie 2000.

Disfunctionalitati la nivelul institutiilor UE erau remarcate si intr-un raport adresat Comisiei in 1999. semnatarii documentului, Richard von Weisacker, Jean-Luc Dehaene si Lordul David Simon[38], considerau ca trebuiau luate masuri in vederea eficientizarii mecanismelor Uniunii. In cadrul Consiliului se observau probleme constand in lipsa de coordonare dintre diferitele Consilii, in dezbaterile prelungite si in procedura de luare a deciziilor, care crea blocaje. Performantele Comisiei erau considerate nesatisfacatoare datorita unui management defectuos. De asemenea, se constate ca desi puterile Parlamentului European au crescut, impactul institutiei asupra opiniei publice era foarte scazut pentru un organ ales care reprezinta interesele cetatilor. Concluzia raportului era ca odata cu cresterea numarului membrilor, vor creste si problemele legate de organizarea institutiilor si de procesul de luare a deciziilor.

Ca raspuns la preocuparea UE in vederea unei eventuale reforme institutionale in perspectiva extinderii, Tratatul de la Nisa[39] a stabilit noi reguli cu privire la organizarea si functionarea institutiilor europene. Tratatul urmarea acomodarea institutiilor europene cu problemele specifice ale extinderii .

Potrivit noilor dispozitii, incepand cu 1 noiembrie 2004, Comisia Europeana are 25 de membrii, cate un Comisar pentru fiecare stat membru. Tratatul prevede ca in momentul in care UE se va extinde la 27 de state, odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007, numarul membrilor Comisiei sa fie mai mic decat cel al statelor membre, lasand ca decizia cu privire la numarul exact al Comisarilor sa fie luata de Consiliu, cu vot in unanimitate. Membrii Comisiei urmeaza sa fie alesi prin rotatie, respectandu-se principiul egalitatii tuturor statelor membre. Aceasta hotarare urmeaza sa fie aplicata odata cu alegerea unei noi Comisii, ceea ce inseamna ca din 2007 pana in 2009 Comisia Europeana va putea avea 27 de membri.

Incepand cu 1 noiembrie 2004, Consiliul va numara 321 de voturi, cu o majoritate calificata de 232 de voturi, provenind de la o majoritate de state membre. Potrivit Tratatului de la Nisa, oricare stat membru poate sa verifice daca tarile de la care provin voturile majoritatii calificate insumeaza cel putin 62% din populatia UE. Tratatul mai prevede ca alegerea Presedintelui Consiliului sa se faca pe baza aceluiasi sistem de rotatie ca si pana in 2004.

In ceea ce priveste Parlamentul European, numarul membrilor sai a crescut de la 626 la 732, in urma alegerilor care s-au desfasurat in iunie 2004. Cele 732 de locuri alocate Parlamentului prin Tratatul de la Nisa include si posibila viitoarea aderare a Romaniei si Bulgariei. In urma alegerilor, locurile care le reveneau lor au fost distribuite proportional intre cele 25 de state membre. (anexele 21 si 22 prezinta distribuirea locurilor in Consiliu si Parlament).

De asemenea, Tratatul sporeste numarul membrilor Comitetului Economic si Social de la 222 la 344 de membri[41].

Cel mai nou tratat, pe care membrii Uniunii il voteaza in aceasta perioada este Tratatul stabilind o Constitutie pentru UE. Acest tratat a fost semnat la 18 iunie 2004 la Roma si urmeaza sa intre in vigoare in 2006 daca va fi aprobat de toate statele membre. Tratatul va introduce si modificari la nivelul organizarii si functionarii Uniunii, inlocuind Tratatul de la Nisa.

Potrivit noii Constitutii, Presedintia Consiliului European, care in prezent este atribuita unui stat membru, prin rotatie, pe o perioada de sase luni, va fi personalizata, prin alegerea unei persoane care sa raspunda in fata Consiliului. Mandatul dureaza doi ani si jumatate si poate fi reinnoit o singura data.

Presedintia Consiliului de Ministri care in prezent este detinuta de un stat pe o perioada de sase luni, prin rotatie, va fi prelungita la o perioada de opt luni si va fi impartita intre trei state membre pentru a asigura continuitatea.

Constitutia introduce o noua functie, aceea de Ministru pe Afaceri Externe al UE, care va conduce Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, va fi vice-presedinte al Comisiei si membru al Consiliului European.

De asemenea, sunt extinse domeniile in care Consiliul poate vota cu majoritate calificata. Aceasta trebuie sa reprezinte 55% din statele membre (72% in cazul in care Consiliul actioneaza in urma unei initiative care ii apartine) si 65% din populatia UE. Consiliul va vota in unanimitate in domenii cum ar fi: impozite, asigurari sociale, politica externa si aparare. Consiliul va trebui sa se intalneasca in sedinte deschise atunci cand dezbate noi legi, nu doar in cadrul procedurii de decizie cum este cazul in prezent.

Potrivit Constitutiei, incepand cu anul 2014, UE va avea o Comisie mai restransa. In acest caz, statele membre isi vor numi comisarii prin rotatie, revenind fiecaruia cate doua mandate in trei legislaturi. Comisia va trebui sa analizeze orice propunere venita din partea a cel putin un milion de cetateni, daca acestia considera ca este nevoie de un act legislativ din partea Uniunii in vederea implementarii Constitutiei.

Parlamentul European va avea ultimul cuvant in alegerea Presedintelui Comisiei, care va fi propus de Consiliul European dupa consultarea cu membrii Parlamentului. Tot astfel, Parlamentul dobandeste puterea legislativa egala cu cea a Consiliului in cadrul procedurii de codecizie, in toate domeniile si va avea ultimul cuvant in cadrul procedurii de aprobare a bugetului, inclusiv a cheltuielilor destinate sectorului agricol.

Discutia pe marginea modificarilor institutionale la care a fost martora UE, precum si noile reglementari care urmeaza sa fie aplicate in cazul in care Constitutia va fi aprobata, demonstreaza ca UE este un organism activ, in continua evolutie, care incearca sa se adapteze noilor cerinte si necesitati pentru a-si spori eficienta si a-si pastra coerenta. In contextul unui proces de extindere aflat in permanenta dezvoltare, este vital pentru UE sa isi coreleze in permanenta mecanismele noilor nevoi pentru a putea functiona. Dinamica reformei institutionale demonstreaza ca membrii Uniunii au inteles ca este nevoie de mai multa transparenta, flexibilitate si de o coordonare mai eficienta intre institutii pentru a putea face fata unei Uniuni Europene de 25 si curand de 27 de state, care are in perspectiva noi extinderi. Eforturile depuse pana acum nu sunt suficiente, ele trebuie insotite de o buna aplicare a hotararilor si de o permanenta deschidere catre cetateni si catre necesitatile reale ale Uniunii.