Colectivism versus Individualism

Colectivism versus Individualism

Daca individualismul este asociat spontan gindirii liberale, colectivismul este un concept mai problematic si necesita unele precizari. In mod obisnuit colectivismul a fost asociat socialismului sau ideii de control si planificare statala (atit a economiei cit si a societatii civile). In acest capitol el va fi tratat in sensul, mai larg, de model paradigmatic care presupune ideea unui proiect social comun. Intrebarea care se pune este daca distinctia colectivism-individualism nu complica lucrurile in loc sa le limpezeasca. Consider ca in pofida multitudinii de nuante filozofice, care fac ca aceasta distinctie sa nu functioneze neechivoc, analiza normativa a discursului despre individ si societate evidentiaza supozitiile unor argumente care s-ar putea subsuma acestor doua paradigme. Altfel spus, analiza normativa a supozitiilor "fondatoare" va da socoteala, in cele din urma, de insasi configuratia discursului.

Punctul de la care pornesc este ca atit conservatorismul cit si nationalismul, luate generic, impartasesc un set de supozitii despre natura umana care valorifica individul exclusiv in functie de contextul social, al unei traditii sau al unei natiuni, in care acesta exista. Cu alte cuvinte, proiectele si preferintele valorice individuale au ca punct de referinta optiunile colective. Comunitariansmul, care este o varianta mai abstracta si generalizatoare a nationalismului, pune accentul pe conceptul de "bine comun" sau "viata buna" determinant in raport cu perspectivele individuale. Distinctia, mai putin transanta, comunitarianism-individualism liberal va fi tratata separat in capitolul despre teoria dreptatii ca impartalitate.

Prin paradigma individualista, am in vedere sensul pe care Locke il dadea ideii de libertate si egalitate naturala a oamenilor, facand abstractie de celelalte acceptiuni: individualism religios, sociologic, metafizic sau antropologic.

Desigur, va fi dificil sa discut diferitele acceptiuni ale acestor "paradigme" asa cum apar in liberalismul clasic sau modern, libertarianism, conservatorism sau comunitarianism (sub diversele lor forme), ma voi multumi sa le tratez ca pe un set de principii si afirmatii, mai mult sau mai putin sistematizate, care pot sugera un raspuns la intrebarea: sunt individualismul si colectivismul paradigme incomensurabile? Aceasta ne trimite la o alta: ce teorii fondatoare avem in vedere cand vorbim de cele doua paradigme? Si mai departe: poate exista un discurs public (rezonabil) care sa concilieze opinii divergente despre locul individului in contextul comunitar? Putem gasi un limbaj "neutru" care sa arbitreze in conflictul dintre diferitele conceptii morale, religioase sau filozofice ale indivizilor? Concluzia la care voi ajunge este ca nu are sens sa comparam supozitii teoretice facute in cadre istorice diferite, ci mai degraba trebuie sa specificam de fiecare data ce anume avem in vedere prin diferitele presupozitii implicate.

1. Supozitiile teoretice ale colectivismului si individualismului

Paradigma colectivista, se refera la acele ideologii politice care, pornind de la ideea anterioritatii colectivitatii in raport cu individul, concep politica ca un proiect colectiv si rational. Ar fi nedrept sa identificam conservatorismul in bloc cu un asemenea tip de gandire politica. El contine anumite supozitii despre "natura umana" care pot da socoteala de sensul "slab" al conceptului de colectivism, dupa cum nationalismul poate fi considerat ca exprimand sensul "tare" al acestuia. Aceeasi situatie o intalnim si in cazul liberalismului. Desi in mod conventional este considerat parintele individualismului modern, pentru unii comentatori aceasta teorie este mai aproape de acceptiunea pe care o avea in liberalismul clasic, in timp ce in unele variante contemporane putem gasi destule elemente comunitariene. De aceea, voi avea in vedere supozitiile generale ale acestor teorii care circumscriu raporturile dintre individ si colectivitate si care consider ca formeaza structura celor doua modele paradigmatice.

Conservatorismul[1], folosind analogia cu legile organismelor naturale, concepe societatea ca pe un intreg organic in care indivizii isi au locul lor determinat. Ideea de individualitate, in afara acestui tot organic, este o abstractiune. Supozitia organicitatii constituie elementul fundamental al gandirii conservatoare pentru ca exprima o convingere esentiala: evolutia societatii este aidoma unui organism natural si se bazeaza pe legi divine sau morale. Aceasta convingere este importanta din doua motive: a) este larg impartasita; b) si este evidenta pentru ca se sprijina pe intuitii familiare. Pentru conservatori, fiintele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric si social de aculturatie; libertatea individuala nu este expresia unei stari naturale, pre-sociale, ci, departe de-a fi un dat, este rezultatul unei indelungate si complexe evolutii sociale in cadrul unei anumite traditii nationale. La fel, trasaturile fundamentale ale oamenilor- limba, obiceiurile si gandirea- se dobandesc in familie, scoala si in interactiunea sociala. De aceea, spune Robert Scruton, individualitatea este in fapt "un artefact.o realizare care depinde de viata sociala a omului".

Supozitia anti-individualista deriva partial din teza organicitatii care implica intelegerea individului ca parte indisolubila a intregului comunitar. Dupa Robert Nisbet, comunitatea este realitatea esentiala pentru ca reprezinta "fuziunea traditiei si a obligatiilor, a apartenentei si a vointei." Familia, biserica, satul, parohia, sunt "in mod evident realitatile moleculare istorice care formeaza ansamblul societatii. Realitatile istorice, si nu indivizii abstracti si atomizati ai inchipuitelor legi naturale, sunt adevaratele subiecte ale adevaratei stiinte despre om." Comunitatea este sursa implinirii umane pentru ca ofera temeiurile apartenentei si ale adevaratei identitati. Acestea sunt temele clasice ale conservatorismului traditional izvorate din reactia sa impotriva individualismului Iluminismului. Joseph de Maistre, vedea in indivizii "abstracti" si umanitatea "cosmopolita" creatiile imaginatiei Iluminismului si Revolutiei Franceze.

Supozitia anti-naturalista este o consecinta fireasca a modului in care conservatorismul intelege relatia dintre individ si comunitate. Intrucat oamenii fac parte intrinsec din ansamblul social, ei trebuie intelesi in conditia lor determinata istoric. A vorbi de starea naturala, in care oamenii sunt considerati pur si simplu egali si posesori ai unor drepturi "naturale", inseamna, pentru conservatorism, a face abstractie de trasaturile esentiale ale fiintei umane. Oamenii sunt prin definitie creaturi determinate social si istoric. Intrucat noi nu putem fi imaginati in afara societatii, doctrina drepturilor naturale, a contractului si a starii naturale, trebuie eliminate ca simple abstractii. Inegalitatea oamenilor are radacini naturale si politice si exprima diferentierile si inegalitatile pe care le intalnim in natura. Autoritatea este necesara pentru ca se bazeaza pe inegalitatile naturale dintre oameni, ea nu este rezultatul unui consimtamant rational. Putem spune ca unii oameni sunt "in mod natural superiori moral si intelectual si sunt facuti sa conduca, iar altii sa fie condusi."[8] Orice politica care implica ideea perfectibilismului uman este nerealista si ramane o simpla utopie.

Supozitia anti-rationalista este incorporata in atitudinea conservatorilor care, de la Burke la Oakeshott, "au repudiat rolul exclusiv al ratiunii in politica."[10] In viziunea lor, actiunea umana nu era fundamentata de ratiunea teoretica, ci de cea practica si de obiceiurile perpetuate in traditia comunitatilor istorice. Edmund Burke, distingea intre principiile inradacinate in traditie si simplele abstractii ale ratiunii metafizice. Principiile actiunii politice se gasesc in traditie si nu in ratiunea abstracta care a zamislit normele universaliste ale liberalismului. Drepturile si libertatile indivizilor nu pot sa fie personale sau naturale pentru ca ele sunt incorporate si exista doar in istoria unei comunitati. Ar fi absurd sa ne imaginam ca putem avea un limbaj privat pentru ca semnificatia cuvintelor este data de folosirea lor; tot asa, "nu poti avea drepturi private, de care nimeni altcineva sa se bucure. Cand vorbim despre drepturi, vorbim despre viata comunala." Libertatea nu poate fi o valoare absoluta pentru ca ea este determinata de normele comunitatii si devine efectiva doar in cadrul acesteia.

Nationalismul, fara sa fi elaborat o teorie proprie despre natura umana, impartaseste teza culturala a conservatorismului: oamenii sunt structural fiinte sociale care se definesc prin pattern-ul comunitar.[13] Diferenta consta in modul in care este conceputa comunitatea. Pentru nationalisti, oamenii isi descopera scopurile, valorile si gandurile, in cadrul natiunii, patternu-ul social fundamental, care este o comunitate delimitata istoric, geografic si cultural. Oamenii isi pot implini destinul si pot fi liberi doar in masura in care reusesc sa se identifice cu destinul natiunii. A vorbi despre "natura umana" in genere este un nonsens, din moment ce oamenii isi definesc identitatea doar in contextul diferitelor natiuni. Valorile morale, politice, optiunile indivizilor, care sunt elementele constitutive ale identitatilor, nu pot fi deduse dintr-o ratiune universala abstracta pentru ca nu exista o baza neutra, independenta de orice determinare istorica, care sa slujeasca drept fundament pentru aceasta inferenta. Natiunea sau comunitatea constituie baza ratiunii practice, a diferitelor noastre judecati, care exprima tocmai valorizarea rolurilor sociale in care suntem situati. Aici, nationalismul se intalneste cu comunitarismul in reactia impotriva universalismului liberal. Viata comunitara sau nationala inseamna istoria diferitelor practici si traditii si acestea nu au nevoie de o justificare sau fundamentare abstracta. Cum sunt incorporate drepturile si libertatile individuale in viata comunitara, este o chestiune la care nationalismul liberal raspunde simplu: prin insasi politica institutiilor liberale in cadrul statului national.

Paradigma individualismului este considerata a fi substanta ontologica si metafizica a gandirii liberale. O voi trata ca atare, fara sa analizez distinctiile care s-ar impune intr-o abordare sistematica a gandirii liberale.

Supozitia autonomiei individuale este continuta in ideea ca individul, in realitatea sa, este anterior societatii; anterioritatea individului are surse diferite: "naturale sau morale".[14] Indiferent de sursa istorica (Locke, Kant, von Humboldt sau J.S.Mill), esenta doctrinei liberale a individualismului poate fi formulata astfel: indivizii sunt liberi si creatori ai propriilor vieti; nu exista un reper absolut sau un singur bine dupa care sa ne conducem viata si care sa masoare succesul sau insuccesul ei; singura justificare a unei "vieti bune"este capacitatea de a alege si de a-ti asuma consecintele alegerii; nu exista libertate fara responsabilitate. Autonomia individuala inseamna tocmai posibilitatea alegerii dintr-o varietate de "vieti la fel de bune." Nu poate exista vreo "responsabilitate colectiva" a institutiilor sociale atata vreme cat indivizii pot fi responsabili pentru ei insisi. Asemeni libertatii, "pentru a fi efectiva, responsabilitatea trebuie sa fie individuala." Intr-o societate libera nu poate exista o responsabilitate colectiva pentru ca ar presupune o limitare a puterilor oamenilor si un acord asupra impartirii responsabilitatilor. De aceea, "responsabilitatea tuturor este responsabilitatea nimanui." Idealurile nationalismului si patriotismului sunt incongruente cu cel al autonomiei individuale pentru ca implica subordonarea alegerii propriilor optiuni unui bine comun.

Supozitia "naturalista" este incorporata in teza "starii naturale a omului" care, pentru John Locke, insemna "o stare de perfecta libertate", in care oamenii isi comandau singuri actiunile si dispuneau de posesiunile si persoanele lor in limitele "legii naturii", fara "a cere permisiunea sau a depinde de vointa altui om."[17] Individul se naste liber si cu o serie de drepturi inalienabile, pe care nimeni, nici ceilalti oameni, nici statul, nu i le poate abroga. Aceasta stare initiala ii face pe indivizi sa fie egali in fata legilor societatii. Ideea drepturilor naturale, in liberalismul clasic, se sprijina pe analogia cu legile naturale care exprimau vointa si legile divine implantate in ratiunea oamenilor. Asemenea drepturi sunt pre-sociale, universale, si constituie premisa dezvoltarii fiintei umane.

Supozitia contractualista este o consecinta logica a tezei "starii naturale" si a ideii de egalitatate morala, care fundamenteaza teoria contractului social. Egalitatea, libertatea si drepturile "naturale" ale indivizilor, nu se pot realiza in afara unui contract social care sa aseze pe baze rationale raporturile comunitare. Pentru a realiza efectiv ideea egalitatii morale a indivizilor, este nevoie de existenta unui corp general de reguli formale si proceduri. Acestea formeaza structura esentiala a "dominatiei legii" (the rule of law), singura in masura sa protejeze indivizii in realizarea intereselor lor. Legile insa nu trebuie sa influenteze interesele si optiunile particulare ale indivizilor. Contractul social este important si pentru ca, bazandu-se pe consimtamantul indivizilor, legitimeaza statul de drept si o politica a respectului fata de lege.

Supozitia rationalista, intemeiata tot pe conceptul de stare naturala, da socoteala de "fascinatia" liberalismului pentru fundamentele normative ale vietii sociale. In fond, intreaga constructie teoretica a liberalismului se bazeaza pe supozitia ca oamenii sunt fiinte libere si rationale. Pe aceasta idee se sprijina credinta liberala in posibilitatea determinarii unor norme sociale neutre. Relatiile dintre indivizi au la baza anumite aranjamente rationale, liber consimtite, si care exprima intr-o maniera neutra si impartiala diferitele interese personale.

Astfel prezentate, cele doua paradigme ne arata sensul "tare" al colectivismului si individualismului. Diferitele relativizari din istoria gandirii politice au raspuns unor nevoi teoretice si practice (politice) contextuale. Aceste modele "tari" continua sa functioneze ca niste background-uri tacite in discursurile mai "rationale", si mai "flexibile", ale liberalismului si comunitarianismului contemporan. Supozitiile acestor discursuri contin la randul lor alte supozitii mai generale sau "absolute", in sensul lui Collingwood, care trimit inapoi la radacinile lor filozofice, la Kant, Hegel si Aristotel. Pentru demersul de fata este mai importanta analiza implicatiilor acestor modele paradigmatice in controversele de idei din teoria si filozofia politica, si a influentei lor asupra spatiului culturii publice.

2. Modele politice ireconciliabile

Premisa de la care pornesc este ca aceste supozitii, formulate in cadre contextuale si istorice diferite, au determinat discursuri politice divergente care cu greu pot fi reconciliate. In disputa este modul in care se justifica strategia politica: trebuie conceputa in numele binelui sau interesului general, sau in cel al drepturilor si intereselor individuale? Liberalismul, produs al Iluminismului si gandirii filozofice moderne, a insemnat "revolta" impotriva autoritatii intelectuale traditionale si afirmarea puterii ratiunii individuale. Ceea ce caracterizeaza in fond liberalismul este reactia sa fata de hipostazierea si absolutizarea unor notiuni precum statul, societatea, binele comun, interesul national, ratiunea de stat. Asemenea abstractiuni duc la limitarea libertatii individuale si favorizeaza politicile colectiviste si totalitare. Nu exista un "bine" general care sa inglobeze binele indivizilor. Societatea este formata din indivizi liberi care au propria lor conceptie despre bine, libertatea individuala este limitata doar de libertatea celorlalti. "Rationalitatea" statului consta in a fi un instrument care sa asigure, printr-un sistem de reguli si proceduri echitabile, acomodarea diferitelor interese particulare. Acest tip de aranjamente formale permit fiecarui individ sa-si urmareasca propriile scopuri. Consensul social nu este justificat de un proiect colectiv, ci de dreptul la dezacord care presupune asigurarea unui minim acord: acordul asupra dreptului la dezacord. Numai acest principiu al dezacordului poate creea premisele pluralismului si diversitatii individuale.

De cealalta parte, criticii liberalismului au insistat pe ideea ca nu rationalitatea principiilor liberale (principiul maximei libertati egale; principiul statului minimal; principiul suprematiei legii; principiul sanctitatii proprietatii private si al contractului) determina consensul social. Valoarea si valabilitatea principiilor este determinata tocmai de consensul social.[19] Nu aranjamentele sociale rationale bazate pe mecanisme procedurale si institutionale determina relatii sociale rationale intre indivizi, ci ordinea sociala rationala (bazata pe o doctrina morala) asigura consensul comunitar care permite realizarea aranjamentelor practice. Ceea ce asigura consensul si functionarea societatii sunt formele de viata comunitare, valorile si normele pastrate prin traditie. Consecintele "eticii universaliste" liberale ar conduce, in optica ganditorilor conservatori, la un tablou schematic, atomizat al societatii:

societatea este o suma de indivizi care-si urmaresc propriile interese in calitate de "purtatori de drepturi."

institutiile statului sunt simple instrumente care trebuie sa arbitreze neutru in conflictul dintre interesele particulare.

valorile, preferintele si ierarhiile individuale, au la baza principii rationale.

aceste "principii", "norme", "drepturi" si "proceduri legale," constituie la randul lor un alt fel de abstractiuni, care au dus la un cult al neutralismului si al solutiilor "tehnice" in viata politica.

Sumarizand: iluzia rationalitatii, iluzia fundationalista, iluzia individualista si iluzia neutralismului, sunt temele cheie ale criticilor liberalismului.[22]

Ce set de valori si principii intra in constitutia individualitatilor, este o problema de optiune personala. Este greu sa faci abstractie de contextul social si istoric in care evolueaza indivizii, dupa cum este dificil sa nu iei in seama idealul autonomiei si libertatii individuale. Ceea ce ma intereseaza, aici, este analiza consecintelor principale si practice pe care le determina adoptarea unui anumit tip de discurs politic structurat pe unul din cele doua modele paradigmatice. Nationalismul (colectivist) va angaja in numele "identitatii nationale" o politica construita in jurul ideii de consens sau bine national. Ceea ce va presupune implicit un acord social (bazat pe o anumita norma morala) pentru realizarea scopului comun al natiunii.

Liberalismul (individualist) va pune in centrul politicii sale principiul autonomiei individuale, respectul legilor si angajamentelor formale. Si acest discurs va presupune apelul la un gen de moralitate bazata pe increderea indivizilor in suprematia legilor. Un "cult" al drepturilor in sine este la fel de neproductiv ca si unul al valorilor nationale. Ambele nesocotesc complexitatea fiintelor umane. Ce se intampla insa cand diferitele noastre interese si perceptii despre bine sau dreptate intra in conflict? Cine le poate arbitra? Solutia binelui comun, a interesului general sau national, are virtuti utopice si ineficacitate practica. Atunci ar trebui invocat ceva de genul unei solutii procedurale. Nu trebuie sa invocam "identitatile" pentru a o sustine. Identitatile si drepturile opereaza in sfere diferite. O asemenea perspectiva "tehnicista" in abordarea complicatelor aranjamente sociale ale indivizilor are avantajul, cel putin in principiu, ca nu pune in discutie diferitele conceptii despre identitate. Pentru ca acestea, la randul lor, ar implica referiri mai cuprinzatoare la supozitiile teoretice pe care le avem in vedere atunci cand caracterizam fiinta umana. Referirea la cadre teoretice mai generale aduce din nou in prim plan controversa dintre liberalism si nationalism (sau comunitarianism). Limbajul neutral al drepturilor omului pare sa exprime pretentia universalista a liberalismului. Or, spun criticii sai, acesta pretentie este nejustificata din moment ce pentru realizarea efectiva a discursului despre drepturi si libertati individuale, politica liberala presupune implicit existenta unui suport social comunitar, adica national. Am sa prezint in continuare principalele puncte ale disputei dintre liberalism si nationalism, ca apoi sa fac o analiza a criticii universalismului liberal.

Nationalism versus liberalism

Pentru David Miller, diferenta dintre liberalism si nationalism este mai degraba la nivelul justificarii, al intemeierii teoretice, decat la cel al practicii politice. De aceea, liberalism versus nationalism nu este decat o alta fateta a disputei dintre liberali si comunitarieni.[23] La disputa contemporana dintre liberalism si comunitarianism ma voi referi in capitolul despre Rawls si criticii sai. Aici, voi prezenta sintetic principalele puncte ale divergentei dintre liberalism si nationalism, folosindu-ma de comentariul lui Miller:

1. Pentru liberali, valoarea suprema este autonomia individuala. Noi putem sa ne alegem valorile, scopurile si identitatile, facand abstractie de rolurile sociale in care deja ne aflam, printr-un act de optiune individuala. De aceea, noi putem oricand sa ne revizuim credintele si loialitatile astfel incat sa ni le asumam integral. Prin contrast, nationalismul considera ca apartenenta noastra la o comunitate nationala nu poate fi un subiect de revizuit, iar valorile incorporate in cultura publica formeaza un "background" mostenit pe care indivizii sunt liberi sa si-l asume, dar nu-l pot schimba.

2. Liberalii, din motive intr-un fel similare, considera ca legitimitatea institutiilor sociale si politice depinde exclusiv de consimtamantul rational al fiecarei persoane in parte. Contractualismul este singura modalitate prin care statul isi poate exercita autoritatea, iar aceasta depinde de "modul in care fiecare cetatean si-a exprimat consimtamantul printr-un contract social". Nationalismul considera ca legitimitatea institutiilor politice nu este atat expresia consimtamantului individual, cat masura in care aceste institutii servesc la exprimarea vointei comunitatii nationale.

Viata publica si participarea politica au o importanta minora pentru liberali. Indivizii isi realizeaza scopurile in "asociatii private si voluntare cu ceilalti." Statul trebuie sa asigure respectarea dreptului de asociere si conditiile in care cetatenii pot actiona pentru afirmarea propriilor interese si a drepturilor inscrise in constitutie. Pentru nationalisti, dimpotriva, valorile si drepturile politice sunt intrinseci vietii publice, iar indivizii, in virtutea principiului auto-determinarii nationale, participa activ la construirea politicii publice.

4. In fine, liberalii sunt explicit sau implicit in favoarea unei "politici de neutralitate culturala." Fiecare persoana isi poate alege propriul plan de viata, iar alegerea lui trebuie respectata de stat in masura in care nu afecteaza viata celorlalti.

Nationalistii adopta mai degraba o viziune non-neutralista, pentru ca modelul culturii nationale este esential in formarea identitatii si, de aceea, trebuie sa aiba un loc important in sistemul educational. Problema nu este atat recunoasterea si respectarea diferitelor optiuni culturale, cat de a nu eroda, prin optiunile individuale, fiinta nationala.[24]

4 Critica universalismului liberal

Majoritatea criticilor liberalismului au accentuat ideea inconsistentei principiilor "universale" ale acestuia intrucat ele se bazeaza pe o premisa asumata tacit: existenta unei comunitati politice care sa realizeze aceste principii in practica sociala. Fara sa presupunem ca exista un anumit gen de vointa politica care sa aiba puterea de a pune in actiune aceste principii, ele raman simple abstractii. S-a vorbit chiar de "tendinta de imperialism ideologic", care nu este altceva decat "manifestarea unei intentii ascunse a discursului universalist-liberal: dominatia universala."[25]

Dincolo de exagerarile acestui "avertisment", chiar si o simpla banuiala de "comunitarianism" i-ar indeparta pe liberali de idealurile lor traditionale: guvernare minimala care protejeaza dreptul la viata, la libertate, la cautarea fericirii si la proprietate, prin realizarea efectiva a "domniei legii". Ceea ce se reproseaza in mod esential liberalismului este "pretentia fundationalista", faptul ca intregul sau demers teoretic a fost indreptat spre stabilirea unor "fundatii rationale", de nezdruncinat, pentru diferitele tipuri de aranjamente sociale. Principiile liberale sunt fundatii normative pe care se sprijina existenta comunitatii si conduita politica. Liberalismul este convins ca odata asigurat adevarul acestor premise, el va garanta si adevarul si rationalitatea diferitelor mecanisme reglatoare din societate. Acest crez liberal a fost caracterizat drept expresia unei gandiri "rationaliste, universaliste si anistorice". In critica liberalismului sunt implicate doua aspecte: unul legat de intemeierea filozofica a universalismului liberal (controversa dintre fundationisti si relativisti), si altul care priveste teoria politica si se refera la "conditiile politice ale puterii si solidaritatii" continute tacit de principiile liberale. Pentru a-si realiza principiile (dreptatii, statului minimal, etc.) liberalismul are nevoie de o putere politica adecvata. Aceasta nevoie exprima de fapt necesitatea unui anumit tip de suport social. Nevoia suportului social trimite insa la o solidaritate comunala si de aici poate apare pericolul de a concepe politica ca pe un proiect colectiv. Friedrich Hayek si Michael Oakeshott (unul liberal, altul conservator-liberal), au atras atentia asupra consecintelor politicilor rationaliste si ideologice. Pentru Oakeshott, politica trebuia sa fie un fel de "asociere civila" (civil association) care difera de "asocierea de antrepriza" ( enterprise association). In primul caz, accentul este pus pe un cadru de reguli si norme care permite asocierea indivizilor, in al doilea, pe anumite scopuri comune care confera unui grup o identitate specifica si il mobilizeaza pentru atingerea lor. Este gresit, spune Oakeshott, sa credem ca o anumita comunitate politica poate fi specificata in termenii unor obiective si scopuri comune. Statul, in loc sa fie privit ca un director al stradaniei comune pentru atingerea unor scopuri colective, ar trebui sa ofere cadrul legal de baza care sa le permita indivizilor sa-si urmareasca propriile proiecte si teluri. In felul acesta, ceea ce-i leaga pe membrii unei comunitati este loialitatea fata de lege si mai putin identitatea colectiva si scopurile comune.

"Suport" social , "loialitate" fata de lege, exprima cerinte care sunt departe de idealul liberal. Margaret Canovan, considera ca in general politica liberala, departe de a fi "neutra", este una conditionala si presupune o serie intreaga de cerinte:

legile trebuie sa fie impartiale si administrate in mod corect astfel incat sa nu favorizeze anumite grupuri sociale in detrimentul altora.

guvernul trebuie sa fie suficient de puternic ca sa mentina stabilitatea statului, dar sa nu fie coercitiv in mod arbitrar.

cultura spatiului public trebuie sa fie impartiala si sa sanctioneze pe cei care vor sa-si foloseasca pozitiile pentru urmarirea intereselor personale.[30]

Evident, asemenea conditii ideale nu pot fi realizate in practica sociala. Este greu sa concepem indivizii reali dupa modelul hobbesian sau kantian, actionand dupa reguli sau norme contractuale riguroase; si mai ales pierdem din vedere complexitatea interactiunii umane. Politica se realizeaza, mai degraba, printr-o serie de acte echilibrate care trebuie sa ia in consideratie diferite interese de grup. Iar pentru aceasta, statul trebuie sa fie suficient de puternic pentru a mobiliza suportul unor largi segmente ale societatii. A guverna absolut impartial (asa cum a incercat Imperiul Habsburgic in ultima sa faza) inseamna "a nu avea suportul nici unui grup social".[31]

Problema consensului este importanta sub doua aspecte:

a) pentru criticii liberalismului, este argumentul esential impotriva contractului social pentru ca acesta nu rezolva "motivatia" actului politic care trebuie sa conecteze doua perspective distincte: a vietii private cu cea a vietii publice. Alternativa comunitariana, la solutia "impartialitatii" contractului social, este imbinarea celor doua perspective intr-o conceptie impartasita despre binele comun.[32]

b) pentru liberalism, un consens construit in jurul unei conceptii impartasite despre binele comun lezeaza profund pluralismul societatilor contemporane. Contractul social este important tocmai pentru ca nu se poate stabili un consens asupra binelui comun. Contractualismul ofera avantajul unei proceduri care stabileste reguli de asociere fara sa implice realizarea unei "convergente a opiniilor personale despre binele comun". Acesta este un motiv serios pentru ca indivizii sa recunoasca "prioritatea normativa" a regulilor procedurale in raport cu binele comun.[33] Si evident, este o atractie pentru societatile politice bazate pe pluralism. Daca aceasta incredere "spontana" in regulile procedurale nu implica la randul ei apelul la o doctrina morala care s-o sustina, ramane in disputa.

Adam Seligman, in The Idea of Civil Society, propune ca solutie pentru armonizarea vietii private cu cea publica, "idealul etic al ordinii sociale" intruchipat de societatea civila.[34] Societatea civila, ca o zona intermediara intre individ si stat, a fost in centrul atentiei atat a democratiilor occidentale, cat si a tarilor postcomuniste, dar din ratiuni total diferite. Criticii comunitarieni, ai regimurilor politice liberale, vedeau in societatea civila singura cale de depasire a atomizarii societatilor individualiste. Criticii comunismului, o vedeau ca pe singura cale catre libertate si pluralism. In ce masura societatea civila este cu adevarat "calea de aur", balanta ideala dintre individualism si comunalism, este o problema de analizat; important pentru Seligman este un alt element: Ce anume a facut posibil proiectul unei societati civile? Iar raspunsul pe care il da este: "formarea unui tip particular de natiune" in Europa occidentala. Reforma, pe langa transformarile ideologice pe care le-a determinat, a adus si ideea autonomiei indivizilor in stare sa formeze asociatii libere pe baza unui contract. Emergenta acestei traditii a facut posibila aparitia statelor nationale, pentru ca incorpora un fel de neobisnuita "incredere sociala" (social trust) care actiona la un nivel mai abstract decat cel al comunitatilor locale, etnice sau religioase. Societatea civila a fost posibila pentru ca indivizii au "renuntat" la identitatea lor comunala in favoarea uneia mai abstracte: comunitatea nationala care "transcende etnicitatea". Aceasta "generalizare si universalizare a increderii" a fost conditia necesara pentru ca societatea civila sa dobandeasca atat o anumita legitimitate democratica, cat si autoritatea de a media in rezolvarea conflictelor de grup. Pericolul, considera Seligman, este ca acest proces de abstractizare si universalizare, care a creat natiunea liberala si a facut posibila societatea civila, sa continue sa distruga legaturile sociale pana la auto-subminare. "Chiar universalizarea.este cea care viciaza mutualitatea si comunalitatea pe care increderea trebuie sa se bazeze." Analiza lui Seligman vrea sa sublinieze importanta capitalului de "incredere sociala" pe care, de fapt, se bazeaza politica liberala pentru a-si realiza principiile sale universale. Atentia cred ca ar trebui concentrata pe analiza versiunilor ideologice ale liberalismului, care-l prezinta ca pe o doctrina cu pretentii de universalitate.

Solutia propusa de John Gray, ca alternativa la ideologizarea liberalismului, este "o forma de individualism post-modern pe deplin constient de propriile particularitati istorice".[38] Ideile liberale, considera el, sunt rezultatul unor practici si traditii istorice circumscrise spatial (oricum in Anglia) si, desi ulterior au fost transferate intr-o doctrina cu pretentii universaliste, ele nu sunt valabile pentru intreaga umanitate. Aceasta pretentie este opera "liberalismului ideologic fundamentalist" care a erodat in cele din urma chiar practicile liberale. O parte din vina o au cei care au crezut, precum Hayek sau Oakeshott, ca loialitatea fata de legi si domnia legii sunt suficiente pentru a asigura o politica. Acolo unde "solidaritatea morala lipseste, dar exista (ca in toate societatile moderne) diversitate culturala, rolul guvernarii este sa prezerve libertatea in asociatii civile sub domnia legii." Aceasta nu inseamna credinta intr-o abstracta domnie a legii, dar nici increderea intr-o ordine politica bazata pe "identitatea culturala a unor comunitati omogene." Solutia ar fi, spune Gray, "o forma de solidaritate politica care nu depinde de comunitatea morala impartasita, ci numai de recunoasterea mutuala a barbatilor si femeilor civilizate." Evident, aici se are in vedere spiritul britanic de "fair play", "toleranta, egalitatea in fata legilor", care implica un anumit fel de incredere mutuala. Chiar daca evita sa-l numeasca mostenire nationala, si aici se desparte de Seligman pentru a evita tentatia comunitarianismului, nu poate evita apelul la o valoare impartasita (in comun), chiar daca aceasta este doar o subtila "recunoastere mutuala". Or, societatea civila presupune mai degraba o cultura a individualismului decat o identitate comunala, dupa cum el insusi recunoaste. "Recunoastere mutuala", "incredere sociala", "solidaritate politica", sunt concepte care trimit la o fundamentare morala. Atunci, principiile liberale (universale) trebuie circumscrise unei traditii culturale (nationale). Aceste principii nu pot sa determine realizarea unor aranjamente politice daca nu presupun implicit existenta unui acord comunitar. Fara un anumit "consens moral", intre membrii unei comunitati, este greu sa ne imaginam cum s-ar putea transpune principiile liberale in practica politica. Cred ca pretentia de "universalitate" a liberalismului exprima, in fond, dorinta teoreticienilor sai de a intemeia principiile politice pornind de la o baza "neutra", impartiala, in raport cu diferitele forme de comunitate. Aceasta baza trebuie sa justifice teoriile morale si politice pornind de la nevoile indivizilor, si nu de la cele ale grupurilor sociale sau nationale. In ce masura aceasta tentativa teoretica poate fi realizata fara apelul la un suport moral, implicit social, ramane o problema controversata. Critica comunitarienilor, la care am sa ma refer in capitolul urmator, a avut in vedere tocmai problema motivatiei morale pe care o implica, pana la urma, exigentele dreptatii sociale in conceptia liberala.