Constructia Uniunii Europene - Parlamentul European

Constructia Uniunii Europene

A. Dupa 1945 si dupa marea criza din 1929-1933, Europa a iesit slabita din punct de vedere economic si politic. Pentru prima data, s-a discutat serios despre integrarea europeana la Paris, unde s-au intalnit 16 tari din Europa Occidentala si U.R.S.S. La aceasta intalnire SUA a propus Planul Marshall de reconstructie a Europei, plan adoptat de Europa Occidentala si refuzat de U.R.S.S. si satelitii sai. Se poate spune ca in 1948 s-a produs ruptura definitiva a Europei. Dupa 1948 s-a pus din ce in ce mai des problema unificarii europene.

Parintii Europei unite au fost Jean Monet si Robert Schumann. Jean Monet, economist si om de afaceri, a facut parte din Rezistenta Franceza, a fost cel care a avut initiativa crearii CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului). Robert Schumann, german de origine, a primit cetatenia franceza si pana in 1939 a facut parte din Adunarea Generala a Frantei. Dupa ce a fost inchis de nazisti, a evadat si a intrat in Rezistenta Franceza. Dupa razboi a fost si ministru de externe si ministru al justitiei, fiind si primul presedinte al Parlamentului European.

B. Al doilea pas spre integrarea europeana s-a facut prin semnarea acordului de instituire a CECO, acord semnat la Paris in 1951. La acest acord au aderat: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. S-a format astfel Europa celor 6.

Acest acord presupunea crearea unei uniuni vamale, stabilindu-se cote nationale de productie, preturi minime si maxime pt. anumite produse, precum si armonizarea legislatiei in domeniul concurentei. Acest tratat al CECO e un hibrid intre o zona de liber schimb si o uniune vamala.

C. Al treilea pas l-a constituit in 1957 semnarea tratatelor privind Comunitatea Economica Europeana a Euroatomului si tratatul privind Comunitatea Economica Europeana. Tratatul referitor la Euroatom specifica ca trebuie sa se creeze o piata comuna pt. materialele prime necesare producerii energiei nucleare. De asemenea, propunea formarea unui centru de cercetare care sa dezvolte stiinta nucleara in Europa. Tratatul comunitatilor europene presupunea crearea unor piete comune prin realizarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor si capitalurilor, persoanelor.

Putem spune ca prin Tratatul de la Roma din 1957 se creeaza inca 2 institutii de sine-statatoare cu organisme si structuri proprii.

Dupa ani de negocieri s-a ajuns la concluzia ca era benefic pt. integrarea europeana sa se uneasca cele 3 institutii independente sub forma Comunitatii Europene in 1967. Prin Tratatul din 1967 s-au facut prea putini pasi importanti pe plan economic. In 1971, cererile de aderare la Uniunea Europeana ale Norvegiei, Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei au fost luate in considerare si in 1973 s-a format Europa celor 9 prin aderarea Angliei, Irlandei si Danemarcei.

D. Urmatorul val de aderare s-a produs in 1981 prin acceptarea Greciei si in 1985 prin acceptatea Spaniei si Portugaliei, formandu-se Europa celor 12.

E. Penultimul val de aderare a fost in 1995 cand se formeaza Europa celor 15 prin aderarea Austriei, Finlandei si Suediei.

F. Ultimul val a fost in 2004, cand s-a format Europa celor 25 prin aderarea: Poloniei, Sloveniei, Ungariei, Maltei, Ciprului, Letoniei, Estoniei, Lituaniei, Cehiei si Slovaciei.

Romania, Bulgaria, Croatia si Turcia au semnat acordul de asociere si sunt candidate la Uniunea Europeana.

Realizarea obiectivelor Uniunii Europene nu ar fi posibile fara existenta organelor consultative, descentralizate, financiare si a institutiilor politice. Organele Uniunii Europene sunt Parlamentul European, Consiliul de ministrii, Consiliul Europei, Curtea Europena de Justitie, Curtea de conturi si Comisia Europeana.

A)    Parlamentul European

Parlamentul european este unul din organele Comunitatilor Europene. Incepand din anul 1979 este ales direct, o data la 5 ani, prin alegeri generale, libere si secrete. In perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiti de catre parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentanta democratica a intereselor celor 450 de milioane de locuitori. Parlamentul European are trei sedii: la Strassburg, Bruxelles si Luxemburg. Structurile politice existente in tarile membre se oglindesc in randul fractiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. In acest parlament exista sapte fractiuni si o serie de deputati independenti. Deputatii din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, in care acestia sunt membri in tarile lor de origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc sedinta constitutiva a celei de-a sasea legislaturi a Parlamentului European, care numara acum 732 de deputati. Parlamentul European este asanumita camera a reprezentantilor cetatenilor din UE, in timp ce Consiliul Uniunii Europene este o reprezentanta a statelor din UE. Regulamentul de functionare al Parlamentului European contine si alte reglementari privind modul sau de organizare.

1) Functiile Parlamentului:

Parlamentul are trei functii importante:

a. Functia legislativa, prin care impreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia europeana (directive, ordonante, decizii). Aceasta coparticipare la procesul legislativ asigura legitimitatea democratica a textelor de lege adoptate. PE nu are (inca) drept initiativ, adica nu poate inainta proprii proiecte de legi; acest lucru insa a fost prevazut in noua Constitutie a Europei. Acest drept initiativ il are la ora actuala numai Comisia Europeana. Dupa semnarea Tratatului de la Nisa, in majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul co-participativ, la care parlamentul si Consiliul au drepturi egale, urmand ca in cazul in care nu se ajunge la un consens decizia sa fie luata in a treia sedinta, in cadrul unei comisii de mediere

b. Parlamentul European impreuna cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeana intocmeste un proiect de buget. In faza de aprobare a bugetului Parlamentul si Consiliul au posibilitatea de a efectua modificari. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvant il are Consiliul, la cel de cheltuieli il are Parlamentul. Dreptul de interventie al Parlamentului in domeniul cheltuielilor agricole este insa foarte redus. Insa de cand Parlamentului i s-a acordat dreptul de interventie bugetara ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro in anul 2004) a scazut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exercitiul bugetar 2005 s-a prevazut o crestere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 mld. euro.

c. Functia de control democratic asupra Comisiei Europene. Inainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizeaza in comisiile sale competenta si integritatea comisarilor desemnati. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de incredere. In afara de acestea, Parlamentul exercita un control politic prin Consiliul de Ministri si Consiliul European, cu precadere in afara CE, acolo unde aceste institutii au functii executive.

In general, Parlamentul a obtinut de la infiintarea sa o serie de noi competente, lucru care insa nu este bine cunoscut in public. Tema aceasta nu este tratata decat marginal in programele de invatamant si este deseori incorect prezentata de mass-media, poate si din cauza ca este atat de complexa. Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializeaza pe anumite domenii. Acestia sunt delegati de fractiunile parlamentare sau de gruparile fara fractiune in cele 20 de comisii permanente si cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate si care pregatesc lucrarile in plen ale Parlamentului. In afara de aceasta exista si posibilitatea de a infiinta comisii temporare sau alte subcomisii.

Evolutia Parlamentului

Intre 10-13 septembrie 1952, in cadrul CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) a avut loc prima sedinta a unei Adunari Parlamentare, alcatuita din 78 de membri ai parlamentelor nationale. Adunarea nu avea, in mare, decat rol consultativ, insa avea posibilitatea de a constrange Inalta Autoritate a CECO sa demisioneze, prin neacordarea votului de incredere. In 1957, odata cu Tratatele de la Roma, se infiinteaza Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Atomului (EURATOM). Adunarea Generala, alcatuita acum din 142 de deputati, raspundea de toate cele 3 comunitati. Fara a beneficia de noi competente, adunarea isi schimba totusi denumirea in Parlamentul European. In 1971 CE are un propriu buget, la elaborarea si adoptarea caruia participa si adunarea. In 1979 au loc pentru primat data alegeri directe pentru Parlamentul European. In 1986 se semneaza Actul Unic European. In aceste tratate se foloseste pentru prima data notiunea de "Parlament European", ale carui drepturi sunt extinse si in procesul legislativ general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege si fara acordul Consiliului de Ministri si poate infiinta comisii de investigatie.

Organele Parlamentului european

a. Biroul este alcatuit din: presedinte, 14 vicepresedinti si 4 chestori. Biroul raspunde de organizarea interna a institutiei.

b. Conferinta presedintilor, grupurilor politice ce stabileste ordinea de zi a sesiunilor.

c. Secretariatul general e stabilit la Luxemburg si Bruxelles. Parlamentarii sunt repartizati in cadrul celor 20 de comisii permanente (agricultura, mediu, afaceri externe, economica, regionala etc.). Deputatii nu se grupeaza in delegatii nationale, ci in grupuri politice, care constituie adevarata structura a Parlamentului.

d. Sesiunile plenare sunt lunare si dureaza o saptamana. Celelalte 3 saptamani sunt consacrate lucrarilor Comisiei parlamentare si grupurilor politice. Sediul din Strasbourg a fost confirmat ca locul unde se desfasoara cele 12 sesiuni plenare.

4) Grupurile politice de interes european

1. Partidul Socialist European

2. Partidul Popular European

3. Uniunea pentru Europa

4. Liberalii, Democratii si Radicalii Europeni

5. Stanga Unitara Europeana

6. Verzii

7. Alianta Radicala Europeana

8. Europa Natiunilor

Sediul central, sediile secundare si structura organizatorica

Sediul Parlamentului european din Strasbourg

Sala plenara de la sediul din Strasbourg al Parlamentului european

Sala plenara de la sediul din Bruxelles al Parlamentului european

Sediul Parlamentului european din Strasbourg

Sediul central al Parlamentului European se afla la Strassburg. Acolo se tin cele 12 sedinte anuale in plen, a cate patru zile fiecare. Comisiile si fractiunile se mai pot de asemenea intruni la Bruxelles, unde de curand a avut loc si o sedinta plenara. La Luxemburg se afla sediul Secretariatului General. Secretariatul General este condus de un secretar general si este alcatuit din 8 directii, fiecare fiind condusa de un director general, la care se adauga un Birou juridic. Directiile Generale mai apropiate sferei politice isi au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg. Aici lucreaza circa 3500 de angajati, adica peste jumatate din personal, multi dintre acestia fiind traducatori si functionari ai serviciilor administrative.

Primul sediu al parlamentului a fost ales simbolic la Strassburg, imediat dupa constituirea acestuia. Strassburg-ul este un simbol al reconcilierii germano-franceze dupa cel de-al II-lea razboi mondial. Dar fiindca nu existau birouri, activitatile s-au mutat intai la Luxemburg. Dupa constituirea CEE in 1958 orasul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile parlamentare se intrunesc acum la Bruxelles. In Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv ca sediul Parlamentului European este la Strassburg; aceasta clauza a fost consolidata in Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la Nizza.

Alegerile europene

Parlamentul European este ales o data la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc in iunie 2004, in toate cele 25 de state membre. Urmatoarele alegeri vor avea loc in 2009. Numarul de deputati nu reflecta toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un numar supraproportional de deputati, in timp ce cele mai mari, si mai ales Germania, de un numar subproportional. Aceasta regula s-a modificat putin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004. Germania are in continuare cele mai multe mandate (99), nefiind obligata - spre deosebire de alte state - sa cedeze o parte din mandate deputatilor din statele recent aderate. Aceasta inechitate are doua motive tehnice:

- Prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fractiunilor parlamentare se asigura reprezentarea in parlament a diversitatii politice existente si in statele mai mici ale UE

- Daca s-ar lua in considerare totalul voturilor primite din fiecare tara, atunci numarul de deputati ar fi atat de mare incat Parlamentul European ar deveni inoperant.

B) Consiliul Europei

Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, a luat nastere la 4 Mai si reuneste toate statele Uniunii Europene si alte state din centrul si estul Europei. A nu se confunda cu Consiliul European sau cu Consiliul Uniunii Europene. Consiliul are doua dimensiuni: una federalista, reprezentata de Adunarea Consultativa, alcatuita din parlamentari proveniti din parlamentele nationale si cealalta, interguvernamentala, intruchipata de Comitetul de Ministri, alcatuit din ministrii de externe ai statelor membre.

Consiliul Europei stabileste principalele orientari ale Comunitatii. El se reuneste de cel putin doua ori pe an si este format din sefii de stat sau de guvern (asistati de ministrii de externe) si presedintele Comisiei Europene.

Componenta

Consiliul Europei este compus din 46 state membre la care se adauga o serie de state cu statut de observator.

Statele membre sunt in ordinea intrarii lor:

Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Suedia ( )

Islanda si Germania ( )

Austria ( )

Cipru ( )

Elvetia ( )

Malta ( )

Portugalia ( )

Spania ( )

Liechtenstein (1978)

San Marino (1988)

Finlanda (1989)

Ungaria (1990)

Polonia (1991)

Bulgaria (1992)

Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Ceha, Slovacia, Romania (1993)

Andora (1994)

Letonia, Albania, Moldova, Ucraina, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (1995)

Federatia Rusa si Croatia (1996)

Georgia (1999)

Armenia, Azerbaidjan (2001)

Bosnia si Herzegovina (2002)

Sebia si Muntenegru (2003)

Monaco (2004)

State cu statut de observator sunt Canada, Vatican, Japonia, SUA si Mexic.

Obiectivele Consiliului Europei

Protejarea drepturilor omului

Protejarea democratiei pluraliste

Protejarea suprematiei dreptului

Favorizarea constientizarii si incurajarea dezvoltarii identitatii si diversitatii culturale ale Europei

Dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor politice, legislative si constitutionale

Cautarea solutiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea europeana: discriminarea minoritatilor, xenofobia, intoleranta, protectia mediului, clonarea umana, SIDA, drogurile, terorismul, crima organizata.

C) Curtea Europena de Justitie Curtea de justitie a Comunitatilor Europene, numita pe scurt si Curtea Europeana de Justitie (CEJ) isi are sediul la Luxemburg si este organul juridic al Comunitatilor Europene. In sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corecta a CEJ ar fi trebuit sa fie insa Curtile de Justitie ale Comunitatilor Europene, fiindca intre timp au aparut trei instante diferite. Curtea Europeana de Justitie nu trebuie confundata cu Curtea Europeana de Justitie pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg, care este o institutie a Consiliului Europei.

1) Rolul si competentele Curtii Europene de Justitie

Sarcinile Curtii Europene de Justitie sunt prevazute in art. 220-245 Tratatul UE precum si in propriul sau statut. Acestea constau in asigurarea interpretarii uniforme a legislatiei europene. In 1989, pentru a usura activitatea CEJ a fost infiintata Curtea Europeana de Justitie de Prima Instanta (CEJ-PI) si apoi in 2004 o alta instanta, pentru probleme care privesc functionarii publici: Tribunalul functionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competenta decat pentru solutionarea cailor de atac inaintate de persoanele fizice si juridica impotriva deciziilor luate de Curtea Europeana de Justitie de Prima Instanta. Mai nou insa, cu putine exceptii, CEJ raspunde si de dosarele de chemare in judecata in prima instanta inaintate de statele membre ale UE impotriva Comisiei Europene.

2) Acte procesuale

In actiunile formulate de Comisia Europeana (de ex. pentru incalcarea tratatului UE) sau de alte organe comunitare si in actiunile formulate de statele membre impotriva altor organe decat Comisia Europeana, precum si pentru luarea deciziilor in actiunile prejudiciale) ramane competenta tot Curtea Europeana de Justitie.

Procedura in cazul incalcarii tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeana are dreptul - dupa incheierea unei proceduri preliminare - sa actioneze in judecata in fata CEJ statele membre ale UE. Curtea de justitie verifica intai daca acel stat a incalcat sau nu obligatiile ce-i revin prin Tratatul UE. Pentru aceasta la CEJ trebuie inaintata o cerere de chemare in judecata, care se publica partial in Monitorul Oficial al UE si se remite paratului. Dupa cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor si la judecata in fond. In finalul acesteia procurorul general formuleaza cererile finale, in care sugereaza sentinta ce va fi pronuntata, fara insa ca CEJ sa fie obligata sa tina cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din Tratatul UE exista si posibilitatea ca un stat membru sa actioneze in judecata in fata CEJ un alt stat membru (dupa procedura preliminara in care intervine si Comisia Europeana conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).

Procedura prejudiciala (art. 234 din Tratatul UE): Instantele nationale pot (resp. trebuie, atunci cand este vorba de ultima instanta cum ar fi Curtea Suprema de Justitie, Curtea Constitutionala, etc.) cere CEJ lamuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. In plus, aceste instante pot solicita CEJ sa verifice daca un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie sa asigure in primul rand aplicarea unitara a dreptului comunitar de catre instantele nationale, care se ocupa de aplicarea pe plan national a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata in fond derulata la instanta nationala trebuie sa depinda (in mod decisiv pentru solutionarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanta va suspenda judecata in fond pana la primirea raspunsului de la CEJ. Cererea solicitata va fi intai tradusa in toate limbile oficiale si apoi publicata in Monitorul Oficial al UE. Acest lucru ofera partilor, statelor membre si organelor UE posibilitatea de a lua pozitie in problema respectiva. Dupa care are loc o dezbatere in fond, cu pledoaria tinuta de procurorul general si apoi se procedeaza la pronuntarea sentintei. Instanta solicitanta este obligata sa respecte sentinta pronuntata de CEJ.

O particularitate a CEJ este procurorul general. Acesta, dupa ce partile au fost audiate la judecata in fond, are rolul de a intocmi o propunere privind sentinta ce urmeaza a fi pronuntata. Procurorul general nu reprezinta insa interesele unei anumite parti, cererile sale trebuind sa aiba un caracter independent si neutru. CEJ nu este obligata sa accepte propunerile facute de procurorul general, dar de obicei instanta respecta in proportie de ¾ cele solicitate de acesta.

Limba folosita in timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Conteaza in primul rand din ce tara provine partea care a formulat cererea de chemare in judecata si din ce tara este paratul. Aceasta regula asigura oricarei persoane din UE posibilitatea de a participa la actele procesuale in limba sa materna. Interventiile partilor procesuale si ale judecatorilor sunt traduse de interpreti, la fel ca si toate documentele care fac parte din dosarul cauzei.

Limba folosita pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explica prin faptul ca in momentul infiintarii Comunitatii Europene in anul 1957 majoritatea populatiei din cele sase tari fondatoare (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceza.

La ora actuala tendinta este de a folosi mai mult limba engleza, datorita faptului ca majoritatea juristilor din tarile recent aderate si-au urmat studiile partial in limba engleza si mai putin in limba franceza.

D) Curtea de Conturi

1) Istoric

A fost creata, la cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare. Tratatul a intrat in vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg in sedinta constitutiva.
Anterior, exista o Comisie de Control cu atributii in CEE si Euratom si un Comisar de conturi in CECO. Necesitatea crearii acestei institutii a fost determinata de cresterea importanta a volumului finantelor comunitare, de diversitatea surselor si a cheltuielilor acestora, de complexitatea operatiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum si a gestionarii creditelor bugetare.
Curtea de Conturi a dobandit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte 4 institutii comunitare.

2) Atributii

Curtea de Conturi examineaza conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor Comunitatii. De asemenea, examineaza conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor oricarui organism creat de Comunitate, in masura in care actul fondator nu exclude acest control.

Orice document sau orice informatie, necesare pentru indeplinirea misiunii Curtii de Conturi, ii sunt comunicate, la cerere, de celelalte institutii ale Comunitatii si de institutiile de control nationale sau, daca acestea nu dispun de competentele necesare, de serviciile nationale competente. Asista Parlamentul European si Consiliul in exercitarea functiei lor de control privind executarea bugetului.

3) Membrii

La 1 martie 2006 Curtea de Conturi a Uniunii Europene avea urmatorii membrii:     

a. Hubert Weber

Weber a lucrat in sectorul civil austriac in domeniul politicii fortei de munca ajungand sa ocupe intre anii 1959 si 1970 pozitia de director asistent al ministrului pentru afaceri sociale. A fost auditor in cadrul Curtii de Conturi austriece, conducand audituri pentru oficiul cancelariei federale, ministrul afacerilor externe si ministerul justitiei, in perioada 1970-1975. Din 1971 a fost implicat in proiecte de audit externe derulate cu Asociatia mondiala a Institutiilor de Audit. Din 1981 pana in 1989 se deruleaza o alta parte importanta a cariei actualului presedinte al Curtii de conturi europene, el fiind seful Biroului Privat al presedintelui Curtii de Conturi austriece. Din 1990 pana in 1995 devine director general al diviziei de Audit public in domeniul intreprinderilor. La 12 martie 1995, Weber devine membru al Curtii de Conturi europene.

b. Massimo Vari

Massimo Vari a fost judecator la Curtea de Conturi italiana din 1972 si pana in 1993. Umatoarea functie ocupata a fost de judecator la Curtea Constitutionala in intervalul 1993-2002. Din 2002 s-a reintors la Curtea de Conturi italiana.
A devenit membru al Curtii de Conturi europene de pe 1 martie 2006.

c. Juan Ramallo Massanet

Juan Ramallo Massanet a fost magistrat adjunct la Inalta Curte de Justitie a insulelor Baleare intre 1979 si 1981. A fost membru al Parlamentului Spaniol intre 1982-1989. Din 1990 si pana in 1995 a fost numit consilier la institutul de Studii Fiscale ce este atasat Ministerului de Finante. Din 1989 pana in 2005 a fost si profesor de drept financiar si fiscal la Universitatea Autonoma din Madrid. A devenit membru al Curtii de Conturi europene de pe 1 martie 2006.

d. Olavi Ala-Nissil

Olavi Ala-Nissil a fost membru al Parlamentului finlandez incepand cu 1991. Cu toate acestea el detine o experienta vasta in domeniul de care se ocupa la Curtea de conturi europeana deoarece a fost presedinte al Comitetului pentru buget precum si membru al sectiunii taxe. In 2003 el a fost ales chiar presedinte al Consiliului Consultativ al biroului de Stat de Audit Financiar. A devenit membru al Curtii de Conturi europene de pe 1 martie 2006.

e. Franois Colling

Colling s-a nascut in 1940 la Esch-sur-Alzette in Marele Ducat al Luxembourgului. El a absolvit Scoala Politehnica Federala din Zurich. Din 1965 si pana in 1972 a ocupat functii intr-o companie belgiana cu profil nuclear.
Colling a intrat in politica fiind ales in parlamentul luxembourghez in 1979 si reales succesiv in 1984, 1989 si 1994.In tara sa s-a facut remarcat si ca artizanul reformei Curtii de Conturi. Incepand din ianuarie 1996 activeaza in cadrul Curtii de conturi europene.

f. Maarten B. Engwirda

Engwirda s-a nascut in Tilburg, Olanda, in 1943. A absolvit un master in drept la Universitatea din Groningen, urmand insa si studii postuniversitare in domeniul relatiilor internationale la Haga. Cariera si-a inceput-o in 1968 in cadrul ministerului de externe in domeniul financiar. A intrat in politica, devenind membru al parlamentului din 1971 pana in 1972 si din 1977 pana in 1989. A ajuns chiar liderul unuia dintre partidele olandeze si trezorerier al Camerei.
Engwirda a fost si membru al parlamentului European din 1972 si pana in 1973.
Un pas mai aproape catre actuala pozitie a facut in 1990 cand a devenit membru al Curtii de conturi olandeze, din aceasta pozitie fiind raportor si pentru fondurile europene. La 1 ianuarie 1996 a fost numit membru al Curtii de conturi europene.

g. Jean-Franois Bernicot

Bernicot s-a nascut la Paris in 1948 si a absolvit academia navala franceza, precum si scoala de guvernare de la Harvard. Din 1969 si pana in 1986 Bernicot a ocupat diverse posturi in ministerele apararii, transporturilor si afacerilor maritime. Din 1987 a devenit auditor in cadrul Curtii de Conturi franceze. In paralel cu activitatea sa ca auditor, francezul a activat si ca profesor in cadrul vestitei ENA (Ssoala Nationala de Administratie), predand cursul de finante europene. De la 1 ianuarie 1996 a devenit membru al Curtii europene de conturi.

h. Karel Pinxten

Karel Pinxten a fost membru al Parlamentului European intre 1989 si 1991, facand parte din Comitetul pentru buget si Comitetul pentru afaceri economice si monetare. A trecut apoi pana in 1994 in Parlamentul Federal Belgian, aici intrand in Comitetul pentru finante. A fost numit ministru al apararii in 1994 detinand aceasta functie pana in 1995, trecand apoi pana in 1999 la agricultura. A revenit ca membru al Parlamentului Federal Belgian in 1999, ocupand aceasta functie pana in 2005. A devenit membru al Curtii de Conturi europene de pe 1 martie 2006.

i. Mire Geoghegan-Quinn

Mire Geoghegan-Quinn este irlandeza, nascandu-se la Carna in 1950. Quinn a absolvit un Colegiu de formare a profesorilor din Dublin, insa adevarata consacrare nu i-a adus-o meseria de profesor ci cariera de politician, ea fiind membra a parlamentului irlandez in perioada 1975 - 1997. Ea a fost prima femeie membra a cabinetului irlandez, fiind ministru al industriilor, comertului si energiei in 1978 - 1979. A ocupat mai multe functii la nivel de ministru, cea care i-a adus o apropiere de comunitati fiind mai ales cea de ministru pentru afaceri europene, in perioada 1987 - 1991. Pana in 1997 a continuat sa-i fie insarcinate diverse portofolii in cadrul guvernului irlandez, renuntand insa la activitatea politica in 2000, pentru a deveni consultant in cadrul unor firme private. Quinn a devenit membra a Curtii europene de Conturi din martie 2000.

j. Vitor Manuel da Silva Caldeira

Caldeira s-a nascut in Portugalia, la Campo Maior, in 1960. A absolvit dreptul la Universitatea Clasica din Lisabona, precum si cursuri postuniversitare de afaceri europene. Din 1983 si pana in 1984 a fost profesor la facultatea de drept a Universitatii din Lisabona. In perioada 1984 - 1989 a fost inspector de finante al ministrului portughez de finante, avansand pe scara ierarhica in acest departament al ministerului pana in 2000. De notat ca incepand din 1995 a fost responsabil pentru coordonarea fondurilor comunitare din Portugalia. Din martie 2000 devine membru al Curtii europene de Conturi.

k. Lars Heikensten

Lars Heikensten a fost cercetator si profesor de economie la Scoala de economie din Stockholm din 1972 si pana in 1984. Din 1985 a primit un post in cadrul Ministerului suedez de Finante. Din 1992 si pana in 1995 a fost economist sef la una dintre cele mai mari banci comerciale din nordul Europei. A trecut apoi la Banca Centrala Europeana unde a fost din 1995 pana in 2002 guvernator adjunct iar intre 2003 si 2005 guvernator. A devenit membru al Curtii de Conturi europene de pe 1 martie 2006.

l. Hedda von Wedel

Wedel s-a nascut in Germania, la Quedlinburg/Harz, in 1942. Ea a absolvit doctoratul in drept, studiind si relatiile internationale la universitatea din Bolgna .
Wedel si-a inceput cariera la nivelul local, activand in perioada 1971 - 1974 in guvernul regiunii Hildesheim. Pasul catre politica nationala l-a facut in 1990, cand a devenit membra a parlamentului german, pana in 1993. Din 1993 si pana in 2001 a fost presedinta a Curtii germane federale de conturi. Ea a devenit membra a Curtii europene de conturi din ianuarie 2002.

m. David Bostock

Bostock este reprezentantul Marii Britanii in Curtea de conturi europeana, el nascandu-se in 1948 la Cheltenham. A absolvit un master in stiinte la Universitatea din Londra si un doctorat in istorie la Oxford .
Din 1971 si pana in 1984 a activat in cadrul departamentului trezoreriei.
In perioada 1990 - 1994 a fost adjunct de director si apoi director la Banca Europeana de Investitii. Din 1995 in 1998 a activat in cadrul reprezentantei permanente a Marii Britanii la UE. Din ianuarie 2002, britanicul devine membru al Curtii europene de Conturi.

n. Morten Louis Levysohn

Levysohn s-a nascut in 1949 la Copenhaga, Danemarca. El a absolvit dreptul la universitatea din acelasi oras. In perioada 1974 - 1985 a fost sef a Biroului National de Audit. Pana la intrarea s-a in ianuarie 2002 in Curtea europeana de Conturi, a mai activat la diverse niveluri in probleme nationale legate de audit.

o. Ioannis Sarmas

Sarmas s-a nascut la Kos, in Grecia, in 1957. Este doctor in drept precum si absolvent al studiilor postuniversitare privind finantele publice ale Universitatii din Paris. Din 1987 pana in 1993 a fost judecator la Consiliul de Stat grec, trecand de la acesta la curtea de conturi nationala pana in 2001. A fost profesor de drept comunitar la colegiul National de Magistratura. Din ianuarie 2002, grecul a devenit membru al Curtii europene de Conturi.

p. Jlius Molnr

Slovacul Jlius Molnr s-a nacut in 1945 la Vranov si a absolvit un master in stiinte la Facultatea de filozofie a Universitatii din Bratislava. Din 1969 si pana in 1974 a lucrat in cadrul ministerului educatiei. Dupa schimbarile ce au avut loc la inceputul anilor `90, Molnr a devenit director general al Institutului pentru Limbi si Pregatire Academica a Studentilor Straini.
In perioadele 1997 - 1999 si 2001 - 2004 a activat in cadrul Biroului suprem de audit slovac. Incepand de la 7 mai 2004 el face parte din Curtea europeana de Conturi.

q. Vojko Anton Antoncic

Antoncic s-a nascut la Temnica, Slovenia, in 1946. Are un doctorat in stiinte sociale obtinut la universitatea din Zagreb. Dupa ce a absolvit studiile a lucrat indeosebi in cercetare. Pe 9 decembrie 1994 a fost numit primul presedinte al Curtii de conturi din Slovenia. In timpul cat a detinut aceasta functie el a elaborat si legea actuala din Slovenia din domeniul auditului. Incepand din 7 mai 2004 slovenul face parte Curtea de Conturi europeana.

r. Gejza Zsolt Halsz

Halsz s-a nascut la Budapesta in 1947. El a obtinut o diploma in finante.
Intre 1970 si 1984 a lucrat la Biroul Central de Statistica al Ungariei.
Dupa 1984, Halsz a intrat in Comisia Nationala de Control, auditand institutiile financiare si finantele guvernamentale pana in 1989. In perioada 1990 - 2004, ungurul a fost angajat in cadrul Biroului National de Audit, fiind responsabil in ultimii ani si cu auditul fondurilor pre-aderare. Incepand de la 7 mai 2004 face parte din Curtea europeana de Conturi.

s. Jacek Uczkiewicz

Uczkiewicz s-a nascut in 1950 la Nowa Ruda, Polonia. A obtinut un doctorat in stiinte la Universitatea Wroclaw de Tehnologie. Intre 1993 si 1995, Uczkiewicz a fost membru al parlamentului polonez, activand si ca delegat al tarii sale in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. In 1995, Uczkiewicz a fost numit vicepresedinte al Camerei Supreme poloneze de Control. A plecat de la aceasta in 2001 cand a fost numit Inspector General privind Informatiile Financiare in ministerul de finante. In perioada 2000 - 2004, Uczkiewicz a fost membru al grupului privind strategia de lupta impotriva coruptiei la Agentia Bancii Mondiale din Polonia. De la 7 mai 2004, polonezul este membru al Curtii europene de Conturi.

s. Josef Bonnici

Bonnici s-a nascut in 1953 la Birzebbuga in Malta. A primit diploma de doctor in filozofie de la Universitatea Simon Fraser din Canada. Maltezul a avut o vasta activitate didactica, activand ca profesor intre anii 1980 - 1988 la Universitatea Deakin din Australia, iar intre 1988 si 2003 la Universitatea din Malta. Intre 1988 si 1994 a detinut si pozitia de consilier pe probleme economice, inclusiv de reforma a taxelor, al primului ministru maltez.
In 1995 devine ministru, el activand in cadrul guvernului maltez in doua perioade, 1995 - 1996 si 1998 - 2003. Activitatea de ministru nu a fost singura la nivel politic, el fiind ales in Camera Reprezentantilor din Malta in 1992, 1996, 1998 si 2003. Din 2003 a activat si ca observator in cadrul Parlamentului European. Incepand de la 7 mai 2004, maltezul face parte Curtea europeana de Conturi.

t. Irena Petruskeviciene

Petruskeviciene s-a nascut in Lituania, la 1957, in Sakiai. Ea a absolvit economia la Universitatea din Vilnius . Intre 1980 si 1983 Petruskeviciene a fost contabila in cadrul unei fabrici lituaniene de confectii. In perioada 1983 - 1987 a condus divizia industriala a centrului de statistici pentru Lituania.
Din 1987 si pana in 1993 Petruskeviciene a predat la Colegiul de Economie din Vilnius. Din 1994, lituaniana a fost angajata ca auditor sef de PricewaterhouseCoopers. Din 7 mai 2004, Petruskeviciene face parte din Curtea europeana de Conturi.

t. Igors Ludborzs

Ludborzs s-a nascut in Letonia, la Jurmala, in 1964. El a obtinut doctoratul in contabilitate si a absolvit cursuri postuniveritare de taxe internationale.
In perioada 1985 - 1992, Ludborzs a lucrat in cadrul departamentului contabilitate al Universitatii din Lituania. Intre 1990 si 1993 a fost angajat al unui joint venture germano-leton. Din 1993 si pana in 1997 a lucrat ca auditor la Coopers & Lybrand Letonia. In plus, in perioada 1992 - 2003 a activat si ca profesor asociat la institutul de Contabilitate al Universitatii din Letonia. Dupa 1997 a activat in domeniul bancar. Din 7 mai 2004 este membru al Curtii europene de Conturi.

v. Jan Kinst

Kinst s-a nascut la Praga in 1965. A absolvit stiintele economice la universitatea din Praga, ramanand in aceasta ca profesor . In 1988 a inceput sa lucreze in cadrul ministerului ceh de finante. Intre 1993 si 1996, Jan Kinst a fost membru al Comitetului de finante al Organizatiilor Europene pentru Cercetare Nucleara. In 1995 a fost pentru scurt timp expert in cadrul FMI. Din 1999, Kinst a devenit membru al Biroului Suprem de Audit al Republicii Cehe. Incepand de la 7 mai 2004, cehul face parte din Curtea europeana de Conturi

y. Kersti Kaljulaid

Kaljulaid s-a nascut in Tartu, Estonia, in 1969. Ea a absolvit Universitatea din acelasi oras in domeniul biologiei. A obtinut tot la Tartu si un master in stiintele administratiei. In 1999, Kaljulaid a fost cooptata in biroul primului ministru estonian pe postul de consilier economic. In 2002, Kaljulaid a fost numita manager financiar al uzinei electrice Iru, devenind in septembrie manager director al acesteia. Incepand cu 7 mai 2004, estoniana face parte din Curtea europeana de Conturi.

X. Kikis Kazamias

Kazamias s-a nascut la Lefkoniko-Famagusta in Cipru, in 1951. A obtinut un master in economie la Hochschule fr konomie din Berlin, specializandu-se in comert si relatii economice internationale.
Din 1977 si pana in 1997 a fost manager la mari firme private.
In 1991, Kazamias a fost ales membru al Camerei Reprezentantilor, in perioada 1996 - 2001 fiind si membru al Comitetului Unit Parlamentar Cipru - UE.
In 2001, Kazamias a fost ales primar in Famagusta. In 2003, Kazamias a fost numit ministru al comunicatiilor si muncii. Din 2 noiembrie 2004, cipriotul este membru al Curtii europene de conturi.

Organizare

Curtea de Conturi este un organ colegial compus din 25 de membri. Ei trebuie sa fie alesi dintre personalitatile care apartin sau au apartinut in tarile lor institutiilor de control extern sau care poseda o calificare deosebita pentru aceasta functie si trebuie sa prezinte toate garantiile de independenta. Ei sunt numiti de catre Consiliul Uniunii Europene pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii mandatului lor.

Parlamentul este consultat cu privire la candidatii la statutul de membru, acestia trebuind sa prezinte declaratii in fata comisiei competente a Parlamentului si sa raspunda la intrebarile care li se pun.Membrii Curtii de conturi se bucura de acelasi statut ca si membrii Curtii europene de justitie. Curtea de conturi este condusa de un presedinte ales de catre membrii curtii pentru o perioada de trei ani. Mandatul de presedinte este reinnoibil.

Curtea de Conturi Europeana este cea mai tanara institutie a Uniunii Europene. A luat fiinta in urma initiativei parlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner (presedintele Comisiei de Control Bugetar), si a fost prevazuta in Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Si-a inceput activitatea in 1977. Are sediul propriu in Luxemburg din anul 1988.

Premergator Curtii de Conturi Europene a fost Comisia de Control a Planului de Buget al Comunitatii Europene alcatuita din functionari nationali - experti contabili. In prezent, Curtea de Conturi Europeana este formata din 15 membri alesi pe o perioada de 6 ani de catre Consiliul European dupa consultarea prealabila a Parlamentului European. Membrii Curtii de Conturi Europene raspund unor criterii ce reflecta o inalta competitivitate - un 'background' profesional diversificat si experienta in domeniile de administrare a finantelor, expertiza contabila, politica. Ei nu pot detine concomitent si alte functii si actioneaza pe baza principiului 'autonomiei spre bunastarea generala a comunitatii'. Din cadrul Celor 15 se alege prin vot secret un presedinte pe o perioada de 3 ani.Membrii Curtii, cu exceptia presedintelui, sunt responsabili pentru un sector de expertiza, de exemplu expertiza fondului regional, fondului social european, a repartizarii fondurilor pentru politica agricola comunitara etc. Trei pana la cinci membrii formeaza o Camera de expertiza. In textul Tratatului de la Maastricht la Art. 188 c sunt prevazute, drepturile Curtii de Conturi Europene: examineaza toate veniturile si cheltuielile comunitatii si se convinge asupra realitatii economice a bugetului.

Tratatul de la Amsterdam (Articolul 248) ii atribuie calitatea de a raporta neregularitatile constatate in executarea bugetului, si de a realiza calcule de expertizare.
  In acelasi articol se prevede colaborarea cu institutiile nationale similare, cu respectarea principiului autonomiei. Presedintele Curtii de Conturi Europene prezinta in sedinta plenara a Parlamentului European in luna noiembrie, Raportul anual pe anul bugetar precedent.

  Curtea de Conturi contribuie la imbunatatirea sistemului administrativ si la eficienta folosirii mijloacelor financiare ale UE, in avantajul contribuabililor (platitorilor de impozit); ea garanteaza o mai buna folosire a finantelor Comunitatii si este pentru contribuabilul european cel mai bun izvor de informatie despre modul de folosire a fondurilor comunitare. Autonomia ei vis-à-vis de celelalte organe ale UE si de statele membre ii ofera garantarea indeplinirii in cele mai sigure conditii a functiei de control pe care o exercita.

Curtea de Conturi Europeana are ca obiective de baza realizarea expertizelor bugetului UE, a expertizei contabile si a verificarii legalitatii tuturor cheltuielilor si redistribuirilor efectuate de UE, precum si de organele sale, reflectarea cu acuratete a inregistrarilor contabile in EURO si contribuie prin activitatile pe care le desfasoara la consolidarea monedei unice comunitare.

E) Consiliul de ministrii

1) Evolutie Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a creat 4 institutii:

a) Inalta Autoritate;

b) Consiliul Special de Ministri;

c) Adunarea Comuna;

d) Curtea de Justitie.

Consiliul Special de Ministri, reglementat de art. 27 din Tratat, reprezenta si coordona guvernele si politicile nationale ale statelor membre. Consiliul era institutia inzestrata cu putere de decizie, reprezentantii statelor membre adoptand acte care le angajau fara a mai fi nevoie de aprobari sau ratificari ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea sa delege ca reprezentant al sau pe unul din membrii sai, considerat cel mai competent in problemele inscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dadea un 'aviz conform', prin care aproba deciziile importante ale Inaltei Autoritati. Odata cu semnarea Tratatelor de la Roma, in 1957, prin care se instituiau celelalte doua Comunitati Europene, respectiv CEE si CEEA, au fost create si pentru acestea ca institutie cate un Consiliu. Prin Tratatul semnat la Bruxelles in 1965, intrat in vigoare in 1967, s-a instituit si un Consiliu Unic pentru toate cele trei Comunitati Europene.

Consiliul de Ministrii este institutia UE care reprezinta direct statele membre si in care participa fiecare - prin reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii ii confera Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.

In anii '70 pentru a corecta tendinta Consiliului de Ministri de a fi un forum pentru negocierea exclusiva a problemelor legate de interesele nationale restranse sau specifice, s-a impus instaurarea unei autoritati politice. Initial, Monnet a propus ca institutia sa fie Guvernul European Provizoriu. Ideea sa viza inlocuirea situatiei in care ministrii actionau in Consiliu pe baza instructiunilor nationale, cu o alta noua, in care ei sa primeasca instructiuni de la o sursa comuna - un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat propunerea lui Monnet privind titulatura noii institutii, in schimb a fost preluata partea cu atributiile, reprezentarea etc.

S-a ales denumirea de Consiliul European a carui prima intrunire s-a realizat in 1975. Actul Unic European va specifica necesitatea a cel putin doua intruniri pe an ale sefilor de stat si de guvern din tarile Comunitatii, membri de drept in Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevazut: sa furnizeze Uniunii Europene impulsul necesar dezvoltarii si sa defineasca respectivele directii generale de evolutie politica

2) Organizare Consiliului de Ministri este format din ministri delegati de catre guvernele statelor membre. Desi terminologia oficiala nu prevede limite stricte, s-a convenit sa se faca o diferentiere intre denumirile diferitelor reuniuni ale Consiliului, in functie de domeniile specifice abordate. Consiliul este compus din cate un reprezentant pentru fiecare stat membru. Tratatul de la Maastricht precizeaza ca reprezentantii statelor sunt la nivel ministerial si trebuie sa fie abilitati sa angajeze guvernul tarii pe care o reprezinta.
In cazul in care un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat de un functionar national de rang inalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia (reprezentantul permanent este ambasadorul tarii respective la UE). Functionarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din Consiliu insa nu are drept de vot, acesta putand fi delegat doar unui alt membru al Consiliului. De la 1 mai 2004, Consiliul este compus din 25 de membrii. 3) Procedura de vot Votul in Consiliu se exprima de reprezentantul fiecarui stat, in ordine alfabetica prin ridicarea mainii (procedura votului poate fi evitata de presedintia Consiliului cand constata unanimitatea). Ministrii absenti pot fi reprezentati de reprezentantii permanenti, dar dreptul de vot nu poate fi exercitat decat de un alt membru al Consiliului Uniunii pe baza unei delegari, fiecare membru neputand primi decat o delegatie. Pentru adoptarea deciziilor este necesara majoritatea simpla, calificata sau unanimitatea voturilor . Stabilirea votului unanim sau al celui majoritar nu depinde de presedintele in exercitiu al Consiliului, care decide doar trecerea la vot, ci de dispozitiile care guverneaza diferitele sectoare de activitate ale Uniunii Europene. Autorii tratatelor consacra 3 modalitati de a vota, si anume: a. Majoritatea simpla. Votul majoritatii simple este prezentat ca modalitatea de drept comun in Tratatul CE. Acest tip de vot nu este solicitat decat in cazurile limita (art. 207, 3, CE, adoptarea regulamentului interior; art.208, CE, solicitarea de studii si propuneri Comisiei; art.209, CE, fixarea statutului comitetelor; art. 284, CE, fixarea conditiilor si limitelor cererii de informatii de la Comisie; art.48, alin.2, TUE, aviz favorabil la reuniunea unei conferinte a reprezentantilor guvernelor statelor membre). b. Majoritatea calificata. Majoritatea calificata este modalitatea cea mai frecvent prevazuta. Calculul majoritatii calificate se face in functie de ponderea stabilita de paragraful 2, din articolul 205 CE (fostul art. 148, art. 118, 2, EURATOM), modificat ultima data de articolul 14 din Actul de aderare din 1994. Astfel, pana la data 30 aprilie 2004, repartizarea voturilor in cadrul Consiliului era urmatoarea:
- Germania, Franta, Italia, Regatul unit aveau 10 voturi; - Spania - 8 voturi; - Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia - cate 5 voturi; - Austria si Suedia - 4 voturi, fiecare; - Danemarca, Irlanda si Finlanda - cate 3 voturi; - Luxemburg - 2 voturi. Atunci cand Consiliul statua asupra unei propuneri a Comisiei, din totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuiau sa fie favorabile deciziei, in cazul in care propunerea nu venea din partea Comisiei, din cele 87 de voturi posibile, pentru adoptarea deciziei erau necesare 62 de voturi favorabile a cel putin 10 state membre. In cele mai multe cazuri se vota potrivit primei formule, rezultand ca "minoritatea de blocaj' era de 26 de voturi (29%). Astfel, daca o decizie nu obtinea decat 62 de voturi, insemna ca cel putin 3 state s-au opus (doua cu cate 10 voturi si unul cu 5 voturi). Aceasta procedura permitea statelor care beneficiaza de cele mai putine voturi sa obtina minoritatea necesara blocajului asociindu-si state care au voturi mai putine. Cele 62 de voturi necesare obtinerii deciziei implicand votul favorabil a cel putin 8 state, printre care si al celor care aveau cel mai mare numar de voturi, ceea ce corespundea cu majoritatea populatiei Comunitatii. O alta formula a votului majoritar calificat prevedea adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus, in acest caz, majoritatea de 2/3 era de 58 de voturi din 87 posibile. In ciuda acestor originale si bine orientate abordari conceptuale, importanta majoritatii a ramas in practica foarte mica. Motivul il constituie practicarea de catre Franta, in anul 1965, timp de 6 luni, a "politicii scaunului gol'. Problema a fost rezolvata prin 'Compromisul de la Luxemburg', care prevede ca, in situatia deciziilor care se refera la interesele importante ale unui numar mare de state membre, Consiliul se va stradui, intr-un interval de timp rezonabil, sa gaseasca solutii care sa poata fi adoptate de catre toti membrii, respectand atat interesele lor, cat si pe cele ale Comunitatilor. Incepand cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa, precum si Tratatul de aderare, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea si functionarea Consiliului. Astfel, in perioada 1 mai - 31 octombrie 2004, numarul total de voturi existent in cadrul Consiliului a fost de 124, majoritatea calificata fiind de 88 de voturi. Daca cele 15 state membre ale UE la data de 1 mai 2004 isi pastrau numarul de voturi, celor 10 noi state membre le revenea urmatoarele voturi : - Polonia - 8 voturi; - Republica Ceha si Ungaria - cate 5 voturi; - Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia si Estonia - 3 voturi fiecare; - Cipru si Malta - 2 voturi. Insa, de la 1 noiembrie 2004, numarul total de voturi este de 321, iar majoritatea calificata reprezinta 232 voturi. In aceasta situatie, repartizarea voturilor va fi dupa cum urmeaza: - Germania, Franta, Italia si Regatul Unit - cate 29 de voturi; - Spania si Polonia - cate 27 de voturi; - Olanda-13 voturi; - Grecia, Republica Ceha, Belgia, Ungaria si Portugalia - 12 voturi fiecare;

- Suedia si Austria - cate 10 voturi; - Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda si Lituania - 7 voturi fiecare; - Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru si Luxemburg - 4 voturi fiecare; - Malta 3 - voturi. Tot de la aceasta data, statele membre care constituie majoritatea trebuie sa reprezinte cel putin 62% din populata Uniunii Europene. Intr-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa si tratatul de aderare prevad un numar total de voturi de 345, cu o majoritate calificata de 225 voturi. Repartizarea voturilor ramane neschimbata, in plus, Romania si Bulgaria vor avea, respectiv, 14 si 10 voturi.

4) Atributii si functii Conform art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeana:
'Pentru asigurarea realizarii obiectivelor fixate de prezentul tratat si in conditiile prevazute de acesta, Consiliul:

- asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de puterea de decizie;

- prin actele pe care le adopta, confera Comisiei atributiile de executare a normelor stabilite de Consiliu. Consiliul poate supune exercitiul acestor atributii unor modalitati. De asemenea, in anumite cazuri specifice, el isi poate rezerva dreptul de a exercita direct atributii de executare. Modalitatile susmentionate trebuie sa corespunda principiilor si normelor stabilite in prealabil de Consiliu, hotarand in unanimitate, la propunerea Comisiei si cu avizul prealabil al Parlamentului European.'.

Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o propunere intr-un domeniu specific. O data propunerea facuta, depinde de baza legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata in unanimitate, cu majoritate simpla sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piata unica, daca este vorba despre procedura de codecizie. O propunere supusa votului in Consiliu, se adopta cu majoritate calificata (54 de voturi favorabile).
  Intrunirile ministeriale sunt motorul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat in vigoare in 1967), a prevazut un singur Consiliu de Ministri. In practica, insa, munca Consiliului este impartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, in functie de domeniul vizat: Ministri Agriculturii, Energiei, Mediului. Administrarea intregii game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru pana la Consiliul European, este in responsabilitatea statului care asigura Presedentia - schimbata o data de 6 luni. Presedentia Consiliului ofera avantaje dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului si statutului detinut de aceasta functie: pe durata a sase luni, tara presedintelui este centrul relatiilor UE; ministrii - in special primul ministru si ministrul de externe - sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata mandatului, Presedentia are o putere mai mare, si poate reglementa (dirija) prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedentiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului isi stabileste prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele ramase in desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o perioada suficienta pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si legislatii.
  Consiliul realizeaza circa 90 de intalniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu exceptia lunilor aprilie, iunie si octombrie, cand sunt planificate in Luxemburg. Regularitatea intalnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se intalnesc de regula o data pe luna, si mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii Pescuitului si Ministrii Transporturilor au patru-cinci intalniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia si Industria se intalnesc doar de doua-trei ori pe an, Sanatatea si Cultura au doar una-doua reuniuni.
  In afara intalnirilor formale, Ministri de Externe si Ministri ECOFIN au intalniri saptamanale, de regula in tara Presedentiei, unde discuta fara a fi presati in a lua hotarari. Fiecare stat membru are o delegatie nationala, Reprezentanta Permanenta la Bruxelles si actioneaza ca un ambasador in UE. Reprezentanta Permanenta este condusa de un Reprezentant Permanent, de regula un diplomat de cel mai inalt grad, ajutat de douazeci-treizeci de oficiali, in cazul tarilor mari. Cam jumatate din oficiali sunt alesi din serviciul diplomatic, iar cealalta jumatate din diferite ministere - Agricultura, Comert si Finante. Sefii delegatiilor se reunesc o data pe saptamana in cadrul Comitetelor de Reprezentanti Permanenti, COREPER. La reuniuni ambasadorii si functionarii de stat pregatesc proiectele si materialele pentru Consiliu. O retea de comitete si grupuri de lucru asista si pregatesc materialele Consiliului de Ministri, COREPER-ului si Comitetului Special in Agricultura (CSA).

Comitetele Consiliu sunt compuse din functionari nationali si rolul lor este de a produce analize si evaluari necesare luarii deciziilor in Consiliu si Comisie. Un astfel de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupa de politica comerciala. (Orice actiune semnificativa luata de UE in comertul international este precedata de coordonarea interna prin acest comitet (se intruneste o data pe saptamana).

  Comitetul Permanent pentru Angajati este in serviciul Consiliului, si se particularizeaza sub doua aspecte: in primul rand, membrii sai nu sunt numai reprezentanti ai guvernelor, ci si ai grupurilor de interese; in al doilea rand, reprezentantii guvernelor sunt condusi de ministri - iar daca acestia nu pot participa, de catre reprezentantii lor personali. Comitetul se intruneste de doua ori pe an discuta probleme de interes major si elaboreaza recomandari Consiliului de Relatii Sociale si de Munca.

  Diferite comitete - care tehnic sunt Comitete /Comisii/ (lucreaza pentru Consiliu si Comisie). Comitetul Monetar, infiintat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabila prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acopera Sistemul Monetar European (SME); miscarea de capital; relatiile monetare internationale si multe aspecte legate de Uniunea Economica si Monetara (UEM). In plus, are acces privilegiat in Comisie, si in Consiliu. Seful Comitetului raporteaza de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.
  In afara de comitetele constituite formal (in sensul ca au fost infiintate de tratate sau legislatii), alte comitete ajuta munca Consiliului. Nu intotdeauna ele sunt numite comitete si cateodata apar sub denumirea de grupuri sau intalniri. Rolul grupurilor de lucru este mai bine precizat chiar decat al multor comitete si deseori ele produc analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numarul lor variaza in functie de natura problemelor, respectiv de preferintele Presedintelui. In anii precedenti au fost in jur de 150. Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din cate trei-patru persoane din fiecare tara membra, oficiali nationali permanenti sau experti de ministere.
  Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care in jur de 200 cu grad A, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se tin intalnirile Consiliului, este la Bruxelles.
  Structura ierarhica a Consiliului nu este incarcata sau rigida. Procedurile, in cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizeaza dupa modelul: examinarea initiala a textului Comisiei este efectuata de un grup de lucru, sau daca are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. In cazul in care nu exista un grup de lucru permanent pe problema respectiva, el se constituie. La prima reuniune se abordeaza problemele generale; urmatoarele intalniri au loc in functie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Daca toate aspectele merg bine, se creeaza un document in care se indica punctele cu care sunt si cu care nu sunt de acord. A doua etapa consemneaza inaintarea documentului la COREPER, sau in cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat intre grupurile de lucru si Consiliul de Ministri, actioneaza ca un fel de agentie de filtraj, pentru intalnirile ministeriale. Se incearca pe cat posibil sa se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. In cazul in care in grupurile de lucru s-au atins conditiile de adoptare a unei masuri, COREPER confirma opinia respectiva si o inainteaza ministrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o solutie, COREPER poate sa faca trei lucruri: sa rezolve problemele in litigiu; sa trimita inapoi la grupul de lucru documentul cu indicatiile necesare obtinerii unei intelegeri sau sa-l trimita, mai sus, ministrilor. Oricum ar fi - facil sau nu, documentul in discutie se adopta la nivel ministerial.

Tratatele asigura Consiliului trei modalitati de a lua decizii: vot in unanimitate, vot cu majoritate calificata si vot cu majoritate simpla.

Votul in unanimitate in cadrul Consiliului este limitat, desi campul de aplicare nu este neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranzitie, in Tratatul CEE, 27 dispozitii prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a mentinut-o in domeniile de natura constitutionala sau cvasi-constitutionala, dar i-a redus aplicarea in domeniile politicilor comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale. Mai mult, pentru ca unanimitatea sa se poata forma, nu este necesar ca toate statele sa voteze in favoarea deciziei. In acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabileste ca abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu constituie un obstacol in adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar insa, ca toate statele membre sa fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasa o poarta de scapare care conciliaza eficacitatea decizionala a institutiei cu respectarea pozitiei nationale. De remarcat ca tratatele nu au prevazut sa se renunte la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea numarului membrilor Comisiei, in dispozitii relative la sistemul resurselor proprii ale Comunitatii, regimul lingvistic sau cand se solicita decizia Consiliului asupra cererilor de aderare.

Votul cu majoritate calificata. Pentru obtinerea majoritatii, voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere speciala, in functie de criterii generale, demografice, politice si economice. Art. 148 distinge doua situatii pe care le supune unui regim diferit: a). cand Consiliul statueaza pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile, nu si numarul de state, deliberarile fiind incheiate si actele adoptate, daca intrunesc 62 din totalul de 87 (inainte de 1995, cu 12 state membre acest numar era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este protejata prin propunerea Comisiei care se considera ca reprezinta interesul comunitar si deci, si interesele statelor mici; b). in celelalte cazuri, in care Consiliul statueaza fara propunerea Comisiei, pe langa un numar de voturi se tine seama si de numarul statelor, in sensul ca cele 62 voturi sa exprime votul favorabil a cel putin zece state.

  Ideea de baza care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea calificata sa nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin largirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majoritatii calificate a fost revizuita.

  In privinta competentelor deja existente in Tratatul CEE, in Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificata a fost introdus numai in ceea ce priveste mediul (celelalte domenii, cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea legislatiilor, politica vizelor au ramas sa fie guvernate de regula unanimitatii). Se poate spune ca prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificata conduce procesul decizional in cel mai mare numar de domenii.

Votul cu majoritate simpla. Deciziile si deliberarile Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede ca in afara de dispozitii contrarii ale Tratatului, deliberarile Consiliului sunt incheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care il compun. Majoritatea simpla este calculata in raport cu membrii Consiliului si nu in raport cu membrii prezenti. Fiecare tara a primit un vot folosit in principal in scopuri procedurale. (Incepand din februarie 1994, se foloseste la tarife anti-dumping si anti-subventie in contextul Politicii Comerciale Comune).
  Presedentia Consiliului se exercita prin rotatie de fiecare stat membru, pe o durata de sase luni, dupa o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indica ordinea intr-un prim ciclu de sase ani. In ciclul urmator, tot de sase ani, ordinea membrilor este alfabetica. Ordinea prevazuta inainte de 1 ianuarie 1995, era urmatoarea: intr-un prim ciclu de sase ani - Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; in ciclul urmator de sase ani- Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Aceasta ordine s-a modificat dupa largirea UE la 15 tari. In 1995 Franta a detinut presedentia in prima jumatate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania. Incepand cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franta, apoi incepand cu 2001 - Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia.

In anul 2007 Romania va fi unul dintre statele care vor adera la Uniunea Europena si care vor suporta rigorile legilor europene. Exista si unele legi nescrise cu privire la aceasta aderare, ce includ printre altele o birocratie tot mai ridicata, odata cu impunerea organelor europene si in aceasta tara.

Europa va avea institutii formale ale puterii, vesnic subminate de puterea perversa a statelor membre, cand se stie ca o parte poate controla intregul.