Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creand o alianta de 12 state (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA si Canada) decise sa-si asigure apararea colectiva. Prin acest Tratat a luat fiinta o alianta de tari independente, avand drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice forma de agresiune impotriva lor.

NATO este o organizatie interguvernamentala, ale carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra problemelor politice si militare care le afecteaza securitatea

Obiectivele si evolutia istorica

Principalul obiectiv al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza atat prin mijloace politice, cat si militare, asigurandu-se atat respectarea Actului Constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic are ca baza legala de constituire articolul 51 al Cartei ONU, care prevede dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala sau colectiva impotriva unui atac armat.

In esenta, potrivit art. 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac impotriva tuturor. Aceasta conceptie este reafirmata si prin alte prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de "a trai in pace cu toate popoarele", de a "salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia (statelor membre), pe baza principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului", de a "contribui la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti, intarind propriile lor institutii libere, asigurand o mai buna intelegere a principiilor pe care sunt cladite aceste instituii si dezvoltand conditiile propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a elimina orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand colaborarea economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva."

Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor interese securitare comune transpare si din art. 4 al Tratatului de la Washington: "Parile se vor consulta de fiecare data atunci cand, dupa parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata". De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie in domeniul gestionarii crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor adecvate atunci cand exista consensul statelor membre in acest sens.

In perioada "razboiului rece", Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea starii de pace la nivel mondial. Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru in domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari armate a unor situatii tensionate intre doua blocuri reprezentand valori si principii diferite si dispunand de uriase capacitati militare. Raspunzand unei situatii dramatice generate de tendintele expansioniste ale colosului sovietic, Organizatia Nord-Atlantica a constituit o alianta militara unica in istorie prin durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin diferentele (de marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul institutional instituit si, nu in ultimul rand, prin respectarea suveranitatii si independentei membrilor sai. Dupa incheierea "razboiului rece", intrebarea care s-a conturat in legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba o ratiune de a fi si misiuni de indeplinit, intr-un mediu

securitar complet nou. Raspunzand acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate intelectuala care i-a asigurat succesul timp de patru decenii, Alianta si-a impus o restructurare care sa-i permita o contributie cat mai eficienta la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru intreaga Europa; puterea sa de a se adapta la evolutiile politice, strategice si tehnice i-a permis modificarea conceptelor strategice si politice si corelarea acestora cu noile realitati internationale.

In acest sens, la inceputul anilor '90 s-a luat decizia crearii unei "noi" Aliante. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea Aliantei catre noi membri, lansarea de parteneriate cu state nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identitati europene de securitate si aparare mai puternice, acceptarea de noi misiuni, precum mentinerea pacii in regiuni aflate in conflict, punerea la punct a unor initiative de neproliferare a armelor de distrugere in masa.

Increderea de care s-a bucurat si continua sa se bucure Organizatia este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949. Alte patru state europene s-au alaturat Aliantei intre 1952 si 1982 (Grecia, Turcia, Republica Federala Germania, Spania).

Prabusirea comunismului, insotita de o noua realitate geopolitica si strategica, a determinat Alianta sa-si deschida de doua ori portile catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Ceha, Ungaria si Polonia au fost primite in sanul Alianei, iar din 2004 Alianta numara 26 de membri. Noi-venitii sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovenia si Slovacia.

NATO si mediul securitar post "razboi rece", evolutia strategiei NATO

Caderea "Cortinei de Fier" a antrenat schimbari profunde in relatiile Est - Vest si, implicit, transformarea radicala a mediului de securitate. Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii noilor realitati in relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietica si fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari, care va fi dezvoltata nu doar in cadrul NATO, ci si al OSCE.

Prioritatile NATO in anii '90 s-au orientat spre deschiderea Aliantei catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg de sporire a integrarii componentei europene si, nu in ultimul rand, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a largit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit "a treia dimensiune" a NATO. Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de Parteneriat Euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent NATO - Rusia, Comisia NATO - Ucraina, Dialogul Mediteraneean.

Consiliul de Parteneriat Euroatlantic

Consiliul de Parteneriat, creat in 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El consta in intalniri periodice la nivel de ambasadori si ministri de externe si ai apararii. Cadru multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta in cadrul careia aliatii si partenerii se consulta asupra unei problematici vaste, mergand de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii, controlul armamentelor, la cooperarea stiintifica si neproliferarea armelor de distrugere in masa.

Parteneriatul pentru Pace

Creat in 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv consolidarea stabilitatii si a securitatii in intreaga Europa. El urmareste sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera in cadrul operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare practica, adaptata nevoilor proprii fiecarui stat. In cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO si-a asumat rolul de a se consulta cu fiecare dintre statele partenere in cazul unei potentiale amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice sau securitatii lor.

Consiliul permanent NATO - Rusia

Considerand Rusia un actor de maxima importanta in peisajul securitatii internationale, NATO i-a propus, in 1996, dezvoltarea unui nou tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat in 1997 prin semnarea "Actului fondator asupra relatiilor mutuale, cooperarii si securitatii intre NATO si Federaia Rusa" si prin crearea Consiliului permanent NATO - Rusia. constand in intalniri periodice la diferite niveluri.

Consiliul permite abordarea unor probleme de interes comun: mentinerea pacii, securitatea nucleara, conversia industriei de aparare, controlul armamentelor, cooperarea militara, protectia mediului.

In 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO in contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu NATO. Vizita fostului secretar general al NATO, Lord Robertson, la Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari. In urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare constructiva cu Rusia in interiorul unui cadru securitar larg, in care lupta impotriva terorismului si prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa constituie elemente extrem de importante.

Comisia NATO - Ucraina

Devenita independenta in 1991, Ucraina a inceput sa dezvolte foarte repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru al Parteneriatului pentru Pace in 1994 si fiind unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscandu-se rolul major pe care Ucraina il joaca in geopolitica europeana, s-a adoptat, in 1997, "Carta pentru un Parteneriat distinctiv intre NATO si Ucraina"; atat aplicarea Cartei, cat si gasirea de noi modalitai de cooperare au fost incredintate Comisiei NATO - Ucraina.

Comisia NATO-Ucraina s-a reunit pentru prima data in anul 2000, la Kiev.

Dialogul Mediteraneean

In 1995, NATO a invitat sase state mediteraneene (Egipt, Israel, Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit sa contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune cooperari reciproce in intreaga regiune mediteraneeana, precum si la intarirea securitatii si stabilitatii. Celor sase state li s-a adaugat, in februarie 2000, Algeria. Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un instrument de sustinere a strategiei globale de parteneriat, dialog si cooperare promovate de Aliana. La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set de masuri vizand consolidarea dimensiunii politice si practice a Dialogului Mediteranean.

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO

Modelarea si adaptarea Aliantei in noul context post "razboi rece" a antrenat restructurarea fortelor militare si a dispozitiilor de conducere, precum si introducerea unor noi concepte.

Efectivele militare in statele membre au fost reduse si s-au constituit corpuri de armata usoare si capabile de o intervenie rapida si eficienta. De asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a fost redus cu doua treimi (din cele saizeci si cinci au mai ramas aproximativ 20).

Tot in acest context s-a dezvoltat si conceptul de "Grupuri de forte interarme multinationale" (GFIM), Alianta prevazand structuri de forte susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri de misiuni.

Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est

Stabilitatea si securitatea Europei de Sud-Est si consolidarea cooperarii intre statele din regiune sunt promovate prin intermediul Iniiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la summit-ul de la Washington, din 1999. La baza acestei Initiative se regasesc patru elemente fundamentale: Forumul consultativ pe probleme de securitate in Europa de Sud-Est, Grupul de lucru ad-hoc in domeniul cooperarii regionale, instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace si programele- tinta pe probleme de securitate pentru tarile din regiune.

Consolidarea dimensiunii europene

Diferentele de capacitati intre SUA si partenerii sai europeni au determinat Alianta sa sustina, incepand din 1994, dezvoltarea unei Identitati europene de securitate si de aparare, in stransa colaborare cu Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei Identitati europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batranul continent posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati si, pe de alta parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai echilibrate si mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a crea o Forta de Reactie Rapida, care a devenit operationala in 2003, pe de o parte, si crearea unei Forte de Reactie a NATO, in urma summit-ului de la Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat senzatia unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurente intre cele doua structuri. Obiectivele si aria de interventie a celor doua Forte fiind insa diferite, se poate vorbi mai degraba de o complementaritate a acestora. In plus, Uniunea Europeana nu si-a dezvoltat suficient capacitatile militare, nefiind pregatita, in momentul de fata, sa dea un raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore. Toate aceste demersuri, impreuna cu incercarea de a constitui, la nivel european, o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala, pot fi intelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si responsabilitatilor intre Europa si SUA in acest domeniu.

In decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii intre NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor. Aceasta cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul resurselor si capacitatilor NATO.

A "treia dimensiune" a NATO

In ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizand cooperarea in domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de urgena, sectorul stiintific si chestiunile legate de mediu. Daca problemele de securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua "dimensiune" a Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept "a treia dimensiune" a acesteia.