Componenta transatlantica a securitatii europene

Componenta transatlantica a securitatii europene

Relatia Europei Occidentale cu Statele Unite ale Americii trece printr‑o perioada de redefinire a raporturilor strategice. Chestiunea primordiala legata de securitate se invarte in jurul intrebarii: vor avea americanii si europenii un sistem comun de securitate in noul secol? Cu alte cuvinte, vor mai ramane americanii in Europa? Raspunsul la aceste chestiuni este pe cat de variat, pe atat de conditionat de evolutiile politicii interne americane si de jocul intereselor nationale in cadrul Uniunii.

Din toate punctele de vedere, Statele Unite ale Americii sunt mult mai apropiate de Europa decat de orice alt continent sau grup de state. Derivata din principiile si din traditia europeana, politica americana a fost permanent sensibila fata de relatia cu Europa, atat la inceputul secolului XX, dar mai cu seama dupa 1945 de cand SUA si‑au arogat rolul de pater securitas pentru Europa occidentala. Integrarea europeana a fost nu numai incurajata, ci si determinata de dorinta americana de a pune capat disputelor istorice europene, care au implicat Statele Unite in doua conflicte mondiale . Majoritatea americanilor percep Europa ca un interes vital al lor , deoarece impreuna cu europenii impartasesc aceleasi valori si principii, iar politicienii americani vad in Europa un partener in rezolvarea provocarilor globale . Intr‑adevar, impreuna, "America si Europa constituie axa stabilitatii mondiale, locomotiva economiei internationale, cea mai mare concentrare de capital intelectual si inovatie tehnica a planetei" . Faptul ca impartasesc aceleasi valori si principii nu presupune, insa, copierea modelului federal al SUA pentru posibila creare a Statelor Unite ale Europei . Europa unita va fi, in mod sigur, o entitate politica noua, atat in forma cat si in substanta ei

Demonstrand dorinta de a promova contributia europeana, prima mentiune a pilonului european al NATO se regaseste chiar in discursurile presedintelui Kennedy, care invita europenii sa acorde mijloace sporite apararii comune , prin aceasta contribuind la asumarea responsabilitatii propriei aparari. De asemenea, se incerca facilitarea comunicarii transatlantice prin reducerea divizarii intra-europene. Dezvoltarea acestui concept a dus la dorinta crearii ESDI (European Security and Defense Identity) in interiorul Aliantei Nord-atlantice.

Nucleul dur al raportului transatlantic, reprezentat de angajamentul de aparare reciproca, nu a fost afectat de disputele ocazionale transatlantice sau intra-europene. Mai mult chiar, pregatirile europene privind responsabilitatea fortei comune se refera, deocamdata, la actiuni in afara art. 5 al Tratatului de la Washington, iar in cazul unui atac, Europa este constienta de necesitatea cooperarii cu americanii.

Legatura Americii cu Europa este realizata prin politica britanicilor. Regatul Unit va fi intotdeauna resortul acestei comunitati transatlantice, jucandu‑si cu abilitate interesele de mentinere a americanilor in Europa si de conturare a unei aparari europene numai impreuna cu acestia.

Tot legatura transatlantica a fost ingredientul cheie care a atras noile state foste comuniste ale Europei de Est, intarindu-le sentimentul de securitate o data intrati sub umbrela NATO. Pentru est-europeni, numai Statele Unite au si vor avea forta necesara contrabalansarii arsenalului ex-sovietic si capacitatea de proiectare a fortelor care sa ofere o garantie de securitate credibila.

Exista, insa, si neintelegeri in acest parteneriat privilegiat, dar acestea sunt secundare in raport cu dominanta de cooperare. Atitudinea uneori ambivalenta a SUA fata de integrarea europeana este generata in primul rand de perceptia ca americanii sunt exclusi din anumite initiative europene . Inca din 1990, americanii s‑au opus transformarii UE intr‑o alianta, interpretand proiectul european ca o tentativa, similara propunerilor Rusiei, de subminare a NATO. Apoi, americanii considera ca prin crearea unei aparari europene exclusive se vor dubla institutiile militare si cheltuielile necesare asigurarii securitatii europene. Tematoare ca proiectul european va duce la sfarsitul NATO, surse de la Pentagon au amenintat chiar ca SUA se vor retrage unilateral din NATO daca UE dezvolta Forta europeana in sensul unei armate operationale . Chiar si William Cohen a avertizat ca NATO poate deveni o relicva a istoriei , dar consideram ca aceasta este doar o cale de presiune pentru a le reaminti europenilor sa nu rupa "cordonul" de peste Atlantic.

In principal francezii, cu o interpretare mesianica a misiunii lor istorice foarte apropiata de cea americana , sunt cei care se opun unei preeminente constante si de durata a Americii in politica de securitate europeana. De altfel, Franta este promotoarea si sustinatoarea cea mai hotarata a proiectului ESDP (European Security and Defence Policy) dezvoltat in cadrul UE pentru a pune bazele armatei europene.

Divergente puternice de opinie au existat intre Franta si SUA pe tema comandamentului sudic al NATO, a carui comanda a fost ceruta de Franta, in numele UE, dar refuzul american a fost foarte categoric.

Un alt episod al razboiului nervilor franco-american il constituie si criticile aduse de francezi sistemului de interceptare si analiza a comunicatiilor, Echelon , afiliat lumii anglo-saxone, prin care anglo-americanii pot asculta aproape toate comunicatiile europene.

Stephen Walt considera si el ca Europa si America se departeaza una de cealalta, facand aluzie la disparitia celor trei factori care le‑au unit dupa cel de‑Al Doilea Razboi Mondial: amenintarea sovietica, investitiile americane in economia europeana si generatia elitelor politice invatate sa conlucreze impreuna . Intr‑adevar, amenintarea sovietica nu mai exista, pozitiile americana si a UE au diferit in unele aspecte ale politicii internationale, iar economia europeana se afla in competitie cu cea a SUA, dar in ceea ce priveste conlucrarea elitelor politice nu putem fi de acord cu Walt, europenii si americanii impartasind inca multe dintre valorile si principiile comune exprimate acum 55 de ani. Dovada clara este ca nici un stat-membru al UE nu doreste desfiintarea NATO.

Recent, principala problema intre aliati pare sa fie reprezentata de pozitiile divergente asupra Sistemului Defensiv Antiracheta, initiativa americana care se inscrie in tiparele politicii izolationiste ale SUA. Desi presedintele american a aratat ca acest sistem ar putea fi folositor si Europei, urmand sa o includa in umbrela protectoare, in special francezii si germanii au determinat o pozitie negativa a intregii UE fata de acest proiect. Europenii considera ca implementarea acestui sistem ar modifica echilibrul strategic, protejand exclusiv teritoriul national american, in fata unui atac nuclear, ceea ce ar duce la decuplarea apararii europene de cea americana[14]. Reamintind amenintarile SUA de a se retrage din NATO putem considera ca acestea si dezvoltarea Sistemului Defensiv Antiracheta sunt monedele de schimb in negocierea transatlantica.

Nu putem pune semnul egalitatii intre intensitatea integrarii europene si nivelul de cooperare atins in raportul transatlantic. Slabiciunea puterilor europene luate individual face din integrarea europeana o necesitate. In mod paradoxal, istoria zbuciumata a Europei poate fi contrabalansata numai printr‑o cooperare intensificata a statelor-membre, componenta care nu conditioneaza relatia transatlantica , ci o completeaza spre binele reciproc.

Statele-membre ale UE vor mentine, impreuna cu Statele Unite, comunitatea de securitate din prezent, deoarece atat principiile comune, dar mai ales interesele celor doua continente se vor pastra convergente cel putin pentru urmatoarele doua-trei decenii. Pentru a pastra legatura transatlantica, politicile viitoare ale UE vor trebui sa reduca temerile americane cu privire la neparticiparea la unele decizii, accentuand diferentierea aspectelor de care se va ocupa UE, fata de cele care vor ramane in competenta NATO, intarind necesitatea complementaritatii intre apararea europeana si cea realizata impreuna cu NATO. Adica, va fi necesara o clarificare a aspectelor de "soft<- ->hard security", implicand o divizare clara a muncii intre europeni - pentru rezolvarea celor dintai (amenintarile non-militare) -, si americani - pentru celelalte (amenintarile cu agresiunea armata). Numai o importanta net superioara a Asiei, determinata de componentele economica si politica luate cumulativ, va putea determina SUA sa abandoneze legatura cu Europa, ceea ce, in opinia noastra, este foarte greu realizabil in urmatorii 30 de ani. In plus, e nevoie de mai mult de o generatie de americano-asiatici in posturi de decizie, care sa convinga spectrul politic ca principiile si valorile comune spatiului Pacific le surclaseaza pe cele ale Atlanticului.