FUNDAMENTELE FILOSOFICE ALE DEMOCRATIILOR CRESTINE CONTEMPORANE

FUNDAMENTELE FILOSOFICE ALE DEMOCRATIILOR

CRESTINE CONTEMPORANE

In perioada in care lebedele invizibile ale N.A.T.O. isi depuneau ouale ucigase in coapsa de safir a Adriaticii, sfidand mirarea cerului albastra, vizita Sanctitatii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, la Bucuresti a reaprins in inimile sutelor de milioane de credinciosi speranta legitima a pacii. Declaratia comuna a intaistatatorilor celor doua Biserici crestine surori cu privire la incetarea conflictului sangeros din Kosovo are o indoita semnificatie: una laica, deoarece recupereaza umanismul antropocentric de la baza culturii europene, in rationalitatea ei greco-latina, printr-o afirmare energica a rolului pe care Biserica trebuie sa-l joace in lume; una transcendenta, prin afirmarea simbolismului fundamental al Invierii, ca cea mai mare sarbatoare a crestinatatii: triumful Vietii asupra Mortii.

Istoria filosofiei contemporane si evolutia doctrinelor politice de dupa al doilea razboi mondial arata congruenta treptata a doua serii de valori are s-au conturat concomitent in doua domenii, in aparenta fara o relatie cauzala intre ele. Daca aceasta relatie dintre valorile filosofice, profesate de scolile neospiritualiste, si valorile social-politice, profesate de democratiile crestine postbelice, este absorbita in principiul comun, postulat cu consecventa de ambele curente: prioritatea valorilor morale asupra celor materiale.

"Invazia transcendentului in filosofie" de care vorbea Emile Brhier in 19501 a fost necesara in spiritualitatea occidentala datorita prabusirii sistemului de valori al culturii clasice. Nevoii unui nou cadru de devotiune si de transcendenta ii corespunde, pe planul laicitatii, nevoia unui nou cadru de participare comunitara. Aceasta criza a determinat filosofia si stiintele sociale contemporane sa-si puna problema propriei conditionari istorice a omului, sa realizeze o comuniune spirituala intre esenta si existenta sa, intre gandirea si actiunile lui. Istoria trebuie sa integreze subiectivitatea umana, ca pe unul din momentele sale decisive, la fel cum Verbul divin incarneaza realitatea ontologica supraistorica, proiectand prin transcendenta spiritului, incarnarea mesajului divin in si prin istorie. Numai astfel omul nu se mai simte ca un fir de nisip pe o plaja, suspendat intre niciunde si nicaieri, abandonat de Dumnezeu. Aneantizarea ideii de om in cele doua conflagratii mondiale, dupa noaptea Istoriei de la Auschwitz si Nagasachi de la Hiroshima si Gulagurile sovietice, reclama efortul spiritual al salvarii omului din ghearele "antiumanismului teoretic", ale ateismului dezintegrator de sensuri si de idealuri.

In tema care ne intereseaza, personalismul si neotomismul ocupa o pozitie privilegiata in deschiderea valorilor religioase spre activismul politic. Personalismul institutionalizeaza un cuplu categorial: individ-persoana in care persoana capata o prioritate absoluta, deoarece ea se bucura de un dublu registru ontologic: ca individ, obligat sa convietuiasca in relatii competitive cu oamenii in agregate sociale complexe si, in calitate de creatura dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, a carei esenta este vocatia ei spirituala. Calea spre recuperarea acestei esente intre angajarea in comunitate, dialogul cu lumea sau comunicarea cu celalalt, libertatea de a alege sau de a spune nu.

Pentru E. Mounier, cel mai reprezentativ personalist francez, a te angaja inseamna a milita pentru o noua ordine a dreptatii si a egalitatii, avand ca baza imanenta spiritualismul crestin. Inseamna concilierea spiritului de libertate cu transcendenta, inseamna dimensiunea obiectiva a implicarii persoanei in relatiile sociale, inseamna participare, confruntare, dialog. Transcendenta persoanei este vazuta de E. Mounier drept elanul unei vointe de a depasi cadrele teoretice ale filosofiei imanente in directia unui umanism trocentric. Transcendenta este forta care in om si in afara lui face libertatea posibila, ajutand-o sa treaca de la tragicul existentei la libertatea autentica. Totul se absoarbe in credinta in om, considerat in vocatia lui, care inseamna triumf asupra raului si lupta impotriva scufundarii lui in lumea obiectelor, in psihologia consumatorista. In aceasta privinta intre umanismul democrat-crestin, care stipuleaza ca intre liberalismul laic si materialismul ateu trebuie sa existe o a treia forta, bazata pe iubirea crestina a aproapelui, si personalism exista o identitate deplina. Dusmanul principal al personalismului este copilul Revolutiei Franceze - individualismul. E. Mounier il caracterizeaza astfel: "Dusmanul principal al personalismului este copilul Revolutiei Franceze - individualismul. E. Mounier il caracterizeaza astfel: "Individualismul este un sistem de moravuri, de sentimente, de idei si institutii care organizeaza individul pe baza atitudinilor de izolare si aparare. El a fost ideologia si structura dominanta a societatii burgheze occidentale intre secolele XVIII si XIX. Un om abstract, fara radacini, fara comunitati naturale, zeu suveran in centrul unei libertati fara directie si masura, orientand mai intai spre altul neincrederea, calculul si revendicarea; institutii reduse la asigurarea neimpiedicarii acestor egoisme sau a celui mai bun randament prin asocierea redusa la profit; acesta este regimul civilizatiei care agonizeaza sub ochii nostri, unul din cele mai sarace pe care istoria le-a cunoscut. El este antiteza personalismului si adversarul sau cel mai apropiat"2.

Din aceasta perspectiva ideile economice ale personalismului si neotomismului nu se indeparteaza prea mult de remediile pe care enciclicile papale incearca sa le aduca societatilor occidentale, in conformitate cu magisterul pastoral al Bisericii. Economiile acestor societati trebuie sa devina din ce in ce mai colective prin formele de proprietate pe care le creeaza: "Este vorba de a promova pe scara extinsa spiritul de asociere: asociere crescanda a muncitorilor la gestiunea intreprinderilor pana cand intreprinderea revine, de drept, muncitorilor si organizatiilor responsabile, asociatii realizate, de asemenea, si prin regruparea cooperativa a exploatarilor artizanale. Obiectivul scolii personaliste este "de a pune capat puterii impersonale a banului, adica societatii anonime, dobanzilor, speculatiei, tuturor structurilor economice care permit banilor sa se reproduca"3.

Asadar, doctrina democrat-crestina are asupra celorlalte doctrine politice avantajul individualizarii unui fundament filosofic, identificat clar in cele doua curente filosofice de mare anvergura umanista care ii si confera o continuitate organica fata de sursele perene ale inspiratiei crestine. Pentru neotomismul contemporan, dreptul natural reprezinta o expresie a legii naturale, asa cum se manifesta ea in domeniul economic si social-politic. El este "sistemul de norme (.) dupa care trebuie evaluate masurile economice si institutiile politice, criteriul de apreciere a dreptului pozitiv. El defineste adevarul societatii si, in acelasi timp, binele sau. Legea naturala este, deci, lege morala"4. Problema-cheie care se pune dreptului natural in epoca noastra consta in necesitatea de a rezolva contradictia dintre caracterul sau etern, absolut si transformarile social-politice care i-au relativizat continutul lui general-valabil. Incercandu-se sa se gaseasca principii aplicabile la realitati sociale fluctuante, s-a ajuns in mod necesar la doua forme ale dreptului natural, dat fiind ca universalitatea legii nu este deloc conciliabila cu caracterul sau concret si practic. Pe de alta parte, "dreptul natural conceput ca lege eterna si imuabila nu este nimic altceva decat expresia unui ideal de dreptate care are ca obiectiv domnia scopurilor; dar in aceasta calitate el nu poate oferi precepte precise si utilizabile in relatiile sociale schimbatoare" (.)5. Aceeasi linie de argumentare este, se pare, acceptata si de Biserica in incercarea ei de a se deosebi "dreptul natural invariabil" de "dreptul natural variabil". Astfel, Papa Pius al XII-lea arata ca "exista o ordine naturala chiar daca formele sale se schimba o data cu dezvoltarea istorica si sociala; dar liniile sale esentiale au fost si raman aceleasi"6. Neotomismul analizeaza si el problema dreptului natural sub aspect ontologic, ca ordine eterna, imuabila - si sub aspect gnoseologic, ca o constientizare a acestei legi. Aceste idei sunt dezvoltate de cel mai mare neotomist contemporan - Jacques Maritain - care, aidoma stralucitului sau predecesor Toma din Aquino - edifica o arhitectonica grandioasa a drepturilor naturale fundamentale ale omului: dreptul la existenta, dreptul de proprietate, dreptul la libertatea persoanei, dreptul la perfectionarea vietii morale. Fundamentand drepturile naturale ale omului in legea divina J. Maritain considera ca societatile actuale vor trebui sa recunoasca si sa fundamenteze drepturile omului in functie de starea sa sociala, economica si culturala si nu numai acele drepturi care il privesc ca persoana. Dintre acestea, cele mai importante sunt drepturile economice si drepturile sociale. "Ma refer - precizeaza J. Maritain - la drepturi ca dreptul la munca si cel de a-si alege liber munca; dreptul de a forma in mod liber grupuri sau asociatii profesionale; dreptul muncitorilor de a fi considerati ca adulti din punct de vedere social si de a putea participa activ la responsabilitatile vietii economice; dreptul grupurilor economice (al sindicatelor si asociatiilor de munca) si al altor grupuri sociale la libertate si autonomie; dreptul la un salariu just; dreptul la asistenta, la asigurare de somaj, la asigurare de boala, la securitate sociala; dreptul de a avea parte, in mod gratuit, dupa posibilitatile corpului social, de bunurile elementare, materiale si spirituale, ale civilizatiei"7.

Preeminenta valorilor morale in documentele partidelor democrat-crestine europene se inscrie ca niste pietre de hotar in reconstructia posttotalitara a lumii. Inca din anii 1943-1944, in ilegalitate, Alcide de Gasperi publica cele doua variante de program ale Democratiei-crestine italiene in care primul capitol este sugestiv intitulat: "Primatul constiintei morale" si unde eficienta actiunii politice este functie de constiinta morala: "Reformele politice, sociale si economice, garantiile constitutionale, controalele administrative, insesi sanctiunile penale raman ineficiente daca nu este vie si operationala constiinta morala (.). Conflictele sociale nu se pot solutiona fara sentimentul fraternitatii care este fermentul civilizatiei crestine; pactele internationale raman un petic de hartie daca nu urmaresc salvarea constiintei morale. Libertatea politica a unui popor sucomba daca nu este insotita de franele unei vieti morale, deoarece guvernul, daca astfel de frane nu functioneaza, va fi obligat, pentru a-si realiza reformele, la o coercitie excesiva"8. Dupa al doilea razboi mondial, pozitionarea imaginii de centru a partidelor democrat-crestine este facilitata de definirea lor ca partide de inspiratie crestina, de intemeiere, adica a vietii comunitare pe valorile culturale si morale inspirate din Sfanta Scriptura. Astfel, in Declaratia sa de principii din 1945, Partidul Catolic Olandez afirma: "Partidul Catolic Popular se intemeiaza pe principiile dreptului natural si ale revolutiei divine si accepta directivele emanate de la autoritatile religioase". Programul comun al celor trei partide democrat-crestine olandeze din 1971 isi propune sa apere "o politica inspirata din Evanghelie" si "sa realizeze o societate cat mai conforma cu ideea de dreptate de care vorbeste Biblia"9. Mai ales dupa Consiliul Vatican II partidele democrat-crestine se definesc tot mai mult ca partide de centru, deschise spre sectoarele secularizate ale societatii; ca partide laice si neconfesionale, in sensul ca, desi ele se definesc partide de inspiratie crestina, ele sunt independente fata de ierarhia Bisericii si sunt deschise tuturor acelora care s-au indepartat de practica religioasa. Astfel, in programul fundamental al "C.D.U., aprobat la Congresul de la Ludwigshafen, inca din preambul se afirma ca C.D.U. este un partid popular", iar politica sa se sprijina pe conceptia crestina asupra Omului si a responsabilitatii sale fata de Dumnezeu: "Conceptia umana care se inspira din ea ne da, totusi, o baza morala pentru o politica responsabila. Pe aceasta baza devine posibila actiunea comuna a crestinilor si a necrestinilor"10. In Austria, Partidul Popular Austriac (Osterreiche Volkspartei) recunoaste inspiratia sa crestina, dar "nu se simte legat de nici o confesiune sau institutie religioasa. In calitate de partid popular, el se adreseaza tuturor oamenilor si tuturor grupurilor sociale"11.

Strans legata de aceasta deschidere spre lume a partidelor      democrat-crestine, in conditiile modernizarii economice si politice a societatilor occidentale este si teza neotomista a "afirmarii autonomiei temporalului in calitate de scop intermediar sau infravalent" in cadrul proceselor de laicizare si secularizare contemporane. Recunoasterea autonomiei temporalului este dictata de admiterea lucida a realitatii profane, a istoriei omului real, a acceptarii acestuia in amestecul lui natural de inger si demon: "Scopul pe care crestinul si-l propune in activitatea sa temporala - afirma J. Maritain - nu este acela de a face din insasi aceasta lume imparatia lui Dumnezeu, ci de a face din aceasta lume, in conformitate cu idealul istoric cerut de diferite epoci., locul unei vieti terestre cu adevarat si deplin umane., ale carei structuri sociale sa aiba ca masura dreptatea, demnitatea persoanei umane si dragostea fraterna"12.

Conceptia neotomista despre proprietatea privata se inscrie in categoria drepturilor naturale fundamentale. J. Maritain considera ca "dreptul la proprietatea privata a bunurilor materiale deriva din legea naturala, deoarece specia umana are in mod natural dreptul de a poseda pentru folosinta sa comuna bunurile materiale ale naturii: el deriva din dreptul oamenilor in masura in care ratiunea considera necesar ca aceste bunuri, in interesul binelui comun, trebuie sa fie obiectul unei apropieri private. si modalitatile particulare ale acestui drept de apropiere privata, care se schimba dupa formele proprietatii si starea evolutiei economiei, sunt determinate de legea pozitiva"13.

Pozitia Bisericii catolice in ce priveste problema proprietatii tradeaza o surprinzatoare capacitate de adaptare si de intelegere a spiritului timpului, indiferent de presiunea fetisurilor ideologice, sau a intereselor unor firme transnationale si guverne. De la afirmarea dreptului la proprietatea privata, ca drept inviolabil si sacru, si recunoasterea noilor forme de proprietate, cand realizarea binelui public o impune, Biserica a tradus in concret, cu o admirabila consecventa, conceptia tomista si neotomista despre proprietate. In cadrul dreptului de proprietate Toma din Aquino distingea intre dreptul de folosinta a lucrurilor pentru satisfacerea nevoilor materiale si dreptul de dispozitie a lor (vanzari, donatii etc.). El considera ca numai primul drept este drept natural fundamental, egal pentru fiecare. Tot astfel, ca urmare a dreptului de asociere ce deriva din legea morala naturala, Toma din Aquino acorda o importanta egala si dreptului de proprietate colectiva, desi recunostea superioritatea proprietatii private. Papa Lon al XIII-lea declara in aceasta privinta in enciclica-manifest Rerum Novarum: "Faptul ca Dumnezeu a dat tuturor oamenilor uzufructul folosirii pamantului nu contrazice in nici un caz existenta proprietatii diferite. Caci Dumnezeu nu a lasat pamantul comunitatii intregi, in sensul ca toti sa fie, fara deosebire, stapani peste aceleasi bunuri. nu a repartizat el insusi nici unui om o anumita parte de bunuri in proprietate, ci in mult mai mare masura a lasat aceasta repartizare si limitare a proprietatii private intre oameni pe seama priceperii si harniciei lor"14. Asadar proprietatea privata are la baza munca si aptitudinile individuale; dar in conditiile modernizarii economice pot aparea situatii precum concentrarea si centralizarea capitalului, a marilor averi care duc la pauperizarea unor mase mari de oameni. Acestea, sub influenta ideologiilor de stanga, vad in proprietatea privata principalul obstacol in calea emanciparii lor. De aceea, Biserica, fiind constienta de forta propagandei comuniste si de forta sindicatelor sub obedienta Stangii, a reafirmat de fiecare data cand aceasta proprietate era amenintata caracterul ei sacru si inviolabil: "Biserica apara dreptul de proprietate, pe care ea il considera fundamental si intangibil"15. El este un drept natural invariabil, anterior constituirii societatilor politice, in conformitate cu prioritatea ontologica si teleologica a individului crestin fata de societate. El reprezinta un element de baza al ordinii sociale; de aceea, orice ordine economica si sociala normala trebuie sa se sprijine pe baza solida a dreptului de proprietate privata"16. Desi considera, in secolul trecut, ca "miscarea maselor, cand in randul acestora se desteapta pofta dupa avutii straine, trebuie reprimata cu toata puterea"17, sub presiunea noilor conditii sociale si economice Biserica devine treptat constienta de caracterul istoric al dreptului de proprietate, de necesitatea depasirii opozitiei dintre dreptul de posesie si functia de exercitare a acestui drept in noile conditii de socializare politica. Astfel, in enciclica Rerum Novarum "dreptul la proprietatea privata, drept ce nu provine din legile umane ci de la natura, nu poate fi anulat de stat. Acesta are numai posibilitatea sa regleze mijloacele acestei proprietati si sa le concilieze cu binele comun"18. Dupa al doilea      razboi partidele democrat-crestine afirma in programele lor coexistenta celor doua forme de proprietate, sub influenta noilor forme ale democratiei, sociala si participativa, impuse de noile forme de agregare sociala. Enciclica Mater et Magistra, deschizatoare de drumuri si inovatoare in multe domenii economice si sociale, aduce si in problematica proprietatii solutii apropiate de cele social-democrate. Considerand pe linia traditiei ca dreptul la proprietate privata este "adanc sadit in natura lucrurilor" Papa Ioan al XXIII-lea constata in acelasi timp: "Epoca noastra marcheaza o tendinta spre expansiunea proprietatii publice, stat si colectivitati. Faptul se explica prin atributiile mai extinse pe care binele comun le confera puterilor publice. Totusi, in acest caz, statul trebuie sa se conformeze principiului subsidiaritatii mai sus enuntate"19. Una din aceste sarcini vizeaza explicit dreptul de participare a muncitorilor la proprietatea asupra mijloacelor de productie sub forma participarii la actiuni, la beneficii, la cogestiune prin intermediul sindicatelor crestine. Nu este suficient sa afirmam ca "dreptul de proprietate a bunurilor este un drept natural: dreptul pe care il are orice om de a intrebuinta aceste bunuri pentru intretinerea sa este prioritar in raport cu orice alt drept de natura economica, si chiar in raport cu dreptul de proprietate"20. Dupa Conciliul Vatican II, aggiornamento-ul, deschiderea Bisericii fata de lume, deopotriva cu cristalizarea doctrinei sale social-politice, o determina sa admita deplasarile de mentalitate din constiinta contemporana; secularizarea crescanda, laicizarea societatilor crestine, autonomia temporalului cu corolarul sau, prevalenta Binelui Comun, continuitatea valorilor fundamentale ale crestinismului.

Astfel, enciclica Popularum Progressio (1967) in acord sau in continuarea concluziilor eticii neotomiste privind autonomia temporalului reitereaza conditia proprietatii ca drept natural variabil: "Proprietatea privata nu este, asadar, pentru nimeni un drept neconditionat, absolut si nelimitat. Nimeni nu poate folosi exclusiv pentru sine, pe baza avutiei sale, bunuri, cand altora le lipseste strictul necesar. Intr-un cuvant, conform invataturii traditionale a parintilor Bisericii si a marilor teologi, dreptul de proprietate nu poate fi niciodata folosit in dauna Binelui Comun. Daca ia nastere un conflict intre drepturile private dobandite si cerintele comunitare de baza, atunci rezolvarea acestuia trebuie sa revina puterilor publice, cu participarea activa a indivizilor si a grupurilor sociale"21. Punand pe prim-plan interesele Binelui Comun, enciclica Popularum Progressio afirma ca "Binele Comun cere, de aceea, uneori o expropriere atunci cand o proprietate se afla in calea realizarii lui, ca urmare a marimii, a intrebuintarii sale necorespunzatoare, a mizeriei pe care o pricinuieste maselor"22.

NOTE

1. Emile Brhier, Transformation de la philosofie franaise. Paris, Flammarion, 1950, p. 126.

2. E. Mounier, Le Personnalisme. Paris, Aubier, 1950, p. 37.

3. E. Mounier, Rvolution personnaliste et communautaire. Aubier, 1936, p. 340.

4. J. Kanapa, Recuil sur le droit naturel. Apud: Liubomira Miros, Etica neotomista. Bucuresti, Editura stiintifica, 1969, p. 164.

5. Urban D'Hondt, Fondements d'une thique sociale. In: Revue philosophique de Louvain, nr. 63, august 1961, pp. 510-511.

6.Papa Pius al XII-lea, Radio - Mesaj cu ocazia Craciunului, 25 decembrie 1944.

7. J. Maritain, L'Homme et l'Etat, p. 37.

8. Il Programma della Democrazia Cristiana. In: Gabriele De Rosa, I partiti politici in Italia, Roma, Minerva Italica, 1971, p. 571.

9. Apud Letamendia, Pierre, Democratia Crestina, Bucuresti, Silex, 1998, p. 107.

10. Ibidem, p. 50.

11. Ibidem, p. 55.

12. J. Maritain, La priorit du spirituel. In: Oeuvres, vol. IX.

13. J. Maritain, L'Homme et l'Etat, op. cit., p. 97.

14. Rerum Novarum (15 mai 1891). In: La doctrine sociale de l'Eglise travers les sicles. Documents pontificaux du XV-me au XX-me sicles, Nerder, Bale. Rome, Paris, Beauchenne et ses Fils.

15. Pius al XII-lea, Radiomessage aux travailleurs espagnols, 11/III/1951, D.C., 1951, cil. 394.

16. Pius al XII-lea, Radiomessage a X-a anniversaire du dbut de la guerre. 1 septembrie 1944.

17. Rerum Novarum, op. cit.

18. Ibidem, nr. 35, p. 599.

19. Joan al XXIII-lea, Mater et Maggistra (15.V.1961), op. cit., nr. 312, p. 707.

20. Ibidem, nr. 238, p. 679.

21. Popularum Progressio (26 martie 1967). In: Documents pontificaux., op. cit., pp. 773-774.

22. Ibidem, p. 775.