PROBLEME TEORETICE SI METODOLOGICE IN STUDIEREA DOCTRINELOR POLITICE

1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Aspectele teoretice si metodologice ale studierii doctrinelor politice in Romania nu au constituit inca, dupa stiinta noastra, expresia unor preocupari sistematice. Indiferent de incorsetarea ideologica a programelor de invatamant, de cenzura politica exercitata asupra manualelor si cursurilor de doctrine politice din perioada 1948 - 1989, lipsa preocuparilor in aceasta directie a insotit destul de exact drumul lung si anevoios al constituirii si recunoasterii stiintelor sociale si, pe cale de consecinta, in invatamantul superior. In plus, coabitarea unor teme de stiinte politice in corpusul doctrinar al altor discipline (drept constitutional, teoria generala a statului si dreptului, filosofie si sociologie, istorie) a amplificat si mai mult deruta terminologica, declansata prin navalirea brusca a noilor aparate categoriale si conceptuale si de necesitatea asimilarii stiintelor politice din Occident.

Insesi programele de invatamant din sfera stiintelor politice reflecta cu destula exactitate ambiguitatea cu privire la sistemul stiintelor politice, la disciplinele de granita ca si cu privire la raporturile si opozitiile dintre diferitele discipline. Daca avem in vedere, de pilda, doar "Istoria gandirii politice" si "Istoria doctrinelor politice" sau raporturile dintre "Politologie", "Sociologie politica" si "Filosofie politica" ne dam seama de labilitatea frontierelor epistemologice dintre ele ca si de necesitatea delimitarii teritoriilor, metodelor si tehnicilor de investigatie si, pe aceasta baza, de necesitatea conferirii unui statut epistemologic clar fiecareia dintre ele. In aceste conditii, nu este de mirare proliferarea discursului ideologic cu rol compensator si nu numai. La ce bun o munca sisifica pentru constructia arhitectonica a unei doctrine sau pentru intelegerea nivelurilor ei (politic, economic, juridic, moral etc.), cand este mult mai usor sa preiei fetisurile ideologice impuse de presiunea unilaterala a paradigmelor anglo-saxone. Nu este greu, in aceste conditii, ca forma sa se confunde cu continutul. Este suficient sa pronunti "Numele", in baza intentionalitatii acestor ideologii, si realitatea se va plia, supusa ca o felina, in fata Doctrinei. Dar aceasta mentalitate magica, preponderenta in Romania postdecembrista, ascunde si ceva mult mai grav, pe langa oportunismul academic. Ea ascunde teama de a nu deveni ridicoli, constiinta de a fi de "bon-ton" in raport cu moda predominanta, impusa prin validare consensuala tacita, de "patologia normalitatii". Succesului asigurat prin insusirea si propagarea unor astfel de retete ii corespunde recunoasterea quasi oficiala a valorii si a statusului derivat din aceasta recunoastere. Intre timp, realitatea, habitatul uman raman nemodificate pentru ca alternativele de schimbare a ordinii sociale si politice, in virtutea implementarii unui nou sistem de valori, sunt practic, inexistente.

Gandirea politica este rezultatul prelucrarii procesului cumulativ de cunostinte despre viata politica la un moment dat. De gradul si calitatea prelucrari acestei informatii, produsul va fi o gandire politica primara (idei elementare), rezultate din observarea sau trairea directa a universului politic. Aceasta gandire politica este strans dependenta de nivelul atitudinal si efectiv care se intalneste in culturile parohiale si de supunere. Calitatea ei se difentiaza insa in functie de aria si calitatea informatiei acumulate cu ajutorul unor tehnici si metode speciale. Acest rezultat al gandirii politice ar corespunde nivelului intelectual si apreciativ al culturii politice.

Reluand distinctia dintre "ideile aristrocratice" si "ideile democratice", prezenta in unele "Istorii ale ideilor politice" s-ar parea ca "ideile democratice" sunt cele care se bucura de o larga adeziune din partea maselor, ele gasind in mentalitatea populara, un sprijin pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunitati¹ . In schimb, ideile aristrocratice ar fi cuprinse in carti elaborate de intelectuali avand un inalt grad de abstractie si un grad redus de circulatie. Dar ceea ce impiedica transformarea lor in idei democratice nu este, credem noi, complexitatea intelectuala ci lipsa lor de deschidere spre universalitatea aspiratiilor unei comunitati, lipsa lor de aderenta la spiritul timpului si incapacitatea lor de inradacinarea si rodire in orizontul de asteptare al comunitatilor.

Din cele de mai sus se poate aproxima o schita primara a temei pusa in discutie: raportul dintre ideile politice, teoriile, doctrinele si curentele politice, pe de o parte; dintre acestea si teoriile, doctrinele si curentele apartinand altor stiinte sociale, pe de alta. Daca "ideea" si "gandirea" sunt termenii neutri si generali, conceptele de "doctrina", "ideologie" si "teorie" au capatat contururi internationale destul de precise in gandirea politica si economica occidentala; aplicarea lor nediscriminata este sursa de confuzii. Deoarece "orice teorie presupune o explicatie de ansamblu care leaga intre ele o serie de generalizari"¹, Gaston Bouthoul deduce ca, in timp ce teoriile nu pot decit sa priveasca trecutul, doctrinele stabilesc mai mult sau mai putin coerent, o conexiune intre trecut si viitor. Ele sunt normative si incitative si vor sa demonstreze calea care trebuie urmata. Ele sunt si perspective, adica fac eforturi sa-si reprezinte viitorul si prin supozitiile si predictiile lor fixeaza regulei de actiune si propun obiective viitoare"².

Un alt mare specialist in sociologia politica, Marcel Prelot, insista si el in diferentierea dintre idei, teorii, si doctrine. Pentru Prelot, "doctrina ar comporta o judecata asupra faptelor si este insotita de proiecte de reforma in desfasurare; teoria corespunde sistematizarii obiective a observatiilor, interpretarii lor si in masura posibilului, generalizarii si explicarii lor"³. In ce priveste domeniul disciplinelor politice, Prelot marturiseste preferinta sa pentru termenul "idee", mai adecvat la studiul disciplinelor de granita ca si la acceptiile controversate inca ale politicului: "Noi acceptam termenul in sensul mai general de reprezentar in spiritul uman a unui fenomen determinat si fenomenul considerat aici este cel politic"⁴. Pentru Prelot, particularitatea ideilor politice consta in faptul ca ele sunt "constructii intelectuale care vizeaza statul ca societate politica si ca guvernare ca si fenomenele care deriva de aici"⁵. Intr-o alta lucrare, Marcel Prelot opereaza o distinctie fundamentala intre teorie si doctrina, cu valabilitate si sfera stiintelor politice: "Teoria, constituie sinteza observatiei"*.

Teoria se situeaza pe taramul cunoasterii pozitive. Ea consta, inainte de toate, din constatarea faptelor pe care o depaseste pentru a proceda la aplicarea lor. Ea utilizeaza in acest scop, ceea ce se numeste in logica stiintelor ipoteze care verificate, devin legi. In consecinta, teoria se aplica ansamblului faptelor nu numai constatate si ordonate, dar si explicate si organizate."⁶

Ca si teoria, doctrina examineaza fenomenele dar, spre deosebire de acestea, ea le apreciaza acceptandu-le sau refuzandu-le in functie de un ideal imanent statului sau transcedentei. Doctrinele judeca faptele si arata caile de urmat pentru a asigura fericirea cetatenilor sau puterea statului. Din aceasta perspectiva, doctrinele presupun o functie normativa implicita intrucat ele ofera alternative la ordinea publica si sociala, considerata perfectibila sau inlocuibila. Prin urmare, lor le este inerenta o finalitate etica deoarece, la fel ca si ideologiile, dar in mod indirec alternativele propuse de ele la ordinea sociala existenta au ca fundal constiinta superioritatii proiectului lor societal.

2. EVENIMENT SI SENS IN ISTORIA GANDIRII POLITICE DE RAND

Relatia ganditorului politic fata d eistorie este functie de realitatea social-politica a timpului sau, in sensul ca nici un fapt istoric nu apare ca apartinand numai trecutului. Istoria, ca spatiu ce uneste evenimentul si constiinta, reprezinta unitatea dintre eveniment si sens, in masura in care constiinta istoricitatii poate trai cu adevarat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau campul de desfasurare a istoricitatii, spatiul temporal care circumscrie prezenta a ceva trait, devenit sau imemorial.

Legat astfel de constiinta si de prezenta evenimentului, centrul de greutate a istoriei politice se va deplasa intotdeauna dinspre prezent spre trecut. Ea nu va fi stiinta despre un trecut in sine, eleatic, obiect de pura memorie. Caci acest trecut in sine nu ar pute afi decat locul evenimentelor or legatura dintre constiinta istoricitatii si a libertatii ia nastere tocmai din despartire acestui trecut in sine.

Asadar, nu va exista eveniment trecut, decat raportat la prezentul constiintei, si nu la momentul punctiform si fara relief care marcheaza prezentul unui timp liniar. Prezentul devine mai dens prin constiinta istoriticitatii, forma subtila a prezentei si prin evenimentul ce ni se impune prin prezenta sa, fie cotidiana, fie a unui trecut reluat mereu de catre constiinta; in acest ultim caz, evenimentul trecut pastreaza in prezent o putere de iradiere si de modelare permanenta, care determina constiinta sa-l recunoasca in continuare si sa-l perceapa ca un eveniment. Tot ceea ce omul poate retrai din trecutul sau ca un adevarat eveniment, tot ceea ce va fi in masura sa reia, sa-si reprezinte, sa "repete", constituie istoria sa si realitatea istoriei. Aceasta istorie, fara a fi o realitate substantiala, transcedentala omului, va avea totusi exact atata "realitatea" obiectiva ca si evenimentul al carui caracter esential este de a irupe in constiinta.

Evenimentul cel mai real este acela care se impune cel mai mult constiintei ca un centru organizator al devenirii istorice. Forta sa de iruptie inseamna insasi propagarea sa, care ordoneaza istoria pentru noi si ii confera semnificatia sa. Intr-adevar, evenimentele reprezinta realitatea istoriei, ii suporta rationalitatea si ii dau sensul. Semnificatia istoriei nu este in afara evenimentelor, si daca istoria are un sens, aceasta are loc cand unul sau mai multe evenimente centrale configureaza o tendinta in succesiunea lor, dau un sens istoriei.

Astfel, evocarea istorica impinge sensul unui eveniment dincolo de simpla successiune a generatilor in timp. Antinomia prezent - trecut, cu accentul pus cu precadere pe calitatea unui trecut exemplar in imaginea lui mitica, imprumuta cadrul existential al epocii memoriale, pe care il umple cu sensul evenimential urmarit pe plan subiectiv.

Daca in general istoria capata pentru noi o semnificatie unica, este pentru ca o realitate centrala recunoscuta ca eveniment o domina si o polarizeaza, fie ca este vorba de domnia lui Ludovic al XIV-lea, de victoria lui Napoleon la Tilsit sau de prabusirea unui regim politic. Daca, in schimb, sensul isi pastreaza valoarea de soc pentru constiinta, el va fi mereu reluat, pentru ca neancetat el va manifesta asupra noilor evenimente si asupra prezentului o forta organizatoare noua, un sens reinoitor. Astfel, se intampla ca evenimentul organizator sa ramana acelasi de-a lungul secolelor; el se releva purtatorul si datatorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului ii vor trimite apeluri, caror le va raspunde totodeauna prin noi semnificatii. Acestea vor fi neancetat reintrepretate sau reconfirmate, mereu reluat, ca si evenimentul ce le contine.

Timpul istoric se va transforma in timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiaza sensul in toate directiile, atat catre trecut cat si spre viitor, prin care se explica continua retroactiune a prezentului fata de trecut si anticiparea profetica. Istoria sociala este locul acestor sensuri intretaiate (interferenta lor determinata relativa lor contingenta), care nu se unifica automat intr-un sens global dat sau definitiv.

Istoria gandirii politice este vazuta astfel ca miscarea dialectica intre eveniment si istoricitatea umana si ca dialog al evenimentelor intre ele, reliefand sistemele politice si structurile sociale, si prin aceasta determinand fundamentul si sensurile evolutiei.

Prin urmare, istoria gandirii politice nu este o succesiune lineara de idei si evenimente, adunete pe axa continua a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei, unde ideile si evenimentele sa se ordoneze in raclite frumos impodobite, dupa criterii de clasificare straine de spiritului imanent al devenirii.

Daca procesul gnoseologic al evocarii tine de datele de mai sus, inerpretarea personala a evenimentelor plateste si ea tribut situatiei contemporane scriitorului sau istoricului. Ambii cauta in continuitatea evenimentelor, intelegerea determinismelor comlexe ale progresului cu toate ramificatiile lor: schimbare, dezvoltare, devenire, evolutie si maniera in care acestea se structureaza in campurile semnificative ale doctrinelor politice. Exista o actiune reciproca intre substanta ralitatilor evocate si lumea contemporana in care traieste si simte istoricul inspiratia fecundandu-le deopotriva. Pentru ca istoria gandirii politice, varianta a istoriei sociale, nu poate evolua si construi decat in stransa legatura cu ceea ce autorul simte si aspira in lumea lui, in idealurile, suferinta si zbuciumul ei, ceva din aceste convulsii se vor fi cristalizat in intoarcerea spre lumea ideala a unui trecut reprezentati. Procesul pshihologic al intelegerii gandirii politice se explica la fel de bine ca si in cazul istoriei umane generale: trecutul nu este un trecut pitoresc, mort in sine ci traieste in perspectiva istorica a evolutiei de la individual la legitatile existentiale ale colectivitatii, intr-un spatiu inteles ca antropologie culturala, creatoare de istorie.

Contradictia dintre conceptia teoretica si interpretarea evenimentelor si proceselor istorice din cadrul unei epoci tine de efortul de a oferi o explicatie rationala valorii istrorice a evenimentului, de a-i sacrifica contngenta pentru a-l absorbi in antemporalitatea unei ordini rattionale si eterne. Vizand permanentele unor valori sacial-politice, aceasta contradictie valideaza, de pilda, contradictia din istoria culturii europene, dintre filozofia greaca pagana si crestinism. Filosofia greaca, anistorica in esenta, preocupata sa descopere ratiunea, necesitatea si ordinea, s-a ciocnit de eveniment si a incercat sa-i anuleze valoarea istorica. Cu crestinismul eternitatea nu mai detine monopolul asupra istoriei, pentru ca sensul istoric insusi s-a incarnat intr-o istorie ca va deveni reala de-acum inainte (istoria mantuirii oamenilor prin aparitia Fiului lui Dumnezeu). De-abia in secolul Luminilor, filosofia istorie va incerca sa reconcilieze contingentul istoric in zeificarea ratiunii. Ea nu va anula evenimentele intr-o eternitate atemporala ci, ordonandu-le pe axa unui progres linear, le va reabsorbi in unitatea ipostaziata a unei istorii totalizatoare, pe care o va invoca pentru justificarea faptelor umane.

Ceea ce uneste timpul fizic de timpul istoric este o anumita sensibilitate intuitiva a istoricului de a se transporta prin ipoteze intr-un alt prezent; epoca pe care o evoca este considerata de el prezentul referitor, centrul perspectivei temporale. Exista un viitor al acestui prezent, compus din speranta, ignoranta si teama oamenilor de atunci si nu din ceea ce noi stim ca s-a intamplat. Insa exista si un trecut al acestui prezent, compus din amintirile oamenilor de altadata si nu, din cea ce stim noi despre trecutul lor. Or, acest transfer intr-un alt prezent, care apartine subiectivitatii scriitorului, nu este altceva decat o imaginatie vizionara, cand un alt prezent va fi infatisat din nou, readus din strafundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualite maitresse, posedarea capacitatii de apropiere a trecutului istoric, redand in acelasi timp distanta istorica, mai mult, constituind in sufletul cititorului constiinta unei distantari, de profunzime in timp.

Ceea ce politologul vrea sa explice si sa faca inteles in ultima instanta este instituirea politicului. Trecutul de care ne-am indepartat este trecutul uman. La distanta in timp se adauga si perspectiva specifica stiintelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoasterii lui posibile si prin modalitati specifice gandirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult decat un simplu transfer imaginar intr-un alt prezent, este un transfer ipotetic intr-o alta viata a omului. Aceasta simpatie atrage imaginatia istoricului printr-o afinitate electiva fata de lumea evocata. Momentul in care statutul gnoseologic si axiologic al gandirii politice capata un contur relevant, este atunci cand, in ciuda distantarii in timp, evocarea atat de specifica face sa apara sistemul de valori al comunitatilor de altadata. Aceasta evocare a valorilor, care in cele din urma ramane singura posibilitate de cunoastere a oamenilor accesibila noua, in lipsa posibilitatii de a retrai ceea ce au simtit si gandit ei, nu este posibila fara ca ganditorul sa nu fie interesat vital de aceste valori si sa aiba fata de ele o profunda afinitate. El a trebuit sa admita in mod ipotetic idealurile lor, ceea ce a constituit o premisa a intelegerii acestei problematici. Aceasta necesitate gnoseologica de transfer in timp intr-o alta subiectivitate adoptata ca centru al perspectivei se datoreaza si situatiei speciale a ganditorului. Apartinand aceleiasi culturi, in care trecutul este acela al epocii contemporane lui, dar si in care oamenii din trecut fac parte din aceiasi umanitate, gandirea politica reprezinta una din formele culturale in care ei repeta aparteneneta lor la aceeasi cultura, umanitate si comunitate. fiind un dialog al comunicarii dintre constiinte, animata in aceeasi masura de o vointa a intelegerii si a cunoasterii, gandirea politica a adus, aduce si va aduce o contributie remarcabila la cunoasterea fenomenului uman.

Dintre toate senzatiile timpului, paramnezia este sentimentul unei mari intensitati a memoriei afective, care combina convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu certitudinea contradictorie de a nu fi fost niciodata prezent la fata locului. Efectul paramneziei cauzeaza o emotie intensa, care pare sa conste in perceperea unei schimbari bruste in pozitia relativa a trecutului si prezentului, da sicum cele doua dimensiuni ale timpului, de obicei sepatate in reprezentarile noastre, s-ar vedea dintr-o data simultane fara a pierde, totusi, nimic din calitatea lor proprie. Resurectia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp este invariabil asociata cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar complementar, memoria emotiilor ssau amintirea afectiva. Memoria simturilor pastreaza aspectul lucrurilor, in detaliul lor, in structura lor aparenta.

La istoricul politic, un lant de cinestezii si sinestezii imbina pana la organic sentimentul trecutului si al devenirii prin intermediul unor mobiluri sublimate prin medierea, in special, a intereselor. Fiecare spatiu, cu componentele sale calitative, sacrale, este si el, in mare parte, produsul unui timp care a lucrat intr-insul. Implicand ideea ontologica de sinteza, factorul temporal poate fi acum mutat in perspectivva trecutului si sub forma de noi spatii, ca urmare a interactiunilor probabiliste in cunoasterea realitatii. Iar acel timp intipareste concomitent in noul spatiu amintiri de demult care leaga trecutul cu prezentul unei determinari spatiale date.

Examinarea coordonatelor lumii istorice: spatiu, timp, si memorie afectiva ne releva trecerea de la prezentul situatie la prezentul inntegrator al totalitatii numit cultura nationala. Timpul, raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spatiul de extinde si el ca viziune tridimensionala a miscarii grandioase a materiei surprinsa intr-o dialectica cosmica. Nu este vorba de o extindere in sens newtonian, ci einsteinian, de o amplificare in adancire a semnificatiilor unor viziuni mitice, care depasesc granitele evocarii propriu-zise. La prima vedere, ele par, fara nici o legatura cu subiectul evocat; or, ceea ce le uneste este tocmai incororarea lor afectiva la un model al lumii si al vietii, pe baza unor diverse moduri specifice de a percepe timpul si schimbarea in destinele lor.

Este surprinzator ca si conceptia marxista considera cunoasterea trecutului si viitorului dependente de "exacta intelegere a prezentului". Marx situeaza in interiorul gandirii istorice momentul antiistoric; "de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac din propria lor vointa, desi in conditii deja imediat date si transpuse. Traditia tuturor generatiilor planeaza ca o obsesie asupra gindirii celor vii. " Deschizand o bresa in studiul formatiunilor social-economice, Marx si Engels de vor opune tendintelor menite sa mentina o separare absoluta sau antinomie intre natura si istorie, si deci intre modalitatile respective ale cunoasterii lor. Ambele apartin mai curand aceleiasi lumi, a carei unitate cognitiva se bazeaza pe practica: "atata timp cat exista oameni, istoria naturii si istoria oamenilor se conditioneaza reciproc"⁸ . Lui Feuerbach, Marx si Engels ii reproseaza "ca lumea sensibila () nu este un lucru ddat imediat de eternitate, mereu egal cu sine insusi, ci produsul istoric () , rezultaatul activitatii unei intregi serii de generatii dintre care fiecare s-a sprijinit pe spatele precedentei".⁹

Explicatia valorica a acestei evolutii nu mai poate fi satisfacuta prin succesiunea unor entitati de complexitate descrescanda, intr-o cronologie nuda. in procesul cunasterii diacronice, momentul logic si momentul temporal se succed si se intrepatrund simultan: transformarea intregului este studiata la nivel sincronic si coroborata cu celelalte tipuri de pe scara evolutiva.

Ruptura dintre teorie si istorie o constituie punctul de plecare al interpretarilor structuraliste contemporane in stiintele umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistica in stiintele sociale a readus in discutie³ eficienta metodologiilor de cercetare analitico-structurala si istorico-genetica din domeniul istorire cu fertile sugestii de munca pentru capitolul de fata. Pe de o parte, Louis Althusser, Claude Levy Strauss, Michel Foucault, adepti ai metodei analitico-structurale, pe de alta, reprezentantii scolii de la Frankfurt, Max Horkheimer, Th. W. Adorno, H. Marcuse, A. Schmidt, partizanii metodei istorico-genetice, au confruntat exigentele gnoseologice in cunoasterea proceselor istorice, studiate retrospectiv, plecand de la niveluri dince in ce mai avansate. Reelaborarea rezultatelor pana la zi, oferita de procesul gandirii, le face "mai concrete" in sens hegelian, mai bogate in continut.

Dupa Althusser, unitatea dialectica dintre structura si procesul creativ se rezolva in realitatea obiectiva in favoarea structurii. Fundanentand o interpretare structuralista a lui Marx, Althusser afirma ca poate deduce din Capitalul "abolirea oricarei origini si a oricarui subiect" iar intr-un alt loc, intr-un loc si mai explicit, precizeaza: "De la Marx incoace stim ca subiectul uman, eul economic, politic si filozofic nu este "centrul istoriei or, spre deosebire de filozofii iluministi si chiar de Hegel, stim ca istoria nu are un "centru", ci o structura"(). Insa prioritatea metodologica a sincroniei (structurii) asupra diacroniei (istoriei) inseamna cu necesitate ca problemele concrete sufera din principiu o reducere si o depreciere. Este evident ca in Capitalul Marx se serveste de o metoda simultan istorico-genetica si analitico-structurala. El analizeaza structura societatii capitaliste, dar demonstreaza in acelasi timp ca este rezultatul unui proces istoric rezultat el insusi destinat sa fie depasit la randul lui de dezvoltarea istorica. Marx defineste materialismul istoric "produs constient al miscarii istorice", ceea ce nu inseamna ca cunoasterea coincide cu descrierea obiectului sau intr-un proces cronologic linear. Combatand ontologia hegeliana atemporala, Marx evidentiaza istoricitateea lumii materiale prin studiul multiplelor mediatii istorico- naturale si istorico-sociale din totalitatea datelor concrete.

3. PREMISE TEORETICE ALE RAPORTULUI MIT--IDEOLOGIE-UTOPIE IN DOCTRINELE POLITICE CONTEMPORANE

Proliferarea inflationista a termenului "mit" si a sintagmei sale corelative, "mitul politic" isi trage forta propulsiva din structura memoriei colective si din imaginarul social. Sub presiunea noilor sloganuri propagandistice, categoriile si formele gandirii politice tind sa se trransforme in veritabile fetisuri care, prin repetare lor in discursul ideologic, marcheaza ca niste borne mitice viata politca, indeplinind rolul si functia unor modele exemplare: "intrucat mitul e vorbire, orice tine de discurs poate fi mit. Mitul nu se defineste prin obiectul mesajului sau, ci prin felul in care il spune: mitul cunoaste limite formale, nu substantiale()"¹².

Hermeneutica mitului, realizata magistral de Mircea Eliade, ne permite sa individualizam canalele prin care constiinta mitica influenteaza comportamentul si psihologia omului modern. Ca eveniment primordial carese exprima sub o haina metaforica o realitate ssaacra si exemplara, mitul arhaic supravietuieste in epoca moderna sub forma unor reziduuri ideologice in care functiile lui sunt "adaptate" la noile conditii de viata a omului modern nereligios. Ca istorie sacra, mitul relateaza nasterea unor realitati primordiale de catre fiintele supranaturale, zei sau eroi care, datorita exemplaritatii sale, fundamenteaza lumea. functia esentiala a mitului este aceea de "a fixa" modele exemplare ale tutror activitatilor umane semnificative: munca, alimentatie, educatie, etc., prin intermediul unui model transuman trranscendent¹³.

Pentru a percepe urmele pe care gandireea mitica lea lasat in constiinta moderna, sa analizam activitatea de rememorare, de reactualizare si de fixare a mitului in comunitatile arhaice. aceste activitati sunt realizate prin ritualuri periodice, prin ceremonii a caror functie este de a reactualiza gesturile principale ale zeilor savarsite in illo tempore. Rolul sarbatorilor si al ceremoniilor este de a-i invata pe oameni sacralitatea modelelor¹⁴,deoarece in cadrul timpului festiv al procesiunilor, ceremoniilor, gesturile umane repeta modelele exemplare fixate de zei. In crestinism, de exemplu, desi evenimentele s-au desfasurat in istorie, imitatreea unui model transuman, repetarea unui scenariu exemplar si refuzul timpului profan permit recuperarea periodica a Timpului sacru, primordial, a acelui "illud tempus" al inceputurilor. Experienta religioasa a crestinului se bbazeaza pe imitarea lui Hristos ca model exemplar, pe repetarea liturgica a vietii, a mortii si a renasterii Domnului si pe contemporaneitatea crestinului cu "illud tempus care se deschide la Nasterea din Betleem si se termina provizoriu cu Inaltarea"¹⁵.

Reprezentarile timpului sunt componente esentiale ale constiintei lor sociale, a carui structura reflecta evolutia societatii, a grupurilor, a mentalitatilor. In constiinta arhaica, timpul era saturat in valoare afectiva; el putea fi bun sau rau, favorabil anumitor forme de activitate si nefast altora; cel al sarbatoririi, alsacrificiului, al interdictiei, al ritualului. cionstiinta omului primitiv era subordonata schimbarilor periodice ale anotimpurilor.

Ritmul vietii sociale depindea de alternanta anotimpurilor si a ciclurilor de productie care ii sunt adaptate. Existenta nu era divizata prin spiritul analitic in categorii distincte, private de contintul lor concret. timpul si spatiul erau date nu in afara experientei sau inaintea acesteia, ci in mod unic in insasi experienta concreta, formand elemente care o constituiau intr-un tot inseparabil.

In conceptul lor de timp mitologic, timpul este trait in acelasi fel ca spatiul, iar prezentul nu este separat de blocul temporal, format din trecut si din viitor. Trecutul nu inceteaza sa existe in prezent. Pe aceasta reprezentare se bazeaza cultul stramosilor in toate arhetipurile carese reinnoiesc de atunci incoace ale realizaarii miturilor si riturilor in perioadele de sarbatoare. Astfel, viitorul participa si la prezent, de unde prezicerile, visurile profetice si, de asemenea, credinta in destin. Destinul este irevocabil, deoarece ceea ce trebuia sa se indeplineasca era deja un fapt. ca urmare, interpretarea lumii naturale si, de asemenea, a lumii sociale dupa categoriile mitice, presupunea credinta in "eterna reintoarcere" la un prototip mitic, nu a fost decat o incercare de a depasi izolarea existentei individuale. cu mitul regenerarii timpului, cultura arhaica oferea omului posibilitatea de a invinge efemeritatea si unicitatea vietii. Neseparandu-se nici in idei, nici in comportament de comunitatea traditionala,omul avea senzatia ca invinge moartea biologica.

Aceeasi tehnica de fixare a unui continut mitic se observa si in ideologiile politice contemporane, unde nevoia de mit a omului modern iese cel mai mult in evidena. In plan contemporan, miturile omului modern sunt camuflate in forme profane de activitate, iar in plan psihic de sacralizarea progresiva a omului a constat in alungirea mitlogiei si religiei in strafundurile inconstientului, in acea zona din adancurile fiintei care depoziteaza toate experientele cruciale in aventura umanitatii asa cum inconstientul lui Freud este unfel de memorie a experientelor cruciale ale individului. Nevoia de mituri a epocii moderne se datoreaza nevoii permanente de simboluri arhetipale, ca "marci totemice ale identitatii". Instrainarea omului de sentimentul religios, reificarea constiintei, alianarea, saracia spirituala a imaginarului colectiv, singuratatea si angoasa omului modern reclama necesitatea unui nou cadru de transcendenta si de devotiune. Aparitia ideologiilor si utopiilor cu structura mitica (pentru a putea seduce): mitul progresului; mitul succesului; mitul abundentei si al consumului exprima aceasta incercare de recompunere a unei imagini fondatoare cu privire la locul si rolul omului in lume. In plus, invadarea ideologiei in structurile mitice ale imaginarului colectiv se datoreaza nu numai nevoii de conservare a identitatii si nostalgiei dupa solidaritatea comunitara dar, mai mult, folosirii miturilor istiorice in progresul de legitimare a puterii. Din cle de mai sus rezulta ca mitul politic este o manipulare ideologica a structurilor mentalului colectiv, ca imagine ideala cu rol compensativ. Autorii francezi, in special Roger Bastide si Raoul Girardet, vad in miturile politice "niste replici la tensiunile si dezechilibrele sociale, la tensiunile din interiorul structurilor sociale, drept niste ecrane pe care grupul isi proiecteaza angoasele colective, dezechilibele fiintei"¹⁷.In schimb, autorii americani (H. Lasswell, A. Kaplan) origineaza mitul politic in fenomenele contemporane de alienare a puterii.

Spre deosebire de mitul politic, ideologiile politice sunt constructii intelectuale mai explicite si mai sistematic elaborate. Dar ele sunt, totodata, mai inchise si mai rezistente la inovatii. Ca sistem structurat de reprezentari colective (idei, credinte, atitudini, opinii,etc.) o ideologie afirma o ierarhie a valorilor si legitimeaza existenta unei puteri. Desi ideologia isi extrage, ca si mitul, substanta discursului sau din reprezentarile colective, ceea ce comunica in acest discurs este rationalizat si intentionalizat.s Ideologia reprezinta "transformarea ideilor in leviere sociale Pentru ideolog, adevarul deriva in actiune si seminificatia este data experiantei prin transformarea momentului"¹⁸. Ideologiile sunt , ca si miturile, in mod inevitabil, credinte de grup; in acest sens dorinta de a se impune de a face prozelitism determina ca valoarea de adevar din enunturile stiintifice sa-si piarda mult din importanta in discursul ideologic;ceea ce conteaza este ca aceste valori sa devina repere orientative pentru actiunea politica: "Depasind criteriul adevsrului si falsului, functia ideologiei ar fi aceea de a face politica posibila, oferindu-i concepte dotate cu autoritate si capabile sa-i ofere un sens, ca si imaginile evocatoare cu ajutorul carora realitatea politca poate fi perceputa intr-un mod sensibil."¹⁹

Faptul ca ideologiile evita proba dura a faptelor, cand acestea contravin intentionalitatii lor, le apropie uneori de utopie. Dupa Karl Mannheim, ideologiile rationalizeaza interesele grupurilor dominate , in timp ce utopiile exteriorizeaza aspiratiile inconstiente ale grupurilor dominate. Ideologiile ar exercita o functie sociala de legitimare si conservare a puterii si ordinii politice, utopiile -o reactie sociala de constatare si opozitie, in sensul ca isi imagineaza o ordine sociala perfecta ce ar trebui instaurata. In analizele sale, K. Mannheim, subliniaza ca atat ideologia, cat si utopia, prezinta fiecare in felul sau, o imagine deformata sau iluzorie a realitatii sociale. Aceasta proiectie care deriva din formele gandirii subiectului social nu are in sociologia cunoasterii lui K. Mannheim "nici o intentie morala sau denigratoare"²⁰. Este vorba, mai degraba, de perceperea intr-un mod metaconstient, a acestor date primare ca provenind de la sine.

Ca fenomen, al lumii moderne, ideologia apare insotita de cele doua forme ale constiintei sociale care vor marca decisiv raporturile dintre mit si ideologie in continuare. Este vorba de aparitia constiintei nationale si constiintei istorice dupa Marea Revolutie Franceza, forme pe care romantismul le va intrebuinta, intr-un mod sui-generis in fabricarea mitului istoric si a ideologiei sale politice. intr-adevar, sfera de inspiratie romantica aduce in prim-planul recuzitei sale estetice poprul ca personaj literar-artistic. Mitologiile nationale, traditiile, viata istorica, raportul dintre masa si personalitate comportamentele de masa, structurile mentalului colectiv devin teme predilecte ale inspiratiei romantice. Natiunea insasi devine un principiu de legitimitate politica in lupta pentru emanciparea sociala si nationala, de vreme ce teoria politca din secolul al XVIII-lea consacrase principiul reprezentarii pe baza de majoritate, in numele dreptului natural si al teoriilor contractualiste. Idealul abstract de om si umanitate din clasicism este depasit; romanticul cauta sa explice patosul aspiratiilor umane prin reactiile inconstiente care coboara in adancurile insondabile ale sufletului. Ca procedeu romantic tipic, antiteza dintre Bine si Rau, trecut glorios -prezent meschin pregateste explozia mitului istoric in constiinta politica a secolului al XIX-lea Prin manipularea ideologica a acestor structuri mentale romantismul creeaza o noua forma culturala numita "mit istoric". Unii cercetatori romani definesc acest mit "hibrid cultural" sau "pseudo-mit" , deoarece in aceasta forma culturala in ideologie precumpanesc constelatiile mitice, istoricitatea si evenimentialul, desi functiile mitului, acelea dea explica si a orienta, de a conserva identitatea comunitatii, coeziunea sociala, sistemul fundamental de valori au ramas aceleasi. Evenimentele nu mai au loc in illo tempore, ci in Istorie, personajele nu mai sunt zeii, ci eroii eponimi: intemeietorii, salvatorii, cuceritorii, etc. Mitul istoric "reprezinta generalizarile empirice care nu sunt sau nu pot fi argumentate prin dovezi istorice. Prin oficiul lor se recladeste trecutul , asa cum ne-am dori sa arate: mai confortabil, () lipsit de stridentele care ar starni nelinisti fatale identitatii de grup"²²

4. MIT, IDEOLOGIE SI UTOPIE IN DOVTRINELE POLITICE CONTEMPORANE

Raportul dintre teorie si ideologie subsumeaza, in sens larg, raportul dintre forma si continut in doctrina politica. Continutul reprezinta substanta reflectiei politice propriu-zise, iar forma discursului ideologic unifica toatre etajele constructiei doctrinare: politic, social, economic, juridic, etc., ca alternativa posibila la ordinea actuala. Daca principiile care alcatuiesc corpusul doctrinar tind sa se singularizeze, deoarece ea este conditionata de elemente ideologice extrinseci, de stilul si mentalitatea epocii. De exemplu, aceeasi doctrina politica s-ar putea prezenta in forme diferite in contexte noi sau diferite. O doctrina politica poate sa se schimbe atat ca urmare a aprofundarii teoretice a principiilor sale constitutive cat si in virtutea unor solicitari noi ale mediului, deci aparitiei unor noi vectori ai actiunii politice.

In cazul sintagmei "doctrina politica" determinativul politic adauga conceptului generic si de "doctrina" referinta la intentionalitatea intrinseca a membrilor comunitatii pentru urmarirea interesului comun. Determinarile eterogene ale socialului se topesc in substanta specifica a politicului, deoarece toate presupun o actiune comuna si constienta a membrilor unor comunitati in urmarirea si solutionarea problemelor globale ale acesteia.

Convergenta internationala in alegerile comune se bazeaza intotdeauna si presupune in fiecare caz acceptarea, din parerea celor multi. A unor valori si norme comune ca date fundamentale ale instituirii politicului. Doctrina politica se prezinta astfel si se deosebeste de celelalte tipuri de doctrina prin orientarea sa spre actiune si prin proiectul sau transformativ. Din punct de vedere descriptiv, orice doctrina politica sintetizeaza in sine trei momente indisolubile: unul istoric, unul ideologic sau doctrinar si al treilea politic.

In primul rand, o doctrina politica nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectiva a situatiei istorice in care se gaseste societatea. Este punctul de plecare necesar pentru orice teoretizare cu privire la unghiul de incidenta al politicului, ca forma de organizare si conducere a comunitatii si cu privire la natura problemelor sale. Acest prim moment ar trebui sa fie o interpretare obiectiva a datelor si faptelor relae. Neviciata de preconcepte ideologice, o constientizare a problemelor reale ale societatii, a dezechilibrelor si realizarilor sale. Relevarea obiectiva a situatiilor istorice este urmata de cel de-al doilea moment logic: cercetarea teoretica a cauzelor, a semnificatiei actuale si a perspectivelor pe care evenimentele observate le poarta in sine. O astfel de munca de interpretare sau de conceptualizare se realizeaza in lumina si pe baza unor valori morale si politice, adaptate la criteriul valid al propriei judecati. In acest moment, apare diferentierea esentiala dintre doctrinele politice. Este vorba, de fapt, de scara de valori specifice de la baza fiecareia. De aceea, in conditiile dinamicii sociale actuale, chiar daca se observa o identitate a unor valori particulare sau un transfer al lor de la un corp doctrinar la altul, acestea nu sunt decat cazuri izolate sau strict cauzale.

Totusi, in cadrul doctrinelor politice, interpretarea ideologica a conditiilor istorice ale societatii nu prezinta un scop in sine. Ea este intrinsec orientata spre practica, spre actiunea politica. Ajungem, astfel, la al treilea moment logic, cel esentialmente tehnic-operational. El este constituit din concluzii concrete, din alegeri sociale, menite sa implementeze in societatea reala orientarile analizei teoretice. Aici diferenta sau opozitia dintre doctrinele politice diferite devine concreta si vizibila: abstracta si in curs de conturare in momentul ideologic ea devine operationala in momentul politic. Desigur, ca acest al treilea moment constituie verificarea celorlalte doua precedente ca o concluzie care verifica corectitudinea premiselor. Daca modelul politic este inadecvat, incapabil sa rezolve cu adevarat problemele reale ale comunitatii, aceasta insuficienta denunta prin sine insasi viciul premiselor: de la baza analizei istorice, a interpretarii ideologice sau a ambelor momente. Totusi, adevarul nu se situeaza niciodata numai de o parte, nici eroarea nu exista in stare pura numai de alta. De aceea si in momentul politic, modelele sociale coincid, cel putin partial. Divergenta lor este fundamental ideologica, adica pe planul intentionalitatii valorilor. Dupa cum vom vedea, nu intotdeauna aceasta se traduce in mod necesar in opozitie totala sau imuabila pe planul stiintific al analizei istorice sau al teoriei politice. Oricum ar sta lucrurile, maniheismul ideologic isi arata coltii in perioadele de criza cand sloganurile politice inlocuiesc analiza si cand dualitatea Bine-Rau comporta judecati de valoare globale, bazate pe a priori -ul prejudecatilor, fara nici un suport obiectiv in principiile de instruire si functionare a sistemului politic. Distinctia Stanga-Dreapta si noile sale frontiere ideologice este alimentata si de imaginile dominante ale unor forme de gandire a caror bipolaritate se sprijina in esenta, pe continutul mitului politc.

Gandirea politica moderna apare insotita ca o umbra de aceasta materie reziduala a gandirii mitice. La limita, ea s-ar putea asemui cu deseurile radioactive ejectate de laboratoarele secrete ale Istoriei unde se fabrica materialul exploziv al epocilor viitoare.

"Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi";"Omul este bun de la natura, dar societatea il corupe": aceasta proiectie mitica a unei varste de aur la J.J. Rousseau tradeaza nostalgia inceputurilor, a acelui eveniment primordial exemplar care contine si promisiunea de fericire cand este reactualizat. Nu este greu de decelat in gandirea lui J.J. Rouseau influenta mitemelor iluministe: dreptul omului la fericire, pe baza dreptului natural; mitul bunului salbatic, opus civilizatirei bolnave; fetisizarea ratiuni in calitate de prgan universal al cunoasterii care duce inexorabil la progres conceput si acesta ca o dominare a naturii de catre om prin acumularea de cunostiinte. Modelul s-a universalizat si a devenit o sigla a dezvoltarii in secolul XIX, secolul evolutionalismului prin excelenta. Presiunea acestui model s-a simtit nu numai in schemele de evolutionist ale romantismului (istoriografie, biologie, geologie, etc), dar chiar si in elaborarea de paradigme. Nu intamplator in evolutia modurilor istorice de productie la Marx spre distrugerea lor fatala nu exista nici o criza de crestere, nici o criza a materiilor prime care sa puncteze o discontinuitate a progresului spre societatea fara clase. Ideologia fixeaza aceste miteme in corpul doctrinei si le asigura reproductia in prcesul modernizarii lor.

Este de neanteles cum asemenea fetisuri ideologice pot provoca veritabile schimbari in forma mentis a unor grupuri sociale cultivate a caror ratiune de a fi este tocmai cultivarea si supravegherea legilor logice ale gandirii. Acceptarea necritica, neconditionata a unei epoci de aur viitoare ce frizeaza logica bunului simt oferita pe tava de o propaganda care nici macar numai incearca sa-si perfectioneze partitura are la baza un snobism oportunist si arata la ce consecinte poate duce mimetismul institutionalizat. De vina este numai amenintarea unei represiuni simbolice sau ceva mai mult mai grav: lipsa unei culturi politice grefata pe o cultura istorica, sinteza care ar decodifica multe din mecanismele care faciliteaza implementarea acestor fetisuri? Inclinam spre a doua varianta , mai ales ca orizontul de asteptare, conditiile subumane de trai si lipsa unor drepturi elementare, au escaladat in incercarea de recuperare postdecembrista, perceperea unor noi realitati pe cale de a se naste si care impune parametri de cu totul alta natura actiunii sociale decat legimitatea morala a unui trecut odios in sine.

Daca am studia mai indeaproape principiile politice si economice ale liberalismului, in conditiile unei obiectivitati minimale, am constata o relatie de inversa proportionalitate intre presiunea fetisurilor ideologice, afirmate sub blazonul heraldic al marilor valori ale epocii moderne, si saracia teoretica a multora din enunturile liberale si neoliberale. Internationalizarea fetisurilor, sub presiunea aceleiasi propagande, s-a facut prin promisiunea unei fericiri universale, echivalent terestru al imparatiei paradisiace de dupa Judecata de Apoi sau al societatii fara clase, dupa distrugerea pe cale revolutionara a statului. Aceasta atmosfera psihologica de sfarsit al istoriei, care a urmat caderii regimurilor totalitare in Europa de Est, a favorizat forta de percutie a sistemelor liberale si neoliberale. Sloganul egalitatii sanselor, al libertatii absolute, al virtutilor taumaturgice ale pietei libere se concentra, prin contagiunea magica, in mitul succesului, al imbogatirii peste noapte, dupa cum recomanda un tinar lider liberal roman. Decapitalizarea economiei nationale, distrugerea infrastructurilor tehnice,economia subterana si "firmele-capusa" arata fisurile unor principii liberale precum individualismului sau "statul minimal". Caci dincolo de viziunea schematica si abstracta a individului in doctrina liberala, aceste miteme ascund pericole letale pentru edificarea democratiilor pe ruinele fostelor dictaturi. De exemplu, contradictia dintre principiile actiunii liberale si valorilor sale social -politice relativizeaza continutul drepturilor naturale si induce serioase limitari principiului respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Acest lucru se verifica nu numai in conditiile epistemice de la baza teorii stintifice: noncontradictie,completitudine, identitate,frecventa completarii faptelor observate pentru a li se conferi universalitate etc.,dar si in istoria doctrinei insasi. Retelele impuse tarilor din Europa de Est ca model al tranzitiei spre economia de piata,sunt extrase din panoplia liberalismului clasic si anume din perioada "laissez faire,laissez passer".Acest strigat de lupta al burgheziei victorioase era doar expresia dominatiei omului asupra naturii, ca marca a individualitatii postrenascentiste sau a biruintei spiritului puritan,caracterizat prin austeritatea si tendinta spre economisire? Daca piata, ca arena privilegiata pe care se infrunta agentii economici, prin munca si competitie perpetua, pentru realizarea acelui drept sacru si inviolabil: proprietatea, cum va demara acumularea (primitiva sau salbatica?), daca nu printr-o concurenta inumana pentru a permite primele investitii industriale? Dincolo de dimensiunea subiectiva a interogatiei: cate zeci de ani vor trebui unei familii numeroase, in conditii draconice de austeritate, sa realizeze capitalul necesar unei investitii familiale in industrie? Istoria economiei liberale pastreaza o tacere desavarsita asupra acestui esential al acumularii primitive. Raspunsul la aceasta intrebare este ca acumularea primitiva la Centru s-a facut prin spolierea seculara a bogatiilor inestimabile ale Periferiei (coloniile) si prin munca zecilor de sclavi prinsi cu arcanul de vanatorii albi si dusi sa lucreze pe plantatiile de bumbac sau trestie de zahar, ori in minele acelora care pregateau primele Declaratii ale drepturilor omului si cetateanului. In Declaratia de Independenta a S.U.A. termenul de "proprietate" din celebra trilogie lockeana: "viata, libertate si proprietate" este inlocuita cu un concept iluminist: "cautarea fericirii", iar in cuprinsul Declaratiei nu se face nici o referire la sclavie sau la populatia de culoare. Evident,s-ar fi creat o situatie extrem de jenanta datorata statului de proprietari de sclavi si de mari latifundii ai "partilor fondatori" si teoriile contractualiste si jus-naturaliste pe baza carora ei proclamau independenta celor 13 colonii nord-americane. Ca sa nu vorbim de masacrarea populatiilor indigene pentru a le rapi pamanturile, in numele proprietatii "sacre si inviolabile". In aceeasi perioada, in "Avutia natiunilor" (1776) Adam Smith teoretiza avantajele schimbului international si diviziunea internationala a muncii, ca sursa de crestere a avutiei. Impunerea aceluiasi model unor tari vaduvite de acumularea lor draconica, in conditiile economiilor planificate central, prin tehnici neocolonialiste, frizeaza cinismul.

In doctrinele politice contemporane reziduurile mitice s-au pastrat chiar si intr-o forma criptologica oferind, prin dimensiunile ei eshatologice, salvarea metafizicii scopului. In programul de la Bad-Godesberg (11-13 noiembrie 1959) al Partidului social-Democrat German, de exemplu, credinta in dezvoltarea economica neintrerupta, verificata in boom-ul postbelic, a conferit doctrinei o coerenta mitica interna, evidenta dupa blocarea mecanismelor ideologice justificatoare din anii 80.Multtrambitata abandonare a paradigmei marxiste si, o data cu ea, a mitului revolutionar, la Bad-Godesberg, s-a razbunat,in sensul ca a intrat pe furis, ca un cal troian, in corpul doctrinei, sub pulpana cresterii neintrerupte.

Sinteza dintre rationalism critic si social-democratie evidentiaza carenta teoretica a programului de la Bad-Godesberg care nu implica deloc o problematizare filosofica, nici gnoseologica si acest lucru a creat in anii 80 dificultati in ceea ce priveste modernizarea doctrinei. Faptul ca P.S.D. German nu se eliberase total de schemele conceptuale ale marxismului era vizibil si in formulari tipice precum:"criza sistemului"; "contradictia epocii noastre"; "capitalismului tarziu"; "stadiul de trecere"; sintagme care alcatuiesc trasatura filozofiei marxiste a istoriei.Tumoarea ideologica diagnosticata in documentele de la Bad-Godesberg este inca o data mitul revolutiei, dar terapia ce urma sa fie aplicata pentru a o indeparta este tehnica homeopatica bazata pe reactivarea "spiritului iluminist",ca efort sistematic spre cunoasterea teoretica. Prin urmare,doctrina social-democrata recupereaza traditia modernitatii, insa in cheie iluminista, avand in filosofia kantiana unul din fundamente. Superioritatea filosofiei lui Kant consta in "prevenirea erorilor.si in descoperirea adevarului" ca si in recunoasterea ca "progresul uman, eliberarea din starea de minorat a omului, datorata lui insusi, este posibila printr-o analiza rationala, ca piatra de incercare a adevarului filosofic este ratiunea umana colectiva"²³. In doctrina social-democrat, fundamentarea socialismului pe baze morale face ca traditia modernitatii sa fie recuperata de Max Alder deoarece la inceputul secolului acesta se intoarce la Kant pentru a intemeia, pe baza relatiei dintre teoria cunoasterii si ratiunea practica, constiinta morala a noului actor politic european: proletariatul.

Speranta solutionarii tuturor problemelor sociale prin dezvoltarea tehnico-economica neintrerupta a facut din categoria "cresterii" o forma a mesianismului biblic. In aceasta ordine de idei, mitul progresului (umanitatea se indreapta in timp intr-o directie ascendenta) s-a convertit sau prelungit in mitul rationalitatii tehnice si economice (tehnocratia si fetisizarea eficientei economice) dupa care "toate problemele umane pot fi transformate in probleme tehnice: si daca tehnicile pentru rezolvarea problemelor nu exista, ele vor trebui inventate".

Desi doctrinele politice contemporane au asimilat "traditia modernitatii", ipostaziata in respingerea cauzalitatii lineare a evolutiei, componentelor mitologice continua insa sa modeleze in secret si din interior substanta politica a doctrinelor. In patrimoniul etico-politic al modernitatii si in dinamica secularizarii doctrinelor politice se observa concomitenta unor scheme teoretico-religioase si a unor ideomiteme care se conditioneaza reciproc. Marxismul, cu dimensiunea sa utopica a societatii fara clase continea implicit o dimensiune salvatoare si eshatologica, in timp ce continutul iodeologic al "socialismelor reale" sau "multilateral dezvoltate" reprezinta o combinatie intre mitul cresterii (progres, productivitate si control tehnologic) si variante ale mitului revolutiei ("edificarea societatii fara clase ", "formarea omului nou ", "realizarea poporului unic muncitor"). In aceasta privinta, programul de la Bad-Godesberg nu a contribuit la demitizarea filosofiei marxiste a istoriei - intrucat in documentele P.S.D. German persista o doza considerabila a sperantei in salvarea "secularizata"²⁵ si o credinta profetica in viitor-de care marxismul Internationalei a treia si insasi filosofia reformista interbelica erau adanc impregnate. De aceea, metafizica scopului (credinta in progresul implacabil al speciei umane spre un viitor luminos pe baza lui unum verum et bonum este prezenta ca o umbra in structura programului de la Bad-Godesberg, ca si in programele celorlalte partide socialiste si comuniste. Nu intamplator Ralph Dahrendorf identifica "idealul-tip al consensului social-democrat "cu "esenta civilizatiei moderne in genere"²⁶. Dar imediat Dahrendorf adauga: "marele program este realizat si nu mai reprezinta o forta de transformare "²⁷. Tocmai realizarea valorilor social-democrate, in cadrul paradigmei statului social ar fi epuizat proiectia mitica a cresterii inscrisa in program. Din momentul in care aceste valori s-au materializat in aspiratiile unor vaste categorii sociale, ideologia social-democrate s-a blocat in propria sa o imagine narcisica si pare incapabila sa - si reconstituiasca o noua identitate a doctrinei, plecand de la noile provocari ale istoriei. R.Dahrendorf tinde sa interpreteze"sindromul" valorilor social-democrate ca semn al pierderii unei mari teme istorice: tema modernitatii. Cu alte cuvinte, de suprimarea unei filosofii specifice a istoriei - aceea a Aufklarung-ului care considera ca "progresul este necesar si ca tocmai pentru aceasta exista o carare a istoriei"²⁸.

Intr-adevar dupa 1980 in cultura politica occidentala, se acutizeaza conflictul dintre viziunea mitica a schimbarii si ideologiile postmodernismului care pun sub semnul intrebarii persistenta si valabilitatea la scara globala a valorilor social-politice.. Accentul este pus pe comunitatile locale, pe noile comportamente sociale ca si pe noi actori politici, miscarile studentesti, feministe, ecologice. Dar si la acestea persista o armonie restabilita intre imbunatatirea calitatii vietii si cresterea controlata a productiei.

Liderii politici proeminenti din Europa postbelica au simtit nevoia unui demarcatii energice intre osificarea ideologica intre o teorie politica unica si Weltanschauung-ul de la baza culturii politice, democratice, participative: "Spre deosebire de comunisti--spunea Willy Brandt-- social-democratii, prin justificarea rationala si teoretica a obiectivelor si faptelor lor ar trebui sa renunte in mod constant sa ia ca punct de referinta o teorie sau o filosofie politica unica deoarece, dupa parerea mea, ei nu reprezinta o ideologie sau o conceptie metafizica despre lume (Weltanschauung) omogena"²⁹. Constient de pericolul cautionarii ideologice a idealului, in numele unei viziuni utopice despre schimbarea sociala, Willy Brandt considera ca socialismul democratic din Europa nu trebuie sa se erijeze in detinator al monopolului cunoasterii absolute. Atitudinea sa nu este rodul "neintelegerii sau indiferentei fata de diversele filosofii sau fata de adevarurile religioase. Ea rezulta in mare masura din respectul fata de hotararile pe care le au oamenii in materie de credinta, asupra carora nu se poate pronunta nici partidul politic, nici statul "³⁰.

Aceasta obsesie a distantarii ideologice fata de fratii lor de cruce, comunistii, i-a determinat pe social-democratii germani sa caute noi alternative pentru depasirea "saraciei teoretice" a programelor postbelice. Acceptarea rationalismului critic popperian ca doctrina neoficiala de lucru a P.S.D. German confirma vointa acestuia de a se transforma dintr-un partid cu o puternica conotatie ideologica intr-un partid pragmatic. Teoria ingineriei sociale a lui Karl Popper a pus intr-o noua lumina raportul dintre etica si politica dintre teorie si actiunea umana, pe baza paradigmei monocauzale a coerentei obligatorii dintre enunturile stiintifice si comportamentul social-politic. Optiunea pragmatica a P.S.D. German este recunoscuta si argumentata explicit de cancelarul Helmuth Schmidt in prefata volumului "Rationalismul critic si social-democratia" nu ca raspuns post - factum la solicitarile conjuncturale ci ca preocupare a continuitatii liniei reformiste insesi prin eliminarea "reziduurilor mitice" din proiectul politic care pot pune in pericol sansele sale practice de reusita: "Se ajunge-scrie Schmidt - sa se denunte ca "pragmatism" acea reforma graduala care isi masoara proprii pasi dupa ceea ce este incetul cu incetul posibil.Cu aceasta nu ne referim la scoala filosofica americana de la Pierce la Dewey (...). Omul politic atins de pragmatism, intrucat nu este ghidat de o teorie universala (singura justa) este, in relaitate, un oportunist care tocmai din aceasta cauza nu poate atinge scopul ultim".

Apelul cancelarului la opera morala a lui Kant nu este menit sa reinvie raportul dintre social-democratie si neokantianism, amplu dezbatut in cadrul scolii austro-marxiste. Helmuth Schmidt nu intentioneaza sa consacre determinarea politicii prin morala (ca "actiune pragmatica cu scopuri etice")³³ sau nevoia constanta a unei "legitimari morale"³⁴-dupa normele revizionismului neokantian - ci sa evidentieze autonomia epistemologica a ratiunii politice fata de sursele utopice, profetice, mitice sau ideologice ale ei:"Actiunea politica-precizeaza Schmidt-nu poate sa fie fondata in nici un caz pe morala sau pe etica nici, pe de alta parte, pe previziunea teoretica a cursului inevitabil al dezvoltarii societatii"³⁵.Interactiunile dintre etica si practica politica sunt intotdeauna istoric circumscrise, deoarece nu exista nici un sistem normativ de scopuri care sa fie prescris ca preconditii ale deciziilor poitice. "Datoria morala a omului politic " rezida in "contributia sa la bunastarea semenilor, insusindu-si scopurile (licite) ale lor, in timp ce acestora le ramane libertatea de a aprecia cu de la ei putere ceea ce ei considera bunastarea lor"³⁶. In evidentierea dialecticii istorico-sociale a relatiei mijloace-scopuri se refera direct la Zwecksrationalitat ^.al lui Max Weber, coform cu etica responsabilitatii". Omul politic care decide apeleaza la analiza teoretica pentru a calcula consecintele previzibile si cele care trebuie evitate "pentru a putea fi in masura sa aprecieze in mod etic scopurile si mijloacele, efectele astfel clarificate si sa le confrunte intre ele"³⁷

Astfel ar deveni posibila evitarea erorilor in domeniul analizat si practicii politice. Ingredientele culturii politice traditionale, modul traditional de a face olitica trebuie si ele actualizate si dedogmatizate. Prin urmare, insati teoria trebuie secularizata din moment ce nu exista un model actional unic, nici legi sociale din care sa deducem: "valoarea unei teorii politice-insista Schmidt consta in serviciul pe care ea il poate oferi omului politic, indicandu-i acestuia posibilitatile efective de actiune si consecintele previzibile ale diferitelor modalitati de actiune. Insa, dincolo de aceasta, actorul politic simte influenta incertitudinii. In plus, el simte ca o povara responsabilitatea pentru judecatile de valoare care trebuie sa fie fundamentate moral si pe care el, in concluzie, isi realizeaza alegerea proprie. In ultima instanta, responsabilitatea trebuie sa se materializeze in evaluarea concreta, una contra alteia, in fiecare caz, a valorilor care sunt in joc. nici o teorie nu se poate lipsi de judecatile de valoare. descoperirea grandioasa a lui Marx-noteaza schmidt-dupa care "existenta determina constiinta "ne-a fost de un enorm ajutor : nici macar nu a fost un ghid pentru actiune"³⁸

A limita deciziile si practica politica la o singura matrice teoretica inseamna, printre altele, a constrange la o "dieta unilaterala" pe plan analitic si evitarea "posibilului" care, la nivel pragmatic, trebuie explorat cu curaj. Nu exista criterii transcendente, nici o filosofie sociala care sa garanteze succesul schimbarilor. In aceasta privinta, mersul reformei economice in fostele tari comuniste din Europa este deosebit de instructiv. omul politic responsabil procedeaza adeseori, in conditii de incertitudine, la realizarea unui calcul aproximativ al consecintelor actiunilor sale, la erctificarea alternativelor posibile in lumina erorilor propriei conduite. Critica erorilor si dispozitia spre compromis devin leit-motivul unui comportament politic care aizgonit din orizontul sau propriu "neohobbesismul categorizarii amic-inamic"³⁹, holismul utopic al "alternativei totale" si viziunea providentiala a scopului global pentru societatea unica"⁴⁰.

La filosofii laburisti si social-democrati rationalismul critic se transforma intr-un adevarat Weltanschauung. Rationalismul critic este adoptat ca "filosofie a unei social-democratii, pe de o parte, evident anticonservatoare si, pe de alta, evident antitotalitara deoarece ea arata cum sa schimbam lucrurile si cum sa o facem intr-un mod in care spre deosebire de o revolutie violenta, sa fie rationala si umana". Miza declarata este asa-zisa pozitie demistificatoare, eliberarea rationalitatii sociale de interpretarile criptoteologice ale lumii, cu credinta lor periculoasa in transformarile grandioase. In acest sens, antiistorismul lui K. Popper (istoria nu are un sens imanent, deci, nu poate sa existe o dezvoltare a societatilor umane pe baza de legi riguros determinate) ofera o platforma solida de critica antiteologica si antimetafizica.

De fapt, rationalismul critic este, in acelasi timp, teoria cunoasterii si filosofie politica. Ca doctrina a cunoatterii el se bazeaza pe principiul unei continue verificari si revizuiri critice a teoriei pe baza realitatii empirice. Progresul cunoasterii se realizeaza prin eliminarea teoriilor "falsificate" care nu au legatura cu experienta si prin inlocuirea lor cu alte teorii. K. Popper defineste acest proces niciodata incheiat si mereu reluiat "metoda conjecturilor serioase si ingenioase si a incercarilor curajoase de a le respinge". Aceasta metoda uneste constiinta limitelor si a incertitudinilor cunostintelor noastre care nu rezista la proba dura a faptelor cu cunoasterea capacititii noastre de3 a ajunge maai aproape de adevar, odata cu formularea noilor teorii. Ca metoda rationala, rationalismul critic crede in ratiunea umana si in posibilitatile de cunoastere ale acestora. El este autocritic deoarece asi cunoaste limitele si ridica la demnitateea unui principiu metodologic cunoasterea erorii si a eliminarii ei. acest principiu sugereaza si caracterul rationalismului critic ca filosofie politica. aceasta metoda urmareste neutralizarea doctrinelor care promit un paradis terestru in numele monopolului cunoasterii absolute, deoarece ea este in masura sa recunoasca limitele cunoasterii noastre, omniprezenta erorii. de aceea, ea considera "libera concurenta a ideilor in democratie ca unica forma rationala a confruntarii politice"⁴¹.

Conceptul - cheie : teorie, doctrina, idee politica; sens si eveniment politic; istoricitate; mit, ideologie si utopie; reziduuri ideologice.

Intrebari: Aratati diferenta dintre doctrine si teorie politica

Evidentiati deosebirile dintre doctrine "istoria gandirii politice"; "Istoria ideilor politice" si "Istoria doctrinelor politice".

Ce deosebiri exista intre mitul de origine mitul istoric si mitul politic?

Care sunt elementele constitutive ale unei doctrine politice?

NOTE

10. Barthes, Roland, Mitologii, Iasi, Institutul European, 1997, p.236

11. Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, Bucuresti, Humanitas, 1992,p.91.

12. Ibidem, p.89

13. Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, op. cit., p. 23

14. Jung, Carl Gustav, "In lumea arhetipurilor", Jurnalul literar, Bucuresti, 1994, p.40 si urm.

15.Girardet, Raol, Mythes et mythologies politiques, Paris, Editions du Seuil,1990, p.21.

16.Bell, Daniel, The End of Ideology. Edisie revizuita, New York, London, The Free Prees, MacMillan Ltd.,1967, p.370-371.

17.Geertz, Clifford, "Ideology as a Cultural System", in: D.Apter (ed.), Ideology and Discontent, New York, London, The Free Prees, 1964, p.48.

18. Mannheim, Karl, Ideologie et utopie, Paris, Libraire Marcel Riviere et Co., 1956, p.55 si urm.

19. Diaconescu, Carmen, Miturile societatilor contemporane, in "Societate si cultura", nr.2/1991.

20. Vulcanescu Mircea, Mitologie romana, Bucuresti, Ed. Academiei RSR, 1985, p.7.

21.G.Luhrs, T.Sarrazin, F.Spreer, M.Tietzel, Kritischer Rationalismus und Sozialdemocratie, Berlin Verlag, Ngmb,1795, p.4

22. P.L.Berger, Le piramidi del sacrificio, Torino, Einaudi,1981,p.23-24.

25. G. Luhrs; T Sarrazin; F. Spreer; H. Tietzel Social democratiae rationalismo critico, Milano, Vita e pensiero, 1981.

26. Dahrendorf, Ralf, La liberta che cambia, Bari Laterza, 1980, p.70.

27. Ibidem, p.71

28. Ibidem, p.20

29. W. Brandt, B. Kreisky, O.Palme, la social democratie et l'avenir. Paris, Ed. Gallimard, 1976, p.21.

Ibidem, p.71-72

31. Ercklarung der Sozialistichen InternationaleIn Programme der Deutschen Sozial - Democratie, Hannover, J.H. Dietz Nach. Gmb H., 1963, p.105

32. Ibidem, p.XVIII

33. Ibidem, p.XIX

34. Ibidem.

35. Ibidem.

36. Ibidem.

37. Ibidem, p.XX

38. Ibidem, p.24.

39. Ibidem, p.XVIII

40. Ibidem.

41. Brian Magee, Il nuovo radicalismo in politica e nella scienza, Roma, Armando, 1975, p.97

42. G. Luhrs; T. Sarrazin; F. Spreer; H.Tietzel, op.cit., p.5.