Nationalism si democratie - Distinctii conceptuale

Nationalism si democratie

La inceputul mileniului, lumea a devenit integrata tot mai puternic intr-o economie de tip capitalist, iar din punctul de vedere al formei de organizare politica, democratia liberala nu pare a mai avea vreun concurent semnificativ. Aceasta evolutie i-a facut pe unii sa proclame "sfarsitul istoriei", impingandu-i astfel sa reflecteze si sa regandeasca multe din ideile fundamentale ale civilizatiei moderne. Prima initiativa importanta in sensul acestei regandiri s-a produs chiar in ajunul "marii rasturnari" a comunismului, prin publicarea intr-un studiu aparut in vara lui 1989 consideratiilor politologului american Francis Fukuyama asupra "sfarsitului istoriei" (1). Teza principala a lui Fukuyama este aceea ca dezintegrarea comunismului lasa cale libera democratiei liberale facand din aceasta unica prezenta in spatiul ideologic, fara un alt concurent vizibil. Prin urmare, dezvoltarea omenirii ar fi intrat in era postistorica - oricat de plictisitoare ni s-ar parea ea - si nimic nu pare sa mai ameninte suprematia democratiei liberale. Fukuyama sustine ca exista doua forte coplesitoare care functioneaza in cadrul istoriei omenirii: "logica stiintei moderne" si "lupta pentru recunoastere"; cea dintai ii face pe oameni sa-si satisfaca o gama tot mai larga de dorinte prin intermediul procesului economic, iar cea de-a doua, "lupta pentru recunoastere", este in viziunea autorului chiar "motorul" istoriei.

Prabusirea comunismului nu a avut drept rezultat numai recunoasterea suprematiei liberale si prin urmare adoptarea de catre statele din zona a unor regimuri democratice (reflectata de atasamentul majoritatii populatiei din statele fostului lagar comunist la valorile democratiei) ci, in acelasi timp, a condus la o renastere si o reafirmare a nationalismului.

In noul context, tot mai multi analisti politici, dar si politicieni sau lideri de opinie, considera ca democratia si nationalimul nu pot coexista, fiind doua fenomene aflate in contradictie. Desi recunosc ca ideea nationala a constituit una dintre cele mai puternice forte politice in ultimele doua secole, acestia privesc nationalismul ca pe un fenomen in esenta antidemocratic. Respingerea neconditionata a nationalismului, inclusiv a celui liberal, democratic si constitutional, s-a dovedit insa, un demers la fel de pripit ca si incurajarea, mai mult sau mai putin voalata, a acestuia.

Doua realitati incompatibile?

Sunt cumva nationalismul si democratia doua realitati incompatibile? Sau nationalismul nu e decat o componenta a unei entitati mai complexe care este democratia liberala? Un reputat analist al fenomenului nationalist postcomunist, filosoful georgian Ghia Nodia raspunde transant: ideea de nationalism este imposibila, chiar de neimaginat, fara ideea de democratie si implicit, nu poate exista niciodata democratie fara nationalism, "ambele sunt legate intr-un soi de mariaj complicat, incapabile sa existe una fara cealalta, dar traind laolalta intr-o permanenta stare de tensiune" (2).

Intr-adevar, nationalismul si democratia (inteleasa ca notiune distincta de liberalism) nu se exclud reciproc, ci sunt de fapt doua fete ale aceleiasi monede. In Europa Occidentala dar si in cea Centrala, nationalismul a jucat un rol crucial in iluminarea monarhiilor absolutiste din diverse tari, in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. In 1848, Parlamentul de la Frankfurt era, in egala masura, nationalist german si democratic, tot astfel cum ideile nationalismului francez si cele democratice fusesera foarte bine legate in timpul Revolutiei franceze. In mod similar, nationalismul s-a constituit ca un factor major al eliberarii de sub dictatura comunista, iar prabusirea comunismului si dezintegrarea Imperiului Sovietic confirma si demonstreaza valabilitatea acestei ipoteze.

Produsele industrializarii

Nationalismul si democratia sunt rezultatul industrializarii. Intr-o lucrare clasica (3), Ernest Gellner sustine ca natiunile si nationalismul (4) iau nastere ca urmare a procesului de industrializare si a manipularii maselor de catre elite in scopul propriilor interese. Astfel, procesul economic de industrializare a creat anumite conditii favorabile dezvoltarii ideilor nationaliste. Industrializarea doboara vechile bariere dintre clase, tipic societatilor agrare, si necesita asezarea unui fundament comun lingvistic si cultural indispensabil construirii unei economii nationale. Existau etnicitatea, sentimentul apartenentei de clasa, insa nu si convingerea ca grupurile omogene din punct de vedere sociolingvistic ar trebui sa fie organizate ca state suverane. La randul sau, E.J. Hobsbawn considera ca "problema nationala" se afla undeva la intersectia politicului cu tehnologia si transformarea sociala: "natiunile nu exista doar in functie de un stat particular sau de aspiratia de a fonda unul - cum ar fi, de exemplu, statul in timpul Revolutiei franceze -, ci si in contextul unui stadiu particular al dezvoltarii economice si tehnologice (.) Notiunile si fenomenele asociate lor trebuiesc analizate in termenii conditiilor si cerintelor politice, tehnice, administrative sau economice" (5). In mod similar, democratia izvoraste din acelasi proces istoric prin care taranii analfabeti si imobili au fost transformati in lucratori din ce in ce mai educati si urbanizati.

Distinctii conceptuale

Nu putem vorbi, insa, despre raportul dintre nationalism si democratiei fara a face anumite distinctii conceptuale. In primul rand, desi termenii de "democratie" si "democratie liberala" sunt adesea utilizati in acelasi sens, cu acelasi inteles, termenul de "democratie liberala" combina doua idei distincte, cea de liberalism si cea de democratie, a caror compatibilitate nu este atat de evidenta pe cat pare ea cetateanului mediu de azi. Intre cele doua idei exista o diferenta, si chiar o tensiune, care conduce la atitudini foarte diferite fata de nationalism.

In al doilea rand, trebuie facuta diferenta intre democratiile consacrate, dezvoltate organic, bazate pe regimuri politice democratice solide, existente in state cu o traditie indelungata si neintrerupta a suveranitatii si democratiile liberale, si statele cuprinse recent in "valul" democratizarii. Nationalismul se manifesta in mod diferit in fiecare din cele doua categorii de state. Pornind de la aceste doua distinctii se poate spune ca proba unei democratii avansate consta in atingerea proportiei optime intre principiul liberal si cel democratic, iar "zbaterile" tinerelor democratii, marcheaza tocmai efortul de a realiza un astfel de compromis intre liberalism si democratie.

O a treia distinctie semnificativa este cea intre democratiile liberale a caror dezvoltare s-a produs in mod organic si cele care au importat principiile democratice. Democratia moderna ia initial nastere in Europa Occidentala si in America de Nord; apoi modelul democratic a inceput sa se raspandeasca in intreaga lume, dupa prabusirea comunismului ajungand sa atinga o recunoastere aproape universala.

Rolul nationalismului

Prin urmare, problema care se pune este daca nationalismul joaca un rol identic atat in democratiile consacrate cat si in cele tinere? In Europa Occidentala, democratiile liberale au luat nastere la inceput in limitele unor comunitati relativ omogene din punct de vedere lingvistic si cultural, ca Franta, Anglia si mai tarziu, in secolul al XX-lea, Germania, insa, chiar si in astfel de democratii stabile, evoluate, democratia liberala coexista cu identitatea nationala, iar identitatea nationala are putine sanse de a disparea. Doar in tarile lumii noi, cum sunt Statele Unite sau Australia, identitatea nationala a reusit sa se sustraga laturii sale etnorasiale, spre a prinde radacini pe terenul principiului liberal.

In contextul tranzitiei de la comunism la democratie, este deosebit de importanta evaluarea rolului nationalismului, deoarece, dincolo de afinitatile dintre nationalism, pe de o parte, si democratie si liberalism pe de alta parte, este de necontestat faptul ca, in practica, nationalismul s-a dovedit adesea neliberal si antidemocratic (6). Nucleul democratiei este reprezentat de principiul suveranitatii poporului. Conform acestuia, forma de guvernamant nu poate fi legitimata decat de vointa celor guvernati. Acest principiu este insotit de o serie de proceduri democratice, instrumente ce sunt destinate sa evalueze daca vointa populara este respectata sau nu (7). Democratia este o intreprindere cu un inalt grad de rationalitate datorata traditiei filosofice iluministe, care pune la baza intemeierii statului ideea de contract social, dupa care societatea este creatia unor indivizi liberi si constienti. Democratia este un sistem de norme legitimat de vointa poporului, de interesele comune tuturor indivizilor (8). Unii dintre apologetii democratiei, incercand supraestimarea rationalitatii democratiei, tind insa sa considere ca fiind opus democratiei orice nu pare suficient fundamentat din punct de vedere rational, indiferent ca este vorba de filosofiile irationaliste sau de trairile umane irationale, iar nationalismul este doar unul din exemplele de fenomene irationale indezirabile dintr-o perspectiva democratica. Respingand acest tip de abordare, sustinem ca intre nationalism si democratie exista o legatura pozitiva si necesara: democratia a luat nastere in cadrul unei comunitati distincte, iar nationalismul a fost una din fortele istorice raspunzatoare de crearea unitatilor politice necesare pentru asezarea unei guvernari democratice.

Nationalismul european "traditional" a cautat sa formuleze acele criterii obiective ale caracterului national, care sa permita oricarei comunitati date sa-si justifice in mod rational pretentia la "autodeterminare". Astfel de criterii reprezentate de factori obiectivi cum ar fi limba, originea comuna, o traditie istorica comuna etc. sunt capabile, sau cel putin asa s-a sperat, sa aseze edificiul national pe un fundament in intregime rational. Istoria reala a nationalismelor a demonstrat insa, ca astfel de criterii obiective si cu pretentii de universalitate sunt de neatins (9). Transformarea comunitatilor etnice premoderne in natiuni moderne a fost intotdeauna mediata chiar de contingente istorice precum si de un efort politic constient, neexistand granite nationale prestabilite nici de vointa divina, nici in mod natural (10). Asadar, nationalismul nu poate oferi in totalitate criterii nationale si universal-valabile, dar aceasta nu schimba insa importanta functie a nationalismului de a modela comunitatile politice democratice.

Caracterul insuficient de rational al principiului nationalist poate zdruncina bazele democratiei si poate conduce la conflicte sangeroase (cele doua razboaie mondiale sunt un exemplu in acest sens). Din acest motiv incercarile de a nega realitatea si importanta nationalismului provin adesea din refuzul de a admite ca democratia presupusa a fi intruchiparea rationalitatii este totusi, cladita pe o baza nerationala. Incapacitatea de a recunoaste acest lucru i-a impiedicat pe unii dintre intelectualii occidentali sa inteleaga ceea ce se intampla cu adevarat in Uniunea Sovietica in anii perestroikai. Avertismentele lor ca nationalismul este un obstacol major in calea reformelor democratice aratau in ce masura acestia ignorau faptul ca toate miscarile democratice din spatiul sovietic aveau in acelasi timp un caracter nationalist. De altfel, pentru a-si justifica in fata Occidentului propriile interese (o reformare din interior a sistemului sovietic), Mihail Gorbaciov a utilizat ideea ca orice manifestare a nationalismului in cadrul republicilor sovietice este nociva: renuntarea la vechea structura a multinationalitatii Uniunii Sovietice ar insemna prabusirea in haos. In realitate, in contextul sovietic, nationalismul a fost premisa necesara pentru nasterea democratiei in republicile succesoare: fosta Uniune Sovietica trebuia sa se rupa de-a lungul granitelor nationale inainte ca orice fel de revolutie democratica sa poata avea loc (11).

In multe dintre tinerele democratii postcomuniste a fost nevoie de nationalism pentru a pune apoi in miscare procesul democratic. Iar odata realizate schimbarea si securitatea in interiorul granitelor, sentimentele nationaliste vor incepe sa scada treptat in intensitate si importanta.

Liberalism si nationalism

Majoritatea denunturilor nationalismului in numele democratiei sunt, in realitate, denunturi ale nationalismului in numele liberalismului. Liberalismul este doctrina politica si economica pentru care libertatea persoanei constituie valoarea politica suprema. Nationalismul, insa, acorda preeminenta drepturilor colective bazate pe rasa, cultura sau altfel de trasaturi comune. Liberalismul sustine dreptul individului de a alege, in vreme ce nationalismul acorda intaietate unor aspecte care nu depind de o alegere individuala. Argumentul liberal fundamental impotriva nationalismului este acela ca natiunea este "ireala", "artificiala" in timp ce individul uman este in intregime "real".

Atitudinea liberalilor fata de nationalism este mediata de atitudinea lor fata de stat. Orice stat implica, in mod necesar, un anumit mod de dominatie si represiune, lucruri pe care liberalii le detesta, prin natura lor. Prin urmare, pentru liberali statul este un rau necesar, acceptabil doar pentru ca absenta lui ar fi pentru individ un lucru si mai rau. In acest sens, a fost introdus contractul social pentru a legitima statul, singura forta capabila sa impiedice "razboiul tuturor impotriva tuturor" si sa garanteze libertatile individuale.

Dar ce fel de stat? Astazi, este de la sine inteles ca liberalii prefera statul democratic oricarui altuia. Ei au ajuns la aceasta concluzie treptat: baza sociala a liberalismului fiind dintotdeauna una elitist-aristocratica, ei s-au temut tot timpul de demos, privindu-l drept o amenintare la adresa libertatii. Tirania majoritatii - deci a mediocritatii - este o primejdie inerenta a democratiei (12). In cele din urma insa, au fost nevoiti sa accepte si sa respecte, cu anumite limite, vointa majoritatii. Dar, vointa majoritatii inclina adesea spre o doza mai mare sau mai mica de nationalism. Popoarele insele incep constructia democratica, atunci cand le sta in puteri, cu crearea unor state nationale independente, care in cele din urma se pot dovedi mai mult sau mai putin atasate libertatii decat "Vechiul Regim".

Am considerat ceva mai devreme ca nationalismul este intotdeauna atat politic cat si etnic, ca ideea de nationalitate este o idee politica, iar substanta sa este in mod ireductibil etnica. Impulsul neliberal al etnicitatii nu poate fi negat in intregime dar poate fi modelat daca este abordat din perspectiva nationalului. Mandria etnica pentru stramosii comuni, o istorie si o traditie glorioase, o limba comuna, un inalt grad de cultura etc, pot fi subliniate intr-un sentiment de respect patriotic fata de realizarile si institutiile create de acel "noi" democratic (nu doar etnic). Celebrarea patriotica a unor astfel de lucruri irita poate sensibilitatile liberale, dar nu reprezinta vreo amenintare pentru minoritatile etnice. Din contra, o traditie de toleranta fata de minoritati poate fi un motiv de mandrie nationala. Diluarea substantei etnice a nationalismului poate conduce la sovinism, nazism sau fascism. Manifestarile acestui chip urat al nationalismului nu provin dintr-o excesiva mandrie etnica, ci din lipsa unei manifestari politice sanatoase a sentimentului national. Atunci cand nu se poate mandri cu realizari politice sau institutionale, un popor ajunge sa se laude in schimb, cu identitatea sa etnica, rasiala, lingvistica sau culturala mostenita.

Reflexiile acestea ne indeamna sa ne indreptam atentia spre rolul diferit pe care nationalismul il joaca atat in democratiile consacrate cat si in cele mai noi. Constructia democratica in democratiile occidentale a avut nevoie, asa cum am vazut, de un principiu dupa care sa fie modelat si format corpul politic, nationalismul fiind cel care a favorizat acest principiu. In democratiile consolidate, institutiile specifice unei guvernari libere si legitime au luat nastere treptat, de-a lungul unor secole intregi de evolutie culturala, sociala, spirituala si economica. Ideile liberale si complementele lor sociale, economice si culturale au premers democratia politica, considerata mai degraba ca o modalitate de a limita puterea, decat ca un scop in sine.

Marginalizat in timpul relativ indelungatei "paci" postbelice, nationalismul a recidivat ca o ideologie a regimurilor comuniste intrate in criza finala, deschizand in mare parte (mai ales in fostele republici sovietice) demersul spre constructia democratica. Pe fondul noilor liberalizari, care pentru cea mai mare parte a populatiei au coincis cu o inerenta scadere a nivelului de trai, nationalismul poate rabufni in forma sa cea mai agresiva - nationalismul etnic (din pacate, am vazut ce s-a intamplat in Kosovo) - ca miscare politica ce reclama puterea si stoparea democratizarilor.